Istoria literaturii române (Marii clasici)

CAPITOLUL I

“JUNIMEA” ŞI REVISTA “CONVORBIRI LITERARE”. TITU

MAIORESCU

“Junimea” a fost o societate literară şi un cenaclu, înfiinţate la

iaşi, în 1863, având ca iniţiatori un grup de tineri intelectuali români:
Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Th. Rosetti, Vasile Pogor.
La început, societatea nu a avut un program cultural bine definit,
activitatea ei concretizându-se în prelegeri publice pe teme diverse
(istoria română şi universală, istoria filozofiei, pedagogie, logică,
psihologie). Un loc important reveneau dezbaterilor despre scrierea
limbii române, junimiştii situându-se pe poziţiile fonetismului, opu-
nându-se curentului lingvistic etimologist. În programul cultural al
“Junimii” figura şi cultivarea limbajului popular care, alături de limba
cărţilor vechi, constituia punctul de plecare pentru creaţia literară
cultă.
Finalităţile şi structura acestei grupări literare au fost
caracterizate chiar de Titu Maiorescu, mentorul “Junimii”: “Junimea
din Iaşi a fost o adunare privată de iubitori ai literaturii şi ştiinţei, de
iubitori sinceri (…). În primii ani ai acelor întâlniri intime s-a urmărit
cu stăruinţă citirea mai tuturor operelor literare româneşti de până
atunci, bune-rele, cum erau, şi pe temeiul unor asemenea citiri se iscau
discuţiile: observări critice, încercări de stabilire a unui teren comun
de înţelegere, teorii conduse la extrem şi apoi limitate spre o aplicare
mai firească, expuneri ştiinţifice despre estetică, despre limbă, despre
scriere, despre multe alte obiective ale gândirii omeneşti (…)”.
Reprezentanţii “Junimii” au fost Eminescu, Creangă, Caragiale,
Slavici, Alecsandri, Nicolae Gane, A.D. Xenopol, Th. Şerbănescu,
Samson Bodnărescu, Miron Pompiliu, Al. Lambrior, G. Pam, V.
Conta şi, mai târziu, D. Zamfirescu, M. Dragomirescu etc.

1
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

Aceşti scriitori şi-au citit operele în şedinţele cenaclului

“Junimea”, transformând această grupare într-o societate literară
exigentă şi elevată.
Odată cu apariţia revistei “Convorbiri literare”, organul de
presă al “Junimii”, operele literare, studiile, articolele junimiştilor au
fost publicate în această revistă. Din 1874 “Junimea” funcţionează şi
la Iaşi şi la Bucureşti, iar din 1885 numai la Bucureşti. Doctrina
literară şi culturală a societăţii “Junimea” a fost formulată în studiile
lui Titu Maiorescu. Despre poezia română (1868), În contra direcţiei
de azi a culturii româneşti (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza
românească (1872), dar contribuţii importante au adus şi A.D.
Xenopol, Eminescu, I. Slavici, P.P. Carp etc. Principiile esenţiale ale
junimismului cultural au fost: spiritul critic, respectul pentru adevăr,
cultul valorilor autentice, adaptarea principiilor la realităţile concrete
şi valorificarea folclorului şi a limbii populare. Un rol important l-a
jucat, în cadrul teoretizărilor junimiste teza “formelor fără fond”
elaborată de Titu Maiorescu în studiul În contra direcţiei de azi în
cultura românească, în care erau respinse şi criticate împrumuturile în
organizarea socială, politică şi culturală, ca fiind inadecvate fondului
autohton.
Analizând structura junimismului, Tudor Vianu stabileşte
următoarele particularităţi ale acestuia: a) spiritul filozofic, adică
preferinţa pentru conceptualitate, pentru idei generale; b) spiritul
oratoric, adică grija pentru cultivarea exprimării verbale elevate în
public, prin “prelecţiuni populare”; c) gustul clasic şi academic, prin
cultivarea unei expresivităţi echilibrate, armonioase; d) gustul pentru
ironie, pentru relativizarea adevărurilor “prestabilite”; e) atitudinea
critică exprimată printr-o exigenţă maximă faţă de orice produs
cultural şi printr-un anumit scepticism intelectual care a dus, într-o
primă etapă, la o revizuire a vechilor valori şi, mai târziu, la
introducerea unor criterii de valorificare bazate mai ales pe teza
autonomiei esteticului, elaborată de Titu Maiorescu
Societatea literară “Junimea” urmăreşte orientarea creaţiilor
literare spre ideea de valoare şi de adevăr estetic, dar urmăreşte şi
făurirea unei literaturi de valoare europeană, precum şi crearea unei
critici şi estetici româneşti, care să contribuie în mod efectiv la
îndrumarea literaturii române. În folclor, junimiştii văd temeliile pe

2
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

care se poate ridica o literatură şi o cultură durabilă, întemeiată atât pe

specificul naţional, cât şi pe ideea europenizării valorilor româneşti.
Atât critica culturală, cu toate principiile ei, descoperirea
marilor valori ale literaturii române (Eminescu, Creangă, Caragiale,
Slavici), dar şi instaurarea spiritului critic în cultura românească,
elogiul folclorului şi introducerea unor criterii universal-valabile
marchează importanţa momentului şi modelului cultural al Junimii. T.
Maiorescu consideră că spiritul critic, necesar în orice cultură, trebuie
să se bazeze pe respectul faţă de adevăr, pe disocierea valorilor şi pe
adecvarea ideilor la realităţi. Concepţia junimistă este una organicistă,
junimiştii negând rolul pozitiv al transformărilor bruşte şi privind
destinul culturii româneşti din perspectiva universalităţii. De aceea,
primejdia deznaţionalizării e văzută din unghiul mediocrităţii
culturale, prin absenţa unor criterii valorice universale (“Pentru noi
patriotismul nu poate fi identic cu imperfecţiunea şi o lucrare slabă nu
merită laudă prin aceea că este românească”). Faţă de paşoptişti, legaţi
mai mult de cultura franceză, junimiştii se orientează spre cultura
germană. “Junimea” se raportează însă, mai degrabă, la modelul
european în substanţa sa, după cum observă şi N. Manolescu, pentru
care epoca Junimii e o “epocă de aşezare şi definire a scării româneşti
de valori în context şi pe fundal european”.
Revista “Convorbiri literare” apare pentru prima dată la Iaşi,
la 1 martie 1867. La început, redactor responsabil e Iacob Negruzzi.
De la 1 ianuarie 1885 revista se mută la Bucureşti, unde apare până la
1 martie 1944. Programul iniţial al revistei prevedea o orientare strict
literară, fără imixtiuni politice, precum şi o critică obiectivă.
Totodată, revista “Convorbiri literare” va servi ca “punct de
întâlnire şi de înfrăţire”, pentru scriitorii din toate provinciile
româneşti, continuând astfel programul revistei “Dacia literară”.
Meritul revistei este faptul că în paginile ei au apărut scrierile
celor mai valoroşi scriitori ai epocii: Vasile Alecsandri, Caragiale, V.
Conta, Ion Creangă, Eminescu, T. Maiorescu, Slavici, A.D. Xenopol.
Prin studiile sale publicate în revista “Convorbiri literare”,
Titu Maiorescu a contribuit la impunerea marilor clasici ai literaturii
române, dar a ajutat şi la formarea gustului şi a ridicat nivelul de
exigenţă în judecata literară. Primul număr al revistei se deschide
chiar cu studiul său Despre poezia română, care a jucat un rol

3
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

fundamental în orientarea estetică a opiniei publice şi a scriitorilor.

“Convorbiri literare” a avut merite deosebite şi în cultivarea limbii
române literare, având la bază, în concepţia junimiştilor, limba vorbită
a poporului şi limba cărţilor vechi. De fapt, lupta pentru limbă era, la
revista “Convorbiri literare”, o luptă pentru afirmarea naţională. E
semnificativ modul în care articolele cu caracter lingvistic apărute în
revistă critică exagerările filologice din presa vremii. Un rol important
în impunerea unor norme ale limbii române literare l-au jucat şi
filologi ca Al. Lambrior, Gaster, Lazăr Şăineanu, însă autoritatea
principiilor lingvistice elaborate la “Convorbiri literare” a fost dată de
marile creaţii ale prestigioşilor scriitori afirmaţi aici. La “Convorbiri
literare” s-au format şi câţiva istorici importanţi ca N. Iorga şi A.D.
Xenopol. De asemenea, revista “Convorbiri literare” a cultivat, în
paginile ei, marile valori ale literaturii universale, prin traduceri de o
deosebită calitate estetică (s-au tradus Odele şi Satirele lui Horaţiu,
Don Quijote de Cervantes, opere de Schiller, Homer, Boileau, Dante,
Leopardi, Hugo, Ibsen, Shakespeare etc. După 1900, revista
“Convorbiri literare” capătă un aspect preponderent ştiinţific şi
academic, predominând studiile filozofice şi istorice.

Titu Maiorescu – critic literar şi teoretician al literaturii

Titu Maiorescu este nu doar un nume fundamental al literelor

româneşti, el semnifică o adevărată epocă literară, e, cu adevărat, un
critic de direcţie. Nu e deloc greu de recunoscut stilul maiorescian,
după a cărui concepţie mişcarea junimistă a întreprins “direcţia nouă”
în cultura românească, în spiritul european al culturii moderne.
Activitatea literară a junimiştilor continuă, prin Titu Maiorescu,
tradiţia generaţiei paşoptiste, promovând ideea că o cultură autentică
trebuie să se fundamenteze pe elementul naţional şi nu pe imitaţia
servilă a valorilor dinafară. Personalitatea proeminentă a lui Titu
Maiorescu se impune, la “Junimea”, şi în domeniul criticii literare,
prin cultivarea rafinamentul estetic şi al spiritului critic.
Figura de conducător spiritual a lui Maiorescu apare în epoca
de formare a culturii noastre moderne. Rolul de căpătâi al lui
Maiorescu acesta a fost: de a frâna impulsurile exagerat impetuoase,
de a limpezi neînţelegerile ori aspectele nebuloase, de a trasa limite

4
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

acolo unde nu erau, de a indica o orientare, un drum lămurit. Fără

îndoială, şi înainte, şi după Maiorescu au existat în cultura românească
personalităţi dinamice, animatori şi deschizători de drumuri, dar nici
unul dintre aceştia nu şi-a asociat, precum Titu Maiorescu,
cumpătarea, echilibrul, cultul armoniei şi al valorii. Datorită lui Titu
Maiorescu s-a format în cultura românească o stare a spiritului critic, a
cărei valoare este incontestabilă, nu doar în epocă, ci şi pe termen
lung, în generaţiile culturale ulterioare. Momentul impus de
Maiorescu, după efluviile romantismului de început de secol XIX este,
incontestabil, un moment de vârf ce stă la temelia culturii şi literaturii
române moderne.
În acest fel, se poate afirma, cu deplin temei, că critica lui
Maiorescu poartă amprenta nevoilor epocii de tranziţie. De pildă, în
domeniul politicii şi al vieţii culturale, criticul constată, cu
remarcabilă luciditate, conflictul tragic dintre formă şi fond, dintre
aparenţele instituţionale înşelătoare şi fundamentele organice şubrede.
Pe parcursul evoluţiei culturii româneşti, interesul lui Maiorescu
pentru instrumentele criticii literare scade. Interpretarea operei
maioresciene este semnificativă atât pentru că ne conduce la
configurarea uneia dintre figurile cele mai fascinante ale perioadei, dar
şi pentru că poate contribui la o înţelegere mai aprofundată a
ideologiei epocii, şi a contemporanilor săi.
Exegeţii creaţiei maioresciene au căzut de acord în a constata
că estetica lui Maiorescu e originală în măsura în care criticul a izbutit
să coroboreze şi să armonizeze ideaţia filosofică germană (Herbart,
Schopenhauer, Kant). În O cercetare critică…, Titu Maiorescu scria,
referindu-se la condiţia materială şi ideală a poeziei: “Niciodată
estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat
adevărul”. Pentru critic, estetica a constituit o pregătire, mărturisită, de
altfel, pentru apropierea de “poezia adevărată”, finalitatea adevărurilor
estetice fiind, în viziunea sa, “de a ne feri de mediocrităţile care, fără
nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate
ajunge estetica”. Estetica lui Titu Maiorescu este, în esenţa sa, de
extracţie schopenhaueriană. Frumosul e, astfel, reprezentarea ideii
sensibile, iar ideea sensibilă e natura absolută a lucrurilor. Astfel,
întâia condiţie a artei ar fi ridicarea deasupra oricărei individualităţi,
până la starea de subiect cunoscător pur, prin această ascensiune

5
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

spirituală ajungându-se la contemplarea ideii intuitive. Arta,

precizează Maiorescu, pe urmele lui Schopenhauer, duce la liniştirea
pasiunilor, la atenuarea egoismului, ceea ce e echivalent cu starea de
fericire.
Pe de altă parte, Maiorescu îşi manifestă în mod limpede
preferinţa pentru clasicism, mai ales în domeniul poeziei. Criticul
observă, în chip lămurit, distincţia dintre poezie şi proză: “Prin
urmare, un şir de cuvinte care nu cuprind alta decât noţiuni reci,
abstracte, fără imaginaţiune sensibilă, fie ele oricât de bine rimate şi
împărţite în silabe ritmice şi strofe, totuşi nu sunt şi nu pot fi poezie şi
rămân proză – o proză ritmată”.
Titu Maiorescu stabileşte cele trei calităţi ideale ale poeziei pe
care le enunţă astfel: “O mai mare repejune a mişcării ideilor”, “O
exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub
impulsiunea simţământului şi a pasiunii” şi “O dezvoltare grabnică şi
crescândă spre o culminare finală…”. E foarte clar că primele două
“calităţi ideale” nu sunt de sorginte clasică, în timp ce ultima reia
vestita lege a celor trei unităţi. Prima “calitate”, care ne invită la
învolburarea şi tensiunea romantică, e argumentată după rigorile
esteticii clasice. Cea de a doua calitate ideală, şi ea tipic romantică, e
temperată de accente clasice. Maiorescu are oroarea scriitorului clasic
pentru ceea ce e comun şi lipsit de relief şi consideră că poezia, şi arta
în general, ne înalţă spre sfere mai înalte, spre idei nobile. Poetul,
mânuitorul de cuvinte nu poate fi întotdeauna original în ideea pe care
o încorporează; original trebuie să fie în “vestmântul sensibil cu care o
învăleşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră. Subiectul
poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturei
sunt aceleaşi de când lumea; nouă, însă, şi întotdeauna variată este
încorporarea lor în artă” – precizează criticul.
Atunci când recurge la “apărarea” unor poeţi minori, pe care-i
ştia astfel “ în sfera lor mai restrânsă”, Maiorescu se menţine în
contextul artei poetice a clasicismului: “limbă corectă, adese elegantă,
totdeauna ferită de înjosiri”, “eleganţa limbagiului lor”, “precizia cu
care sunt compuse”, “limbă care produce auzului plăcere” etc. Această
înclinaţie a lui Maiorescu spre clasicism pare cu atât mai neobişnuită
cu cât criticul se formase şi îşi modelase gustul estetic în Germania
romantismului triumfător şi îşi scrisese studiile esenţiale într-o epocă

6
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

în care literatura română se afla sub zodia romantismului, curent ce-şi

dădea cea mai elocventă măsură odată cu Eminescu. Nu e vorba, aici,
doar de ilustrarea unor procedee şi tehnici estetice, ci şi de o atitudine
foarte fermă faţă de ideea de originalitate artistică şi faţă de idealul
estetic. De altfel, scriind despre Comediile d-lui Caragiale, Titu
Maiorescu se referă la tipologie, iar când îi ia apărarea
comediografului de acuzaţia de imoralitate care i-a fost adusă, se
întreabă retoric: “Există aceste tipuri în lumea noastră? Dacă sunt,
atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le
prezinte în mod artistic”.
Trebuie să precizăm faptul că estetica maioresciană ne fusese
înfăţişată, şi de detractorii şi de apologeţii lui ca o simplă transplantare
a filosofiei germane (Herbart, Kant, Hegel, Schopenhauer); mai
rămâne doar de stabilit proporţia influenţelor fiecărui filosof în parte.
Maiorescu va deveni, astfel, primul care va formula ideea
“specificului naţional”, elogiind la superlativ valorile poeziei populare
şi revendicând o limbă “cu adevărat românească”. E un paradox faptul
că schoenhauerianismul ar fi trebuit să-l conducă pe Maiorescu la
teoria “artei pentru artă”, dar, dimpotrivă, influenţa filosofului german
l-a determinat să fie un precursor al tendenţionismului şi al artei
epurate de “efiminarea scrierilor decadente”. Un articol de început al
criticului – Asupra poeziei noastre populare – este consacrat culegerii
lui Alecsandri. Atitudinea criticului e cât se poate de fermă şi de
limpede: “Căci pe lângă rangul necontestabil ca această colecţiune de
poezii ne pare că ocupă înaintea tuturor cartea d-lui Alecsandri este şi
va rămâne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi
totdeodată de limbă sănătoasă de notiţele caracteristice asupra
datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvânt, asupra
vieţii poporului român”. Maiorescu opune, mai apoi, poezia populară,
izvorâtă spontan din “abundenţa tristeţei sau bucuriei”, “din adâncul
inimei sale”, versurilor create de “oameni nechemaţi şi nealeşi”, la
care “predomneşte calcul” şi care “iau pene în mână” fără a “şti încă
ce să cânte”. Pentru ca termenul de “naivitate” să nu fie înţeles greşit,
criticul revine cu precizări şi clarificări, afirmând că liricii folclorice
nu-i lipseşte “meditaţiunea şi delicateţea” şi că ea e compatibilă cu
“ideile cele înalte”. De altă parte, în elogiul pe care i-l aduce lui
Eminescu, criticul relevă şi aportul poeziei populare la zestrea lirică a

7
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

poetului Luceafărului: “Poeziile lui încep în această privinţă alipindu-

se de-a dreptul de forma populară” sau: “Din poezia populară şi-a
însuşit Eminescu armonia, uneori onomatopeică, a versurilor sale”.
Recunoaşterea lui Coşbuc stă, de asemenea, pe temeiuri folclorice,
după cum, salutând apariţia lui Goga în 1906, Maiorescu accentueză
asupra “notei populare” a poetului ardelean: “Dar poezia noastră n-are
a face cu efeminarea scrierilor decadente, precum n-are a face cu vreo
tradiţie de regule înţepenite, ea este de-a dreptul izvorâtă din cântecele
populare”. De altfel, Maiorescu priveşte poezia lui Goga ca pe un
simbol al psihologiei românilor ardeleni, al idealurilor acestora expuse
într-o formă frumoasă, apropiată de “nota populară”. Maiorescu nu a
fost doar un admirator constant al poeziei populare, dar mai ales a
găsit în ea o forţă creatoare activă a literaturii.
Atitudinea lui Maiorescu în problematica limbii române e una
novatoare, ea valorificând, însă, şi o tradiţie constructivă. Ideea
fundamentală în privinţa limbii ca vehicul de comunicare între oameni
e formulată cu suficientă claritate şi precizie de Maiorescu: “Limba, în
orce manifestare a ei – în gramatică, ca şi expresiuni şi idiotisme este
un product necesar şi instinctiv al naţiunii şi individul nu o poate
niciodată modifica după raţiunea sa izolată”. Şi, în continuare:
“Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi şi
ceilalţi prozaişti ai ştiinţei îl pot avea în privinţa limbei lor materne
este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaşte ca autoritate
legală a naturii proprii a poporului lor”. În acest fel, în disputa cu
filologii etimologişti, care urmăreau modificarea limbii române
readucând-o forţat, nenatural la stadiul său iniţial, criticul face apel la
bunul-simţ popular: “Forma individuală trebuie înlăturată şi uzul
trebuieşte primit ca lege superioară”. Această “lege superioară” se
manifestă atât în cadrul poeziei populare – aceasta fiind considerată
atât un tezaur de frumuseţi estetice, cât şi o sursă de inspiraţie -, cât şi
în problematica limbii, unde norma lingvistică trebuie să fie limba
vorbită de popor. În cadrul genului epic, Maiorescu pledează pentru
un roman “inspirat de viaţa proprie a poporului lor” în care se
“înfăţişează” îndeosebi “figuri tipice din popor”. Spre deosebire de
eroul dramatic, care e supranatural, eroul de roman “este mai bine
caracterizat prin tipul său naţional, cu care nu poate exista decât într-
un anume popor şi într-o anume ţară”. Pentru Maiorescu, “tipul

8
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

poporan” rămâne cel predilect, cel mai propriu genului epic: “Însăşi
firea omenirii şi nu moda convenţională este obiectul artei novelistice;
de aceea, tipul poporan este materialul şi nu figura din salon”.
În celebrul articol Comediile d-lui I.L. Caragiale, se
evidenţiază şi importanţa realismului tipurilor umane şi al legăturii lor
cu mediul social ce le-a generat: “Lucrarea d-lui Caragiale este
originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră
socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu
deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în
situaţiile anume alese de autor”. Acestea sunt, de fapt, argumentele
alese de critic pentru a plasa teatrul lui Caragiale în perimetrul
înţelesului său înalt şi al importanţei sale reale, acest teatru fiind
“adevărat început de literatură dramatică, naţională, independentă,
trăind din propriile sale puteri”.
În studiul despre proza lui Mihail Sadoveanu, criticul reia
principiul realist al tipizării şi ideea prozei ţărăneşti, afirmând
necesitatea utilizării unui stil adecvat. Astfel, nuvelele de început ale
lui Sadoveanu “sunt creaţiuni de o puternică originalitate, inspirate de
intuiţia exactă a unor tipuri felurite, luate de pe toate treptele societăţii
noastre, mai ales dintre ţărani şi mici târgoveţi şi exprimate într-o
formă perfect adaptată mijlocului social descris”. Dacă preţuirea
poeziei populare a fost constantă, în ce priveşte elementele realiste se
poate constata o accentuare a lor în ultima perioadă a activităţii critice
a lui Maiorescu.
În epoca în care a trăit, Maiorescu nu putea să rămână imun la
estetica romantismului, fapt constatat şi de Lovinescu: “Peste structura
clasică a lui Maiorescu s-a altoit şi romantismul, nu însă în ce avea el
tumultuos, sumbru, iraţional, ci în elementul lui etnic, folcloric, istoric
şi de pură ordonanţă retorică”. Atunci când Maiorescu aşază la temelia
poeziei sentimentul, pasiunea, prin aceasta făcea un act de credinţă
romantică. Doctrina romantică se vădeşte predominantă şi în analiza
creaţiilor tânărului Eminescu. Se poate aşadar afirma că estetica
maioresciană se constituie din mai multe zone: clasicistă, folclorică,
romantică şi realistă. De aici decurge, cu evidenţă, faptul că estetica
lui Maiorescu nu este unitară şi lipsită de contradicţii. Trăind la
sfârşitul romantismului, în poezie, şi în plin realism în proză, criticul

9
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

face apel adesea la o artă poetică de esenţă clasicistă, căreia i s-a

suprapus un nivel romantic.
În studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867, Titu Maiorescu defineşte frumosul aproape în termeni hegelieni:
“Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că
adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei
manifestate în materie sensibilă”. Maiorescu porneşte de la formula
“frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă” şi încearcă
să stabilească normele materiei sensibile necesare bunei poezii,
arătând totodată că lipsa lor duce la eşec literar: “Poezia adevărată, ca
şi pasiunea şi simţimântul ne arată dar o grabnică tranziţiune de la o
idee la alta şi în genere o mişcare abundentă a gândirii”. Aşadar,
criticul consideră că poezia e expresia unei pasiuni, chiar dacă aceasta
nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune existenţa ideilor.
În Eminescu şi poeziile lui criticul scrie că poetul era “de o aşa
covârşitoare inteligenţă încât lumea în care trăia el era aproape
exclusiv lumea ideilor generale”. Maiorescu accentuează şi asupra
culturii lui Eminescu: “(…) el afla în comoara ideilor astfel culese
materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în
poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margine al gândirii
omeneşti”. Faţă de generaţia anterioară, şi, mai ales, faţă de
Alecsandri, Eminescu e poetul odată cu care spiritul naţional al
culturii s-a dezvoltat şi a evoluat în spaţiul generic al universalităţii,
sincronizând poezia română cu cea occidentală, pentru că ea exprima
“în cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile care agită deopotrivă
toată inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, în filosofie”. În acelaşi
timp, Eminescu îi apare criticului ca un geniu a cărui creaţie se
inserează şi ea, în mod natural, s-ar spune, în etapa istorică ce
inaugurează modernizarea culturii şi literaturii române, prin
concordanţa dintre revendicările naţionale şi literatură (“Eminescu
face epocă în mişcarea noastră literară”). Se poate afirma, cu deplin
temei, că Maiorescu nu e doar autorul celei dintâi imagini durabile a
lui Eminescu; el a creat mai curând mitul Eminescu.
Atenţia acordată literaturii populare, sau literaturii inspirate
din creaţia folclorică se manifestă de la articolul consacrat culegerii lui
Alecsandri şi până la discursul academic intitulat În chestiunea poeziei
populare, rostit la 16 mai 1909. În articolul Literatura română şi

10
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

străinătatea, criticul afirmă că ceea ce a trebuit să placă străinilor

este, pe lângă “măsura lor estetică, originalitatea lor naţională” faptul
că “s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat
ceea ce este, ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea
mai aleasă a firei lui etnice”. O critică a tendenţionismului şi a lipsei
de prelucrare estetică în creaţiile artistice o găsim în articolul
consacrat lui Caragiale: “Chiar patriotismul, cel mai important
simţimânt pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean, nu
are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orice amintire reală de
interes practic nimiceşte emoţiunea estetică. Există în toate dramele
lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este în Racine vreo
declamare naţională? Este în Moliere? Este în Shakespeare? Este în
Goethe?”. Maiorescu simte nevoia să precizeze: “Ce e drept,
patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materia de artă,
oricâte abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de
simple (…). Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în
afară de orce tendinţă politică, un simţimânt adevărat şi adânc şi
întrucât este astfel, poate fi în certe împrejurări născător de poezie”.
Nuanţările nu se opresc însă aici, pentru că Maiorescu precizează că
arta poetului nu e în “patriotismul simţit, ci în manifestarea lui
menţinută în dreapta măsură a frumosului”, astfel încât cea mai
expresivă strofă dintr-o poezie “este aceea în care o privelişte descrisă
ne încântă în afară de nota specială a patriotismului”.
Se poate aşadar constata cu uşurinţă că întâlnim în studiile lui
Maiorescu atât o critică a “patriotismului ad-hoc” în poezie, cât şi o
apreciere constantă a folclorului, sintetizată în formula “specificului
naţional”, prefigurată de critic. Schopenhauerianismul, care ar fi
trebuit să-l conducă pe Maiorescu la concepţia “artei pure”, îl
transformă, dimpotrivă, într-un precursor al tendenţionismului, al artei
“sănătoase”, scutite de “efeminarea scrierilor decadente”. Astfel, în
timp ce pentru filosoful german arta e o condiţie a purificării de
“zgura” realului, pentru Maiorescu puritatea e o condiţie sine qua non
a artei. Pe de altă parte, Maiorescu nu vorbea niciodată despre critică
în general, în modulaţiile abstracte ale termenului, ci doar despre
critica particularizantă şi cu accente negative, aşa cum o percepea el în
primele lui articole.

11
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

De altă parte, în plan cultural, critica “formelor fără fond”

începe printr-un atac – poate injust – la adresa achiziţiilor, adesea
neselective şi exagerate, ale paşoptismului, trecându-se la critica
“realistă” a simulaţiei şi imposturii în domeniul ştiinţei, culturii şi
politicii. Diagnosticul pe care îl oferă Maiorescu este formulat în
modul cel mai pregnant: “Şi primejdioasă în astă privinţă nu e atât
lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orce simţire a necesităţii
acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii cred şi
sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci când au produs sau tradus numai
o formă goală a străinilor. Această rătăcire totală a judecaţiei este
fenomenul cel mai însemnat în situaţiunea noastră intelectuală, un
fenomen aşa de grav”.
Maiorescu vede remediul acestei situaţii precare nu în
întoarcerea la forme sau modele anterioare, ci în transformarea celor
existente în expresii reale ale fondului autohton, adică în ridicarea
fondului la nivelul exigenţelor formale. În acelaşi timp, Maiorescu a
recunoscut marile valori ale timpului său, le-a încurajat, chiar dacă nu
de puţine ori le-a apărat cu argumente inadecvate naturii operei lor. Se
poate afirma că Maiorescu şi-a exprimat dorinţa de a restrânge
cantitativ formele, fără a înţelege în totalitate rolul lor dinamic,
formativ şi creator în metabolismul culturii române. Criticul avea, fără
îndoială, dreptate atunci când afirma că arta are “misiunea de a înălţa
spiritele deasupra intereselor egoismului zilnic”, în ceea ce au acestea
individual şi egoist. Maiorescu exclude, astfel, politica din artă,
eludând faptul că politica e idee şi pasiune în acelaşi timp. Din unghi
estetic, Maiorescu se află la confluenţa dintre clasicism şi realism,
manifestându-şi interesul pentru un prerealism sau pentru un realism
clasic. În acelaşi timp, Tudor Vianu observa, pe bună dreptate, că în
critica lui Maiorescu există un permanent efort de a depăşi speculaţia
filosofică ori pur şi simplu teoretizantă, pornindu-se de la studiul
materialului artistic concret, interpretat pe baza particularităţilor sale
estetice – fapt ce imprimă atitudinilor criticului o anume amprentă
clasicizantă, dar şi o alură modernă, fiind vorba despre un sistem de
analiză a operei “concrete”, a unei experienţe estetice date, şi nu de
scheme abstracte, în care opera ar fi ulterior inserată.
Unul dintre instrumentele criticii maioresciene e, fără
îndoială, ironia sa subtilă, de tip socratic. Ironia maioresciană e reacţia

12
 Istoria literaturii române (Marii clasici)

unui om care-şi priveşte adversarii cu superioritate şi demnitate în

acelaşi timp, fără să se coboare sub nivelul unui limbaj de o urbanitate
perfectă. Râsul maiorescian nu urcă niciodată până la nivelul
învolburat al exuberanţei. Măsura, echilibrul său – se opun cel mai
adesea cu demnitate exceselor ori carenţelor contemporanilor săi.
Principalul merit al criticii maioresciene e de a fi combătut
producţiile submediocre, impunând criteriile calităţii artistice. În
acţiunea sa, pe cât de necesară pe atât de igienică, accentul a căzut pe
formă şi calitate, Maiorescu înţelegând în modul cel mai corect care
sunt comandamentele epocii sale. Într-un articol ce elogia
personalitatea lui Maiorescui, Pompiliu Constantinescu observa:
“Pentru disciplina criticii literare, după o sută de ani de la naşterea lui
şi la aproape un sfert de veac de la moarte, Titu Maiorescu este încă o
stea polară, care nu ne lasă să ne rătăcească minţile în noaptea
confuziei şi luminează încă valurile vrăjmaşe, care pot duce la
naufragiu, într-o cultură destul de tânără şi bântuită, din când în când,
de cicloane ameţitoare”.
Maiorescu rămâne, prin opera sa impunătoare, prin calităţile
scrisului său de o rigoare şi o disciplină interioară inegalabile, un reper
incontestabil al literaturii române.

13