1.

Construcţia şi Dezvoltarea Uniunii Europene

Obiective ale procesului de studiu:

Studiind acest capitol studentul va fi capabil:

- să descrie scopul şi factorii care au influenţat la formarea Comunităţii Europene;

- să explice conţinutul şi obiectivele fundamentale ale Comunităţii Europene relative la
promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii, creşterea durabilă neinflaţionistă, promovarea coeziunii economice şi
sociale ş.a.
- să explice mijloacele de realizare a obiectivelor comunitare prin instituirea unei pieţe comune
şi a uniunii economice şi monetare, şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor
comune;
- să înţeleagă şi să prezinte analiza etapelor şi formelor de integrare ale Uniunii Europene şi să
facă distingeri între ele;
- sa descrie scopul şi prevederile înscrise în tratatele care stau la baza înfiinţării Comunităţii
Europene;
- să descrie structura şi funcţionarea Instituţiilor Europene;
- să descrie conţinutul bugetului UE şi execuţia bugetară;

1.1 Originea şi Construcţia Uniunii Europene

Originea şi istoria edificiului comunitar datează din anii 40 ai sec. XX. În urma celui de al
doilea război mondial Europa de Vest era ruinată şi devastată. Pierderea poziţiei seculare ca
centrul al Europei, ameninţată de doua supraputeri şi teama faţă de adversarul său Uniunea
Sovietică, declarat învingător al războiului, a impulsionat cererea pentru o nouă construcţie
economico-politică a Europei. Metoda de construcţie aleasă, numită “integrarea voluntară a
diferitelor naţiuni”, subînţelege în concepţia sa unirea mai multor naţiuni în scopul creării unei
case europene comune, în care interesele comune ale statelor membre în gestionarea afacerilor
vor fi încredinţate unor instituţii comune.
Eforturile de unificare a Europei în vederea construirii unei lumi mai armonioase, creării
condiţiilor pentru o dezvoltare mai echilibrată şi durabilă a activităţilor economice se bazau pe
suportul diferitelor organizaţii occidentale care au fost înfiinţate pentru realizarea acestui scop.
Ca exemplu, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Uniunea
Europeană Occidentală (UEO), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Consiliul
Europei (CE), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Fondul Monetar Internaţional (FMI),
Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) şi Uniunea Europeană (UE), la originea căreia
stau trei tratate de bază: Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul privind crearea
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM). Totodată, întemeierea acestor
numeroase şi complexe organizaţii cu diferite priorităţi au creat o imagine confuză privind
legătura reală între ele şi procesul de integrare europeană. Numărul ţărilor membre în aceste
organizaţii este de la 19 (UEO) la 40 (Consiliul Europei). Aceste instituţii pot fi împărţite în trei
grupe:

 Organizaţii Euro-Atlantice

1
Organizaţiile Euro-Atlantice au fost create după cel de al doilea război mondial ca rezultat al
alianţei dintre Statele Unite ale Americii şi Europa de Vest. Nu este deloc întâmplător faptul
organizarea primei organizaţii europene, Organizaţia de cooperare economică europeană
(OCEE), fondată în 1948 la iniţiativa Statelor Unite. Din anul 1961 OCEE se reconstituie pe
baze şi cu obiective noi sub denumirea de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), la care au aderat şi Australia, Canada, Japonia, şi SUA. Scopul iniţial al
căreia era liberalizarea comerţului între statele membre şi, de asemenea, implementarea Planului
Marshall, pentru lichidarea urmărilor celui de al doilea război moNdial. OCDE a devenit un
cadru de discuţii privind problemele economice între statele capitaliste puternic industrializate.
În principal, noua organizaţie şi-a propus ca obiectiv reglementarea sau studierea unor probleme
privind condiţiile de concurenţă, la standardele de calitate, asigurarea creditelor de export,
politica privind mediul înconjurător, inflaţia, şomajul, cursul de schimb. În 1947, Secretarul de
stat al SUA, George Marshall, a adresat statelor europene, apelul de a-şi uni eforturile pentru
reconstruirea şi revitalizarea economiei Europei, promiţându-le suportul şi ajutorul financiar din
partea SUA. Acest apel s-a concretizat în Planul Marshall, oficial numit Programul European
de Relansare. Asistenţa financiară şi creditele acordate ţărilor europene ascundeau interesul
economic şi politic al Statelor Unite, care sperau să vadă în Europa un partener stabil, dezvoltat
din punct de vedere economic. Pe plan militar, ca urmare a degradării raporturilor est-vest
(crearea Kominform-ului în 1947, lovitura de la Praga din 1948, a blocului de la Berlin în 1948),
ce a dat naştere erei “războiului rece”, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles în 1948 (între
Marea Britanie, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda cu eventuala aderare a Republicii Federale
a Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Greciei, care sunt în prezent ţări membre ale Uniunii
Europene Occidentale), a fost creată platforma pentru o strânsă cooperare a securităţii între ţările
europene, şi, ca rezultat, în 1954 a fost creată Uniunea Europeană Occidentală (UEO). UEO
urmărea întărirea cooperării securităţii şi afirmarea identităţii europene prin punerea în aplicare
a unei politici de securitate şi apărare a Comunităţii Europene. In 1949, a fost fondată
Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO), ca o alianţă militară între Canada, SUA şi unele
state europene.

 Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

Aceste organizaţii europene se caracterizează printr-o structură care permite unui număr
maxim de ţări să coopereze între ele. Din acest grup face parte Consiliul Europei, care a fost
fondat ca o instituţie politică la 5 mai 1949. Statutul Consiliului Europei nu conţine nici o
referinţă că ar fi o federaţie sau uniune şi nu prevede transferul şi exercitarea în comun a
elementelor suveranităţii naţionale. Puterea în cadrul Consiliului este rezervată Comitetului
Miniştrilor. Deciziile în problemele importante sunt luate în unanimitate, ceea ce înseamnă că
fiecare stat poate împiedica luarea deciziilor prin dreptul de veto, regulă pe care o găsim şi în
cadrul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Consiliul Europei rămâne deci ca o
organizaţie de cooperare internaţională. Consiliul Europei a încheiat mai multe convenţii în
domeniul economiei, culturii, politicii sociale şi drept. În acest grup, de asemenea, se include şi
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), fondată în 1994, construită
pe principiul şi scopul întemeiat prin Actul Final de la Helsinki din 1975 şi Carta de la Paris din
1990. Această organizaţie are drept scop crearea stabilităţii privind protecţia păcii şi securităţii

2
internaţionale, reducerea pericolului pentru pace şi asigurarea unor relaţii trainice între ţările
partenere şi NATO.

 Uniunea Europeană

Al treilea grup de organizaţii europene cuprinde Uniunea Europeană, care îşi începe istoria
odată cu crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comunităţii Europeane a
Energiei Atomice (EUROATOM) şi a Comunităţii Economice Europeane. Trăsăturile complet
noi ale Uniunii Europene o disting de asocierea ţărilor în alte organizaţii internaţionale, prin
faptul că statele membre ale UE cedează din suveranitatea lor naţională în favoarea instituţiilor
comune ale Comunităţii Europene, conferindu-i Comunităţii Europene puterea de a acţiona
independent.
La temelia Comunităţii Europene se află planul creării unei pieţe comune în două sectoare
economice importante pentru Europa: cărbunele şi oţelul, plan care a fost anunţat la 9 Mai 1950
de către Robert Shuman, Ministrul Afacerilor Externe al Franţei. Crearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului prevedea plasarea producţiei (Franco-germane) a cărbunelui
şi a oţelului sub responsabilitatea unei autorităţi supreme independente, care va exercita puterea
şi decizia asumată de statele membre în aceste două sectoare. Cedând o parte din puterea de
decizie, statele îşi vor diminua proprietatea şi vor transfera suveranitatea lor în favoarea acestei
autorităţi supreme. Uşile acestei organizaţii fiind deschise şi pentru participarea altor state
interesate pe viitor de a fi implicate în procesul de integrare economică în cele două sectoare. La
apelul acestui Plan au dat un răspuns favorabil doar cinci state europene (Germania, Italia,
Belgia, Luxemburg, Olanda). Prin urmare la 18 aprilie 1951, la Paris, doar şase state (plus
Franţa) au semnat Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Tratatul a intrat
în vigoare la 25 iulie 1952, durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani.
Propunerea similară făcută de ministrul apărării al Franţei, Rene Pleven, privind crearea unei
armate comune plasată sub controlul unui Minister European al Apărării, unităţile armate mici
putând fi parte integrantă a armatei NATO. Acest proiect de integrare europeană a avut în vedere
crearea Comunităţii de Apărare Europene (EDC), care, însă, a fost respinsă la 31 august 1954 de
către Asamblarea Naţională a Franţei, în temerile că renunţarea la armata naţională era privită ca
o serioasă înfrângere a suveranităţii franceze. Nici proiectul de statut al unei Comunităţi Politice
Europene (EPC) – martie 1953 – nu a avut şanse de succes. Se urmărea realizarea unei structuri
instituţionale asemănătoare celei a CECO şi EDC, acordarea unui rol important instituţiilor
independente de elaborare a politicii şi elementului parlamentar şi o coordonare a politicii
externe. Funcţionarea cu succes a pieţei comune a cărbunelui şi oţelului a demonstrat însă, că
integrarea a fost posibilă şi merita să fie extinsă pentru toate produsele.
La 25 martie 1957, au fost semnate, la Roma, două noi tratate de integrare de către aceleaşi
şase ţări. Este vorba de Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice Europene (CEE)
şi Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM).
Marea Britanie, care avea unele temeri privind abandonarea suveranităţii şi privind realizarea
bunăstării naţionale şi din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste
principii şi continua să opteze pentru o cooperare interguvernamentală şi pentru o integrare sub
forma unei asocieri în cadrul unei zone de comerţ liber, iar, potrivit noii conjuncturi, aceasta să
aibă loc între statele OCEE rămase şi cele şase state comunitare, care să constituie o unitate
economică de sine stătătoare. Această modalitate a făcut obiectul negocierilor până în anul 1958,
fără vreun rezultat concret din cauza divergenţelor de opinii deosebite între Franţa şi Marea

3
Britanie, privind formele specifice de realizare a acelei zone de comerţ liber. Mai mult ca atât,
Marea Britanie era împotriva scopului federal al creării Uniunii Statelor Europene.
Astfel, cele şapte state necomunitare participante la negocieri au încheiat, în 1960, la
Stockholm, o Сonvenţie privind înfiinţarea unei Asociaţii Europene a Liberului Schimb
(AELS).1 Caracteristica unei zone comerciale libere de felul celei instituite prin AELS este
renunţarea la taxele vamale între ţările membre pentru produsele de provenienţă naţională pe
baza unui certificat de origine, cu unele atenuări în privinţa gradului de încorporare în produse a
unor materii prime sau părţi din ele, de provenienţă străină (maximum 50%). În raporturile cu
ţările terţe fiecare ţară membră îşi determină propria desfăşurare a politicii ei comerciale, cu
excepţia echivalării preţurilor prin creşterea taxelor vamale pentru produsele de natură internă.
_________________________________________________________________________________________________________________

1. Aceste state au fost: Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Portugalia, Islanda, Elveţia, ulterior fiind
asociată şi Finlanda. A se vedea Gr. Geamănu, op.cit., p. 296-297;

4
 În 1961 Marea Britanie şi-a manifestat formal disponibilitatea pentru negocieri privind
accederea în structurile comunitare. Negocierile au durat până în 1963, când preşedintele Franţei,
Charles de Gaulle, a apreciat că dobândirea calităţii de membru al Comunităţilor europene este
prematură şi nu este cazul continuării negocierilor. 1 S-a afirmat că Marea Britanie nu se află în
poziţia de a accepta tarife externe comune, de a renunţa la preferinţele privind statele din
Commonwealth, de a abandona cererile privind favorizarea agriculturii ori de a încălca
raporturile cu AELS. Pe de altă parte, s-a considerat că prin accesul acestei ţări s-ar fi întărit
controlul S.U.A. asupra întregii comunităţi atlantice, fiind, în acelaşi timp, un adevărat „cal
troian” al americanilor în Europa. În 1967, Marea Britanie adresează oficial, pentru a doua oară,
cererea de aderare la CEE.
De această dată guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma, cu
unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru şi asupra
unor probleme care generează unele dificultăţi, precum incidenţele politicii agricole comune
asupra costului vieţii şi asigurarea evoluţiei pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de
finanţare şi implicaţiile bugetare, ca şi asupra balanţei de plăţi ori problemelor generate de
existenţa Commonwealth-ului. Cereri similare de aderare au depus, odată cu Marea Britanie,
Norvegia, Danemarca şi Irlanda. Accederea acestor ţări iniţial s-a ciocnit de opoziţia
Preşedintelui Franţei, Generalul de Gaulle. După o perioadă lungă de dezbateri şi negocieri
grele, în timpul cărora Franţa a folosit de doua ori dreptul de veto, prima dată în 1961 şi a doua
oară în 1967, aceste ţări - Anglia, Danemarca şi Irlanda sunt admise în CEE în 1973. Norvegia
nu a dobândit această calitate în urma rezultatului negativ al referendumului organizat pe plan
naţional în acest scop. Aceasta a fost prima lărgire, care a mărit numărul statelor membre de la 6
la 9, în 1973. Odată ce democraţia a fost restaurată în Grecia, Portugalia şi Spania, aceste ţări
depun cerere pentru a deveni membri ai Comunităţii Europene, Parlamentul Vest-european
ratifică tratatul de aderare a Greciei la 1 ianuarie 1981, Grecia fiind al zecelea membru al CEE.
Spania şi Portugalia devin membri ai CEE la 1 ianuarie, 1986. Prin semnarea Actului Unic
European, în iunie 1987, cele 12 state decid să finalizeze piaţa unică europeană până la 31
decembrie 1992. În decembrie 1991, ţările membre decid la Maastricht, de a construi şi
dezvolta în interiorul pieţei unice uniunea economică şi monetară, politica afacerilor interne,
politica externă şi politica de securitate comună, transformând în aşa fel Comunitatea Europeană
în Uniunea Europeană. La 1 ianuarie 1995, Europa celor 12 devine Europa celor 15, odată cu
aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei. Norvegia votând iarăşi cu (52,8%) împotriva aderării la
CEE. În viitorul apropiat Uniunea Europeană se va extinde spre Est, după Consiliul European de
la Nice şi încheierea Conferinţei Interguvernamentale, Uniunea Europeană a creat premizele
instituţionale pentru realizarea extinderii Uniunii.

1.2 Forme şi teorii de integrare economică

Noţiunea de integrare economică presupune semnarea acordurilor între două sau mai multe
state suverane în urma cărora statele elimină obstacolele ce stau în calea comerţului şi
tranzacţiilor comerciale dintre ele, care sunt dirijate spre beneficiul lor, în comparaţie cu statele
ce au rămas de partea cealaltă a acordurilor. Acordurile de acest fel pot varia de la acorduri
preferenţiale până la uniuni economice şi diverse modele ce implică o ordine ascendentă a
nivelurilor de integrare, care pot fi evoluate pe o scară de cinci puncte. Intr-o organizaţie
internaţională de cooperare cum ar fi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE) sau Consiliul Europei, statele membre se angajează să coopereze cu partenerii lor în

5
anumite domenii definitivate din timp, fără a ceda din suveranitatea lor naţională. Dimpotrivă,
într-o organizaţie de integrare economică, precum CECA sau CEE, statele membre se declară
dispuse să cedeze o parte din suveranitatea lor naţională în favoarea unei comunităţi
supranaţionale, sau altfel spus în favoarea unei suveranităţi comune.
____________________________________________________________________________________________________
1. A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel de l’Union europeenne, 5-e edition, Montchretien, Paris, 1995, p.13
1. Un model de cooperare guvernamentală este crearea unei zone de comerţ liber. În cadrul
unei asemenea forme de integrare ţările membre suprimă barierele vamale şi comerciale dintre
ele şi alte obstacole vamale care sunt piedică pentru libera circulaţie a mărfurilor fabricate pe
teritoriul ţărilor partenere, dar fiecare ţară îşi menţine propriul tarif exterior şi politica vamală în
comerţul cu ţările terţe. În acest model de integrare ţările îşi păstrează în întregime suveranitatea
naţională. Trebuie menţionat faptul că fiecare ţară membră a zonei de comerţ liber îşi determină
propriul tarif exterior, spre exemplu: ţara A a stabilit tariful exterior de 5%, ţara B - 10% şi ţara
C - 30%, în această situaţie, ţările care nu sunt membre ale acestei zone de comerţ liber pot
profita de aceasta la exportul produselor în una din ţările membre ale acestei zone în care nivelul
tarifului de protecţie este cel mai mic şi de a reexporta eventual produsul din aceasta ţară în altă
ţară membră a zonei de comerţ liber în care nivelul de protecţie este mult mai mare. Potenţialul
reexport al acestor produse în ţara C poate ameninţa politica de protecţie a acestei ţări, care
încearcă să-şi protejeze, de exemplu produsele agricole ale producătorilor autohtoni. Iată de ce,
într-o zonă de comerţ liber este foarte important de a deviza regulile de origine a mărfurilor
pentru toate importurile tranzacţionate între statele membre, spre a putea stabili originea mărfii
comercializate. Cele mai cunoscute zone de comerţ liber, care funcţionează o perioadă de mai
mulţi ani, sunt: Asociaţia Europeană a liberului Schimb, constituită din câteva state: Norvegia,
Elveţia, Liechtenstein şi Islanda, Zona de comerţ liber Nord-americană (NAFTA), Zona de
comerţ liber Latino-americană (LAFTA).
2. Uniunea vamală, este similară cu zona de comerţ liber, doar cu excepţia că libera
circulaţie se referă nu numai la produsele fabricate în ţările partenere, dar şi la toate mărfurile
care se găsesc pe teritoriul ţărilor membre acestei uniuni vamale, indiferent de originea lor. Însă,
în acest model de integrare, statele îşi pierd din autonomia vamală şi aplică un tarif vamal
exterior comun faţă de ţările terţe. În scopul de a gestiona tariful vamal exterior comun, ţările
membre ale uniunii vamale aplică o politică comercială comună. Deci, la acest nivel ţările deja
consimt o cesiune importantă din suveranitatea naţională. O trăsătură pozitivă a creării uniunii
vamale prin instituirea tarifului exterior comun este că aici se rezolvă problema reexportului
produselor dintr-o ţară cu un tarif mai mic în altă ţară membră a zonei de comerţ liber, care are
un tarif mai mare pentru producătorii externi.
3. O altă etapă de integrare este piaţa comună, aici toate mărfurile şi serviciile pot fi oferite
în aceleaşi condiţii în interiorul pieţei comune, datorită uniunii vamale existente şi datorită
alinierii progresive a politicilor economiei naţionale. La această etapă de integrare se asigură
libera circulaţie a capitalului, serviciilor, forţei de muncă şi a mărfurilor. Pentru ca piaţa comună
să poată lucra efectiv este nevoie de ajustarea politicilor comune, ceea ce presupune cedări din
suveranitatea naţională a statului. Chiar la o asemenea etapă avansată a integrării economice,
piaţa comună nu pare a fi o piaţă unică adevărată, deoarece existenţa variaţiei monetare şi a
riscului de schimb valutar pot crea încă numeroase piedici în tranzacţiile comerciale, limitează
interpenetrarea pe pieţele financiare şi creează obstacole la plasarea întreprinderilor acolo unde
factorii de producţie par să fie mult mai atrăgători pentru activitatea întreprinderii. Crearea
condiţiilor optime pentru producere în interiorul pieţei comune a obligat statele membre să
avanseze la o noua etapă de integrare economică, care este Uniunea Economică şi Monetară.

6
 4. Uniunea Economică şi Monetară, implică o politică monetară comună şi introducerea
unei valute comune de către statele membre. Uniunea Economică şi Monetara implică un nivel
înalt de cooperare şi coordonare a politicilor economice în ce priveşte convergenţa între statele
membre şi apropierea condiţiilor economice conjuncturale şi structurale. Politica fiscală este
semnificativ afectată de această formă de integrare economică. O instituţie supranaţională
comună aşa cum este Banca Centrală Europeană va coordona politica monetară şi va avea în
responsabilitate luarea deciziilor economice din partea ţărilor membre. Deşi, ţările pot rămâne
unităţi politice independente, ele încetează de a mai fi unităţi economice independente. SUA
este compusă dintr-un grup de state şi cu toate că gradul suveranităţii politice şi juridice este
păstrat de fiecare stat în parte, statele împart un sistem monetar unic şi au un guvern federal de
control, deşi nu total, asupra impozitării şi cheltuielilor publice. Odată cu introducerea valutei
unice în Europa (EURO), grupul celor 12 state participante la UEM prezintă multe din aceste
trăsături. Viitoarea extindere a armonizării politicii fiscale şi impozitare ar conduce la realizarea
unei uniuni economice depline a acestor economii. Înainte ca această etapă de integrare să fie
complet finisată, statele membre, dezvoltând legăturile economice şi politice între ele, au simţit
nevoia de a armoniza politica afacerilor interne şi justiţia, pentru a proteja efectiv frontierele lor
externe împotriva contrabandei şi a traficului de arme şi stupefiante, şi politica externă, pentru ca
economia pe care au creat-o să se bucure de o putere corespunzătoare mărimii sale în
organizaţiile internaţionale, ceea ce duce spre o altă etapă de integrare politică şi economică.
5. Uniunea Politică şi Economică este etapa finală a integrării regionale, în care ţările
participante devin o naţiune, un stat federal. Uniunea politică se bazează pe instituţii politice
comune capabile să garanteze suveranitatea statului, cetăţenii statelor membre sunt cetăţenii
Uniunii. Primul pilon al UE, fondat pe trei tratate de bază şi completat cu Tratatul UEM, a
realizat un grad important al unităţii, fără a distruge diversitatea. Instituţiile şi procedurile
decizionale în pilonul I sunt asemănătoare cu acelea care pot fi găsite într-un stat federal. Pe de
altă parte, Uniunea Europeana rămâne încă o organizaţie internaţională clasică de cooperare
interguvernamentală în pilonul II – Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi III
( Politica afacerilor interne şi de cooperare a justiţiei). Uniunea Europeană, pe departe este de a
fi o uniune politică, în ciuda încercării de a comunitariza aceşti doi piloni prin Tratatul de la
Amsterdam şi Nice. În momentul când Uniunea Europeană va ratifica tratatul privind crearea
unei uniuni politice, atunci pilonul II şi III vor putea fi aplicate la nivel supranaţional.

Tabela 1. Prezentarea schematică a integrării economice

Comerţul liber Politica Mobilitatea Politica Un guvern
comercială factorului liber monetară şi
comună fiscală comună
Zona de comerţ da nu nu nu nu
liber
Uniunea vamală da da nu nu nu
Piaţa comună da da da nu nu
Uniunea da da da da nu
economică
Uniunea politică da da da da da

Federalismul European, noţiune inspirată din tradiţia democrat-creştină şi experienţa

germană, este un federalism prin integrare, cu scopul de a oferi mai multă unitate acolo unde
domină o prea mare diversitate. Principiile sale de bază sunt eficacitatea, solidaritatea,

7
responsabilitatea civică şi diversitatea. Prin integrare regională de tip federal se urmăreşte
atingerea unei mai mari eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. În acelaşi timp, este
singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi
eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică
naţiunii). În plan practic, federalizarea Europei înseamnă o puternică diminuare a rolului
statelor naţionale şi înlocuirea lor cu regiunile.
Spre deosebire de federaţie, confederaţia este o simplă asociere de state în baza unui tratat,
pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea. Confederaţia e situată la jumătatea
drumului între suprastat şi alianţă.1
Fiind o “asociaţie contractuală între state suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a
dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public intern).
_______________________________________________________________________________________________________________

1. Christine Gouaud, Reflexions sur le concept de confederation, les Cahiers Universitaires Paneuropeens, nr.1, 1994, Paris, p.21
În cadrul confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele, menţinându-se
principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Un sistem confederal coordonează entităţile,
conservându-le personalitatea, suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale
o autonomie limitată.