Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării

al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Departamentul Ştiinţe Socio-Umane

REFERAT
la filosofie
Tema: “Care este natura omului, după părerea lui Hobbes? Este oare
această opinie adevărată sau nu?

A îndeplinit: studentul gr: CR-201 Galinschii Serafim

Profesor coordonador: lect.univ. Dan Simion-Simion

Profesor titular: dr., conf.univ. Mihail Braga

Chişinău – 2022
 Thomas Hobbes (n. 5 aprilie 1588, / d. 4 decembrie 1679)[7], a fost un filozof englez cu o
filosofie puternică, el a lucrat la un plan extins, începând cu materia ca primă parte și continuând să se
ocupe de natura umană, societatea și guvernul. Hobbes a scris despre filozofie politică și alte subiecte,
oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto interesată. El a fost atât un formidabil
gânditor, cât și un scriitor la cel mai înalt nivel dar lui Hobbes i s-a interzis să publice orice carte
politică și religioasă, iar lucrările sale publicate au fost arse public.Pesonalitate care sa remarcat și prin
materialismul expus cu fermitate, în același timp respingerea terminologiei creștine în comentariile
sale religioase nu numai că a provocat o furtună de abuzuri, dar i-a obligat pe contemporanii săi să se
certe cu el în scris.

Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), Hobbes a devenit fondatorul filosofiei statale
moderne. Dat fiind că starea naturală a omului reprezintă "bellum omnium contra omnes" (războiul
tuturor împotriva tuturor), oamenii încheie un contract social prin care transferă drepturile individuale
către stat. Legitimitatea statului constă și în datoria sa de a garanta securitatea.[2]

Hobbes pornește de la premisa că egoismul domină natura umană "homo homini lupus est" (omul
pentru om este lup). De aici rezultă necesitatea apariției statului ca o creație artificială. Filozofia
politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul stat (suveran) - individ (cetățean), de noțiunea și rolul
dreptului natural în societate și de distincția dintre drept (jus) și lege (lex).[6]

Într-o manieră asemănătoare cu Aristotel, Thomas Hobbes definește omul prin sintagma „homo
homini lupus”, adică omul este lup față de semenul său, deoarece starea naturală anterioară celei
sociale este permanent conflictuală. Urmărindu-și propriile interese, oamenii nu țineau în niciun fel
seama de interesele celorlalți. În stare naturală, omul se simțea în nesiguranță, viața și bunurile îi erau
amenințate. De aceea, oamenii au acceptat să formeze o comuniune care să-i apere de invazia străinilor
sau de nedreptățile unuia împotriva celuilalt.

Pornind de la definiții atente putem afirma că Hobbes a susținut că ființele umane sunt guvernate
de mișcări involuntare (anticipând sistemul nervos autonom), precum și de cele voluntare. Cu toate
acestea, actele de voință sunt condiționate de apetite și aversiuni fizice. De asemenea, Hobbes situează
etica în întregime în înclinația subiectivă: binele și răul sunt doar nume pentru lucrurile care ne plac
sau, respectiv, care nu ne plac.

Pentru Hobbes, există doar posibilitatea de a atinge fericirea, un șir de momente trecătoare de
fericire trecătoare, care decurg din obținerea a ceea ce ne place sau evitarea a ceea ce ne displace. Într-
adevăr, susține Hobbes, „puterea” unui om nu este altceva decât capacitatea sa de a dobândi tot ceea ce
consideră bun și de a se sustrage de tot ceea ce consideră rău. [1] De aici ajunge la un principiu
fundamental al naturii umane: că fiecare viață umană este o căutare implacabilă de putere după putere,
„care încetează doar în moarte”. Fiecare dintre noi își urmărește propriul avantaj - în măsura în care
suntem capabili să-l discernem - de la leagăn până la mormânt.[5]

Natura umană după parerea lui Hobbes, insistă el, sunt prin natura lor neadecvate vieții politice,
iar în același timp omul este egoist de la natură și își urmarește propriile interese. La subiectul abordat
cu certitudine putem scoate în prisma lucidității operele de bază a lui Thomas Hobbes, care servesc ca
fundament a ideilor filosofice. Operele „De Cive”, „De corpore”[4], „De homine” formează o trilogie
de lucrări scrise de Hobbes care se ocupă de cunoașterea umană, libertate, stăpânire și nu în ultimul
rând religie.

“Ei denigrează în mod natural și concurează între ei, sunt foarte ușor influențați de retorică, de
oameni ambițioși și se gândesc mult mai mult la ei înșiși decât la ceilalți oameni. Pe scurt, pasiunile
lor măresc valoarea pe care o acordă propriilor interese, în special intereselor lor pe termen scurt. În
același timp, majoritatea oamenilor, în urmărirea propriilor interese, nu au capacitatea de a prevala
asupra concurenților. Nici ei nu pot apela la un standard natural de comportament la care toată
lumea se va simți obligată să respecte . Nu există autocontrol natural, chiar și atunci când ființele
umane sunt moderate în pofta lor de mâncare, pentru că puțini nemiloși și însetați de sânge pot face
chiar și cei moderați să se simtă forțați să ia măsuri preventive violente pentru a evita pierderea
tuturor.” [3]

Dacă e să facem un raport la subiectul abordat și fragmentul de mai sus din opera “De Cive” pot
spune cu certitudine că filosofia hobbesiană analizează omul din prisma comportamentului său și
legatura lui cu statul care apare ca o forma de litigiu sau soluționare protectionistă apărând fiecare om
de alți oameni, de unde și putem deduce ușor idea de egoism/egocentrism care se află inert în centrul
axiologic uman.Pentru Hobbes, starea de natură se identifică cu starea de război, relațiile dintre oameni
sunt dominate de neîncredere, rivalitate și orgoliu. Deși teama este puternică, iar supraviețuirea este în
mod evident nesigură, dorința oamenilor de a-i domina pe ceilalți dictează atmosfera generală dintr-o
lume fără legi.Întâlnirea cu celălalt se face strict în funcție de raporturile de putere existente sau în
vederea stabilirii lor.

În concluzie mai pot conchide că natura omului după Thomas Hobbes este una neacvată, egoistă și
indiferentă, natura umană este antagonistă și condamnă omul la o viață de violență și mizerie fără un
guvern puternic. Spre deosebire de animale, care sunt capabile să trăiască împreună într-o societate
fără o putere coercitivă, cred că oamenii nu sunt capabili să coexiste în pace fără o autoritate mai mare,
deoarece acestea sunt conflictuale prin natura lor. Putem să privim obiectiv la etapa contemporană,
zilnic interacționăm cu sute, poate și mii de oameni care reprezintă dovada vie a fundamentelor
filosofice a lui Thomas Hobbes, oamenii sunt indiferenți, unitari, perfizi și meschini, lucru care se
dovedește prin însăși comportamentul lor. Din propriul punct de vedere opinia lui Hobbes referitor la
natura omului este adevărată și afirm acest lucru cu fermitate deoarece pot aduce argumente plauzibile
care susțin respectiva idee. Unul dintre ele fiind goana oamenilor după bani și succes, cît de straniu
este amenajat, toți vor să fie de succes, iar cei de succes vor să fie si mai de succes, marea majoritate a
oamenilor așteptă succesul visând, ei nu trăiesc doar există, acest lucru este provocat de așa zisa “luptă
de clasă” orgoliul oamenilor le dă de gol natura. Oamenii merg peste alți oameni doar pentru propriul
scop, frații se urac din cauza averii indiferent de legatura strânsă de sânge și în final auzim doar că
scopul scuză mijloacele, lucru care dovedește destul de evident ideea filosofică a lui Thomas Hobbes.

Bibliografie și referințe de informare:

 „Istoria filosofiei partea 1, 2 ” M.Braga, E.Lozovanu, C.Lozovanu [1]
 “Leviathan” de Thomas Hobbes [2]
 “De Cive” de Thomas Hobbes [3]
 “De corpore” de Thomas Hobbes [4]
 “De homine” de Thomas Hobbes [5]
 https://www.britannica.com/biography/Thomas-Hobbes/Political-philosophy [6]
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Hobbes [7]