„O scrisoare pierdută” - I. L.

Caragiale

INTRODUCERE - Date despre autor și operă

● I. L. Caragiale se impune în conștiința literară ca unul dintre cei patru mari clasici,
alături de Ion Creangă, Ioan Slavici și Mihai Eminescu;
● A fost un observator lucid și ironic al societății românești din vremea lui, un scriitor
realist și moralizator care a folosit sarcasmul pentru a demasca moravurile societ ății;
● O privire de ansamblu asupra operei caragialiene relevă prezența a două genuri
literare:
○ Genul dramatic:
■ comedii („D-ale carnavalului”, „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare
pierdută”)
■ Dramă („Năpasta”)
○ Genul epic:
■ Nuvele („O făclie de Paști”, „La Hanul lui Mânjoală”)
■ Schițe (volumul „Momente și schițe”)
● Comediile sale de moravuri, deși inspirate din realitatea secolului al XIX- lea, aduc în
fața spectatorului un univers comic de eternă actualitate;
● Comedia clasică de moravuri „O scrisoare pierdută”, apărută în 1884, reprezintă
punctul cel mai înalt al dramaturgiei lui I. L. Caragiale;
● Satiră a moravurilor politice și familiale din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea,
comedia aduce în scenă evenimentele legate de fixarea candidatului guvernamental în
capitala unui județ de munte;

ÎNCADRARE ÎNTR-O TIPOLOGIE - COMEDIE DE MORAVURI

● GEN DRAMATIC
○ Structura specifică: organizarea în acte și scene (4 acte și 44 de scene) + lista
de personaje care preceda opera;
○ Prezența indicațiilor scenice (=didascalii);
○ Principalul mod de expunere este dialogul, având rolul de a construi subiectul
operei și de a caracteriza personajele;
○ Naratorul este absent, iar acțiunea evoluează direct în fața spectatorilor;
● COMEDIE = specia genului dramatic care stârnește râsul, satirizând defecte ale
societății prin intermediul unor personaje ridicole și mediocre din punct de vedere
intelectual, social și moral între care se ivesc conflicte puternice;
○ Punerea în lumină a conflictului între aparență și esență și a unor defecte
morale (minciuna, corupția, adulterul, prostia, parvenitismul): (OSP ilustrează
existența plină de moravuri a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru
alegerea deputaților; dezvăluie viața publică și de familie a unor politicieni,
care, pentru a ajunge la putere, renunță la orice valoare morală: șantajul lui
Cațavencu + Dandanache, adulterul lui Zoe, slugărnicia lui Pristanda);
○ Personajele capătă valoare de simbol, fiind reprezentante ale unor tipologii și
dau dovadă de imoralitate(încornoratul - Zaharia Trahanache, amorezul -
Ștefan Tipătescu, cocheta adulteră - Zoe, sluga profitoare - Ghiță Pristanda,
demagogul - Nae Cațavencu, Tache Farfuridi, insul dezorientat- cetățeanul
turmentat) – personajele sunt reduse la câteva trăsături, iar acestea sunt
îngroșate prin caricatură;
○ Finalul este fericit, iar statutul final al personajelor este idenetic cu cel inițial ;
○ Principala modalitate de realizare a comediei este comicul = categorie estetică
ce presupune situații care provoacă râsul, datorită unei disproporții între
aparență și esență și sancționează cu o atitudine critică obiectul asupra căruia
se exercită, spre deosebire de umorul prietenos al lui Creangă; – TIPURI DE
COMIC:
■ Comic de intenție: prezent în lista de personaje care precedă opera:
● Zoe este „soția celui de sus”, care poate fi atât Trahanache, cât și
Tipătescu, aluzie la infidelitatea ei;
● Cațavencu este președintele asociației Aurora Economică
Română, al cărei acronim este AER: asociația este o formă fără
fond, o modalitate prin care Cațavencu „spăla” bani;
● Toate funcțiile pe care le are Trahanache trimit la abuzul de
putere;
■ Comic de situație: Caragiale folosește modalități cunoscute în literatura
universală pentru a stârni râsul, precum încurcătura, confuzia,
coincidența și repetiția;
● Pierderea și găsirea scrisorii (situațiile comice datorate drumului
circular al scrisorii, conturat de cetățeanul turmentat, cauză a
conflictului central al operei) ;
● Aparițiile neașteptate ale cetățeanului turmentat;
● Triunghiul amoros Zoe-Tipătescu-Trahanache (comicul generat
de schimbarea rolurilor și atitudinii: soțul înșelat este calm,
echilibrat, poate chiar placid, în timp ce amantul este tulburat,
agitat și înfuriat);
 ● Confuzia făcută de Dandanache între identitatea lui Trahanache
și a lui Tipătescu;
■ Comic de caracter: exagerarea unor trăsături până la estomparea sau
eliminarea tuturor celorlalte, rezultând tipologiile menționate mai sus;
● BONUS CARAGIALE: Personajele își asumă rolurile simple din
clasicism, dar, de fapt, sunt mult mai complexe în profunzime:
○ Trahanache: întruchipează tipul încornoratului naiv și
ușor de păcălit, dar, de fapt, tolerează adulterul Zoei, de
care este conștient, pentru a-și menține imaginea de om
familist necesară în politică;
○ Dandanache: pozează în tipul ramolitului, dar este
capabil de a duce un șantaj la bun sfârșit;
■ Comic de moravuri: se datorează discrepanței dintre pretențiile de
moralitate din viața politică, socială și de familie și esența profund
imorală a acestora – piesa este conturată pe baza a două mari defecte,
demagogia și corupția, devenite niște norme ale întregii societăți
burgheze;
● Presa, reprezentată de ziarele „Răcnetul Carpaților” și
„Răsboiul”, (denumiri care atrag atenția asupra agresivității
acestei puteri) nu mai reprezintă o sursă credibilă de informații,
ci publicații ce facilitează și găzduiesc jocuri politice și șantaje,
fiind conduse chiar de politicieni corupți, precum Cațavencu;
■ Comic de limbaj:
● Greșeli de vocabular: „famelie”, „renumerație”, „scrofuloși”;
● Contradicție în termeni: „12 trecute fix”, „lupte seculare ce au
durat 30 de ani”;
● Truisme: „Un popor care nu merge înainte, stă pe loc”;
● Ticuri verbale:
○ Pristanda: „curat …” – servilism (asocieri lipsite de sens:
„curat murdar”, „curat condei”);
○ Trahanache: „ai puțintică răbdare” – diplomație și
răbdare;
○ Cetățeanul turmentat: „eu cu cine votez”, „nu mă-mpinge
că amețesc” – derută;
● Etimologie populară: ,, capitaliști";
■ Comic de nume:
 ● Zaharia Trahanache - trahana = cocă moale: capacitatea de a se
adapta ușor, dar și de a fi modelat după interesul superiorilor săi
+ a zaharisi: ritmul lent al personajului;
● Cațavencu: - cață: termen peiorativ pentru femeile inculte care
vorbesc mult, trimitere la demagogia personajului + cațaveică:
haină cu două fețe: duplicitatea personajului, car și caracterul
acestuia de păcălitor păcălit;
● Farfuridi-Brânzovenescu - formează un cuplu comic, numele lor
au rezonanțe culinare: primul face referire la o farfurie, deci la
platitudinea personajului, iar al celui de-al doilea la un simplu
aliment obținut de țărani, de unde reiese incultura;
● Agamemnon Dandanache - Agamemnon: cunoscut luptător din
războiul troian, personajele i se adresează, totuși, cu Agamiță,
contrast între aparență și esență + Dandanache: dandana =
boacănă, încurcătură;
● Pristanda: etimologia numelui trimite către un joc moldovenesc,
în care se bate pasul pe loc, fără să se înainteze, de unde reiese
cameleonismul politic al personajului;
● CURENT:
○ CLASICISM:
■ Caracterul etern valabil al întâmplărilor + generalizarea mesajului
transmis, prin nedeterminarea indicilor de timp și spațiu(„în capitala
unui județ de munte, în zilele noastre”);
■ Caracterul satiric;
○ REALISM:
■ Verosimilitatea situațiilor;
■ Complexitatea psihologică a personajelor;

GHIȚĂ PRISTANDA - statut

● Unul dintre personajele principale, apare în toate momentele cheie ale acțiunii;
● Statut social:
○ prezentat încă din lista cu personaje care precedă textul;
○ „polițaiul” orașului: nu este folosit termenul de polițist, deoarece Pristanda nu
își îndeplinește datoriile civice conform legii;
○ Din prima scena a operei, discuția dintre polițist și Tipătescu, prefectul
orașului, reiese statutul familial: este capul unei familii cu nouă suflete, ceea ce
cauzează problemele financiare de care Pristanda se plânge de fiecare dată
când are ocazia: „famelie mare, renumerație mică, după buget”;
 ○ Pristanda își dovedește statutul de funcționar public oportunist, acționând
conform principiului soției sale: „Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că
sătulul nu crede la ăl flămând”;
● Statut moral:
○ Ilustrează tipul slugii profitoare;
○ Lingușitor, hoț, încalcă legea în mod conștient, știindu-se apărat de
conducători;
○ Pristanda este mereu de partea celui puternic: este omul lui Tipătescu, face
parte din partidul lui, dar nu ratează ocazia de a-l linguși și pe Cațavencu,
pentru a-și asigura statutul dacă rolurile se inversează;
○ Este lucid, o recunoaște pe Zoe ca adevărata sa stăpână;
○ Comportamentul lui Pristanda este cu adevărat duplicitar și incorect, dar, în
lumea imorală în care trăiește, este singura strategie pentru a supraviețui și a-și
susține în continuare familia.
○ Deși este un personaj complex, trăsătura de bază rămâne oportunismul;

TEME + SECVENȚE
● Satirizarea moravurilor din viața socio-politică a capitalei unui județ de munte în
preajma alegerilor - Caragiale demască:
○ Moravuri din viața socială: adulterul, minciuna, trădarea în prietenie, prostia,
incultura, beția:
○ Moravuri din viața politică: corupția, oportunismul, șantajul, demagogia,
servilismul;
● Dacă de cele mai multe ori, Caragiale își îndrepta ironia către lumea modestă a
mahalalei, către micii funcționari și oamenii simpli, de data aceasta atacul autorului
este direcționat înspre înalta burghezie aflată în poziții cheie ale puterii politice,
juridice sau economice;
● DISCUȚIA DINTRE TIPĂTESCU ȘI PRISTANDA
○ Încă din prima scenă a piesei se poate observa unul dintre moravurile bine
conturate din operă, și anume corupția;
○ Prezintă:
■ Manipularea instituțiilor publice în interes personal;
■ Mușamalizarea sustragerii banilor publici;
○ Întrebat ce s-a întâmplat cu cele patruzeci și patru de steaguri cumpărate de la
Comitet, Pristanda încearcă să argumenteze că toate au fost folosite, deși, în
realitate, mai mult de jumătate dintre ele lipseau, banii fiind păstrați de el
însuși.
 ○ De corupție dă dovadă și Tipătescu, deoarece trece cu vederea infracțiunile
comise de Pristanda, știind că pentru a-și menține poziția de prefect are nevoie
de oameni în poziții cheie ale statului, precum poliția;
○ Discuția continuă cu Pristanda care se lingușește pe lângă prefect, povestindu-i
cu mult zel despre ceea ce făcuse cu o seară înainte, exagerând pentru a-și
scoate în evidență aparentul devotament;
○ Fiindcă nu putuse să adoarmă, polițistul plecase la datorie, în patrulă, unde
observase fereastra lui Cațavencu deschisă;
○ Încercând să asculte conversația dintre Cațavencu și ceilalți membri de partid,
printre care și popa Pripici care, complet împotriva principiilor sale religioase,
fuma, Pristanda aude ceva despre o scrisoare care urma să fie folosită pentru a-
i asigura opoziției postul de deputat;
○ Pristanda nu reușește să asculte toată conversația, dar îi oferă lui Tipătescu un
prim indiciu în privința scrisorii;
○ Din această scenă reiese oportunismul polițistului, gata de a-i sluji pe cei de la
putere, idee care se continuă și în momentul în care prefectul îl trimite pe
Pristanda la Cațavencu;
● SCENA ÎN CARE PRISTANDA ESTE TRIMIS DE TIPĂTESCU LA CAȚAVENCU
○ Când este trimis de Tipătescu la Cațavencu pentru a-l bate și a-l închide,
Pristanda își urmează ordinul, nu înainte de a se asigura însă că îl convinge pe
Cațavencu de respectul pe care i-l poartă, pentru a se asigura că, în situația în
care șantajul jurnalistului funcționează, își poate păstra protecția pe care o are
acum.
○ Îi mărturisește celui pe care trebuie să îl închidă ca îi citește ziarul „ca
Evanghelia totdauna”, dar că trebuie să asculte ordinele, deoarece are „famelie
mare, renumerație după buget, mică”;
○ Pristanda își manifestă admirația și după plecarea lui Cațavencu, observându-
se încă o dată că polițaiul nu ar fi deloc deranjat să își schimbe stăpânul, sau
chiar să slujească la mai mulți lideri: „Mare pișicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!”.
Mai mult, Pristanda își încalcă și datoriile pe care le are în calitate de polițist al orașului: ar
trebui să fie imparțial, neimplicat în politică, gata să aplice legea și să facă dreptate în mod
obiectiv. Ghiță Pristanda nu reușește, însă, să îndeplinească niciuna dintre aceste obligații. Ba
mai mult, în loc să medieze conflictele, le amplifică, ca în momentul în care după anunțarea
alegerii candidatului pentru poziția de deputat, îi provoacă mai mult pe oameni la bătaie și
agitație, implicând și ceilalți membri ai poliției.
● DISCURSURILE DIN ACTUL III
○ Actul al treilea al comediei conține punctul culminant și prezintă adunarea
electorală la care trebuia să fie anunțat numele deputatului ales;
 ○ Cele două discursuri ale candidaților la funcția de deputat, Tache Farfuridi și
Nae Cațavencu reflectă absența oricărui principiu moral, a unei minime
decențe și a unei logici elementare;
○ Discursul lui Farfuridi este întruchiparea prostiei și a inculturii. Acesta
vorbește încâlcit și inteligibil, frazele sună ca în teatrul absurd, termenii se
repetă fără sens, iar oratorul nu se poate urni din acest punct;
○ Finalul discursului său este, la fel, lipsit de orice logică: Ori să se revizuiască,
primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar
atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele…esențiale…”
○ Al doilea discurs, al lui Cațavencu, este o mostră impecabilă de demagogie, în
care vorbitorul își exprimă aparentul patriotism prin fraze lipsite de sens,
precum „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu
desăvârșire.”
○ Adunarea electorală se finalizează și mai ironic, cu anunțul ca funcția va fi
ocupată de Agamemnon Dandanache, un candidat care nici măcar nu era
cunoscut de alegători;

TIPURI DE COMIC FOLOSITE ÎN CARACTERIZAREA LUI

PRISTANDA
● COMICUL DE NUME
○ „Pristanda” = joc popular moldovenesc, ceea ce sugerează obișnuința
personajului de a „dansa” după cum i se „cântă”, așadar, atitudinea servilă: îi
este supus lui Tipătescu, dar s-ar putea purta la fel cu oricare alt prefect;
ascultă și de Zoe, cunoscând influența pe care femeia o are asupra liderilor de
partid; de asemenea, își bazează întreaga filosofie de viață pe ideologia soției
sale + joc moldovenesc, în care se bate pasul pe loc, fără să se înainteze, de
unde reiese cameleonismul politic al personajului;
○ „Ghiță” = nume comun, diminutiv de la Gheorghe, care îl cataloghează pe
polițist ca un om simplu, de la țară, numele contrastând cu altele precum
Ștefan sau Agamemnon;
● COMIC DE LIMBAJ
○ Îi susține proveniența simplă, deoarece Pristanda folosește des forme
regionale, precum „văz” sau „auz”, dar, pentru a se integra printre cei care au
un statut social mai înalt decât al său, utilizează stereotipii de limbaj și
franțuzisme;
○ Din cauza lipsei de cultură și a prostiei deformează permanent neologismele
(„bampir”, „famelie”, „scrofuloși”, „renumerație”), nefiind capabil de a le reține
forma corectă;
 ○ Prezintă un tic verbal, „curat”, care îi întărește atitudinea servilă, folosindu-l
pentru a susține spusele celor superiori lui; cu toate acestea, îl folosește fără a
se gândi dacă are sens sau nu („curat murdar”, „curat condei”), ceea ce îi
dovedește, din nou prostia.
○ Este cel care finalizează comedia, prin replica „curat constituțional”, ironizând
fără să își dea seama corupția politicienilor implicați în evenimentele
prezentate;
TITLU
● Numește prețiosul obiect care antrenează personajele în conflictul principal al operei;
● În drumul parcurs de scrisoare, fiecare dintre personajele comediei, inclusiv
Pristanda, joacă un rol decisiv;
● Zoe pierde scrisoarea de la Tipătescu în noaptea în care o primește, urmând ca
aceasta să fie găsită de cetățeanul turmentat;
● Cațavencu sustrage scrisoarea de la el, folosindu-se de slăbiciunea acestuia pentru
alcool;
● Pristanda este cel care îl anunță primul pe Tipătescu de existența acestei scrisori în
mâna lui Cațavencu, iar jurnalistul urmează să încerce să îi șantajeze, pe rând, pe toți
cei implicați în triunghiul amoros;
● În timpul încăierării din sala cea mare a primăriei, izbucnită în urma anunțului
alesului neașteptat în funcția de deputat și susținută de Pristanda, cetățeanul
turmentat găsește din nou scrisoarea, în căptușeala pălăriei căzute a lui Cațavencu și o
returnează lui Zoe, îndeplinindu-și atribuțiile de poștaș;
● (particularitati) Cu toate acestea, această scrisoare nu este singurul astfel de
document care joacă un rol important în acțiunea operei (în total, există patru
scrisori) – motiv recurent:
○ Scrisoarea lui Tipătescu, pierdută de Zoe;
○ Scrisoarea folosită de Agamemnon Dandanache pentru a ajunge deputat;
○ Scrisoarea „anonimă” a lui Farfuridi și Brânzovenescu;
○ Depeșa de la centru care anunță candidatura lui Agamemnon;
● Articolul nehotărât din titlu dezvăluie, astfel atât banalitatea evenimentului, care
cauzează un conflict disproporționat, cât și repetabilitatea faptelor descrise în text;

CONFLICTE
● CONFLICTUL PRINCIPAL - declanșat de pierderea scrisorii de amor dintre Zoe și
Tipătescu și găsirea acesteia de către Cațavencu;
 ○ Antrenarea a două tabere a căror confruntare are loc în plan politic: de partea
partidului aflat la putere: Tipătescu, Trahanache, Zoe; de partea opoziție:
Cațavencu, Ionescu, Popescu și dăscălimea;
○ Opoziția este mult mai puțin conturată: singurul personaj remarcabil este
Cațavencu, restul având fie nume comune (Ionescu, Popescu), fie fiind un
personaj colectiv (dăscălimea);
○ Între aceste două tabere se află Pristanda, care, deși momentan supus lui
Tipătescu, este dispus să treacă și de partea adversarului, în cazul în care
șantajul lui Cațavencu are succes, polițistul dând astfel dovadă de cameleonism
politic, deși, la o primă vedere, pare naiv și supus;
● CONFLICTUL SECUNDAR - agitația cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, obsedați de
posibila trădare din partea membrilor de partid și, implicit, de pierderea statutului de
deputat a celui dintâi;

CONCLUZIE
● Particularități: Așadar, „O scrisoare pierdută”, piesă pentru care Caragiale a fost
acuzat, în mod ironic, de imoralitate și pentru care Titu Maiorescu a luptat cu
înverșunare, reprezintă una dintre cele mai valoroase comedii din literatura română.
Cu toate acestea, complexitatea acesteia este demonstrată de amărăciunea ascunsă,
născută din înțelegerea unei lumi care putea fi mai bună: ca în fiecare piesă a sa,
comicul lui Caragiale se convertește în tragic.
● Carcaterizare: Așadar, Ghiță Pristanda poate fi încadrat într-o tipologie clasică, cea a
omului slugarnic, lipsit de „coloană vertebrală”, însă, datorită motivației puternice pe
care Caragiale i-o atribuie, aceea de a-și susține familia, polițistul este mult mai bine
individualizat, devenind, astfel, un memorabil personaj caragialean.