1

Sub. 36. Biocompatibilitatea materialelor utilizate în protetica dentară

Biomaterialele sunt substanţe sau combinaţie de substanţe, de origine naturală sau

sintetică, care pot fi folosite pe o perioadă de timp bine determinată, ca un întreg sau ca o
parte componentă a unui sistem caretratează, grăbeşte, sau înlocuieşte un ţesut, organ sau o
funcţie a organismului uman. Protetica dentară reuneștetoate acele substitute ce refac funcțiile
pierdute prin absența dinților. Implantologia conduce la rezultate extraordinare în tratamentul
dinților lipsă cu implant dentar, având în vedere precizia, acuratețea și viteza de execuție cu
care este realizat tratamentul. În ultimii 20 de ani implantologia a început să ocupe un rol
foarte important în stomatologie având o caracteristică inovatoare prin care o breșă edentată
poate fi închisă fără a fi afectați dinți integri.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Domeniul biomaterialelor este considerat drept unul de inovare tehnologică, interdisciplinar,

între metalurgie, chimia polimerilor, metalurgia pulberilor etc., creşterea continuă a
consumului unor astfel de materiale, în a doua jumatate a secolului XX, înregistrând o
evoluţie spectaculoasă faţă de materialele clasice. Beneficiile materialelor biomaterialelor sau
a biocompozitelor sunt deja bine cunoscute, fiind aplicate în varii domenii ale medicinei şi
industriilor conexe.

Ştiinţa biomaterialelor este ştiinţa care se ocupă cu interacţiunile dintre organismele vii şi
materiale, iar biomaterialele sunt substanţe sau combinaţie de substanţe, de origine naturală
sau sintetică, care pot fi folosite pe o perioadă de timp bine determinată, ca un întreg sau ca o
parte componentă a unui sistem care tratează, grăbeşte, sau înlocuieşte un ţesut, organ sau o
funcţie a organismului uman.

Biomaterialele sunt materiale sintetice foosite pentru a înlocui o parte a unui sistem viu sau
pentru a funcționa în strânsă legătură cu un țesut viu. Biomaterialele reprezintă materiale
naturale, sintetice sau compozite aflate în contact cu țesuturile vii și cu fluidele lor biologice.
Ele sunt folosite pentru a ajuta sarcinile țesutului afectat sau funcțiilor afectate ale unui organ
bolnav. Biocompatibilitatea este un concept complex care ia în considerare toate procesele
care au loc la interacțiunea dintre biomaterial si un organism viu. Așadar, biomaterialul
trebuie să nu prezinte toxicitate sau să nu producă reacții inflamatorii, atunci când este
introdus în organismul uman ca și implant.Toate materialele folosite la execuția implantelor
medicale trebuie să fie biocompatibile, dar există diferite grade de biocompatibilitate, în
funcție de utilizare. Un material care îndeplineṣte la început toate cerințele de
biocompatibilitate poate să piardă în timp aceste calităṭi nu numai datorită unor procese de
uzură, oboseală, degradare, dar ṣi pentru că ṭesuturile înconjurătoare, iniṭial sănătoase, se
îmbolnăvesc sau pur ṣi simplu îmbătrânesc.

1
 2

În momentul de față biomaterialele sunt utilizate pentru tratarea unor afecțiuni sau
traumatisme o mare varietate de dispozitive și materiale. Printre exemplele uzuale se regasesc
materialele pentru suturare, obturatoarele, șuruburile, cateterele și plăcile pentru producerea
reconstrucțiilor osoase.

În cazul stomatologiei, principalul scop al utilizării biomaterialelor este acela de a îmbunătăți

sănătatea orală, prin restaurarea funcțiilor țesuturilor vii naturale, fiind esențială înțelegerea
relațiilor dintre proprietățile, funcțiile și structurile materialelor biologice.

Indiferent de aplicaṭia medicală, un material biocompatibil trebuie să îndeplinească

următoarele cerinṭe:

 să nu fie toxic ṣi să nu conṭină produṣi filtranṭi;

 să nu provoace efecte alergice, cancerigene, teratogene (generate de anomalii
morfologice);
 să nu provoace fenomene de respingere de către organism;
 să nu modifice compoziṭia sângelui ṣi să nu perturbe mecanismul coagulării (să fie
 hemocompatibil);
 să nu modifice pH-ul biologic;
 să nu provoace sedimentări în țesuturi ṣi biodegradări.

IMPLANTOLOGIA DENTARĂ

În ultimii 20 de ani implantologia a început să ocupe un rol foarte important în stomatologie

având o caracteristică inovatoare prin care o breșă edentată poate fi închisă fără a fi afectați
dinți integri.

Mulţi specialişti au proiectat implanturi pentru a se potrivi nevoilor medicale şi pentru a avea
anumite proprietăţi. Unele dintre aceste modele au avut doar o scurtă perioadă de aplicare, în
timp ce altele au supravieţuit până în ziua de azi. Implanturile dentare variază sub mai multe
aspecte cum ar fi forma, locul de ancorare (în os sau pe suprafaţa osului), compoziţia,
acoperiri etc. Materialele din care se realizează aceste implanturi sunt: oxidul de aluminiu,
oxidul de zirconiu, titanul, aliaje de titan şi chiar safir (formă naturala de oxid de aluminiu).
Foarte multe dintre aceste implanturi sunt acoperite cu un strat subţire şi aderent de
hidroxiapatită. Structura poroasă a stratului de hidroxiapatită de pe suprafaţa implantului
permite formarea şi migrarea celulelor osoase noi în material şi, în cele din urmă, solidificarea
implantului.

S-au făcut pași uriași în cercetare bazată pe dovezi astfel încât înțelegerea care există asupra
acestui domeniu a permis practicienilor să ofere pacienților un serviciu extraordinar și
previzibil cu rezultate de durată.

Implantologia conduce la rezultate extraordinare în tratamentul dinților lipsa cu implant

dentar, având în vedere precizia, acuratețea și viteza de execuție cu care este realizat
tratamentul. Poziția implantului în os trebuie să fie ideal încadrată corect tridimensional, atât

2
 3

față de dinții vecini, cât și față de cei antagoniști (opuși) pentru a putea funcționa întocmai
unui dinte natural. Elementele principale ale tratamentului cu implant dentar sunt:

 Implantul propriu-zis – se plasează chirurgical în os;

 Coroana dentară – se atașează la implant (prin cimentare sau înșurubare);
 Bontul protetic – elementul de legatură între implant și coroană.

În cursul anilor s-a încercat utilizarea unui număr variabil de materiale pentru confecţionarea
implanturilor, din care au supravieţuit doar câteva, care posedă anumite proprietăţi obligatorii
ce se impun în vederea obţinerii unui succes pe termen lung.

O condiţie obligatorie impusă tuturor biomaterialelor este asigurarea lipsei de nocivitate

locală şi generală. Trebuie evitate materialele care au componente toxice, cancerigene,
alergice şi/sau radioactive. Biomaterialele utilizate în implantologia orală trebuie să asigure
transmiterea forţelor ocluzale ţesuturilor de susţinere. În acest sens, ele trebuie să prezinte o
rezistenţă mecanică suficientă pentru a nu suferi modificări în cursul exercitării forţelor
fiziologice.

Implanturile endoosoase pot fi:

 metale;
 aliaje;
 ceramică;
 materiale plastice;

Din punct de vedere ştiinţific şi practic, primul loc ca materiale pentru implanturile
endoosoase îl ocupă aliajele metalice deoarece au proprietăţi rezistive crescute (rezistenţă la
compresiune, încovoiere, tracţiune, etc.), pentru a putea prelua şi transmite osului forţele
fiziologice care se exercită la acest nivel. Dintre acestea, titanul, pur 99.85% este materialul
care se foloseşte actualmente în clinică obţinându-se rezultate foarte bune.

Calitățile titanului sunt:

 punctul de topire – titanul se topeşte la 1660℃, putând fi sterilizat fără riscuri la

300℃;
 rezistența – implanturile sunt fabricate dintr-o singură bară de titan pur prin prelucrări
mecanice, conferindu-le rezistenţă maximă;
 duritatea – titanul are duritate comparabilă cu cea a oţelului, conferindu-i calităţi
mecanice deosebite:
 rigiditatea – implanturile nu se deformează la aplicarea forţelor de montare sau de
frezare şi nici în biomecanica masticaţiei;
 acțiunea regeneratoare și terapeutică – cercetările şi experienţa practică au
evidenţiat calităţile cicatrizante ale oxidului de titan;
 pH-ul neutru – bioxidul de titan, TiO2, care se formează imediat în jurul moleculelor
de metal are un pH cu valoarea 7, adică total neutru;

3
 4

 rezistența excelentă la șocul electric – titanul are o conductibilitate termică foarte

scăzută;
 greutate redusă – densitatea titanului este apropiată de cea a aliajelor uşoare.

PROTETICA DENTARĂ

Protetica dentară reunește toate acele substitute ce refac funcțiile pierdute prin absența
dinților. În funcție de numărul de dinți rămași pe arcadă, de tipul de complicație ce a
intervenit, reprezentată de migrarea dinților în plan vertical sau orizontal, un rol deosebit de
important având problemele articulare prezente, alegem restaurări fixe sau mobile.

La succesul unei restaurări protetice contribuie în mod decisiv tipul de biomaterial

utilizat și linia tehnologică abordată , alături de conduita terapeutică. Astfel restaurările
metalo- ceramice redau până în cele mai mici detalii elementele morfologiei dentare, anulând
imaginea de substitut. Mergând pe linia soluțiilor nemetalice ce ocupă din ce în ce mai mult
teren în practica medicală actuală, restaurările integral ceramice sau din ceramică pe zirconiu
satisfac atât exigențele biomecanice cât și pe cele estetice.

Principalele elemente metalice utilizate sunt (grupate după domeniul de utilizare):

a) implante și proteze ortopedice sau dentare (Al, Co,Cr, Fe, Mn, Mo, Nb, Ni, Sn, Ta,
Ti,

V, Zr, etc.)

Implantele folosite în stomatologie și chirurgia ortopedică sunt confecționate din trei mari
clase diferite de aliaje, fiecare prezentând componente caracteristice, alături de cele

executate din metale pure:

 metalele pure folosite la fabricarea dispozitivelor medicale sunt titanul, tantalul, și

aurul;
 aliajele pe bază de fier, cu un conținut ridicat de crom, denumite oțeluri inoxidabile;
 aliaje pe bază de cobalt, cu un conținut de 25-30% crom, 5-7% molibden și cantități
mici
 de alte metale ca nichel, mangan, zirconiu și staniu, respectiv cele cu aproximativ 20%
crom, 10% nichel și până la 15% wolfram;
 aliaje pe baza de titan, cu 70-90% titan, și care conțin procente mici de alte metale:
aluminiu, vanadiu, niobiu, tantal, mangan, zirconiuși staniu.

b) aliaje dentare:
 neprețioase (Al, B, Be,Cd,Co, Cr, Fe, Mn, Mo, Ni, Si, Ti, V, W, etc.);
 prețioase și semiprețioase (Ag, Au, Cu, Fe, Ga,In, Ir, Pd, Pt, Rh, Ru, Sn, Ti, Zn, etc.);
 amalgame dentare (Ag, Cu, Hg, Sn, Zn, etc.).

4
 5

Materialele dentare utilizate în prezent fac parte din toate clasele de materiale biocompatibile
cunoscte în practică:

- Metale si aliaje (oțel inoxidabil aliaje de titan aliaje de cobalt aliaje de aur
amalgamuri: fixarea fracturilor implant articular proteze osoase fixarea fracturilor
implanturi dentare proteze osoase implant articular stomatologie valve cardiace
stomatologie stomatologie);
- Polimeri (polietilena polipropilena poliester poliuretan polimetacrilat: proteza
autoculara cusaturi proteza vasculara acoperirea materialelor in contact cu sângele
proteze dentare proteze osoase lentile oftalmologie chirurgie plastica);
- Ceramice (alumina fosfat de calciu sticle ceramice poțelan carbon: proteze dentare
acoperiri proteze proteze odontologice proteze odontologice coroane dentare acoperiri
proteze);
- Compozite (polimer/fibra polimer/particule carbon/carbon: proteze plombe proteze).

Biocompatibilitatea metalelor și aliajelor dentare

Metalele și aliajele ocupăun loc important, ca pondere, în domeniul stomatologic,

chiar dacă din punct de vedre estetic, sau mai bine zis „la vedere”, se folosesc cu precădere
materialele foarte asemănătoare cu aspectul dinților naturali cum sunt: ceramica, polimerii sau
chiar unele compozite. Pe piața europeană de desfacere a aliajelor biomedicale sunt
disponibile mai mult de 1100 de aliaje dentare, sub diferite denumiri comerciale. În funcție
decompoziția lor chimică, ele se pot clasifica în cinci familii: - Amalgame dentare (aliaje de
mercur cu argint, zinc, staniu si cupru); - Aliaje prețioase (aur, platin, argint, cupru, metale din
grupa platinei); - Aliaje semiprețioase din aur de calitate inferioară și paladiu (paladiu, argint,
aur si mici cantitati de paladiu si cupru; - Aliaje neprețioase: oțel inoxidabil, aliaje de Co-Cr si
Ni-Cr, câteva din acestea pot contine cadmiu si beriliu; - Aliaje de titan.

De câțiva ani, un interes tot mai mare a fost manifestatde către cercetători cu privire
efectele si reacțiile produse de eliberarea de ioni. Totuși investigții laborioase asupra acestor
fenomene sunt rare si nu s-au facut studii statistice si epidemiologice, deși se cunosc bine
eliberarile de ioni de către metale ca nichel, crom si cobalt. În unele cazuri, au fost
demonstrate concentratii de 200-300 de ori mai mari decât cele maxim admisibile în țesuturile
din jurul implantului. Toxicitatea ionilor metalici constituie principalul dezavantaj in folosirea
materialelor metalice ca biomateriale. Eliberarea de ioni metalici, chiar în cantitate foarte
mică, reprezinta o primejdie majoră în contaminarea țesuturilor vii, fiind sursa principală a
oricăror reacții nedorite, primare sau secundare.

O sursă importantă de formare a ionilor este fenomenul electrogalvanic care are loc în
cavitatea bucală datorita prezenței diferitelor aliaje dentare(refacerea danturii de mai multe ori
în decursul vietii, si în particular folosirea a diferitelor aliaje pentru dantura partialsau total,
plombe, restaurri din portelan, implante subcutanate, etc., generează inevitabil un
polimetalism oral). În acest caz, principalul factor de producere a ionilor metalici este curentul
galvanic indus electrochimic, folosind saliva ca un electrolit salin convenabil. Din literatura
de specialitate se pot desprinde câteva aspecte generale referitoare la toxicitatea

5
 6

biomaterialelor metalice- metalele pure sunt rareori toxice; - puterea toxica a diferiților ioni
metalici variază cu 2-3 ordin de mărime; - efectele toxice, alergenice si carcinogenetice
depind de concentratia si natura compușilor (oxizi, saruri simple sau complexe); - doi
compuși ai aceluiași metal pot induce răspunsuri puternice dar diferite. De aceea, precizarea
tipurilor de compuși este de o importanță capitală. Aliajele dentare prețioase și semiprețioase,
cu rare excepții, sunt recunoscute ca fiind inofensive si perfect biocompatibile. Metalele
nobile sunt imune la coroziune, putând fi materiale ideale daca rezistență la coroziune ar fi
singura caracteristică de interes. Astfel, aurul este frecvent utilizat, in protetica dentară,
oferind, in acest sens performanțe superioare si longevitate. Cu toate acestea, aurul nu se
utilizează in aplicațiile ortopedice, datorita valorilor mari de densitate ale acestuia, a
rezistenței mecanice insuficiente si a costului ridicat. Metalele din grupa platinei, respectiv
platina-Pt, iridiul-Ir, paladiul-Pd, rodiul-Ro, ruteniul-Ru, si srurile lor minerale, au efecte
toxice reduse la oameni. Sensibilizarea la aceste metale are loc doar în rarele cazuri de
expunere prelungită.

Cel mai studiat metal este paladiul, deoarece acesta apare în aproape toate aliajele
dentare. S-a demonstrat ca toxicitatea orala a paladiului este foarte mica. Argintul, ca metal,
poate produce intoxicații iar cel mai evident simptom al intoxicatiei cu argint este argirismul,
adică colorarea gri-albăstrie a pielii și a mucoaselor, care poate fi însoțită de tulburări
gastrointestinale, anorexie, anemie, insuficiență hepatică și respiratorie. Cele mai toxice
reacții sunt produse de clorurile si sulfurile argintului, dar în combinație cu alte metale, în
particular cu aurul, argintul nu are efecte toxice semnificative. Amalgamele dentare (aliaje de
Hg cu Ag, Sn, Cu) se pot coroda ca urmare a aerației diferențiale sub placa dentară, fiind, din
acest punct de vedere, cel mai predispus la coroziune material utilizat in stomatologie. Cu
privire la aliajele dentare neprețioase au fost menționate: leziuni linguale; leziuni ale
mucoasei orale sub forma de stomatită; hipertrofie tisulară; cheilita; angină; xerostomatită;
stomatită angulară; fără, însa, a se preciza etiologia acestora, care poate fi: bacteriană,
inflamatorie, imunologică; toxică sau galvanică. Aliajele Co-Cr, sunt pasive in corpul uman și
sunt frecvent utilizate in aplicații medicale, nefiind expuse la pitting. Cobaltul este
considerat, un element esențial vieții. Absorbtia de cobalt are loc pe căi digestive, cutanate și
pulmonare și variază în functie de combinația chimică (oxid, clorură), iar 20% este eliminat
din organism, mai ales pe cale urinară, în câteva zile. Absorbția de cobalt este principala
cauza a cazurilor de fibroză pulmonară indusă de metale grele. Cobaltul, ca metal, deține locul
3, dupa nichel și crom, între metalele alergene. Cromul aparține si el grupului de elemente
esențiale vieții. Toxicitatea sa depinde de starea de oxidare în care se află. Cromul hexavalent
e mai toxic decât cromul trivalent, fiind considerat un puternic agent mutagen si cancerigen.
Cromul este absorbit, în principal, prin tubul digestiv si, secundar, prin piele si plamân.
Cromul se poate acumula în ficat, uter, rinichi si oase, acumularea fiind mai mare pentru
forma hexavalenta. Cromul are si un mare potential alergenic. În prezent nichelul este unul
dintre cele mai studiate elemente în relație cu efectele asupra organismului uman. El este
omniprezent în mediul în care trăim și este absorbit pe căi digestive, respiratorii, cutanate,
prin inhalare, implantare, ingestie, injecții intraperitoneale, intramusculare sau intravenoase.
Cantitatea de nichel din sânge și urină este un indicator fidel al intoxicației cu acest metal.
Organul țintă este plamânul. Compusii nichelului, cum ar fi hidrocarbonații, sulfurile sau

6
 7

oxizii de nichel, activează producția de radicali liberi, care au un potențial cancerigen ridicat.
Nichelul este considerat cel mai sensibilizant metal pentru țesuturile moi. El conduce la
dermatita alergicde contact, producând mai multe reacții alergice decât toate celelalte metale
la un loc. Aproape toți cercetătorii sunt de acord că reacțiile secundare negative nu sunt
produse direct de ioni. Gradul de oxidare si de formare de complexe metalo-organice pot juca
un rol esential, în special pentru crom, pentru că prima forma ionica eliberata în mediu este
cea trivalentă, deși forma sa hexavalentă este toxică, alergenică si cancerigenă.

Titanul și aliajele pe bază de titan par a îndeplini toate cerințele mecanice, biologice
si clinice pentru un biomaterial. Nu este considerat a fi un element esențial vieții, concentrația
lui tisulară normală fiind de 0,2 ppm. Titanul este biologic inert si nu induce efecte toxice sau
inflamatorii, fapt observat prin lipsa toxicității chiar la expuneri la concentratii de 2000 ppm
atât în țesutul epitelial, cât si în cel conjunctiv. Titanul e un bacteriostatic si nu afecteaza
semnificativ enzimele specifice. Comportamentul excelent în mediu biologic, remarcabila
rezistență la coroziune si elasticitatea asemănatoare cu cea a osului, justifică pe deplin
utilizarea tot mai frecventă a titanului pentru execuția implantelor pentru țesuturile dure
umane. Coroziunea in mediu salin normal este foarte sczut: 10-8 A/cm2 . Titanul are i acea
proprietate excepționalde a nu produce barieră de țesuturi fibroase când este plasat in contact
cu osul și permite osului să crească, să se apropie de suprafața sa și să se lege puternic unul de
altul, fenomen cunoscut sub numele "oseointegrare". Implantele din Ti se pare că sunt de
neînlocuit atât în stomatologie cât și în ortopedie.

Materiale bioceramice

De peste jumătate de secol au fost concepute materiale ceramice speciale cu utilizări în

medicină, materiale numite bioceramice.

Bioceramicele au fost şi sunt utilizate pentru repararea, reconstrucţia sau înlocuirea

pieselor deteriorate şi bolnave ale corpului uman, de obicei a ţesuturilor dure ale sistemului
musculo - scheletic, cum ar fi oasele, articulaţiile sau dinţii. Un material ceramic, pentru a fi
inclus în clasa biomaterialelor (numindu-se astfel material bioceramic), trebuie să posede o
serie de proprietăţi specifice, respectiv trebuie să fie biocompatibil, să nu fie toxic,
cancerigen sau alergen, să nu producă reacţii inflamatorii şi să prezinte o bună
comportare la coroziune.

Conform acestor tipuri de răspuns, respectiv după bioactivitatea lor, materialele

bioceramice se clasifică în următoarele categorii (aşa cum se prezintă şi în Figura II.9): -
materiale bioinerte (sau neabsorbabile), - materiale bioactive sau materiale cu cu suprafeţe
active, - materiale biodegradabile (sau resorbabile).

Clasificarea bioceramicelor în raport cu bioactivitatea lor:

a) bioinerte (implant dentar din alumină),

b) cu suprafeţe active (implant din biosticlă)
c) bioactive (hidroxiapatită depusă pe un implant dentar metalic) sau
d) biodegradabile (implant din fosfat tricalcic).

7
 8

Materialele ceramice bioactive prezintă o anumită solubilitate care permite

implantului să formeze legături directe cu ţesutul biologic cu care se află în contact; aceste
legături sunt capabile să transfere pe zone mai extinse tensiunile de forfecare şi stres ce apar
de-a lungul interfeţei implant ÷ ţesut. Un inconvenient important pe care-l prezintă aceste
materiale îl reprezintă faptul că au proprietăţi mecanice mai modeste şi în consecinţă pot fi
utilizate doar pentru realizarea de dispozitive care sunt supuse la solicitări mecanice foarte
slabe. Bioceramicele bioactive includ: biosticla şi hidroxiapatitele. Aceste ceramici pot fi
utilizate și sub formă de straturi superficiale depuse pe substraturi rezistente, pentru realizarea
de dispozitive ortopedice şi în chirurgia dentară. O importantă aplicaţie a acestor bioceramice
este aceea de „îmbrăcare” a protezelor metalice, în special a celor de şold, pentru a permite
ţesutului uman să adere la suprafaţa protezei. Pe 57 lângă acestă utilizare, bioceramicele
reactive se mai folosesc şi la realizarea protezelor dentare, tije şi şuruburi de fixare a
fracturilor.

Materialele ceramice biodegradabile sau resorbabile: Termenul de biodegradabil

(resorbabil) se referă la un material care, amplasat în corpul uman, începe să se dizolve (este
resorbit) şi încet înlocuieşte prin avansare ţesutul viu, cum ar fi osul (Figura II.9d).
Materialele ceramice biodegradabile sau resorbabile diferă de cele bioactive prin faptul ca au
un grad de solubilitate ridicat. Această proprietate permite o dizolvare treptată şi o resorbţie
controlată de către ţesutul biologic adiacent, fapt ce stimulează creşterea osoasă pe suprafaţa
materialului şi chiar în porii săi; prin urmare, se produce o transformare a materialului
ceramic într-un ţesut osos veritabil. Bioceramicele absorbabile se folosesc în cazul
implanturilor degradabile, acestea fiind absorbite de corp.

Biomateriale pe bază de fosfaţi de calciu

Aplicarea în ultimele decenii la scară largă a fosfaţilor de calciu ca biomateriale se

datorează în principal proprietăților biologice ale acestor materiale, a căror compoziţie este
foarte apropiată de principalul mineral - apatita, ce reprezintă aproximativ 70 % din masa
uscată a ţesutului osos. Primul studiu privind fosfaţii de calciu datează din 1920 și raportează
o vindecare osoasă accelerată în crearea defectelor chirurgicale la iepuri. Însă, un deosebit
interes pentru fosfaţii de calciu pentru aplicaţii biomedicale şi în special pentru apatită, a
crescut din anii 1960. Studiile iniţiale au urmărit în principal sinteza şi analiza hidroxiapatitei
în încercarea de a înţelege mai bine comportamentul fizico - chimic şi biologic al apatitelor
naturale, care constituie partea minerală a osului uman şi al dinților.

Hidroxiapatita

În termeni generali, apatitele reprezintă un grup important de materiale cu aplicaţii în cataliză,

protecţia mediului şi în medicină. Termenul de apatită descrie o familie de compuşi cu
structuri similare, dar care nu au neapărat şi compoziţii identice.

Dintre toate formele de apatită, din punct de vedere medical, prezintă mare importanţă
hidroxiapatita (sau hidroxilapatita): Ca10 (PO4)6 (OH)2 Se cunoaşte faptul că aplicaţiile
medicale ale apatitelor se bazează pe faptul că fazele stabile ale fosfaţilor de calciu depind
considerabil de temperatură şi prezenţa apei, fie în timpul procesării, fie în mediul de utilizare.

8
 9

La temperatura corpului uman, numai doi fosfaţi de calciu sunt stabili în contact cu mediul
apos, cum ar fi fluidele corporale: - la pH < 4,2 faza stabilă este de tip CaHPO4 · 2H2O
(fosfat dicalcic sau bruşit - FDCDH), - la pH > 4,2 faza stabilă este de tip Ca10(PO4)6(OH)2
(hidroxiapatita, HA). Hidroxiapatita sintetică este similară în compoziţie cu hidroxiapatita ce
intră în faza minerală a oaselor şi a dinţilor. Această asemănare a dus la interesul în
dezvoltarea de materiale apatitice pentru aplicaţii biomedicale. Există două aspecte principale
privind structura cristalină a apatitelor naturale şi sintetice: - hidroxiapatita naturală, din
constituţia oaselor şi dinţilor, este nestoechiometrică, având raportul Ca/P mai mic de 1,67;
aceasta mai conţine ioni de carbonat, sodiu, magneziu, fluor şi clor; - apatitele sintetice, în
marea lor majoritate, conţin substituenţi ai fosforului sau ai grupării OH– , cu abateri mari de
la structura stoechiometrică a raportului Ca/P, putându-se forma o serie de combinaţii precum:
oxiapatite – Ca10(PO4)6O; fosfat tricalcic de tip - Ca3(PO4)2; 78 fosfat tricalcic tip  -
Ca3(PO4)2; fosfat tetracalcic – Ca4P2O9 şi octocalciu fosfat – Ca8(HPO4)2(PO4)4 . 5H2O.

Cercetările în domeniul ingineriei ţesutului osos arată că proprietăţile structurale ale

hidroxiapatitei poroase îi conferă acesteia un grad mai bun de resorbabilitate şi o mai bună
osteoconductivitate faţă de hidroxiapatita densă şi o recomandă ca un bun substituent osos
pentru chirurgia ortopedică implantologică. Pentru a induce creşterea şi dezvoltarea osului în
interiorul implantului este necesar ca dimensiunea porilor să depăşească un anumit prag
minim, stabilit experimental ca fiind de 100 µm. Majoritatea studiilor efectuate pe substituenţi
osoşi poroşi au folosit biomateriale cu o geometrie a porilor întâmplătoare. Tehnologiile
actuale de fabricaţie a hidroxiapatitelor poroase sintetice permit obţinerea unor structuri cu o
anumită configuraţie a porilor, cu o anumită porozitate şi cu o anumită distribuţie a porilor
prin modificarea parametrilor tehnologici şi funcţie de scopul utilizării acestor biomateriale.

CONCLUZII

Un material care îndeplineṣte la început toate cerințele de biocompatibilitate poate să piardă

în timp aceste calităṭi nu numai datorită unor procese de uzură, oboseală, degradare, dar ṣi
pentru că ṭesuturile înconjurătoare, iniṭial sănătoase, se îmbolnăvesc sau pur ṣi simplu
îmbătrânesc.

Implantul dentar este cea mai modernă și cea mai bună soluție atât din punct de vedere tehnic
cât și estetic de a restaura integritatea arcadelor dentare și presupune inserarea unui dinte
artificial (cel mai adese ceramic) direct în osul maxilarului, printr-o tehnică specială.

Implantul dentar este permanent si are costuri mari. Toate materialele folosite la executia
implantelor medicale trebuie sa fie biocompatibile. Materialele moderne, frecvent și cu succes
utilizate în estetica dentară modernă sunt ceramica integrală (porțelanul fără metal) și
zirconiul. Sunt estetice, rezistente și mai ales biocompatibile, imitând foarte bine structura
naturală a dintelui.

Protezarea dentară este cea mai simplă tehnică și mai ieftină soluție de completare a dinților
lipsă.

9
 10

La succesul unei restaurări protetice contribuie în mod decisiv tipul de biomaterial utilizat și
linia tehnologică abordată , alături de conduita terapeutică.

Leziunile cauzate de folosirea aliajelor metalice dentare sunt în principal datorate eliberării de
ioni rezultați prin coroziunea acestor aliaje. Aliajele dentare prețioase și semiprețioase (pe
bază de aur, paladiu și argint) sunt, cu rare excepții, recunoscute ca fiind inofensive si perfect
biocompatibile. Amalgmul dentar este cel mai predispus la coroziune material utilizat in
stomatologie. Nichelul, cobaltul și cromul, elemente prezente în aliajele dentare neprețioase,
pot prezenta un important efect alergic ( în ordinea menționată). Titanul și aliajele pe bază de
titan par a îndeplini toate cerințele mecanice, biologice si clinice pentru un biomaterial. -
efectele toxice, alergenice si cancerigene ale ionilor metalici, asupra organismului, depind de
concentratia și natura compușilor acestora (oxizi, saruri simple sau complexe).

10