ALEXANDRU BALACI

198
t\ A
t

EDITURA 17V) ALBATROS

COPERTA : GH. COCLITU
 Laus Romae

/ N GIGANTICA prismă a Italiei s-au putut răsfrînge

toate peisajele lumii, Peninsula decantînd simetriile
universului antropomorfic. Ea este ţara frumuseţii şi
a istoriei. Extraordinara forţă galactică care a plăsmuit
Planeta i-a cristalizat contururile într-o geografie a esteticii.
Poate, aşa cum am mai afirmat, ţările de dincolo de hărţi, ale
unor alte ceruri şi alte lumini mai dense şi mai clare, vor fi
fost modelele Peninsulei. Rama ei de azur intens a încadrat
în armonie absolută marile peisaje ale Pămîntului, Marea,
Cerul şi Muntele, în acest cadru de rară simetrie, oamenii au
fost artişti şi Italia a putut dărui lumii miracolul Renaşterii.
Dar Italia, U bel paese dove il si suona, nu este un muzeu
inert şi imens. Ea este în primul rînd lumina şi memoria. O
lumină generală care inundă de la Alpi la mări, coborînd
trepte geologice, dar ur-cînd, în intensitatea de culori, de la
diafanitatea lacurilor lom-barde la flăcările Soarelui din Sud.
Italia este o înaltă piramidă a memoriei, pe al cărei trunchi
au cristalizat în luminoase straturi succesive inelele de
frumuseţe adăugate de oameni în continuitatea lor istorică.
Italia este şi o ţară de contradicţii, a cărei complexitate
oscilează de la un kilometru la altul, nu numai în spaţiile
ondulatorii ale peisajului, ci şi în meandrele sufletului uman,
în fluiditatea lui spirituală. Adevărata faţă a Italiei nu se lasă
pătrunsă uşor. Omniprezenţa artei travesteşte
transformările sociale, pune surdina vastelor ecouri ale
acţiunilor nobile ale unui popor care vrea să fie activ
raţional, participant la iradierea de inteligenţă a lumii
sfîrşitului de secol XX, şi nu compus din paznici de muzee, din
călăuze la monumentele unice. Italia vrea să fie mobilă şi cor
";emporană sub cupola uriaşă de cristal a dumnezeescului
său cer, neîmpie
dicată de ipostazele răsfrîngerii artei şi frumosului,
impuse oricărui călător.
Italia şi Roma, oraşul care o defineşte plenar, au fost tot-
deauna pentru România simbolul latinităţii, bazat pe
conştiinţa originii comune a celor două popoare. Sub acest
sigiliu etern, sub acest semn stelar au afirmat umaniştii
italieni, prin scrierile lor istorice şi filozofice, latinitatea
românească. Poggio Braccio-lini, Antonio Bonfini, Enea Silvio
Piccolomini (Papa Pio II), alături şi corespondent cu primii
noştri istoriografi, au susţinut cu cea mai puternică
convingere acest mare şi luminos adevăr. La rîndul lor,
umaniştii români, cronicarii Moldovei sau Munteniei, puteau
afirma că de la Rîm ne tragem, iar Miron Costin făcea ca
nimeni altul elogiul magnificei Italii : „Este ţara Italiei plină,
cum se zice, ca o rodie, de cetăţi iscusite... Pentru marea
iscusenie şi frumuseţuri a pămîntului aceluia, i-au zis Raiul
pămîntului".
 Din acest rai al pămîntului, cea mai „iscusită" şi frumoasă
dintre cetăţi este desigur Roma. Către pragul ei nu se poate
veni decît de departe, nu din cer, ci străbătînd, cu de acum
anacronicul drum de fier, arsele spaţii ale Agrului roman.
Imensa cîmpie are vastele ondulaţii ale unei mări
încremenite. La orizontul îndepărtat se profilează nobila
emblemă a Oraşului, Cupola, pe care demiurgul
Michelangelo a dăruit-o omenirii, fixînd-o etern în
constelaţiile acestui înalt cer. Termini este numele nu al unei
gări ultime, ci definiţia structurală de simbol al unui vis de
peregrin, toate drumurile duc, toate drumurile se termină la
Roma, al cărei atribut major este lumina, acum cînd toate
amintirile istoriei invadează gîndurile la trecerea pragului
roman. Se suprapun cele patru ipostaze ale oraşului Etern,
de la Antichitate la contemporani. Oraşul măreţ al celor
şapte coline, al freamătului perpetuu de pini, al fîntî-nilor
veşnic vii se descoperă privirilor de sus din edenul de pe
Pincio. încerci la început o stare de neputinţă a orientării, a
regăsirii lîngă fiecare piatră, la fiecare pas încet. Căci în Roma
totul este o. mărturie de artă şi de istorie îngrămădite de
veacuri, acordînd oraşului o stare eternă.
Terrarum dea gentumque, Roma Cui par est nihil et
nihil secundum...
Roma. Caput Mundi, este într-adevăr cel mai frumos
oraş al lumii ? Disputele pot fi seculare. Dar Roma este, cert,
sinteza lumii. Coborît din alte galaxii, astronautul intersideral
nu poate avea o altă busolă spre a se orienta în infinitul
istoriei umane. Caracteristica de miracol a Romei este
îngemănarea ipostazelor sale în prisma poliedrică care
răsfrînge destinul a trei milenii. Aci se amalgamează în mari
creuzete frumuseţea alternantă a erelor. în marmorele ei se
înscriu peren semnele civilizaţiilor suprapuse. Copleşită de
istorie şi de artă, Roma nu aparţine unui singur popor.
Cea de-a doua zi de naştere a lui Goethe a fost ziua
intrării în Roma : „...Aici m-am regăsit întîia oară pe mine,
aici am devenit înţelept, împăcîndu-mă cu mine..." Aci, în
Roma, scriitori ca lucidul Montaigne s-au cutremurat de
emoţie şi au găsit cheile istoriei omului. Nimeni nu poate fi
un spectator indiferent şi fiecare îşi proiectează Roma în
suflet după legi proprii, fiecare poate afla în Roma o înaltă,
proprie lecţie. Toate drumurile duc la Roma şi ele au fost
urmate, şi nu cu paşi înceţi, de afirmatorii români ai
latinităţii comune, de la primii reprezentanţi ■— mesageri ai
culturii româneşti din secolul al XV-lea — la latiniştii care
studiaseră la Institutul „De Propaganda Fide", la Academia
Română din Valle Giulia, pe care a putut-o ilustra spiritul
luminos al lui Vasile Pîrvan sau George Călinescu.
URBI ET ORBI. URBI, Roma, oraşul — Cetate Eternă şi-a
proiectat privirile asupra întregului Univers — ORBI, pur-tînd
pînă la limitele cunoscute atunci splendoarea civilizaţiei sale,
generatoare de noi culturi.
 Coerenţa spiritului roman sublinia sensul solidarităţii
umane, condamna violenţa şi preconiza respectul legilor şi al
libertăţii.
„Apa trece, pietrele rărnîn", proverbul românesc de
cristal fluid, în care pot fi găsite parţiale echivalente cu
Panta rei, îşi află un alt paralelism în „oamenii trec, Roma
rămîne". Dilatarea ulterioară a marelui oraş nu i-a spart
niciodată cadrul antic. Aceleaşi ziduri străvechi îi încing
centrul milenar, ca aurul inelului, nestemata iradiantă. Dar
această imagine a perenităţii în miracolul ruinelor
demonstrează clar şi caducitatea cea mai emoţionantă,
dărîmarea altarelor, jocul labil al timpului cu marile Temple.
Un alt vechi proverb italian declara, demonstrînd un raport
dialectic între autoritate şi libertate, între tradiţie şi inovaţie,
înscrise sub egida de marmoră a Romei : Chi va a Roma
perde la fede o si fa santo.
Mai mult de douăzeci şi şapte de secole de intensă viaţă
continuă se învălmăşesc în cerul Romei, pe solul ei şi în
marea cetate subterană a catacombelor. Roma este un oraş
auster, un oraş grav. Arhitectura îi este suprema artă.
Totdeauna romanii au fost constructori şi au descoperit şi
impus porticul, arcul en pleincintre şi incomparabila boltă
romană. Aveau din munţii Albani gustul pietrei şi al
decorului, au descoperit jocul alb al colonadelor, al
porticelor şi statuilor. De cele mai multe ori, cu efervescenţa
vieţii lor intens politice şi sociale, romanii erau actorii vii
între coloanele unui decor parcă împlântat de un regizor
genial între pămînt şi cer, în fuga armonică a perspectivei. Ei
sînt creatorii acelei revoluţii în arta construcţiilor numită
opus caementicum, amestecul miraculos neidentificat al
mortarului cu micile blocuri (caementa), care le-a permis
marea îndrăzneală de a eleva curcubeiele arcurilor de triumf
şi apeductelor, ca şi imensele bolţi reprezentate de
supraumana cupolă a Panteonului.
în itinerarul roman care îşi are începutul posibil la Ter-
mini, se înlănţuie în jurul primei fîntîni romane coloanele rit-
mice ale Esedrei. Fîntînile Romei sună ca şi freamătul Pinilor
in muzica modernă a lui Respighi, dar rădăcinile lor lichide se
prelungesc departe în straturile geologice ale secolelor. Mur-
murul lor este perpetuu chiar lîngă Templele în care Piatra
nu a putut îndura sărutarea devoratoare a Timpului.
Cerul, deasupra geometriei Esedrei, în care murmură apa
vie (Acqua Pia) captivă de douăzeci şi unu de secole, este sfî-
şiat de ruina gigantică a Termelor lui Diocletian. Construcţiile
termelor se opuneau în arta arhitectonică amfiteatrelor şi
Diocletian a vrut să întreacă analogele Terme ale lui
Caracalla. între coloanele de granit ale bibliotecii Termelor,
Michelangelo, nedistrugînd din construcţia antică, a înălţat o
altă imensă boltă, a Bisericii Santa Maria degli Angeli. Iar
alături este mirificul Chiostro, despre care Taine spunea că
nu exista altceva mai frumos şi mai măreţ pe lume. Şi astăzi
mîinile neîncrezătoare pot mîngîia trunchiurile, cît de scorţos
contursio-nate, ale pinilor pe care mîna divinului
Michelangelo i-a înrădăcinat cu secole în urmă. Nimic nu
este într-adevăr comparabil cu marele muzeu naţional al
Termelor, în care au încremenit statuar capodoperele artei
greco-romane. Aci este cutremurat de nelinişti luptătorul de
pugilat, discobolul, Apolon cel găsit în apele Tibrului, Venus
Cyrenica. Aci plînge de trei mii două sute de ani Niobe.
Pe linia frîntă a Viei Nazionale pătrunzi în patrulaterul
simetric al Pieţei Veneţia, dominat de muntele de marmoră
ridicat de Sacconi şi în care şi-a aflat odihna simbolică Eroul
necunoscut. II Vittoriano, monument ciclopic al modernităţii
Italiei, este pavăza care apără de frumuseţe pe cei care îşi
ridică ochii spre Foruri şi spre inelul magic al Coloseului, spre
fantastica plutire a acestei nave albe. Vittoriano este un
strigăt strident al modernităţii şi nici un roman sau călător
nu-1 va iubi vreodată. Colosalul edificiu este pe o altă colină
a Romei şi zecile de statui care îl populează nu contribuie să-
1 încastreze în zona unică a lumii, care începe de aci. Şi din
nefericire, piatra lui albă nu va fi supusă nici unei patinări,
fiind refractară corosivităţii şi primirii de noi elemente
minerale din atmosfera unui mare oraş şi a curgerii timpului.
Dar ca o compensaţie pentru ochi şi inimi, se ridică ală-
turi, înalt, Columna lui Traian, cilindrul de marmoră şi de artă
pe care este înscris actul de naştere al poporului român.
Dăltuite în marmoră albă, cronologic, urmînd legea de aur a
unei spirale ascendente, episoadele naraţiunii lui Apollodor,
acela care ridicase şi minunea răsăriteană de la Adamclisi, re-
produc pe viu încleştarea supremă dintre o armată măreaţă,
deprinsă totdeauna cu triumfurile şi cu steagurile plecate în
 11 JURNAL ITALIAN
---------------------------------------------------------------------------1
--------------------------------------------------------------------------------
faţă, armata romană condusă de însuşi împăratul Traian r
„optimus princeps", şi un popor neînfricat, care pe
meleagurile carpato-dunărene îşi apăra, cu deplină încredere
şi dîrzenie, pămîntul, libertatea, viaţa.
Momentele împietrite spre aducerea aminte a
posterităţii erau numeroase şi dramatice, iar imensul cilindru
marmorean era un vast poem epic, un pergament spiralat
infinit, care putea fi citit de la înălţimea balcoanelor
bibliotecilor din apropiere.
Ridicată în eternitatea Romei, în anul 113 al erei noastre,
înaltă de patruzeci de metri, cît colina excavată pe care o în-
locuia, Columna lui Traian, legînd pămîntul de cer, este măr-
turia fiinţei noastre, dovada de piatră a vitejiei strămoşilor
noştri. Pentru noi, urmaşii Dacilor şi Romanilor, imensul per-
gament în marmoră de Carrara constituie un document de
valoare inestimabilă. Literatura istorică şi memorialistică a
luptelor dintre Traian §i Decebal s-a pierdut, s-au rătăcit şi
comentariile lui Traian asupra războaielor cu dacii. Au rămas
doar relatările fragmentare şi sporadice ale istoricului Dio
Cas-sius. Cu atît mai nepreţuite sînt atunci ca amplă sursă de
informaţii cele o sută cincizeci de tablouri cu cele două mii
cinci sute de figuri reliefate de-a lungul a două sute de metri
de friză istorică ale Columnei.
 Astăzi, această cronică de piatră se află în calc echivalent
şi fidelă reproducere şi în România, deschizînd un vast cîmp
de studiu pentru arheologia, istoria şi etnografia
românească.
înălţată în mirificul patrulater al Forului lui Traian, an-
samblul roman cel mai armonios, o culme a artei
arhitectonice, Columna este un „semn" perfect al Romei
eterne şi al latinităţii poporului român.
în Forurile lui Cezar, August, Nerva, în Forul roman de
sub colina Capitoliului, o întreagă lume care dispăruse sub
povara secolelor a fost chemată la lumină, amintind istoria în
toată copleşitoarea ei grandoare. Trecem pe lapide milenare,
pe sub arcurile de triumf ale lui Titus, Septimius Sever,
atingem Basilica lui Constantin, Templele arhaice ale lui
Romulus, Saturn, Castor şi Polux, al Vestalelor imaculate. De
pe înălţimile
Palatinului, de pe terasa Rîpei Tarpeene, se desfăşoară în
acest centru antic o magnifică viziune a istoriei, o ameţitoare
panoramă a secolelor. Aci, pe Capitol, vechea citadelă, ARX,
centrul moral al Romei, se ridică singura statuie ecvestră pe
care o cunoaşte arta romană, a lui Marc Aureliu, iar într-o
cuşcă solitară visează la libertatea pădurilor reci o lupoaică,
secularul simbol roman.
Forumul închide istoria primului mileniu roman. Apărat
de fortăreaţa Capitoliului, piaţa de întrunire publică, de
manifestare a Cultului, Forumul roman, mutilat în vestigii de
rănile inevitabile ale timpului, îşi înalţă pe cer magnificile
ruine, cla-mînd fastul glorios al istoriei romane. La orizontul
apropiat se ridică pînă la stele inelul mirific al Urbei,
amfiteatrul Flavius, cea mai grandioasă creaţie. înălţimea şi
epilogul Romei. „Cît timp va dura Coloseul va dura şi Roma,
cînd va cădea Colo-seul, va sfîrşi şi Roma, dar cînd va cădea
Roma, se va sfîrşi şi lumea", s-a profetizat. Monumentul
închide, ca pe o piatră preţioasă, eternitatea vestigiilor
oraşului. El poate fi în noaptea romană o fantastică navă, un
atol de coral, în puritatea lui inaccesibilă.
Saltul roman din antichitate spre modern îl faci în vasta
Piaţă a Sfîntului Petru, în pădurea coloanelor lui Bernini. Cea
mai vastă piaţă a lumii este dominată de legea de aur a geo-
metriilor de care ascultă fuga ritmică a coloanelor, fîntînile
arteziene, obeliscul central, magnifica masă a Bazilicii
deasupra căreia aeriana cupolă a lui Michelangelo se ridică
în cer. Pentru construcţia imensului templu creştin au lucrat
mai mult de un secol artişti al căror nume singur ar fi putut
nemuri un ev artistic şi arhitectonic : Bramante, Raffaello.
Giuliano şi Antonio da Sangallo, B. Peruzzi, Vignola,
Domenico Fontana, Carlo Moderno. Suspendînd în aer o
cupolă demnă de Panteon, arhitectul genial a suspendat
însuşi spaţiul în cea mai colosală dintre bisericile lumii,
giganticile proporţii nu vatămă echilibrul şi armonia. Mirarea
absolută a divinului spaţiu armonic o acordă constatarea, pe
pavimentul de marmoră, a înscrierii celor mai mari temple
religioase ale lumii, în planul crucii greceşti a Sfîntului Petru.
Alături, în Palatul Vaticanului
 cu o mie o sută de încăperi, sînt strìnse de secole
minunile de artă ale întregii lumi, de la Egipt pînă la Grecia
lui Laocoon, la Stanze-le lui Raffaello Sanzio sau al
acordurilor cîntării omului în divina Capelă Sixtină. în
Camerele lui Raffaello înveţi despre senina frumuseţe
absolută, iar în Capela Sixtină te cutremuri sub furtuna
tragică a Judecăţii universale, de capacitatea omului de a
deveni aidoma unui dumnezeu. Nici un obstacol nu poate
împiedica avalanşa umană, baletul colosal, şi reafirmăm că
Dante, doar, ar fi putut, pictor fiind, să răs-frîngă toată
tensiunea spiritualităţii sale asupra unui zid, aşa cum a făcut-
o Michelangelo, geniul cel mai chinuit al Renaşterii. Dar care
a creat şi cea mai perfectă fiinţă feminină în marmora
tridimensională a grupului divin Pietà,pe care, recent,
ciocanul nebun al unui exaltat 1-a ştirbit, în ceea ce părea
cea mai intangibilă dintre frumuseţi. Valoarea lumii s-a
diminuat în urma atingerii minunii artei lui Michelangelo,
care a asimilat în Pietà muzica, filozofia, poezia cu alba
marmoră de Carrara.
Ca un alt simbol al Romei se înalţă, în vecinătatea Vati-
canului, pe ţărmul drept al fluviului „blond" al istoriei, Tibrul,
impresionanta masă a Mauzoleului lui Adrian, Castelul Sant'
Angelo, închisoarea lui Benvenuto Cellini sau Giordano
Bruno.
în Pieţele Romei murmură de secole fîntînile cele mai
muzicale ale întregii lumi. Sufletului nostru îi va fi pentru
totdeauna scumpă în amintire cea mai secretă dintre ele, tri-
unghiul magic de lîngă Campidoglio, peste care se ridică, ros
de timpuri, Turnul Margana.
în fiecare din serile Romei, după trăirea împătrită a zilei,
te reculegi de tumulturi pe Via Appia. Acolo, în pelerinaj
meditativ, spre mormîntul Ceciliei Metella, apusurile de
soare înalţă peste Roma pierdută la orizont aureola istoriei.
Paşii ritmează pe dalele străvechi cadenţe latine, iar în jur
flutură întreg romantismul secolelor trecute.
Ultima noapte la Roma va fi ca în ultima noapte a lui
Ovidiu, a cărui profundă lamentaţie o scandezi emoţionat :
Amintirea Romei îţi va fi totdeauna ca o rană deschisă şi,
cu tot scepticismul tău de om modern, vei îndeplini totuşi
ritualul plecării, aruncînd o monedă în clocotul veşnic viu al
fîntînii Trevi, bînd din apele ei clare. O sete mistuitoare te va
arde toată viaţa şi nu va putea fi potolită decît la noua în-
toarcere în oraşul Eternităţii.
Cum subit illius tristissima noctis imago, Quae mihi
supremum tempus in Urbe fuit...
 Interviuri romane

~r% RIMII OAMENI pe care i-am întîlnit la venirea m-J

mea în Roma au fost Eugen Jebeleanu şi Radu J_ Popescu.
Graţie sensibilităţii lor profunde am trecut uşor pragul
solitudinii romane, iar activitatea primelor zile la Accademia
di România a stat sub semnul prezenţei lor. Primul meu
„interviu roman" l-am acordat delicatului poet Radu Cârneci,
şi el oaspete prea vremelnic al instituţiei de cultură
românească din Valle Giulia. Reproduc, amalgamate,
fragmente din acel interviu care justifică şi existenţa acestor
pagini desprinse din ceea ce poate fi numit un pseudojurnal
italian.
încercam să definesc semnificaţia redeschiderii Accade-
miei di România din Roma, originile şi tradiţiile create de-a
lungul activităţii sale trecute. La Roma, oraş al istoriei şi al
culturii universale, oraş copleşit de artă, funcţionează
patruzeci de asemenea instituţii academice superioare,
aparţinînd statelor cu o înaintată cultură. Actuala instituţie
românească este moştenitoarea directă a strălucitei Şcoli
române din Roma. Crearea unei asemenea instituţii de studii
superioare, de perfecţionare a cunoştinţelor într-un centru
universal de cultură cum este Roma, agitase şi preocupase
pe reprezentanţii culturii româneşti încă din anul 1912. în
1914, marele istoric Vasile Pîrvan şi ministrul Italiei la
Bucureşti Fanciotti ajunseseră să discute chestiunile
fundamentale ale organizării, şi fondarea instituţiei era
iminentă cînd a izbucnit primul război mondial, iar problema
Şcolii române la Roma a fost abandonată. în anul 1920,
marele român şi savant de reputaţie universală Nicolae Iorga
propune, în calitate de deputat, un proiect de lege pentru
înfiinţarea a două academii — şcoli superioare româneşti —
una la
Paris şi alta la Roma, cu finalitatea studierii arheologiei şi
filologiei, precum şi a artelor plastice. Proiectul de lege este
votat de către Parlament în octombrie 1920, numindu-se şi
cei doi directori — la Paris, Nicolae Iorga, la Roma, Vasile
Pîrvan. în felul acesta, La Scuola romena di Roma se alătura
unor vechi instituţii similare ca Institutul istoric german,
Accademia di Francia, Academia spaniolă de belle arte,
Academia Americană, Belgica etc.
Şcoala română din Roma a început să funcţioneze la 1
noiembrie 1922. în 1924 ia fiinţă biblioteca şcolii, importantă
pentru publicaţiile arheologice ori relative la istoria raportu-
rilor italo-române şi sud-est europene. începînd cu 1923
apare prima dintre cele două importante publicaţii ale şcolii,
Ephe-meris Dacoromâna, în care erau publicate cele mai
valoroase studii ale membrilor Şcolii, în limba italiană. Din
1925 apare, anual, şi cea de a doua publicaţie a Şcolii,
Diplomatarium ita-licum, cuprinzînd cercetările de arhivă
ale tinerilor studioşi în Italia, documente inedite din istoria
românilor, relaţiile dintre români şi italieni de-a lungul
veacurilor. Publicaţiile pot să fie considerate ca o adevărată
mîndrie a ştiinţei româneşti şi au fost primite în mod
excepţional în cercurile savanţilor de pretutindeni. Sub
semnul grav al lui Vasile Pîrvan, personalitate excepţională a
culturii noastre, au activat şi s-au afirmat pe plan
internaţional tineri cercetători şi oameni de cultură care au
contribuit pozitiv la lărgirea cunoaşterii în circuit universal a
istoriei şi culturii româneşti. Aci pot fi numiţi Giuseppe Lugli,
secretarul permanent al Şcolii, nedezminţit prieten şi
filoromân, iar dintre membrii Şcolii care studiau aici cîte doi
ani, publi-cîndu-şi rezultatele cercetărilor şi studiilor în
primul rînd în organele Şcolii, pe Emil Panaitescu, pe
Gheorghe Mateescu cu studiile sale despre Traci, Alexandru
Marcu cu Reflexe de istorie română la scriitorii italieni din
secolele XIV-XV, Paul Nicorescu de la Iaşi, care a scris un
studiu exhaustiv despre Mormîntul Scipionilor, Ştefan
Bezdechi, Claudiu Isopescu, Al. Busuioceanu cu Vechi pictori
italieni, Grigore Florescu, Studiu despre Cetatea Aricia,
Radu Vulpe, Preistoria Dalmaţiei, George Călinescu,
Misionari catolici în Moldova, Constantin
 Daicoviciu, arhitectul Horia Teodoru, istoricul Gh. Ştefan,
D. M. Pippidi, V. Vătăşanu, E. Condurachi, M. Berza, N. Lascu,
V. Dumitrescu, Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu şi mulţi
alţii. Simpla înseriare a acestor nume de mult ilustre
constituie o dovadă temeinică despre contribuţia strălucită
pe care Şcoala Română din Roma a avut-o la răspîndirea
culturii româneşti în Italia sau oriunde în lume.
Iar astăzi, moştenitoarea unor asemenea splendide tra-
diţii, Accademia di România din Roma, Biblioteca română din
Roma, a cărei activitate se desfăşoară în incinta magnificei
construcţii a lui Petru Antonescu, în Centrul artistic al Romei,
Valle Giulia, are drept scop fundamental de a propaga şi di-
fuza cultura contemporană a României socialiste.
Redeschisă după mulţi ani de tăcere, instituţia româ-
nească din Cetatea Eternă cuprinde o bibliotecă cu carte ro-
mânească reprezentativă, cu caracter enciclopedic, alcătuită
din cele mai importante lucrări şi publicaţii din domeniul
cultural-ştiinţific, opere despre România şi poporul român,
lucrări care oglindesc şi evoluţia relaţiilor româno-italiene.
Biblioteca română din Roma organizează consfătuiri şi
întîlniri pe asemenea teme. în primele sale zece zile de
activitate a avut loc la Academie prezentarea cărţii România
d'oggi scrisă de un grup de tineri italieni, decernarea titlului
de Doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti marelui
matematician italian Mauro Piccone. Pentru viitor este
prevăzut un plan de conferinţe la care vor fi invitaţi pentru a
le susţine personalităţi importante ale vieţii ştiinţifice,
culturale şi artistice din România şi Italia. Accademia di
România organizează de asemenea, cu regularitate, expoziţii
de artă plastică, gale de filme artistice ori documentare,
concerte, recitaluri şi audiţii muzicale. Cu aceste prilejuri vor
fi organizate întîlniri şi mese rotunde la care vor fi prezenţi
reprezentanţi importanţi din ţară şi străinătate din domeniul
artei respective. Totodată instituţia noastră organizează
cursuri de limbă şi literatură română, difuzează materiale de
propagandă culturală şi turistică, albume, reproduceri de
artă, discuri muzicale şi furnizează informaţii bibliografice
cercetătorilor interesaţi. Biblioteca va lansa cărţi în prezenţa
autorilor. Finalitatea sa este de a deveni un centru activ de
documentare în străinătate, menit să reprezinte, cu toată
complexitatea sa, efervescenţa culturală contemporană a
României. Plecîndu-se de la interesul pe care o asemenea
reprezentanţă îl stîrneşte într-o ţară cu care avem puternice
afinităţi istorice şi culturale, Biblioteca va difuza deocamdată
un buletin de informaţii, pe care ne îngăduim să-1 vedem în
viitor ca pe o revistă care să reflecte aspectele caracteristice
ale culturii româneşti, să contribuie la consolidarea
raporturilor italo-române. Biblioteca va activa intens în
domeniul editării cărţii româneşti în Italia.
Acestor proiecte a încercat să răspundă prin întreaga sa
activitate Accademia di România în Roma, a cărei activitate a
reînceput în toamna de aur a anului 1969.
 Un alt „interviu" roman l-am transmis lui Bcn Corlaciu
pentru Almanahul literar, alegînd dintr-un Ghid al
misterelor şi secretelor Cetăţii Eterne o serie de flashuri,
care, adaptate fidel, conturează un tablou pitoresc, bariolat
al Romei mai puţin cunoscute.

în Biserica Santa Maria in Cosmedin se află un disc uriaş

de marmoră reprezentînd o maschera antică a cărei gură
deschisă larg mimează actul vorbirii. Se pare că în trecutul în-
depărtat ar fi pronunţat oracole clare. în timpurile moderne,
protagoniştii unui proces obişnuiau, după pronunţarea unui
jurămînt, să-şi introducă mîna în orificiul de marmoră. Gura
adevărului (La bocca della verità) ar fi retezat totdeauna
mîna sperjurului, ca un inflexibil judecător.
După tradiţie, „constructorul" acestui infailibil aparat
justiţiar ar fi fost însuşi poetul latin Virgiliu, căruia întreg evul
mediu i-a atribuit extraordinare facultăţi de mag. Vrăjitorul
poet a imaginat La bocca della verità îndeosebi pentru uzul

JURNAL 1TAUAN
soţilor care se îndoiau de fidelitatea soţiilor lor. Dar o
soţie, cu mult temperament, demnă întru totul de eroinele
fără prejudecăţi ale lui Giovanni Boccaccio, şi-a putut păcăli
soţul, care avea dubii relative la oscilanta ei virtute. înainte
de a fi supusă probei adevărului, şi-a instruit amantul să se
prefacă nebun şi s-o îmbrăţişeze în biserică, în faţa întregii
lumi. în felul acesta, introducîndu-şi mîna, desigur diafană, în
înspăimîntătoarea gură de piatră, femeia a putut să jure că
în viaţa ei nu fusese îmbrăţişată decît de legitimul ei soţ şi de
către nebunul pe care îl văzuseră de altfel toţi martorii.
Spunea „adevărul" şi într-adevăr mîna i-a rămas intactă
pentru mîngîieri viitoare. Virgiliu a înţeles atunci că femeile
pot fi mai inteligente, mai viclene decît orice mag.
care o puteau ocupa numai iluştri reprezentanţi ai
aristocraţiei. Funcţia era şi retribuită anual, cu zece livre de
ceară, trei livre de piper, şase perechi de mănuşi, două sticle
de vin !

Nume într-adevăr înflorit, loc pînă nu de mult al unui

colorat tîrg săptămînal, Campo dei Fiori, în trecutul
îndepărtat înfiora pe trecătorii care îl străbăteau grăbiţi. Aci
a fost ars de viu pe rug (17 februarie 1600), marele filozof
Giordano Bruno, „ereticul impenitent". Astăzi, exact pe locul
rugului, Italia progresistă a ridicat un monument înalt
modernului gîn-ditor, înconjurat de medalioane cu efigiile lui
Erasm, Giulio Cesare Vanini, Wycliff, Huss, Paolo Sarpi.
 în Palatul Conservatorilor din magnifica Piazza del Cam-
pidoglio, pe care a desenat-o geniul lui Michelangelo, o sală
este dedicată simbolului în bronz al Romei, Lupoaica (la
lupa) Capitolina. Creată de un anonim dar excepţional
sculptor animalier cu cinci secole înaintea erei noastre, fiara
sintetizează mîndria şi întreaga dîrzenie romană. Picioarele
dinapoi îi sînt striate de urmele adînci ale fulgerului care a
izbit templul lui Jupiter şi simbolul de bronz al Urbei, care se
afla acolo, atunci.

Statuia lui Marc Aureliu, acum în centrul Pieţei Capito-

liului, una dintre cele mai faimoase statui ecvestre din lume
(şi a cărei uriaşă sandală a cristalizat în versurile lui Nichita
Stă-nescu), a cunoscut multe tribulaţii de-a lungul anilor,
fiind mereu mutată dintr-un loc în altul. Calul lui Marc
Aureliu a fost transportat în Campidoglio în 1538 de către
Papa Paolo III, în urma sugestiei lui Michelangelo,
constructorul faimoasei „scalinata" prin care se atinge
geometria de aur a celei mai armonioase pieţe romane. Cu
acest prilej a fost creat un nou oficiu comunal, sarcina de
onoare de Custode al Calului, pe

Iniţiat de Cardinalul Sarampo Mezzarota, la construcţia

frumosului palat al Cancelariei, cu excepţionalul cortile al lui
Bramante, au fost folosite pietre din vasta mină care a fost
Coloseul de-a lungul vremii. în Palatul Cancelariei apostolice,
care aparţine Vaticanului, există faimosul Salon al celor o
sută de zile, denumit aşa pentru că Giorgio Vasari se lăuda
că-i terminase de pictat giganticele afrescuri numai în o sută
de zile. Michelangelo, ascultînd cuvintele infatuatului Vasari
(mai înzestrat memorialist decît artist), a exclamat cu totul ă
propos : „Se vede asta prea bine !"

Faimoasa siglă S.P.Q.R. (Senatus populusque romanus),

incisă în orice lapida a Cetăţii Eterne, a oferit totdeauna
romanilor de-a lungul secolelor cele mai variate interpretări.
Cea mai frecventă, cu accente antiecleziastice, în Roma
pontificală este : Sempre Papi Qui .Regneranno : Totdeauna
aici vor domni Papii.
în graţioasa biserică de pe Via Caravuta era, pînă în urmă
cu un secol, obiceiul, scrie Louis Delâtre, „ca după predică să
se împartă credincioşilor instrumente de flagelare pentru a
se chinui, în semn de penitenţă. Apoi se stingeau toate
luminile şi începea flagelarea. Dar în loc de a folosi biciul
pentru torturarea propriei cărni, mulţi credincioşi preferau
să izbească coloanele, zidurile, băncile şi mult mai frecvent
pe vecinii din jur. Aceştia, la rîndul lor, nu pregetau să
riposteze şi, în felul acesta începea o încăierare generală, un
balamuc universal, un potop de lovituri, date într-adevăr
orbeşte".
 La numărul 25 al stradelei Delle Ceste, deasupra unui
portone din secolul al XV-lea, există stema (un mistreţ) fami-
liei Porcari, care se considera descendentă direct din ilustrul
Marco Porcio Catone.
în anul 1453, anul căderii Constantinopolului, Stefano
Porcari a vrut să restaureze Republica Romană, alungind din
oraş pe Papi.
Conspiraţia a fost descoperită de către Papa Niccolò V şi
toţi conjuraţii au fost spînzuraţi în Castelul Sant'Angelo. De
atunci Stefano Porcari a fost numit noul Catilina al Romei
papale. Poporul roman nu a acceptat măcelul pontifical şi,
într-un anonim pamflet popular, apăreau următoarele
versuri :
Da quando è Niccolò papa e assassino abonda a Roma
il sangue e scarso è il vino...

în hotelul, existent încă în Largo Chigi, a locuit Giuseppe

Garibaldi, cu prilejul primei sale călătorii în Roma, după
eliberarea oraşului. în gară, „eroul celor două continente" a
fost primit ca' un zeu. Caii au fost deshămaţi şi trăsura i-a
fost trasă în triumf pe străzile Romei de cei mai înflăcăraţi
tineri. Sub ferestrele hotelului mulţimea tălăzuia, clamînd
numele generalului, cerîndu-i să vorbească. în cele din urmă,
Garibaldi s-a înfăţişat la fereastră şi a pronunţat cel mai
lapidar şi faimos discurs care a fost ţinut vreodată sub cerul
intens albastru al Urbei. Numai trei cuvinte, dar cît de
semnificative şi care dacă ar fi fost ascultate ar fi schimbat
faţa lumii ! Generalul, ieşit pe balcon, a privit în jur, peste
valurile mulţimii, a clătinat grav din cap şi a rostit răspicat :
„Romani, fiţi serioşi !"

II Corso, artera principală a Romei, orizontala de exact

1500 de metri care leagă armonioasa Piazza del Popolo cu
Piazza Venezia, adiacentă Forului Roman, a fost pavată, nu
cu bune intenţii, ci cu lespezi achiziţionate din taxele pe care
trebuiau să le plătească pe cifra de afaceri doamnele de
moravuri uşoare ale Urbei. Via del Corso îşi trage numele de
la cursele de cai care aveau loc, începînd cu anul 1400, pe
traseul însuşi al rectilinei străzi. Respectivii proprietari ai
cailor nu ezitau, pentru exercitarea forţei de galop a iuţilor
cai arabi, să-i stimuleze cu smoală fierbinte.

Pînă la jumătatea secolului trecut, Piazza Navona, una

din minunile Romei baroce, era inundată în fiecare sîmbătă a
lunii august. Pluteau pe apele Navonei gondole, navigau tră-
suri, se puteau îneca şi cai lîngă miraculoasa Fîntînă a Flu-
viilor, ridicată de geniul maestrului barocului italian, Bernini.
 După eliberarea Romei, în timpul celui de al doilea război
mondial, soldaţi americani, în căutare de amintiri artistice şi
arheologice, au subtilizat toate degetele celor patru per-
sonificări ale Fluviilor (dintre care unul este Dunărea),
precum şi coada faimosului şarpe de mare de la baza
aceluiaşi monument. (De altfel, „furtul turistic" face ca în
fiecare an să plece din Roma spre alte zări aproximativ 15
tone de material arheologic.)

Lîngă Palazzo Braschi, unde a concertat cu succes Quar-

tetul din Cluj, condus de violonistul Ştefan Ruha, există o
bizară statuie denumită de secole de romani Pasquino. Este
copia unui trunchi uman elenistic, reprezentînd pe Menelau
sau pe Ajax. Nu se ştie de ce a fost numit Pasquino. După
legende transmise oral, numele ar fi aparţinut unui isteţ
croitor, locuind în partea locului. Instalat în 1501 de către
Cardinalul Oliviero Carafa, trunchiul mutilat a cunoscut în
curînd o extraordinară faimă — de el se agăţau hîrtii cu
versuri, pamflete violenţe epigrame, scrieri cu carter satiric
(împotriva Papei, Curiei Papale etc), scrise iniţial în limba
latină, apoi în italiană sau în dialect roman.
înfuriat de conţinutul violent satiric al „pasquinatelor",
îndreptat împotriva înalţilor prelaţi, de către anonimii
pamfletari, care, cu toată atenta supraveghere, izbuteau în
fiecare noapte să-şi afişeze scrierile, Papa Adriano VI a vrut
să distrugă torsul şi să-1 arunce în apele Tibrului. Dar a fost
sfătuit de marele poet Torquato Tasso să nu săvîrşească o
asemenea faptă deoarece „din chiar pulberea statuii s-ar
naşte numeroase broaşte care, zi şi noapte, ar orăcăi pe
malurile fluviului".
Se poate înţelege prea bine furia papală cînd se citesc
versuri ca acestea prin care Pasquino trasa un incisiv portret
moral unui Papă ca Leone X :
Perfido come mare Adriano, ipocrito, crudei, invidio,
avaro, odioso a ciascuno, a nessun caro, incantator,
mago, idolatro, uano...
în secolul XVIII, sub pontificatul lui Benedetto al XlII-lea,
s-a edictat pedeapsa cu moartea, confiscarea bunurilor...
pentru oricine, fără deosebire de persoană (clerul subîn-
ţelegîndu-se), scrie, tipăreşte, răspîndeşte pamflete avînd
caracterul de pasquinate.
Dar autorii acestor violente diatribe nu au dezarmat nici-
odată, mai mult, la un moment dat a început un vast dialog
între Pasquino şi alte „statui vorbitoare" romane ca
Marforio, Il Facchino etc.
Ultima pasquinata se pare că au fost versurile inspirate
de o vizită a lui Hitler la Roma, de arcurile de triumf din
carton, de faţadele de mucava ridicate în „cinstea" sa :
Roma da travertino Vestita da cartone Saluta
l'imbianchino Suo prossimo padrone...
 In Pincio, marele parc geometrie, atît de iubit de poetul
Ion Păun, comparabil cu o imensă terasă aeriană, se exercită
unul dintre cele mai ciudate sporturi, al caccia al naso — vî-
nătoarea de nasuri de statui. Busturile lui Pincio, în număr de
224, reprezintă, cele mai multe, patrioţi din Risorgimento,
epoca de luptă naţională, de redeşteptare a Italiei care
aspira spre unitate şi libertate. Există, efigiate în marmoră,
'şi alte ilustre personalităţi, aparţinînd artelor şi literaturii.
Totdeauna, dar absolut totdeauna, există şi cîte un nas al
unui bust, spart şi „însuşit" de străinii amatori de amintiri
romane. în cadrul Primăriei Urbei, un serviciu special se
ocupă de chirurgia marmo-reană a apendicelor nobilelor
personalităţi. Se cunoaşte şi preţul „reparaţiei estetice",
echivalent cu 15.000 de lire. La ultima noastră vizită (vederea
apusurilor de soare peste cupolele Romei este de rigoare de
pe terasa aeriană din Pincio), lipseau, spre indignarea
personală de umil exeget, „nasurile" lui Dante Alighieri şi
Francesco Petrarca !
Meridianul Romei, Caput Mundi, trece, tot aici în Pincio,
pe sub bustul celebrului astronom Angelo Secchi. Tot aci se
află şi vestitul „ceas cu apă", al cărui mecanism complicat
este pus în mişcare quasiperpetuu de fluiditatea forţei
hidraulice. El arată o oră aproximativ exactă cohortelor de
îndrăgostiţi care (tutto il mondo è paese) îşi dau întîlnire, ca
în Bucureşti, la ceas !
 JURNAL ITALIAN

25
Toţi călătorii străini ca şi reprezentanţii „Romei bine"
merg duminica dimineaţa în faimosul tîrg roman „mercato
delle puici", de la Porta Portese. Tîrgul bariolat a luat naştere
imediat după cel de al doilea război mondial şi este un loc de
predilecţie pentru vînzarea celor mai eteroclite obiecte.
îndeosebi negustorii napoletani sînt prezenţi, încă de
sîmbătă noaptea, cu, încă nestins (ca vremelnicul Vezuviu),
vulcanicul lor temperament. Obiecte excepţionale nu se pot
cumpăra, dar există impresia unei excepţionale ieftinităţi (în
realitate inexistentă). E în schimb prezentă întreaga „furia
latina" !
*

în faţada laterală a Palatului Institutului, cu atîta rezo-

nanţă pentru Şcoala noastră ardeleană, De Propaganda Fide,
tradiţia vrea să recunoască o altă plastică manifestare a
adversităţii între cei doi mari arhitecţi ai Romei baroce mari
rivali în acelaşi timp, Bernini şi Borromini. Primul construise
faţada Institutului dinspre Piazza di Spagna. Urmîndu-i în
continuarea efortului arhitectonic, Borromini, în semn de
dispreţ pentru adversarul care îşi avea locuinţa chiar aici, a
ornat ferestrele laterale cu cornişe în formă de urechi de
măgar, de cea mai strictă evidenţă aluzivă. Dar şi Bernini, ca
un simbol analog, a creat un mare medalion în care se poate
recunoaşte un impresionant „semn" sexual, uşor deformat,
pentru decenţa plastică, de unele lovituri de daltă !
 JURNAL ITALIAN

Pe latura Quirinalului, în strada care trebuie să fi fost

odată una din cele mai frumoase ale Romei, se înălţau,
alături de bisericile S. Andrea şi S. Garlino, încă existente,
alte două vechi biserici, una dintre ele fiind dedicată Sfintei
Măria Magdalena. Ea a fost distrusă, dărîmată numai în două
nopţi, cu ocazia vizitei oficiale a Kaizerului Wilhelm III, la
sfîrşitul secolului trecut. S-a realizat în felul acesta, în spaţiul
sacru, „o plăcută grădină", pentru ca auguştii ochi ai
ilustrului oaspete să se poată „odihni" pe un fond verde,
liniştitor.

Şi Via Ripetta, cel de al treilea dinte al Tridentului ur-

banistic de excepţională armonie care lîncepe din Piazza del
Popolo, a fost pavată cu lapide. Strada era faimoasă pentru
plimbările fermecătoarelor „passeggiatrici" romane şi, într-o
asemenea promenadă, celebra curtezană Giulia Ferrarese,
atingînd, fără să vrea, pe o distinsă reprezentantă a
aristrocraţiei romane, a fost asaltată cu insulte exagerate.
Ascultînd cu ochii plecaţi mustrările violente, Giulia a
murmurat umil : „Să mă iertaţi, Madonna, ştiu prea bine că
aveţi mult mai multe drepturi pe această stradă, decît am
eu..."
*
 JURNAL ITALIAN

în Legenda aurea, Jacopo da Varazzo povesteşte că,

odată începută construcţia Panteonului (a cărui uriaşă boltă
simbolizează eternitatea zeilor), arhitecţii şi-au dat seama de
neputinţa de a înălţa cupola cu sistema obişnuită,
circumferinţa fiind prea vastă.
S-a hotărît atunci, narează legenda, ca edificiul, pe mă-
sură ce se înalţă, să fie umplut cu pămînt amestecat cu
monede. Cînd construcţia a fost terminată, au fost invitaţi
cetăţeni ai Romei să escaveze pămîntul din interiorul
Panteonului, pur-tîndu-1 în afara edificiului şi păstrîndu-şi
monedele drept compensaţie. Sute de voluntari au curăţat în
felul acesta şi în cel mai scurt timp Panteonul. De altfel, se
pare că şi francezii lui Napoleon ar fi vroit, o dată cu atîtea
alte opere de artă, să-şi însuşească Panteonul. Fusese schiţat
chiar un plan metodic al demolării vastei construcţii, de
numerotare a blocurilor componente, de reconstruire la
Paris.
 In navele Bazilicii San Paolo fuori le mura există 262 de
portrete în mozaic, reprezentînd efigiile tuturor Papilor care
s-au succedat de-a lungul vremurilor pînă la Giovanni XXIII.
Multe din ele sînt rezultatul fanteziei artistului mozaicar din
secolul XIX. A repetat, iconografie neexistînd mai ales pentru
trecutul mai îndepărtat, chipuri severe, estatice de bătrîni
bărboşi şi austeri ca Papi, care s-au înălţat pe tronul Sfîntului
Petru, cu şaptesprezece secole în urmă.
Antipapii nu sînt desigur „reproduşi" în această infinită
serie de portrete ale senectuţii aulice.

Pentru a finanţa construcţia Bazilicii San Pietro, cel mai

vast edificiu religios din lume, Papa Leone a folosit cele mai
variate izvoare de contribuţii. Astfel, nu a ezitat să impună
curtezanelor o taxă specială care a adus un venit de 20.000
ducaţi, sumă enormă, de patru ori mai mare decît cea
provenită din vînzarea indulgenţelor.

Cea de-a şasea sală a Muzeului Napoleonic este dedicată

Paolinei Bonaparte. Cel mai admirat „exponat" se află, ca o
mare petală de magnolia, căzută pe cutele unei catifele
verzi : este calcul (ca şi cupa mulată pe sînul Afroditei) sinului
drept al Paolinei, executat de Canova, în timp ce cizela
celebra statuie a protagonistei, care se află acum în centrul
atenţiei numeroşilor vizitatori ai Muzeului din magnificul
parc al Vilei Bor-gheze.
*

Fîntîna Trevi, apogeul unei construcţii de tip baroc, con-

siderată de mulţi drept cea mai frumoasă fîntînă a Romei, a
fost construită de Papa Niccolo al V-lea şi apoi restaurată de
Urbano al VIII-lea, cu bani proveniţi din taxe asupra vinului,
în decorul ei feeric, al unei mitologii umanizate, peste
pînzele de apă de smaragd clar, veşnic fremătătoare, întîrzie
privirile călătorilor în ultima noapte romană. La ultima vizită
la poemul de piatră de la Trevi, se reînnoieşte de veacuri
gestul candid al aruncării monedei în ape, gest care va
permite, fatidic, întoarcerea în Cetatea Eternă. Monedele,
cînd nu sînt disputate, uneori sălbatic de tinerii „teppisti",
sînt pescuite de autorităţile comunale la date fixe şi se pare
că acest „pescuit" miraculos atinge un total săptămînal
echivalent cu 100.000 de lire.
S-au găsit şi statisticieni-psihologi care să studieze
comportarea, „specificul naţional" al diferitelor categorii de
turişti în aruncarea monedelor de rămas bun. Cei mai darnici
sînt italienii, imediat urmaţi de americani. Coborînd pe scara
generozităţii, se înşiră francezii, spaniolii, englezii. Şi mai
puţin „darnici" sînt germanii, care nu aruncă niciodată mai
mult de 5 lire în timp ce elveţienii găsesc totdeauna mijlocul
de a arunca monede care nu mai au nici un curs circulatoriu.
Nu se spune nimic despre scoţieni.
Se renunţă în schimb la ritul sorbirii apei. Sînt uneori
prea „circulate" de cappelloni sau de turişti extravaganţi
care nu ezită să se arunce îmbrăcaţi în apele atît de clare,
veşnic fremătătoare ale vechii fîntîni.
29
 JURNAL ITALIAN

Palermo în noiembrie

L A 15 NOIEMBRIE s-a deschis la Palermo o expoziţie

de artă populară românească la care a trebuit să fiu
prezent pentru un discurs inaugural. Astfel a început drumul
de soare către sudul Italiei, în trenul, superrapido, care
poartă numele munţilor Siciliei, Peloritano. Viteza electrică
apropie marea insulă de Roma continentală, cu trecerea
mării, între Scila şi Caribda, pe un gigantic feribot, în
unsprezece ore terestre. Trenul fulgeră după Napoli, mereu
între munte şi mare, deşirînd colierul de safire cu irizaţii în
istoria civilizaţiei lumii — Pompei, Salerno, Paestum. începe
Riviera Calabrei, cu pendularea pe înalta cornişă a ţărmului,
deasupra insulelor Eo-line, peste care flutură ca o palidă
umbră panaşul vulcanului
nestins Stromboli.
Triunghiul Siciliei se apropie, în noaptea care a căzut
brusc, încărcată de arome şi de istorie. Pe acest gigantic pod
aruncat între Europa şi Africa s-au încrucişat toate migraţiile,
Sicilia fiind, în cronologia evurilor revolute, feniciană, greacă,
cartagineză, romană, vandală, arabă. Sub semnul ei torid,
qua-sitropical, interferează luxurianta, exorbitanta vegetaţie
a ţărmurilor cu ondulaţiile dezolante ale aridului interior. în
solul ei se sapă în cele mai profunde straturi ale mitologiei.
Cu toată apropierea de Africa, insularitatea Siciliei este
echivalentă cu arta luminii şi marmorei greceşti. Din Islam şi
pînă la modernitatea contemporană, care plasează pe
ţărmuri curcubeiele de lumini ale rafinăriilor de petrol, Sicilia
îşi păstrează caracteristici edenice. Nici o răsturnare a istoriei
nu i-a prăbuşit în mări splendoarea intermitentelor ei astre.
în centrul Mediteranei, Tri-nacria este un punct nodal al
frumuseţii lumii şi al bucuriei de a trăi, scufundaţi în mare şi
cer. Calcinarea ţărmurilor este concordă cu lava fierbinte,
care urmează toate contursionările arterelor pămîntului
antic. Triunghiul perfect îşi are semnul emblematic în roata
celor trei picioare umane, în cursa nebunească şi perpetuă.
El este simbolul neliniştitului suflet sicilian, amalgamul atîtor
pierdute civilizaţii, transfigurat în îndelungile lamentaţii
către Sud ale lui Salvatore Quasimodo.
Marele feribot reface drumul halucinant al corăbiilor lui
Ulise între Scila şi Caribda, atingînd uşor, inefabil insula, la
debarcaderul Messinei, cel mai cutremurat oraş al lumii la în-
ceputul secolului nostru. Distrusă total în 1908 de către
forţele oarbe telurice, distrusă a doua oară de către forţele
omului în cursul celui de al doilea război mondial, Messina
domină marea violetă a Siciliei, binecuvîntînd ieşirea în mare
a navelor trimise pe întregul ocean planetar. De la Messina,
ale cărei clopote bat ora apusului dantesc, încep două sute
de kilometri de noapte, pînă la Palermo, cu stele care se
răsfrîng tremurînd în palpitarea bănuită a mării de lîngă
calea ferată. Am venit cu trenul, lent în viteza de 100 de
kilometri, renunţînd la jetul celor 1000 de kilometri orari,
într-un proces psihologic negătitor pentru apropierea de
oraşul unde a dispărut în moarte cel mai pur reprezentant al
revoluţionarilor democraţi români din 1848, Nicolae
Bălcescu. Marele regizor care este totdeauna întîmplarea
face ca organizatorul italian al expoziţiei de artă populară ro-
mânească să fie profesorul Gaetano Falzone, directorul
Muzeului etnografic sicilian, temeinic cercetător al
Risorgimentului, descoperitor al actului de deces al lui
Nicolae Bălcescu în registrele Mînăstirii Capucinilor din
Palermo. Ne cunoşteam numai din scris, însetaţi amîndoi de
descoperirea adevărului asupra mor-mîntului, cea mai
tulburătoare, ultimă pagină din viaţa tumultuoasă, închinată
Ţării şi Istoriei, a aceluia pe care cercetătorii italieni îl
numesc, cu profundă reverenţă, 77 Mazzini romeno.
întîlnirea dintre noi a fost emoţionantă, desigur. Mai tîrziu,
singur în noapte, părăsind hotelul Sole, am mers către mare,
pe străzi întunecate, absolut pustii, copleşite de parfum
tropical, rătăcind îndelung în căutarea pierdutului Albergo
Trinacria. Era o noapte vastă, o noapte înaltă, paşii trezeau
pe lespezile vulcanice sonorităţi de catedrale, stelele
scăpărau în constelaţii necunoscute între Capul Zafferano şi
Monte Pellegrino, răsfrîngîndu-se în fosforul ondulatoriu al
mării, a cărei vastă mişcare pendulară era consonă cu bătăile
inimii mele.
A doua zi soarele avea să inunde Conca d'Oro şi aveam
să fiu dinamic şi să-1 înţeleg pe veselul Alecsandri, care scria,
în urmă cu mai mult de o sută douăzeci de ani, unui prieten
drag din ţară : „Amice îţi scriu aceste rînduri de subt soarele
splendid al Siciliei... Petrecem tustrei (el, Nicolae Bălccscu şi
Elena Negri), într-o frăţească intimitate, şi vorbim mult de
ţară... Pe această terasă aşezată pe coloana de marmoră ne
adăpostim de fierbinţeala soarelui, admirînd măreaţa lui
expunere în sinul mării..." (Era profund albastră marea
siciliana brăzdată de bărci, pe care Alecsandri, poet major al
pastelelor, cu un ochi sigur de colorist, o mai evocase, alături
de muntele Pellegrino).
In dimineaţa aceasta de universală inundaţie solară vom
urca. împreună cu ziaristul Francesco Crispi, după un interviu
la radio şi la ziarele Sicilia şi L'ora, pe faimosul munte, pe
care Goethe, şi el călător aici, îl va fi numit „cel mai frumos
promontoriu al lumii". Popasul clasicului german este
însemnat de o piatră comemorativă pe terasa superioară a
muntelui, de pe care privirea este circulară peste o
panoramă unică a planetei Terra.
La deschiderea expoziţiei, au asistat peste trei sute de re-
prezentanţi ai vieţii artistice şi culturale a marelui oraş
sicilian, care au salutat călduros o demonstraţie clară a
efervescenţei culturii româneşti contemporane, a cărei
trăsătură fundamentală este indestructibila, organica sa
legătură cu tradiţia sa, umanistă şi milenară. Aşa cum
scrisese Giulio Carlo Argan, România este singura ţară în care
arta populară se poate studia unitar, exis-tînd un patrimoniu
intact, de o rară valenţă artistică, în stare să influenţeze
puternic pe cei mai reprezentativi artişti contemporani,
dintre care tipic este Constantin Brâncuşi, care, din tradiţia
artistică populară a ţării sale, a făcut unul dintre principalele
izvoare istorice ale artei contemporane mondiale. Aşa cum
Mâle a putut citi pe faţadele catedralelor gotice întregul
enciclopedism al evului mediu apusean, la fel în arta
populară românească se poate afla întreaga înţelepciune a
poporului.
Steagurile României fluturau înalt pe frontul Palatului
chinezesc din marele Parc Favorita, reşedinţa trecută a
regelui Ferdinand al III-lea. Aci, Gaetano Falzone mi-a făcut
surpriza de a-mi dărui două numere (necunoscute pentru
mine) din 1958 ale revistei II Pensiero mazziniano, în care a
apărut succesiv studiul meu despre I legami di Nicola
Bălcescu con Giuseppe Mazzini e VItalia.
Pietrele din Palermo îi sintetizează istoria. Palermo a fost
totdeauna capitala marii insule. In oraşul monumentelor
arabe, normande sau ale expresiei baroce, corespunzătoare
integral gustului viceregilor spanioli, un alt pelerinaj
meditativ pentru un italienist a fost Catedrala în care regele
poet, mecenatul Frede-rico Secondo, îşi are mormîntul din
anul 1250. Personalitatea aceluia care era şi împăratul
Germaniei este elogiată chiar şi de cronicarul ViHani, zgîrcit
de obicei cu epitetele ornante : „...un om de mare valoare şi
de mari fapte, înţelept prin învăţătură şi prin inteligenţa
naturală, universal în toate lucrurile..." Protagonist al
înverşunatei lupte, care a agitat întreg evul mediu, între
Papalitate şi Imperiu, Frederico a luptat şi pentru unirea
italienilor dispersaţi in atîtea mici forme politice, într-o
monarhie sub sceptrul său laic. Personalitatea sa
multilaterală a determinat la curtea sa palermitană un
curent favorabil apariţiei şi înfloririi acelei prime şcoli literare
italiene, luminată de lirism şi cunoscută în istoria literaturilor
sub denumirea de Şcoala Siciliana. Reprezentanţii ei au
introdus în poezia lumii pecetea naturii siciliene în splendida
ei viaţă — marea, stelele, cerul însorit, ei au dăruit formei
artei simetria sonetului.
în Panteonul Cupolei Palatine a Palatului Normanzilor se
încrucişează în sinteze îndrăzneţe stilurile mediteranei.
Mozaicurile străfulgera sub razele orbitoare ale unui soare
fix, oprit la ceasul acesta meridian. în bazilica numită
Marterana, în oglinda de aur a apelor altor mozaicuri
bizantine se răsfrîng figurile hieratice ale Bibliei creştine. în
Galeria Naţională a Siciliei ne vom înfiora în faţa marelui
afresc al Triumfului Morţii, în rare scheletele oamenilor
călăresc spre infinit scheletele de cai, indiferente la marele
drum fără întoarcere. Vom admira, aşa cum am făcut-o, cu
atîţia ani în urmă, la începuturile studiilor noastre italiene, în
sala Seminarului de Literatură Italiană de la Universitatea din
Bucureşti, pe „frumoasa necunoscută", divinul bust al
Eleonorei de Aragona, opera în
 sfîrşit recunoscută a lui Francesco Laurana. Şi tot aci este
prezentă, în toată frumuseţea ei de femeie siciliana, Fecioara
bunei vestiri a lui Antonello da Messina, cu faţa brună a
femeilor messineze, pe care şi astăzi, după secole, le
regăseşti în viaţă sau în paginile tulburătoare ale
Conversaţiilor din Sicilia ale lui Elio Vittorini.
La Monreale, istoricii de artă din întreaga lume fac pele-
rinaj, şi noi alături de ei (sînt însoţit de profesorul Petru
Iroaie, a cărui operă de răspîndire a limbii şi culturii
româneşti la Palermo este emoţionant de impresionantă),
pentru magnificul Dom normand, incontestabil unul dintre
cele mai desăvîrşite artistic temple ale lumii creştine.
Fastuoasele mozaicuri nu mai ascultă parcă de clasice
canoane în impetuozitatea realistă a figurilor Genezei sau a
reprezentării de zeu tînăr a lui Isus. O explozie a fanteziei
artistice, o altă sinteză a stilurilor medite-ranice este şi
pătratul magic al Curţii interioare al acelui perfect Chiostro,
ale cărui două sute douăzeci şi opt coloane nu-şi au,
repetabil într-o formă identică, nici un capitel. Cizelată de
marea artă a anonimilor, fuga coloanelor de la Monreale su-
gerează însăşi fluiditatea şi euritmia apelor care curg
perpetuu spre infinit.
în crepusculul zilei a doua din Palermo am fost la Al-
bergo Trinacria. Odinioară cel mai bun hotel al oraşului,
astăzi, edificiul decrepit absolut este invadat de chiriaşi, de
subehiriaşi, de pensionaţi, de o lume cenuşie a mizeriei, de
dărîmăturile bombardamentelor trecute, de rufele care
flutură, singur element de mişcare şi de culoare, în bătaia
vîntului marin. Pe această Via Butera, lîngă marea infinit
albastră, există încă dalele străvechi pe care au călcat paşii
lui Nicolae Bălcescu, există arcada pe sub care a intrat, la
numărul 24, în clădirea pe care nu mai avea s-o părăsească,
ca om viu. Pătrund într-o curte interioară, îngustă ca o
fîntînă neagră, urc trepte tocite către etaj. Geamurile sînt
sparte, mirosuri de mucegai, nici o lumină. Copii, desigur de
povera gente, mă privesc curioşi. Chi cerca ? îl caut pe
Nicolae Bălcescu, pe cel mai de seamă istoric al ţării mele. îi
caut umbra şi ecourile paşilor care au măsurat drumurile
pribegiei. îl caut pe acela care a purtat în suflet, ca pe cea
mai luminoasă, ultimă stea, încrederea deplină în destinul
viitor al României.
Pe zidurile exterioare, patinate de vreme, sînt încastrate
două lapide pe care ultimele raze ale soarelui în apus le fac
să străfulgerc alb. Prima este piatra care va strivi totdeauna
amintirea noastră :
//; questa casa moni
in esilio Solo e sconosciuto
Nicola Bălcescu Insigne storico e fervido Pat riotta,
Combattente Per il risveglio della
Romania moderna.
Cealaltă lapida semnifică prezenţa lui Giuseppe Garibaldi
:
Da questa casa
 Il 31 luglio 1862
Giuseppe Garibaldi
Al grido di „Roma o morte"
Partì per l'impresa
Che pur troncata ad Aspumonte
Ravvivava la fede
Affrettava gli eventi.
Destinul acesta, straniu într-un fel, al apropierii dintre
Garibaldi şi Bălcescu, este demonstrat în continuare în
vecina Piazza Marina, al cărei centru geometric este oaza de
verde tropical al grădinii Garibaldi. Aci, între mari arbori cu
contur-sionate liane şi rădăcini aeriene, străluminează
marmora bustu-rilor unei adevărate galerii albe, în aer liber,
a luptătorilor pentru ideal revoluţionar şi Patrie. Aci, lîngă
Giuseppe Garibaldi, înconjurat de busturile lui Mazzini,
Giovani Carrao sau Rosalino Pilo se află şi Nicolae Bălcescu,
grande storico e patriotta romeno morto a Palermo — 29
apr. 1819 — 28 nov. 1852. (Din nefericire, data zilei morţii
este inexactă, reală fiind
 34 ALEXANDRU BALAC1
29 noiembrie 1852). Un alt amănunt preţios pentru aceia
care iubesc viguroasa proză a Ghepardului sicilian, cea mai
de seamă „surpriză" a literaturii italiene de după cel de al
doilea război mondial. Alături de edificiul în prăbuşire al
locandei Trina-criei se află palatul (cît de modest) al
principelui Giuseppe Tommasi di Lampedusa. Cartea sa
unică, II gattopardo, apărută în Italia în optzeci de ediţii în
timp de numai cinci ani, tradusă aproape instantaneu în
majoritatea limbilor pămîntului, are pagini multe de rară
poezie, de introspecţie psihologică, oglindind o epocă care îi
succede cu zece ani ultimului popas al lui Bălcescu în Sicilia.
Şi Gaetano Falzone, şi Francesco Crispi, care l-au cunoscut pe
solitarul principe de Lampedusa, mi-au vorbit îndelung
despre acest spirit rebel, despre acest nonconformist,
cunoscător profund al realităţilor ţării sale. Timp de douăzeci
şi cinci de ani a lucrat, a cizelat fără încetare la paginile cărţii
sale unice, sub semnul melancoliei şi al meditaţiei elegiace
despre oameni şi evenimente. Am vibrat cînd Gaetano
Falzone mi-a spus că Lampedusa cunoştea viaţa şi moartea
lui Nicolae Bălcescu şi că a intervenit chiar, cu vehemenţă,
pentru curăţirea lapidei de pe zidul Trinacriei de scariile
vremii care şterseseră vigoarea caracterelor incise. Astăzi,
„palatul" principelui Giuseppe Tommasi di Lampedusa o
adăposteşte, între zidurile sale în ruină, pe trista văduvă a
scriitorului, neatinsă de nici o undă a vieţii înconjurătoare.
In pelerinajul nostru palermitan am trecut pe lîngă
Cimitirul Rotoli, unde, în urmă cu 34 de ani, a fost ridicat, de
o sublimă ignoranţă, acel monument funerar, pe marginea
unui mormînt în care niciodată nu au zăcut osemintele lui
Bălcescu. Aşa cum am arătat şi altă dată, soarta tragică a
înflăcăratului revoluţionar a cunoscut aci culminaţia. O
eroare grotescă în care au căzut în trecut cercetătorii a
continuat ani de-a rîndul. Am mers, însoţit de Gaetano
Falzone, la Mînăstirea Capucinilor. Aci a fost înmormîntat
marele istoric român, aşa cum au dovedit cercetările
noastre, conjugate în rezultatul lor final în dovada înscrierii
în registrele morţilor de aici, în chitanţa taxei de
înmormîntare. Dar unde ? Dar unde ? în care parte a incintei
albei mînăstiri ? Am coborît în faimoasele catacombe ale
sacrului edificiu, în cea mai stranie dintre lumi, în viziunea
nebunească a lui Hyeronimus Bosch. în lungile culoare subte-
rane, agăţate de corzi în zidurile laterale, într-o halucinantă
paradă, opt mii de cadavre mumificate primesc pe vizitatori
de peste două secole. Ariditatea excepţională a aerului a
permis mumificarea cadavrelor, foarte precis clasate în acest
„cimitir" vertical, pe categorii sociale exacte, aparţinînd
îndeosebi înaltului cler sau aristocraţiei. Nu aci a putut fi
adus acela care a murit în condiţiile sărăciei. El a fost
probabil îngropat într-un mormînt vremelnic şi, după
douăzeci de ani, oasele i-au fost strînse într-un osuar
neidentificat. Ipoteza aceasta a lui Gaetano Falzone am
discutat-o îndelung cu Onorevole Rosario La Duca, un
pasionat cercetător al subsolului palermitan. El va investiga
la Capucini, încereînd identificarea unei „fossa", o groapă co-
mună, echivalentă cu o cameră în ai cărei pereţi se află nişe
'loculi), care pot primi cadavre, iar la completare se zidesc.
(Discuţia a avut loc cu prilejul primirii de către Preşedintele
Parlamentului Siciliei, on. R. Lanza). Dar chiar şi dacă aceste
cercetări de ulterioară identificare nu vor putea da nici un
rezultat, ne mîngîie gîndul că trupul lui Bălcescu, în osmoză
cu pămîntul Siciliei, face şi în felul acesta legătura
permanentă cu Italia lui Mazzini şi Garibaldi, rămînînd
simbolul exilaţilor şi al cauzei de la 1848.
Am părăsit Palermo într-o altă dimineaţă însorită. La
orizont se înălţa cel mai frumos promontoriu al lumii,
Muntele Pellegrino, în care ochii mei au delineat conturul
gigantic al profilului lui Nicolae Bălcescu.
Aveam să revin peste doi ani de zile, în prezentarea volu-
mului Tudor Arghezi Accordi di parole. Aveam s-o
reîntîlnesc pe dinamica organizatoare a centrului de artă
palermitan Aste-risco, Franca Colon na Romano. Poetă ea
însăşi în viguroasa limbă a Siciliei, artistă plastică,
descoperitoare de tehnici noi, Franca este şi o prietenă a
culturii româneşti contemporane. Ea m-a condus în
halucinanta vilă a Palagoniei în Bagheria, în care figurile
celor mai contursionaţi dintre monştrii antropo-morfici se
înlănţuiesc într-o horă demenţială pe zidurile Palatului
pierdut între mările verzi ale unei vegetaţii invadente. Vila,
cu interioare în care oglinzile deformează bolnav fantezist
 treptele umane ale frumuseţii canoanelor clasice, a
putut trezi entuziasmul lui Salvador Dali. Pentru starea lui
funambulesca, Palagonia este o navă care îl poartă pe mările
necunoscute ale unor lumi care ignoră scara umană.
Palagonia inspiră oroarea monstruozităţii, estetica ei este
inversă şi nu-i poţi înţelege prezenţa distonantă la ţărmul
Insulei pe care Dumnezeu a ridicat-o din apele infinite ale
oceanului planetar în ziua de Duminică, sărbătoare a lumii.
Nu aveam să-1 mai întîlnesc pe sensibilul Francesco
Crispi. Trupul lui dispăruse în impactul cu planeta Terra a
avionului care a căzut ca o stea deasupra minunii munţilor
de la magicul aeroport Punta Raisi. Era alături de o altă
poetă Riasi, al cărui nume va fi perpetuat în amintirea lumii
prin botezarea celei mai albe garoafe siciliene.
Dar muntele Pellegrino rămîne un alb promontoriu şi în
asemenea zile.

L
Relaţii între Italia şi România
A ÎNCEPUTUL lunii decembrie a avut loc la sediul
Accademiei di România, în însorita Valle Giu-lia,
prezentarea masivului număr special al revistei II
Veltro, organ al Societăţii Dante Alighieri, dedicat în între-
gime relaţiilor dintre Italia şi România. Au luat cuvîntul cu
acest prilej ambasadorul României în Italia Iacob Ionaşcu,
vicepreşedinte al Societăţii Dante Alighieri, ministrul
Giovanni di Giura, directorul responsabil al revistei,
profesorul Vincenzo Cappelletti. în ceea ce ne priveşte, avînd
sarcina de a sintetiza conţinutul numărului, am spus printre
altele : „Sînt emoţionat de a lua cuvîntul la această
manifestare care are drept scop să promoveze dezvoltarea
raporturilor culturale între Italia şi România, pentru că
alături de toţi cei prezenţi, nouă ne stă drept la inimă
această problemă care va rămîne totdeauna fundamentală
pentru o mai bună înţelegere între popoare, problema
raporturilor culturale reciproce. Românii prezenţi îşi exprimă
în acelaşi timp gratitudinea faţă de Societatea Dante
Alighieri, asociaţie care tutelează şi răspîndeşte limba şi
cultura italiană, înăuntrul şi în afara hotarelor Peninsulei,
distinsului său preşedinte, savantul Aldo Ferrabino,
dinamicului director al revistei de civilizaţie italiană, cu nume
dantesc II Veltro, acela care ne-a devenit un prieten
apropiat, Vincenzo Cappelletti".
A prezenta în puţine cuvinte conţinutul de peste 400 de
pagini al acestui număr special dedicat relaţiilor între Italia şi
România este o sarcină într-adevăr dificilă şi,
cvasiobligatoriu, o palidă prezentare, un cadru forţat
schematic.
Relaţiile italo-române traversează astăzi — scrie cu ma-
juscule, în introducerea numărului special al revistei, Mărio
Zagari — o fază deosebit de prosperă şi de fecundă, o încoro-
nare logică, de altminteri, a unui proces pozitiv care s-a deli-
38
ALEXANDRU BALACI
 JURNAL ITALIAN

neat în ultimii ani. Progresele realizate în toate

sectoarele de activitate nu ar fi putut înflori dacă n-ar fi găsit
un humus fertil în afinităţile de cultură şi de sînge care leagă
popoarele noastre de aproape două mii de ani. Asemenea
afinităţi, mereu vii şi active, s-au reînnoit în mod special în
tradiţia noastră comună de luptă pentru independenţă. Cele
două popoare au luptat şi au suferit împreună, căutînd să se
sprijine reciproc în afirmarea unor principii mai juste şi mai
umane. La rîndul nostru ne amintim cum în 1859 cele două
popoare ajungeau la un punct concluziv în arzătoarea lor
luptă pentru unitate. Poeţii români Alecsandri, Cretzeanu,
Sion celebrează cu entuziasm frăţesc istoricul eveniment
italian, în timp ce istoricul şi omul de stat Mihail
Kogălniceanu trimitea şase studenţi la Torino cu scopul
manifest de a accelera răspîndirea „ideilor italiene în
România şi de a o apropia cît mai mult cu putinţă de Italia".
Această evoluţie pozitivă a relaţiilor între cele două ţări
este semnalată şi de Mircea Maliţa, care subliniază la rîndu-i
vechile rădăcini istorice ale prieteniei româno-italiene,
bazată pe originea comună latină a celor două popoare,
incidenţele dezvoltării lor istorice, izvoarele comune ale
limbii şi culturii. Aceste vechi tradiţii se dezvoltă în condiţii
istorice noi, cucerind noi valenţe prin intensificarea relaţiilor
economice, politice, culturale şi ştiinţifice. Tezaurul valorilor
culturale şi artistice create de cele două popoare de-a lungul
secolelor, realizările şi progresele actuale în toate domeniile
fac să devină obligatorie o mereu mai profundă cunoaştere
reciprocă.
Caracteristicile instituţiei recent create de statul român,
(în sediul căreia se desfăşoară acţiunea de prezentare în faţa
unui numeros public de intelectuali italieni şi străini), Bibli-
oteca română din Roma, am spus la rîndul nostru, caută să
răspundă unei asemenea obligaţii imperios necesară.
Moştenind direct tradiţia glorioasă a acelei instituţii, vestită
între institutele de cultură umanistă europene sub numele
de Scuola Romena şi apoi Accademia di România, cu membri
şi conferenţiari dintre cele mai importante personalităţi ale
primei jumătăţi a veacului al XX-lea, actuala instituţie,
Biblioteca română din Roma, îşi propune drept scop să
consolideze şi să lărgească o asemenea activitate, să
dezvolte o complexă operă culturală şi ştiinţifică prin care să
facă larg cunoscută contribuţia pe care poporul român,
custode credincios al originii sale latine şi tradiţiilor sale
milenare, a adus-o şi continuă s-o aducă — dinamic — la
îmbogăţirea patrimoniului culturii universale.
în acest număr special al revistei II Veltro există un mare
capitol dedicat realităţilor prezente din aria României şi
Italiei, cu semnificative eseuri şi articole, datorate unor
reprezentanţi de seamă ai lumii culturale, artistice din cele
două ţări ca Sabatino Moscaţi, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
Virgil Brădă-ţeanu, Mircea Popescu, Giulio Carlo Argan, Radu
Beligan, Âmedeo Nazzari, Diego Carpitella, Elio Filippo
Accrocca, La-vado Sciuba. Toate articolele acestora sînt o
precisă demonstraţie a unui postulat prin care cultura este
înţeleasă ca o expresie plenară a capacităţii creatoare a
poporului, ca o valorificare a disponibilităţii sale de a primi şi
de a preţui frumu-museţea literaturii şi artei, de a ascende
către un înalt nivel spiritual. Intelectualitatea României
contemporane integrează valorilor tradiţionale ale unei
culturi seculare cuceririle estetice ale contemporaneităţii,
oglindind în operele ei, sub semnul unei depline
responsabilităţi, evoluţia conştiinţei umane spre idealurile
umaniste superioare ale vremurilor noastre socialiste.
în coordonatele contemporane ale României, cultura, în
valorificarea ei esenţială, este considerată totdeauna ca un
element motor al marilor mişcări sociale şi politice, arca în
care, în timpul catastrofelor pe care le-a cunoscut omenirea,
au fost salvate şi păstrate valorile fundamentale ale
umanităţii. în antichitate, în evul mediu, în perioada
modernă, oamenii de cultură au colaborat pentru salvarea
demnităţii umane. Istoria autentică este în realitate suma
operelor de civilizaţie pe care generaţiile şi le-au transmis
succesiv, ca torţe ale nemuritoarei vieţi.
ţQ> Cultura, în opinia noastră, se dovedeşte a fi una
dintre cele mai dinamice şi indestructibile forţe ale
umanităţii în continua înaintare. Oamenii care se află în
serviciul ei nu alcătuiesc o aristocraţie imobilă, sclerozată, ci
sînt germenii vii ai mişcării şi ai unei transformări perpetue.
Omul adevărat de cultură îşi dă seama că izolarea este
absolut sterilă, mortală
 pentru actul creaţiei. El nu se socoteşte o creatură
superioară, nu freamătă de dorinţa de a fi un dominator, un
stăpîn. El se consideră o picătură din imensul fluviu uman
care străbate vasta hartă a istoriei lumii şi încearcă un
sentiment de uriaşă datorie faţă de aceia care nu se bucură
de marele bun pe care el îl posedă ideal. Ortega Y Gasset
putea să ajungă la concluzia desperată că intelectualitatea
trebuie să taie comunicarea cu marile mase pentru a-şi putea
întrebuinţa întreaga energie potenţială în „delicata
profesiune de creator". Dar pentru cine atunci să creeze
izolatul din înălţimi ? Pentru o nobilă şi palidă ceată de
mandarini, pentru rarii descifratori iniţiaţi ? Şi chiar dacă prin
absurd morala elementară ar permite-o, o asemenea stare
nu ar fi posibilă. Mijloacele de comunicare nu se pot tăia.
Nimeni, nici o forţă, oricît de obtuză, nu a putut vreodată să
închidă spiritul într-un turn de fildeş, de aur sau de fier. Oa-
menii sînt egali, deschişi unul către altul şi în mod necesar
solidari.
Omului de cultură nu i se cere să se exileze din viaţa
socială, ci să-şi pună în slujba colectivităţii umane întreaga sa
energie, forţa morală şi ardoarea de a înţelege, de a şti, de a
crea.
O concepţie ca a noastră despre cultură, în care să se
afirme esenţa sa socială şi etică, este incompatibilă cu ideile
nocive de separare şi de opoziţie între diferitele forme ale
activităţii umane. Asemenea idei au acreditat afirmaţiile
despre caracterul apolitic şi amoral al culturii, au condus la
exacerbarea individualismului, la desprinderea de societate,
la opoziţia antagonistă între individ şi colectiv. Asemenea
idei nocive au stabilit ierarhii absurde de valori, împingînd pe
„aleşi" să-şi uite legăturile profunde cu restul omenirii.
Asemenea idei au agitat şi neliniştit sentimentul de
solidaritate, care este substanţa structurală a societăţii, baza
vieţii integrale şi a oricărei creaţii la scara umană.
Societatea constituie substanţa culturii. A recunoaşte
esenţa socială a culturii înseamnă a afirma ideea culturii,
care-şi găseşte cheia în organizarea politică, economică şi
juridică a societăţii. Unui regim politico-social pe o anumită
treaptă a evoluţiei, de o anumită calitate îi va corespunde
armonios o cultură de o calitate analogă.
Tendinţele de dezvoltare ale culturii româneşti contem-
porane îşi au izvorul în profunde procese istorice, cu rădăcini
înfipte adînc în trecutul îndepărtat al istoriei patriei noastre.
Consecinţă simetrică a marilor transformări filozofice şi etice
pe care le-a purtat cu sine construirea vieţii noi, cultura
românească actuală se deosebeşte calitativ de culturile
anterioare, neimplicînd în nici un fel însă ruptura de tot ce a
propus geniul românesc pînă la ea.
în decursul milenarei sale istorii, poporul român, în ca-
drul geografic şi în condiţiile sociale în care s-a format şi s-a
dezvoltat, a creat un impresionant tezaur de valori ştiinţifice,
literare şi artistice, care i-au exprimat particularităţile psihice
dobîndite în cursul experienţei sale de viaţă şi i-au reflectat
necontenitele frămîntări şi lupte impuse de împrejurările
adeseori vitrege. De la basmele şi poeziile populare, în care
sentimentul libertăţii şi al demnităţii umane, sociale şi
naţionale este proslăvit prin tonalităţi de neobişnuită
vigoare şi de un robust optimism, trecînd prin paginile
cronicarilor, pline de înţelepciune şi de luciditate politică, dar
nu lipsite de un fierbinte lirism atunci cînd dau glas dragostei
de ţară, literatura română, în succesiunea neîntreruptă a
veacurilor, scoate la lumină, pe măsura continuei maturizări
estetice, valori de amplitudini universale în care se înscriu
meditaţiile incandescente ale lui Emi-nescu, nestematele
argheziene, proza profundei umanităţi a lui Sadoveanu.
De la splend.dele armonii de culori şi motive răsfrîngînd
elementele naturii pe iile şi covoarele ţărăneşti, trecînd prin
frescele unice în lume ale albelor mînăstiri moldoveneşti,
arta plastică românească atinge creste culminante în
tablourile străbătute de lumină, de intensă culoare şi viaţă
ale unor Grigo-rescu,. Andreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady,
sau în sculptura severă, primordială a lui Brâncuşi, a cărui
coloană leagă pă-mîntul de cerul românesc.
De la tristeţea, străbătută de profunde nelinişti şi nostal-
gii, a doinelor cîntate de ciobani în spaţiul ondulatoriu
mioritic, de la ritmurile vii ale horelor, geniul muzical al
poporului român se va desăvîrşi mereu, atingînd o înalta
culme în opera lui George Enescu, dominată de dinamismul
cîntecului popular în Rapsodii sau de un cutremurător fior
tragic în Oedip.
Este absolut evident că pentru făurirea unei culturi con-
temporane, nu numai că nu se poate face abstracţie de o tra-
diţie atît de bogată, ci, dimpotrivă, o asemenea tradiţie
trebuie să se afle la baza acestei noi culturi, ridicînd pe o
nouă, înaltă treaptă marile valori pe care trecutul spiritual al
poporului român le-a creat. într-adevăr, judecînd de la o
asemenea luminoasă şi umanistă concepţie, se poate afirma
că trăsătura specifică a culturii noastre contemporane este
legătura organică, osmoza cu tradiţiile ei cele mai nobile,
generate şi plăsmuite la focul luptei naţionale şi sociale a
poporului. Această trăsătură caracteristică îşi are baza
obiectivă în faptul excepţional că marii oameni de cultură ai
ţării noastre au exprimat întotdeauna, în operele lor,
realitatea vremurilor ai căror martori credincioşi au fost şi,
înţelegînd profund funcţiunea intelectuală, au fost alături de
masele populare, pe care le-au însufleţit în clipele de
răscruce, în vastele lupte pentru libertate.
Totodată, creatorii noii culturi şi difuzorii ei trebuie să
ţină seama de faptul că valorile din care este alcătuită^
tradiţia culturală au fost produse în împrejurări sociale şi
politice diferite de acellea pe care le trăim. Cu toate că sînt
încă pe deplin actuale şi răsună viu în inimile noastre, ele
poartă amprenta împrejurărilor istorice ale
contemporaneităţii care le-a generat. Cultura actuală trebuie
să ia în consideraţie faptul că multe din problemele care
existau odinioară nu mai există astăzi. La fel şi răspunsul la
întrebările pe care le ridică viaţa diferă de soluţiile pe care
le-au preconizat înaintaşii noştri.
Tradiţiile cele mai valoroase ale culturii româneşti sînt
acelea ale unei arte şi literaturi care îşi trag seva din investi-
garea adîncă a realităţii. Scriitorii şi artiştii de azi au moştenit
această tradiţie, transfigurată de o viziune nouă, bazată pe o
nouă concepţie filozofică, caracterizînd trăsăturile inovatorii
ale operelor lor faţă de acelea ale multor înaintaşi.
înţelegerea profundă a legilor realităţii, a sensului dezvoltării
ei are drept prim rezultat detectarea elementului noului în
viaţă, descoperirea perspectivei de dezvoltare în fiecare
fenomen. Poeziile, romanele, operele de artă de diverse
genuri, create pe baza înţelegerii profunde a sensului
dezvoltării sociale, poartă în ele sîmburele viitorului, al
optimismului generat de încrederea în mersul ascendent al
societăţii. Aceasta este o trăsătură fundamentală a culturii
contemporane româneşti.
Se poate afirma de asemenea că noua cultură se
dezvoltă într-o mişcare generală de emulaţie în rîndul
maselor, anu-lîndu-se practic distanţa care separa elita
intelectuală de masă, fără ca aceasta să însemne implicit o
vulgarizare a culturii, o coborîre a înaltei ei curbe de nivel.
Acest complex proces are drept consecinţă naşterea în
gîndire, literatură, teatru, muzică sau arte plastice a unei
tendinţe generale de natură să exprime, prin mijloace proprii
fiecărei dintre arte, problematica specifică a omului care tră-
ieşte în condiţiile socialismului. Acest aspect este cu atît mai
important, cu cît cultura actuală are drept finalitate
primordială îmbogăţirea tezaurului spiritual al naţiunii cu noi
valori exprimînd realităţile unei orînduiri în care omul nu mai
are în faţă o lume ostilă care l-ar împiedica să-şi afirme pe
deplin personalitatea, ci, dimpotrivă, trăieşte în mijlocul unui
cerc social care-i favorizează o atare afirmare.
Iată deci cum se profilează tendinţele caracteristice ale
culturii României contemporane — pe de o parte, asimilarea
şi valorificarea bogatei tradiţii culturale, precum şi punerea
ei la îndemîna celor mai largi mase ale poporului, iar pe de
altă parte, adoptarea unui punct de vedere potrivit căruia
tradiţia nu trebuie privită ca un tezaur de forme şi mijloace
închistate în sine, ci ca un ansamblu de resurse susceptibile
de o continuă înnoire şi, mai ales, ca un punct ferm de
plecare în căutarea acelor modalităţi apte să exprime cît mai
adecvat problematica esenţială a epocii în care trăim.
De aici decurge în mod firesc concluzia că făurirea noii
culturi constituie un proces viu, incompatibil cu orice fel de
predeterminări ori prescrieri de reţete. Dezvoltarea artei şi
literaturii nu poate fi niciodată rodul unor dispoziţii cu
caracter administrativ, ci îşi are izvorul prim în însăşi
activitatea creatorilor de bunuri culturale, iar direcţiile
principale ale acestei dezvoltări se precizează printr-un larg
schimb de opinii între ei. Dezbaterea de către creatori a
problemelor culturii, schimbul de păreri, realizat atît în
cadrul uniunilor de creaţie cît şi în coloanele ziarelor şi
revistelor, al cenaclurilor literare şi artistice, contribuie
substanţial la elucidarea diverselor fenomene puse la
ordinea zilei de stadiul şi de complexitatea procesului de
dezvoltare a artei şi literaturii.
Pornind de la ideea că în zilele noastre cultura şi ştiinţa
influenţează covîrşitor întreaga societate, iar cerinţele lumii
şi ale trăirii contemporane adîncesc necesitatea dezvoltării
lor în toate direcţiile, intelectualii au fost chemaţi să
participe larg la coordonarea acestui vast proces.
Principalele eforturi ale celor care coordonează viaţa
culturală a ţării se îndreaptă către satisfacerea setei de
cunoaştere a milioanelor de cititori, spectatori,
telespectatori.
în toate sectoarele vieţii artistice româneşti se manifestă
o impresionantă febră de căutări. Cinematograful, teatrul,
arta plastică, viaţa muzicală beneficiază de o accentuată
diversificare a stilurilor, de o susţinută încurajare a afirmării
individualităţilor creatoare. Asistăm la o adevărată explozie
de talente care se afirmă din ce în ce mai mult în manifestări
internaţionale de prestigiu.
Sîntem ferm convinşi că răsunetul internaţional al cultu-
rii româneşti este cu atît mai mare, cu cît îşi va fi asimilat în
mod creator tot ceea ce este mai de preţ în spiritualitatea
întregii lumi. Pentru aceasta transmitem mesajele culturii
româneşti pe toate meridianele şi primim solii tuturor
popoarelor, fiind ferm convinşi că în modul acesta servim o
grandioasă cauză a întregii omeniri — convieţuirea libera în
prietenie a tuturor popoarelor.
Şi profesorul Giulio Carlo Argan, în articolul său din 11
Veltro, a intuit în profunzime caracteristica fundamentală a
culturii contemporane româneşti, izvorul ei genuin şi
popular, atunci cînd afirmă că România este singura ţară în
care arta populară se poate studia ca un context cultural
perfect unitar şi autonom. Ea constituie un tezaur intact, de
o vie actualitate, apt să influenţeze pozitiv opera celor mai
valoroşi artişti contemporani, în nici o altă ţară, ca în
România — scria Argan — unde arta populară îşi relevă
întreaga coerenţă culturală, şi nu este o nesemnificativă
contrapunere artei culte, se poate observa funcţia sa socială,
fiind o înţelegere statutară între membrii comunităţii asupra
semnificaţiei şi valorii actelor şi faptelor existenţei.
Din Amintiri despre o călătorie în România ne place să
rememorăm, doar în puţine cuvinte, însemnările, într-adevăr
emoţionante, ale cunoscutului actor Amedeo Nazzari, care se
consideră fericit (şi noi alături de el) de a fi cunoscut o ţară
atît de frumoasă şi de a fi luat contact cu locuitorii ei, un
popor nobil şi generos, cu tradiţii artistice şi culturale demne
de cel mai mare interes, de cea mai profundă stimă. La rîndul
său, sensibilul poet, Elio Filippo Accrocca, din călătoria sa în
România, aducea cu el în valiză, ca un simbol — dincolo de
capodopera numită Testament a etern neuitatului nostru
Tudor Arghezi — întreaga iubire pe care românii o nutresc
pentru poezie, pentru cultură, pentru civilizaţie.
Alte importante capitole ale masivului, dar flexibilului
volum al revistei II Veltro sînt dedicate unei Panorame isto-
rice, Filologiei, şi unei Antologii literare, constituind o
amplă trecere în revistă a relaţiilor cultural-ştiinţifice dintre
cele două ţări, şi se găsesc împreună sub această nobilă
egidă oameni de ştiinţă italieni şi români ca Ettore Paratore,
Giovanni Beccatti, Gianfranco Lotti, Silvio Guarnieri,
Giuseppe Petronio, Rosa del Conte, Carlo Tagliavini, Mario
Ruffini, Paolo Soldati, Pasquale Bunincontro, O. T. Rotini, A.
M. Cireşe, Dinu Adameşteanu, Petru Iroaie, Eugen
Drăguţescu, G. Caragată, Ion Guţia, Iorgu Iordan, Virgil
Vatăşianu, Alexandru Baiaci, Vasile Maciu, Mi-hail Berza, Al.
Piru, N. Lascu, Iliei Diculescu, Dan Berindei, G. C. Nicolescu,
Nina Facon, Al. Niculescu, George Lăzărescu, Virgil Cîndea, H.
Gherman, Ştefan Enache, cu titluri şi eseuri ca acele care
urmează (şi care nu mai au nevoie să fie traduse) : Momenti
di storia comune, Ovidiu a Tomis, Arte tra-ianea in Roma
e sul Danubio, I calchi della colonna Traiana, Un dialogo
culturale nel Seicento, Nicolae Bălcescu, Vasile
Alecsandri, Nicolae Iorga e l'Italia, Dante in Romania, Tra-
duzioni italiane dalla letteratura romena, Storici e
geografi italiani del Seicento sui Principati romeni,
L'Accademia di Romania e gli scari archeologici, Il
messagio di Brâncusi, Concordame e analogie fra romeno
e italiano, Lo studio dell'italiano negli istituti superiori e
nelle università etc. etc. Asemenea titluri sînt o altă
demonstraţie clară că acest număr special al revistei de largă
răspîndire în lumea întreagă, Il Veltro, este o profundă,
poliedrică oglindă a relaţiilor seculare dintre Italia şi
România, iar prezentarea lui la Roma, capitala Peninsulei
italice, oraş al istoriei şi culturii, va rămîne înscrisă (aşa cum
ne-a afirmat-o Vincenzo Cappelletti într-o scrisoare de
mulţumire pentru organizarea şi ospitalitatea acordată la
sediul Accademici di Romania), cu litere de aur în analele
revistei şi în raporturile de prietenie dintre Italia şi România.
Etna— Taormina—Catania

NOU în Sicilia, după numai trei săptămîni. i 1 Atracţia

marii insule se exercită fascinant asupra
JL*S noastră. De data aceasta, pe coasta răsăriteană, în
zona violetă a Taorminei, sub cerul etern alb al celui mai
înalt şi mai activ vulcan european, Etna. Invitaţie la cea de a
noua ediţie a Premiului Internaţional de poezie Etna-Taor-
mina, în al cărui album de aur sînt înscrise numele unor mari
poeţi contemporani, italieni ca Umberto Saba, Salvatore
Qua-simodo, Camillo Sbarbaro, Diego Valeri, Leonardo
Sinisgalli, Mărio Luzi, Giuseppe Ungaretti, Lino Curci, străini
ca Jules Supervielle, Jorge Guillen, Tristan Tzara, Ana
Achmatova, Vla-dimir Holan. începînd cu anul acesta, în
cadrul Premiului de poezie Etna-Taormina s-a înfiinţat şi
Premiul Internaţional Salvatore Quasimodo pentru
italienişti, în memoria poetului care, înaintea Premiului
Nobel pentru literatură, primise, în 1953, premiul Etna-
Taormina, iar ulterior îi prezidase mulţi ani juriul,
desfăşurînd în acelaşi timp o pasionată, prestigioasă
activitate de traducător.
Drumul spre Taormina a fost întrerupt în noaptea de
grevă care a stopat superapidul in ultima staţie continentală,
Volla San Giovanni. Trecerea peste marea agitată între Scila
şi Caribda, în vîrtejurile curenţilor circulari de amintiri home-
rice, pînă la a provoca mal de mer unor mai delicaţi navi-
gatori decît Ulise, s-a efectuat pe nave improvizate feribot.
Una dintre ele avea să naufragieze spre Naxos. Peripeţiile au
fost analoge pentru găsirea unui tren fantomă către ţărmul
de safir oriental al triunghiului sicilian. Dar Taormina justifică
orice obstacol în drumul de ajungere la înălţimea ei de piatră
albă împlîntată în azurul cerului şi al mării. Este o nestemată
a Pămîntului, un punct nodal al frumuseţii sale, în ale cărei
dimensiuni de vis planetar se înscrie armonia Teatrului
greco-roman, unul dintre cele mai extraordinare temple ale
Antichităţii. Artiştii arhitecţi ai Greciei au ales, călăuziţi de
zei, un asemenea loc unic al lumii, dominat de masa
marmoreană a Etnei, cu privire înaltă peste promontorii şi
insule, peste grădini suspendate. Iar somnul din hotelul
mînăstirii San Domenico este ritmat de căderea ritmică a
mandarinelor şi portocalelor în această noapte de
decembrie.
Lucrările juriului pentru cea de-a noua ediţie a Premiului
au fost prezidate de profesorul Salvatore Battaglia de la Uni-
versitatea din Napoli, unul dintre cei mai cunoscuţi istorici
literari ai Italiei contemporane, şi animate cu intensitate de
cunoscutul dinamism al secretarului general al Comunităţii
Europene a Scriitorilor şi al Premiului Etna-Taormina,
prietenul atîtor intelectuali din ţara noastră, Giancarlo
Vigorelli. Din această excelentă Commissione Giudicatrice
mai făceau parte scriitori şi critici literari cunoscuţi ca Elio
Filippo Accrocca, Vittore Branca, J. M. Castellet, Enrico
Falqui, Ruggero Jacobi, Angelo Maria Ripellino, Giacinto
Spagnoletti.
Printre invitaţi erau Bernard Whall, cunoscut italienist
englez (şi cu care am simpatizat imediat), poetul francez
André Frénaud, islandezul Thor Vilhgalensson (cu care
aveam să corespondez activ), grecul Vasili Vasilios (care nu
ar trebui să fie cunoscut numai ca scenarist al filmului Z
(Orgia puterii), italienii Libero de Libero, Roberto Sanesi,
Lamberto Pignotti.
 Au avut loc convorbiri îndelungi, prieteneşti între cei
prezenţi, întîlniţi la Taormina sub semnul stelar al poeziei.
Am fost mai apropiat, în lungi peregrinări meditative,
evocînd Antichitatea, de sensibilitatea lui André Frénaud,
călător în ţara noastră, prieten bun cu Maria Banuş (care îi
traducea o antologie de versuri), cu Ovidiu Crohmălniceanu,
Nicolae Tertuli-an, Petre Solomon. Mezinul întîlnirii de la
Taormina a fost Lamberto Pignotti, difuzorul foarte convins
al unei poezii „vizuale", bazată pe strigătul de protest al unor
colaje, simboluri fotografice, împotriva războaielor nedrepte
de natura celui din Vietnam.
Interesantă a fost, dar pentru noi nu inedită, întîlnirea
celor prezenţi la Taormina cu tineri din Catania. O sală vi-
brând de entuziasm a întîmpinat pe oaspeţii Taorminei, pe
membrii juriului, care primiseră, pentru a fi preţuite literar,
încercări poetice din partea a cincizeci de tineri sicilieni.
Dintre aceştia, douăzeci şi cinci de tineri poeţi au urcat pe
scena Teatrului Angelo Musco din Catania pentru a-şi citi
operele de debut. Caracteristica principală a poeziei tinere
siciliene s-a dovedit a fi puternica legătură cu realităţile
contemporane, concretitudinea, acceptarea şi ilustrarea
viguroasă a temelor adînc ancorate în social.
Catania este un agitat centru urbanistic, un port activ cu
peste 400.000 de locuitori. Distrus succesiv de erupţiile
nestinsului vulcan Etna, sub al cărui con orbitar de zăpezi se
întinde, îmbrăţişînd într-un cerc larg violetul Mării Ionice,
avea să fie dărîmat în întregime de marele cutremur din
1693, pentru a fi reconstruit, în patruzeci de ani, în stilul
urbanismului baroc al acelor vremuri dominate de viceregii
spanioli. Totdeauna Etna va domina peisajul catanez. Numit
de Pindar coloana cerului, părintele eternelor zăpezi, de
arabi Gibal Utla-mat, vulcanul cu două sute de cratere a
covîrşit viaţa acestei mari zone insulare. Lava a cristalizat în
bombardamentul ciclopic al stîncilor de la Aci Trezza tot
atîtea inutile încercări ale orbului Polifem de a opri fatala
navigare a lui Ulise. Lava a fost modelată în prăpăstiile de
diamant negru ale cheilor rîu-lui Alcantara, echivalente cu
toate abisurile infernului dantesc. Dar niciodată, chiar atunci
cînd cerurile înalte răsfrîng reverberaţiile roşii ale craterului
principal, Etna nu va inspăimînta. Ea rămîne asociată vizual
totdeauna cu puritatea perfectă a Fujyamei, în amintirile
copilăriei care visa la ascensiunea celui mai aerian şi
neverosimil munte magic.
^Catania îşi poate afla sinteza în luminoasa piaţă a Do-
mului, pe care o încinge armonia barocului palatelor de la în-
ceputul secolului al optsprezecelea. Pe frontonul unei
catedrale a acestui oraş care într-adevăr şi-a îndurat stoic
istoria, o mîn-dră inscripţie aminteşte că Cetatea ştie să
răzbune orice injurie. Domul fierbintelui oraş sudic cuprinde
mormîntul unor regi şi al atît de fragilului compozitor
Vincenzo Bellini, cu inscripţia
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

celei mai romantice fraze

muzicale : Non credeo mirarti si presto estinto o fiore.
Lîngă sensibilitatea lui ar fi dorit să fie înmor-mîntat şi
Chopin. Dar nu departe se află cel mai bariolat loc al Siciliei,
cea mai colorată dintre pieţe, în care mirosurile fructelor
mării şi ale pămîntului dilată cele mai refractare nări. Aci
spînzură îndelung căutaţii puppi siciliani, care perpetuează
amintirea marilor paladini şi gestele fantastice ale lui
Charlesmagne. Aci se află străzi în pantă abruptă, pardosite
cu dale negre vulcanice (lava nu este un element numai de
distrugere), aci se află cea mai vastă şi mai stranie biserică a
Siciliei, San Niccolò, o albă catedrală a cărei faţadă nu a
putut să fie terminată de aproape trei sute de ani, cu
coloane gigantice, frînte la jumătate. Alături este
capodopera barocă hispanică a liceului în care a fost
transformată mînăstirea Benedictinilor, ca o navă aeriana
încărcată de verdele plantelor şi al nacelelor balcoanelor. Aci
se află simbolul oraşului, fîntîna elefantului de lavă susţinînd
acul monolit al unui obelisc egiptean, cu o lapida încastrată
în piedestal, cu versuri ovidiene care cìnta apele clare, veşnic
vii ale izvoarelor.
în prima lor seară din Catania, scriitorii s-au distrat
„come fanciulli", în preziua sărbătorilor iernii evocate numai
de albele zăpezi ale Etnei, la spectacolul Circului din
Moscova, prezent pentru reprezentaţii în Sicilia, admirînd
acrobaţiile temerare în cupolă ale „fluturilor albaştri",
cavalcada irezistibilă a djighi-ţilor sau fascinaţia unei
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

îmblînzitoare exercitată asupra leilor şi

tigrilor, călăreţi în galop, pe cai îmblînziţi atît de straniu.
Rezultatul lucrărilor juriului a fost proclamat în sala Tea-
trului Massimo din Catania şi a fost urmat de un recital de
poezie, aplaudat de două mii de oameni. învingători ai celei
de a noua ediţii a Premiului Internaţional Etna-Taormina,
pentru poezia italiană Libero de Libero, pentru poezia
străină André Frénaud, iar Premiul Salvatore Quasimodo,
sovieticului Evgheni Solnovici. (în paranteză, trebuie să spun,
desigur cu modestie, că în „raza" restrînsă a candidaţilor,
alături de Solnovici şi de Philippe Jaccottet, figura şi numele
meu pentru monografiile Petrarca şi Machiavelli.)
Cine sînt învingătorii ? Libero de Libero, născut la Fondi
în anul 1906, a început din 1927 să se dedice literaturii,
fondînd revista UInterplanetario, la care a avut colaboratori
faimoşi ca Massimo Bontempelli, Corrado Alvaro, Alberto
Moravia. A scris versuri, proză, teatru, critică de artă. S-a
ocupat mult şi de traduceri (îndeosebi Guillaume Apollinaire,
Julien Green). Autor a peste douăzeci de volume de versuri,
dintre care pot fi amintite Solstizio (1934), Proverbi (1936),
Eclisse (1940), Epi-grammi (1942), Banchetto (1949),
Madrigali (1968) şi Sono uno di voi pentru care a primit
Premiul Etna-Taormina. Poezia lui Libero de Libero se
caracterizează printr-o profundă sensibilitate, atinsă uşor de
aripa neagră a melancoliei şi neliniştii contemporane, legată
de procesul evolutiv al naturii, de o stare lapidară a formei,
pînă la a deveni sentinţă. Volumul premiat cu titlul atât de
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

expresiv demonstrează conştienta

poetului de a se identifica cu o picătură din imensul fluviu
uman care străbate harta istoriei, participarea directă la
tribulaţiile existenţei oamenilor în anii atît de agitaţi în Italia
de după cel de al doilea război mondial. Sub semnul
solidarităţii umane răsună, cu o voce distinctă în corul
poeziei contemporane italiene, profunda vocaţie lirică a lui
Libero de Libero. (Păstrez cu plăcere un desen, portret al
poetului, executat în incisive, rapide trăsături de mînă
magică a lui Corrado Cagli, care mi 1-a dăruit pentru că am
izbutit să-1 identific, cvasi instantaneu, la un „concurs" între
prieteni la o întîlnire convivíala prezidată de marele pictor
italian. Libero de Libero îşi aminteşte cu deosebită dragoste
de o călătorie a sa în România, în urmă cu douăzeci de ani.)
Prietenul nostru şi al literaturii române, André Frénaud,
s-a născut în anul 1907 şi a publicat primele versuri în 1940.
A fost lector de limba franceză în Polonia anilor 1930. A
călătorit mult, cu un ochi mereu dilatat, iar versurile sale din
Rois Mages sînt impresiile profunde, notaţii transfigurate
ale acestor itinerarii. Avea să fie lansat de Aragón în 1942. A
publicat douăzeci şi cinci de plachete de versuri, antologate
în trei mari culegeri: Les Rois Mages (1943), II n'y a pas de
paradis (1962), La Sainte Face (1968). Totdeauna plachetele
sale i-au fost ilustrate de mari artişti ai desenului ca Léger,
Dubuffet, Miró, Villon, Estéve. Poezia lui Frénaud, tradusă în
mai multe ţări, depăşeşte dimensiunile epigonismului
mallarmean, ermetismul, nerenunţînd la concentrarea
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

expresiei, expri-mînd îndrăzneţ

contradicţiile contemporaneităţii, însumate într-o realitate
unică, universală, care pentru el este totdeauna poezie,
magia şi incantaţia ei.
Evgheni Solnovici, născut în urmă cu patruzeci de ani la
Moscova, critic literar şi poet, bun cunoscător al literaturii
italiene, din care a tradus şi asupra căreia şi-a exprimat
opinia pozitivă prin numeroase eseuri, a primit Premiul
Salvatore Quasimodo pentru Antologie a literaturii italiene
a secolului XX, o amplă panoramă critică şi o redare de
realizate echivalenţe a complexei poetice italiene din
Novecento.
în sala Teatrului din Catania, poeţi italieni şi străini au
recitat din operele lor. Aplauze puternice au salutat versurile
pe care Elio Filippo Accrocca le-a intonat, oglindind Monu-
mentele româneşti din volumul său Corrispondenze. Pentru
poetul italian, România contemporană este echivalentă cu
trăirea în anul 2000 :
Poeţi di tutti i continenti paesaggi di cento nazioni
Conquiste di tutti i popoli
Tutto condurremo all'appuntamento del secolo
Verso il DUEMILA che avanza milennio maiuscolo.
Nu pot să nu-mi amintesc la această întîlnire cu poezia în
Sicilia de zilele în care am fost lîngă Salvatore Quasimodo, la
călătoria lui în România şi la exemplul de artă pe care 1-a dat
şi nu numai Italiei. Aşa cum am mai putut scrie cu ani în
urmă, deşi s-a format artistic în perioada de exuberanţă a
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

futurismului, care aducea explozia

„cuvintelor în libertate", şi a ermetismului exasperat, care le
putea contursiona pînă la imposibilitatea descifrării,
Quasimodo n-a ascultat, ca şi Ulise, navigator în peripluri
fantastice lîngă ţărmurile insulei sale de azur, amăgirea
glasurilor de sirene. El a ştiut să distingă în coordonatele
Siciliei realitatea, chiar atunci cînd, autobiografic, şi-a privit
locurile naşterii ca un paradis pierdut. Pentru el, totdeauna
cuvîntul a corespuns unei realităţi, iar spectacolul vieţii, pe
care a intuit-o în toate sensurile ei primordiale, 1-a dus spre
înţelegerea corală a oamenilor, spre spargerea zidurilor
izolării. La douăzeci de ani cunoştea, în toate subtilităţile,
limba greacă şi latină şi întreprindea o vastă operă de
traducere din Virgiliu, Catul, Homer şi Eschil. Anii gravi ai
războiului au făcut din intelectualul nutrit de cultura
Antichităţii un poet al Rezistenţei încercînd o nouă,
fundamentală experienţă umană. Poetul este acum
promotorul unei poezii încordate, esenţiale, trăită în
profunzimi — Rifare l'uomo — aceasta este problema primă
a vieţii şi a esteticii. Datoria primordială a poetului este de a
construi imaginea omului în concordanţă deplină cu epoca sa
şi de a se situa între liniile de tensiune ale unui spaţiu real.
Pentru Salvatore Quasimodo, poezia este o căutare
impetuoasă, acea forţă care poartă de la nefiinţă spre fiinţă.
Ea acordă sensuri majore demnităţii omului. Unui asemenea
ideal, Salvatore Quasimodo, Premiul Nobel pentru literatură
din anul 1959, i-a servit pînă la moarte în Nordul indus-
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

trializat al smogului, sfîşiat de

permanenta nostalgie a Sudului său, a tremurării mării
infinite între stîncile arse implacabil de soarele alb.
Nu vom putea uita vreodată că Salvatore Quasimodo a
tradus în limba italiană pe cel mai de seamă poet al
României contemporane, pe Tudor Arghezi.
în mările Siciliei nu se aruncă monede pentru întoarcere.
Doar zborul pescăruşilor încunună feribotul care străbate
puntea de lumini dintre Messina şi Continent. Marile lor
bătăi de aripi mimează gesturile rechemării în conturul
triunghiului perfect al Trinacriei. Iar în apele grele ale mării,
meduzele îşi plimbă clopotele verzi, fără de sunete,
translucide, înghirlandînd pe Anadyomene visată în
adolescenţă, aflată extatică între apă şi cer la orizontul
Siciliei.

Cronica din ianuarie

/ N PRIMELE zile ale anului adresam o Scrisoare

deschisă către instituţiile de cultură şi artă din Italia,
iar la sfîrşitul lunii ianuarie scriam un Esordio pentru
a însoţi primul Buletin pe care îl publica, în Roma, complexa
instituţie românească, redeschisă după ani. în cele două
scrisori se încerca caracterizarea finalităţii Accademici di
Romania, relativă la răspîndirea culturii româneşti în lume, la
dezvoltarea raporturilor italo-române.
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Timp de zece zile, la

Cinematograful de artă Planetario din Piaţa Republicii,
faimoasa Esedra, dimensionată de compasul de aur al celei
mai armonice geometrii, s-a desfăşurat o colorată rassegna a
cinematografiei româneşti. Zilele acestea ale filmului
românesc au culminat printr-o conferinţă de presă şi o
tavoîa rotonda organizate la sediul Accademiei di România.
Au participat cunoscuţi critici de film şi cineaşti români şi
italieni ca Alice Mănoiu, D. Fernoagă, Mircea Mureşan,
Mărio Verdone, Lino Micciche, Enrico Bruno, directorul
revistei Film-Critica, comentînd filmele prezentate, stilul
regizoral, ana-lizînd cu luciditate nivelul artei
cinematografice în prezent, perspectivele sale, într-o
atmosferă dinamică, de viu schimb de opinii, în care nu au
lipsit nici trăsăturile polemice ale deplinei sincerităţi de
discuţie.
în ceea ce ne priveşte am căutat să arătăm că arta cine-
matografică românească actuală se caracterizează prin
abandonarea hotărîtă a descriptivismului caligrafic şi rigid,
prin înclinarea către meditaţie, prin căutarea stăruitoare,
înverşunată de dimensionare a unei noi tipologii umane.
Cineaştii români vor să transmită prin mesajul lor un nou
mod de a concepe lumea, încercînd să atingă idei generale,
idei-simbol, să tragă concluzii filozofice încastrate organic în
armonia substanţei artistice. Unei asemenea problematici
contemporane îi este necesară o modalitate modernă care
să-şi încorporeze alegoria, metafora, simbolul, cele mai
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

îndrăzneţe soluţii estetice, gravitînd în

jurul nucleului central, totdeauna esenţial, vital.
Arta cinematografică este desigur cea mai obiectivă, cea
mai directă, cu cea mai profundă capacitate de a se adresa
mulţimilor, surprinzînd totdeauna şi comunicînd, aproape in-
stantaneu, realitatea poliedrică a vieţii şi a visurilor. Această
arie specifică a existenţei sale explică de ce totdeauna
publicul spectator a cerut cinematografiei adevărul integral,
sinceritatea absolută, ecranul avînd obligaţia de a deveni
oglinda parterului în care se află prezenţi oamenii vii.
Ideile noi nu au înspăimîntat niciodată. Dar ele trebuiesc
excavate în străfundurile realităţii şi contemporaneităţii.
Adepţii experimentului trebuie să fie artişti adevăraţi, care
să se dăruiască artei lor, cu toată imensa gravitate pe care o
cere totdeauna actul miraculos al creaţiei.
Cinematografia românească nu este supusă fluctuaţiilor
estetice, impuse de mercantilism, de comercializarea
excesivă ori de contestările pseudointelectuale ale unor
imitatori de modele cîndva ilustre, prin narcisismul
exacerbat, prin tendinţa aberantă de a transforma o
manifestare culturală şi de artă pentru cei mulţi, într-una
restrînsă pentru îngustul, palidul cerc al aleşilor. Cineastul,
ca orice alt creator, nu trebuie să violenteze realitatea, ci s-o
transloce în limbajul şi veşmîntul artei, ca pe un patetic şi
armonic vis, ca pe un act de poezie cvasi magic.
Aveam să reiau unele asemenea idei într-un interviu în
care căutam să răspund inteligentelor întrebări ale lui
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Romulus Rusan, arătînd cum, în

îndepărtata adolescenţă interbelică, vedeam uneori cîte şase
filme pe zi, cum sufeream în timpul războiului mondial de
îndepărtarea de arte şi, îndeosebi, de arta cinematografiei.
Aveam impresia atunci că sînt (am efectuat serviciul militar
din 1941 pînă în 1945) un veteran al forţelor armate ale
Romei antice, condamnat în perpetuitate la disciplina oarbă
care ordona „tăcerea muzelor între arme". Ca un protest
împotriva stării cazone a acelor ani şi ca un simbol, am avut
în permanenţă în buzunarul de la piept al tunicii militare o
ediţie „diamant" a Divinei Comedii. Nu trăiam, desigur,
chiar în Infern, ci pe brînele Purgatoriului, păstrînd însă
puternică speranţa ascensiunii în Paradis. Filmele, cu totul
sporadic văzute ale acelor ani, erau ale unei tematici departe
de romantismul vîrstei şi al aspiraţiilor noastre spre alte
lumini şi spre alte ceruri.
Nu am crezut niciodată în genialitatea improvizaţiilor şi
am considerat că trebuie să existe întotdeauna o îndelungă,
profesională, stăruitoare pregătire pentru a putea deveni un
creator de filme în orice ipostază. Orice formulă estetică,
oricît de departe (aparent) de ucenicia artei, nu poate
supravieţui fără muncă aspră, continuă. Nu există explozii de
artă în haos. Nu există experiment fără îndelungi pregătiri
cantitative. Nu există capodoperă, atol în nemărginirea
oceanelor, fără tenacea, cutremurătoarea bătălie de
îndepărtare a crustelor pentru atingerea sîmburelui iradiant
al geniului. O retrospectivă la Televiziunea italiană a filmelor
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Gretei Garbo demonstrează perma-

nenţa tezei artei — echivalentă şi cu graţia primită, dar şi cu
stăruinţa de rob a servirii ei. Greta Garbo, retrasă în
solitudine în urmă cu treizeci de ani, este un simbol al artei
care acordă nemurirea după ce şi-a mistuit credincioşii. Mai
mult decît în alte arte, în cinematografie se înalţă marile
ruguri pe care sînt arşi ereticii. Flacăra mistuitoare a
celuloidului a consumat aripile atîtor efemeri fluturi.
Cinematografia, în ciuda lamentaţiilor îndelungi ale unor
bocitoare, nu este o artă labilă, iar astăzi în Italia, maeştrii
actuali ai cinematografiei caută să reînnoiască arta
universală a imaginilor în mişcare. Filmul italian se
dovedeşte a fi — cu toate oscilaţiile în minus de bun gust pe
care le determină apetitul societăţii de consum — înră-
dăcinat în acelaşi humus fertil pe care 1-a brăzdat, pentru
întîia oară în universul artei, neorealismul italian. El
oglindeşte în aria lui pozitivă, polivalent, problematica
socială cea mai actuală, problema libertăţii omului, a revoltei
în faţa siluirii personalităţii umane de absurde legiferări, a
întoarcerii spre zonele albe ale unei nevinovăţii şi apropieri
de natură pierdute. Filmul italian, în finalitatea lui actuală
(aşa cum au făcut-o şi maeştrii italieni ai picturii care au
dăruit lumii miracolul Renaşterii), încearcă să pună în locul
sfîntului şi al simbolului omul, şi este, din acest punct de
vedere, tot atît de analitic ca şi literatura. Filmele ultimei
producţii italiene resping, în majoritatea lor, excentricitatea,
starea estetizantă, încercînd să redea cinematografiei
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

specificul ei caracter de cea mai

populară dintre arte. Există o producţie de aproximativ 240
de filme în Italia (criza de la Cinecittà nu este decît parţial
elocventă şi cauzele ei sînt preponderent conjuncturale), şi
majoritatea lor se revendică de la aspiraţia de a reînnoi
cinematografia, plecînd de la misiunea sa primordială, de
mijloc artistic de comunicare universală.
în Italia, tineri regizori (Elio Petri, de exemplu) se răz-
vrătesc împotriva filmelor care adorm conştiinţele şi
consideră că bătălia pentru reînnoirea societăţii este şi
bătălia pentru reînnoirea artelor şi deci şi a cinematografiei,
ca mijloc rapid şi elocvent de expresie, ca luminos vehicul de
idei. Pentru asemenea tineri regizori, lupta estetică are drept
egidă magnificul vers dantesc : libertà va cercando.
N-am putut sesiza existenţa unui fenomen de criză în
cinematografia italiană, decît, poate, în echivalenţa şocului
dintre două concepţii în cinematografie, consumistica şi de
artă, conservatoare şi experimentală, cinematograf cultural
sau cinematograf industrial. în rest, nu cred în involuţia, şi
reluarea mostrei cinematografice de la Venezia o poate
demonstra. Despre filme recente italiene se poate spune că
sînt cele mai încununate de premii din lume — de la
Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto al lui
Elio Petri, la Morte a Venezia, Il Decamerone sau „Oscarul"
acordat lui Vittorio de Sica pentru II Giardino dei Finzi
Contini. îndeosebi despre Morte a Venezia s-a pronunţat
răspicat cuvîntul „capodoperă", şi Visconti este considerat că
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

a îmbogăţit estetic naraţiunea lui

Thomas Mann şi pe protagonistul său Aschenbach, în care a
întrupat toată nobleţea spirituală a eroilor săi anteriori.
Filmul

magistral al lui Visconti, în care el a reconstituit

crepusculara Veneţie a anilor naraţiunii, semnifică triumful
artei asupra decadenţei. în Decameron, selectînd zece din
cele o sută de nuvele ale capodoperei narative a lui Giovanni
Boccaccio, Pier Paolo Pasolini a izbutit să creeze o panoramă
luminoasă a vieţii oamenilor Italiei în zorile Renaşterii. în
filmul său, P.P.P., ca şi marele narator italian care 1-a
inspirat, consideră iubirea ca o lege naturală, fără de frînă,
fără de limite, şi descrie, cu îndelungi voluptăţi imagistice,
triumful final al iubirii echivalente cu viaţa integrală, într-o
epocă în care Italia întorcea spatele evului mediu ascetic şi
contemplativ. Deşi specificul imaginii izbeşte uneori mai
puternic în delicateţea spectatorilor decît lectura,
majoritatea criticilor consideră că frumuseţea păgînă a
filmului nu a trădat marea artă a trecentistului Giovanni
Baccaccio, creatorul prozei artistice italiene.
Iar „ultimul" Federico Fellini încearcă să personifice
Roma, în autobiografismul său cel mai lucid. Filmul a putut
să fie considerat o autopsie a marii cetăţi. Roma este un film
nostalgic, în ale cărei dimensiuni se mişcă, agitaţi totdeauna,
„monştrii" fellinieni. Roma este un film al căutării timpului
pierdut, al îndepărtatei tinereţi a autorului, cu secvenţe
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

halucinante. Filmul este o suită de

emoţii, de lumini şi de amintiri. Pentru Fellini, un oraş este o
făptură umană şi el a tratat Cetatea Eternă, oscilînd între
iubire şi ură profundă.
Este clar că cinematografia a impus contemporaneitatea
culturii în lume, iar publicul italian dovedeşte o mare
disponibilitate în a frecventa manifestările artei a şaptea.
Există însă, încă în sîmbure, o sumbră ameninţare pentru
cinematografie, dar nu numai pentru cea italiană. Sînt
videocasetele, care se află în atenţia şi pregătirea marilor
industrii electronice. Acest nou produs massmedia este
destinat probabil, ca şi televiziunea, să revoluţioneze arta
cinematografică. Lumea imaginilor în mişcare aşteaptă
anxios pe acest nou născut. A-şi cumpăra tubul sau cutia cu
filmul preferat sau concertul imprimat în sunet şi imagini de
la chioşcul de ziare, cum se preconizează, sau a imprima
imaginea de la televizorul propriu, ca pe un, de acum banal,
magnetofon sunetul, poate să pară într-adevăr un fenomen
tulburător. Gustul individual va putea selecţiona, învăţătura
şi educaţia permanentă (studiul individual) vor cîştiga, dar va
dispare vasta respiraţie umană din sala de cinematograf, în
care te simţi participant solidar cu sutele de oameni cu care
eşti alături în împărtăşirea miracolului artei. Sîntem siguri
însă că omul va găsi totuşi soluţii pentru a rămîne mereu
„animalul social".
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

S-a întors din România Luky

Galaction-Passarelli, emoţionată de primirea care i-a fost
făcută ei şi expoziţiei sale de artă. Sensibila artistă, ale cărei
cărţi le-am citit nerăbdător, urmărindu-i curba evoluţiei sale
estetice, a setei sale de a cuceri crestele adevărurilor
absolute, pictoriţa vizionară de peisaje de azur, evocatoare
ale minunii Voroneţului, a dăruit Academiei noastre tablouri
de profundă semnificaţie a artei sale. Austeritatea vastei săli
centrale a Bibliotecii româneşti din Roma este străluminată
acum de zîmbetul celest al marelui scriitor român Gala
Galaction.
Cît de mult trăieşte Luki Galaction în lumea sa, în care
realitatea are parcă alte dimensiuni şi contururi. Ea poartă
totdeauna asupra sa — aşa cum o afirmă — o piatră de com-
paraţie, un implacabil arbitru. Pentru ea, totdeauna
amintirea originilor româneşti a fost ca o intermitentă stea,
luminînd timpul şi spaţii arcane. Amintirea României se
învecinează cu infinitele zone ale existenţei universale, în
galaxii de lumini, care-şi pot transmite modele perceptibile
numai unui adevărat artist. Luki Galaction este conştientă că
face parte din acea categorie de artişti în stare de graţie,
cărora îngerii nu le pot împiedica cunoaşterea cerurilor. Ea
poate repeta faimoasa frază a lui Delacroix : „într-adevăr, nu
sînt născută pentru a picta tablouri care se supun modei". Ea
este conştientă şi de un prezent etern definind artistul ca pe
un mag al celor mai înalte ore ale noastre. Fraza a fost spusă
de Gala Galaction el însuşi, şi în opera unui mare artist,
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

omenirea se va recunoaşte tot-

deauna : „Bogata hlamidă pe care o poartă, poezia sa,
muzica, sculptura sa sînt întreţesute cu visele noastre, cu
florile aspiraţiilor şi durerilor noastre şi, uneori, scăldate cu
diamantele lacrimilor noastre.
Luki Galaction nu face artă pentru artă, imaginile ei
picturale sînt punţi de legătură, mijloace de comunicare,
mari fugi ale neliniştitului ei spirit de-a lungul lumii, încercînd
a pătrunde crustele, a săpa în vaste zăcăminte de mituri şi
folclor pentru atingerea sîmburelui central al adevărului.
Natura ei trăieşte panteistic şi ordonat. Un arbore, scrie Luki
Galaction, este un frate iubit, o fiinţă căreia îi face portretul
ca unei persoane scumpe, într-un arbore ea poate
întrevedea şj întreaga dramă a unei existenţe. Ea acordă
mare importanţă culorii care îi aminteşte intensitatea
luminoasă a cerurilor sub a căror rotire s-a născut. Fiecare
trăsătură a unui portret este un simbol de încrucişări de
energii tensionate în zonele ideale ale frumuseţii.
Libertatea în artă pe care o preconizează Luki Galaction
este echivalentă cu ideea artei ca misiune etică şi estetică.
Unui asemenea ideal, fiica lui Gala Galaction i-a servit
întreaga viaţă, şi încheiem aceste însemnări cu dedicaţia pe
care André Maurois i-a scris-o pe pagina albă de gardă a
cărţii sale „Glimats" : A.L.G. qui a autant de talent que de
grâce.
*
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Ne vizitează cu regularitate
regizorul italian Ferdinando de Cruciatti. Cei mai (nu
îndrăznesc să scriu) „vîrstnici" îi cunosc prodigioasa activitate
desfăşurată în urmă cu mai mult de douăzeci de ani în
România. A fost în acea perioadă regizorul capodoperelor
teatrului italian, de la Vittorio Alfieri, Carlo Goldoni, Gabriele
D'Annunzio, la Luigi Pirandello, care a avut în el cel mai
modern regista. Este copleşit de amintiri româneşti şi
întîlnirile lui cu Dina Cocea şi Radu Beligan, oaspeţi ai
Accademici di Romania, au fost într-adevăr emoţionante. A
devenit el însuşi autor dramatic şi scenarist şi visează intens
la o nouă călătorie în România contemporană, pentru el o
ţară de vis, pămînt de predilecţie.

*
L-am vizitat, împreună cu Alexandru Mirean, pe rectorul
Universităţii din Roma, marele jurist Pietro Agostino
d'Avack, a doua zi, după o altă ocupare de către studenţii
protestatari a Facultăţii de Litere. Am discutat îndelung
despre situaţia tineretului, despre sincronismele rezultante
din întreaga istorie a raporturilor dintre Italia şi România.
Evoluţia statului italian este echivalentă cu a României
moderne. Unificarea şi lupta pentru independenţă a Italiei
sînt absolut sincrone cu ale României. Un simbol de sincronii
de o rară armonie este Nicolae Bălcescu, acela care a
împărtăşit ideile tumultuosului Giuseppe Mazzini în ceea ce
priveşte organizarea statelor europene într-o confederaţie
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

continentală laică. înmormîntarea lui

Bălcescu în pămîntul ars al Siciliei sigilează un asemenea des-
tin exemplar pentru aceia care au luptat pentru libertate şi
spiritualitate latină. Am discutat, ca profesori, despre
punctele comune şi diferenţele care există între tineretul
român şi cel italian. Părerea noastră este că tineretul italian
aste însetat de dialog ca şi cel al României contemporane.
Există desigur diferenţa regimurilor politice care ordonează
orientarea şi comportamentul tineretului. O serie de date
fundamentale care pentru tineretul nostru sînt cuceriri,
pentru tineretul italian sînt doar revendicări. Există
indiscutabil în Italia o criză universitară generată de
imposibilitatea unei juste corelaţii între fond şi formă.
Universitatea din Roma are aproape 200.000 de studenţi
înscrişi. Nici pentru un sfert dintre cei înscrişi nu se pot
asigura condiţii minime de frecventare a laboratoarelor sau
sălilor de curs. între catedră şi bancă nu există acel dialog
sincer generat de dorinţa de a se cunoaşte reciproc şi în
profunzime. Uneori, anarhic, tineretul Italiei cere
restructurarea învăţămîntu-lui superior (Universitatea
italiană are o structură conservator academică de pe vremea
lui Napoleon), apropierea studiilor de practică şi de
realităţile vieţii şi posibilitatea unei plasări corespunzătoare
după terminarea studiilor. într-adevăr, Universitatea italiană
nu cunoaşte concursul de admitere, dar nici nu oferă
certitudinea utilizării diplomei, care de cele mai multe ori are
doar valoarea hârtiei, neînvestită decît cu o eficienţă ideală.
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Dar criza universităţii este doar un

aspect al unei situaţii mai complexe. Mulţi tineri doresc
sincer să transforme situaţia social-politică a Italiei, aspiră
spre negarea societăţii de consum, spre întoarcerea către
bucuriile elementare ale vieţii, către natură. Dar mulţi nu
ştiu prea clar raţiunile pentru care doresc dărîmarea unor
realităţi contemporane, cum nu ştiu prea bine nici ce să pună
în loc. Ei cunosc numai o latură negativă a protestului şi a
contestaţiei. Sînt mult mai puţin interesaţi de partea
pozitivă, a construcţiei noului. Desigur că tineretului nu i se
poate reproşa dorinţa de a naviga pe mări, pentru el
necunoscute, de a reînnoi experienţe, de a le retrăi, însetat
cum este primordial de cunoaştere. Tineretul ţării noastre
dezvoltă caracteristicile de echilibru, de armonie, de
construcţie ale poporului român şi caută în acelaşi timp să
grefeze pe această puternică tulpină, înrădăcinată de milenii
în pămîntul ţării, toată vitalitatea şi efervescenţa sa în
ipostaza de cuceritor nou al vieţii, aşa cum este firesc, cum
trebuie să se considere orice tî-năr. Tineretul ţării noastre
este de drept şi dinamic participant la dialogul cetăţenesc. Şi
totdeauna trebuie acordată cea mai profundă atenţie
apărării sensibilităţii tineretului, purei lui disponibilităţi, în
ceea ce ne priveşte, slujind de atîţia ani înaltului sacerdoţiu
care este meseria de profesor, nu ne-am putea concepe în
afara iradierii de sensibilitate şi de nou, de candoare şi de
înălţimi care vor caracteriza totdeauna tinereţea lumii.
Consider că este sarcina cea mai responsabilă pe care o
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

poate exercita un om, aceea de a

prezenta tiparele ştiinţei şi ale frumuseţii, în care poate intra
întreaga fluiditate, toată plasticitatea unui suflet tînăr,
însetat de frumos şi de cunoaştere. Un profesor trebuie să
pună în contact tineretul cu evenimente şi opere, să-1 ajute
în descifrarea sensurilor lor celor mai arcane, mărginindu-se
pînă la urmă cu rolul de stimulator, nimic neputînd înlocui
experienţa şi vibraţia proprie.

Inteligentul, finul cercetător de artă Remus Niculescu,

ale cărui începuturi de italianist nu pot fi uitate, oaspete vre-
melnic în Valle Giulia, a descoperit date excepţionale în
legătură cu Nicolae Grigorescu şi Italia.
în Pineta romană, paşii noştri au căutat într-o duminecă
de ianuarie primăvara. Au găsit-o în violetul mării de la Ostia
şi la Givitavecchia, cînd ne-am rătăcit căutîndu-1 pe
Stendhal. De pe terasa înaltă a fortului lui Michelangelo,
ochii noştri au căutat să străpungă depărtările pentru a
desprinde conturul fabuloasei insule a Sardiniei. Am rătăcit
îndelung spre digurile portului anticei Centumcellae, pe care
a întemeiat-o Tra-ian, el însuşi.

La masă, cu profesorul Vincenzo Cappellatti, numit acum

şi directorul Enciclopediei italiene, şi cu marele istoric al Ri-
sorgimentului, profesorul Alberto Ghisalberti,
vicepreşedintele Societăţii Dante Alighieri. Primul se întorcea
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

dintr-o călătorie în România, iar

celălalt se pregăteşte să meargă. Excepţional dialog între doi
intelectuali de frunte ai Italiei despre România
contemporană. într-adevăr, misiunea de reprezentanţi ai
realităţilor culturale româneşti nu este cea mai dificilă în
lumina orientării prezente a ţării.

în luna aceasta, ianuarie, am devenit membru al Acade-

miei Internaţionale de Propagandă Culturală (Clasa Litere), al
Comitetului de Conducere al Centrului Internaţional de
Studii Horatianum, al Comitetului Internaţional al revistei II
Dramma. (Mai trebuie să adaug şi apartenenţa la alte
societăţi cultural-ştiinţifice printre care şi Accademia
Tiberiana, dar nu există nici o primejdie de epuizare, în Italia
mai sînt încă zeci de Academii, dintre care unele
pluricentenare !)

La civiltà romana in Romania

L A 7 FEBRUARIE s-a deschis pentru două luni de zile în

Roma, Caput Mundi, expoziţia La Civiltà Romana in
Romania, o gigantică frescă a istoriei, a culturii, a artei, a
statului, a civilizaţiei Dacilor şi a romanizării lor, o clară,
atotcuprinzătoare sinteză a originilor poporului român.
Expoziţia, una dintre cele mai vaste şi mai complexe pe
care le-a cunoscut vreodată Roma, totuşi capitala arheologiei
mondiale, este un alt important semn al dezvoltării actuale a
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

relaţiilar între Italia şi România, un alt

important semn, între atîtea altele, a acelei orientări şi sens
contemporan al culturii româneşti, care valorifică permanent
ereditatea istorică a valorilor fundamentale şi a adevărului
integral al trecutului său. Expoziţia este, în acelaşi timp, şi
rezultatul excepţional al armonioaselor eforturi comune ale
oamenilor de ştiinţă italieni şl români, dintre care se înscriu
într-un album de onoare profesorii Carlo Carducci,
Gianfilippo Carettoni, Carlo Pietrangelo arhitectul Orseolo
Torossi, Dr. Anna Zevi Gallina, academicianul Constantin
Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Radu Florescu, Gabriela
Bordenache.
Grandioasa sinteză este şi rezultatul colaborării a două-
zeci şi trei de muzee româneşti în demonstrarea adevărului
istoric al originii poporului nostru, semnificînd şi treapta
superioară, preţuită de atîţia specialişti, a nivelului
cercetărilor arheologice, a şcolilor ştiinţifice în România
contemporană.
Această frescă istorică, globala prezentare în semne tri-
dimensionale a vieţii şi culturii României din urmă cu
douăzeci de secole, a iradierii romanităţii în Răsărit, a stîrnit
un mare interes, nu numai în rîndurile specialiştilor, dar şi al
unui public larg care vizitează zilnic marele Palat al
Expoziţiilor de pe
Via Nazionale. în istorica lui incintă, în şaizeci de săli, sînt
expuse, urmînd liniile unui intinerar cronologic, într-un par-
curs vizual de mare efect artistic, cele peste o mie de piese
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

arheologice, unicate inestimabile prin

valoarea artei şi a eternităţii pietrei şi a bronzului, în care
sînt gravate, pentru totdeauna, nobile însemne ale
ascendenţei româneşti.
Ca un simbol peren, în sala primă a marelui Palat se
înalţă metopele înaltului monument triumfal de la Adam
Clissi, pagina de istorie şi de artă cea mai sugestivă care a
fost scrisă vreodată într-o provincie romană. Afirmaţia
aparţine profesorului Giovanni Forni, care consideră
metopele monumentului Tro-phaeum Traiani drept cea mai
eminentă consacrare oficială a unei arte provinciale,
anticlasiciste şi care introduce un limbaj artistic nou, mai
incisiv în linearitatea sa, de mai mare efect în simplitatea sa
tehnică. Această caracteristică este şi a întregii expoziţii şi ea
poate explica şi impresionantul interes al specialiştilor, poate
suprasaturaţi de semnele arheologiei clasice, prea
cunoscute, ale Romei, capitala imperiului roman.
Dar expoziţia demonstrează şi profundul proces de asi-
milare al romanităţii de către autohtoni, precum şi fluxul şi
refluxul de schimburi de valori, de compenetraţii,
vehicularea continuă a artei şi culturii şi a mesagerilor lor, în
alternanţă permanentă între Capitală şi Provincie, între
Romani şi Daci, mîndrii componenţi ai acelui popor înscris
între contururile de piatră şi de ape ale ţării noastre, aceia pe
care „părintele istoriei", Herodot, îi putuse pe drept numi
„cei mai curajoşi şi mai drepţi dintre Traci".
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Parcursul expoziţiei cunoaşte opt

principale etape, prima fiind dedicată Statului şi Civilizaţiei
Daciei. Constituit in anul 80 î.e.n. sub conducerea lui
Burebista, care a reunit toate triburile dacice de pe teritoriul
României de azi, Statul Dacilor a dat curînd puternice lovituri
Imperiului Roman. Expoziţia ilustrează marele complex de
cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, una dintre cele mai
importante descoperiri ale arheologiei mondiale din ultimii
douăzeci de ani. Importante sînt mărturiile care
demonstrează cunoştinţele ştiinţifice, astronomice ale Da-
cilor, cunoaşterea alfabetului grec, asimilarea celui latin,
în transcrierea faimoasei inscripţii, primul monument de
limbă al Dacilor, Decebalus per Scorillo, pecetluită într-un
vas de cult, una dintre cele mai prestigioase piese ale
expoziţiei. Alte secţiuni bogat ilustrate mărturisesc despre
Războaiele daco-romane, Organizarea politico-militară si
administrativă a Daciei şi a Do-brogei. Dar cele mai
importante sînt desigur secţiunile dedicate populaţiei Daciei
şi Dobrogei, Vieţii economice, Religiei, Artei şi
Continuităţii romanităţii pe teritoriul României.
Economia Daciei Romane, bazată pe minerit (extragerea
intensivă a aurului), pe agricultură şi creşterea vitelor, pe
cioplitul pietrelor, lucrarea ţesăturilor sau a ceramicei, pe
obiecte de podoabă, este ilustrată în expoziţie de 330 de
opere, un vast zăcămînt de preţioase informaţii pentru
nivelul de înflorire a economiei Daciei în cele aproape două
secole ale romanizării sale intensive. Excepţională este
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

secţiunea dedicată artei, cu piese într-

adevăr unice, sălile dedicate cultului solar al lui Mit-hras,
artei funerare, statuare, cu ornamente plastice sigilate de
originalitatea asimilării tradiţiei romane transmise, pe care s-
au altoit, creator, elementele noi ale Răsăritului.
Ultima secţiune demonstrează vizual continuitatea daco-
română după părăsirea Daciei de către Romani, conţinutul
de altfel şi al clarului studiu din splendidul Catolog al
Expoziţiei, semnat de academicianul Constantin Daicoviciu.
Spulberînd ştiinţific argumentat teoria roesleriană asupra
formării poporului român la sud de Dunăre, Constantin
Daicoviciu, autorul acelei cărţi fundamentale despre La
Transylvanie dans l'antiquité, ajunge la concluzia
sintetizatoare că poporul român este rezultatul unui proces
îndelungat al colonizării şi romanizării intense a Daciei şi a
provinciei Moesia Inferior. La nucleul de bază, totdeauna
existent pe pămînturile exprovinciei romane Dacia, s-au
adăugat — scrie profesorul — în mersul secolelor, şi
elemente romanice din Moesia Inferior, întărind romanita-
tea Daciei la Nord de Dunăre, cristalizînd, în ultimele două
secole ale primului mileniu al erei noastre, în poporul român.
Acest popor şi-a menţinut totdeauna, de-a lungul vremurilor,
deşi izolat de popoare eterogene da restul romanităţii,
numele său care îi aminteşte direct ascendenţa.
La masa rotundă în sediul Accademiei di România, care
a urmat deschiderii marii expoziţii din Via Nazionale, pe
tema Contribuţia cercetărilor arheologice la clarificarea
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

istoriei antice a României, aceasta a

fost şi concluzia hotărîtă a dezbaterilor luminosului conclav,
constituit din reprezentanţi de seamă ai arheologiei, savanţi
cunoscuţi în lumea ştiinţifică a Europei, ca Vito Agresti, Silvio
Ferri, Gianfilippo Carettoni, Carlo Car-ducci, Dinu
Adameşteanu, Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu.
Salutîndu-i pe distinşii oaspeţi, numerosul public în mij-
locul căruia se aflau directori ai Academiilor şi Instituţiilor de
cultură din capitala Italiei, directorul Accademiei di România
a evocat figura ilustrului fondator al Şcolii Române din
Roma, marele om de ştiinţă român, arheologul şi scriitorul
Vasile Pîrvan. El a evocat şi figura italianului Giuseppe Lugli,
secretar şi consilier al şcolii, prieten nedespărţit al lui Vasile
Pîrvan şi al României, cunoscutul topograf al arheologiei
Romei imperiale. Sub îndrumarea acestor valoroşi oameni de
ştiinţă, a căror prietenie este simbolică pentru existenţa şi
întărirea raporturilor italo-române, s-au specializat, în
incinta Accademiei di România, numeroşi arheologi şi filologi
români care astăzi cunosc o preţuire internaţională. Doi
dintre aceşti remarcabili membri ai vechii Şcoli Române din
Roma erau prezenţi, emoţionaţi profund de întîlnirea
ştiinţifică din ziua de 9 februarie. Unul era profesorul
Constantin Daicoviciu, reprezentant ilustru al ştiinţei şi
culturii contemporane româneşti, iar celălalt, directorul
general al Antichităţilor din Provincia Basilicata, profesorul
Adameşteanu, aflat în primele rînduri ale generaţiei de
oameni de ştiinţă, care a păstrat o mare fidelitate învăţăturii
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

şi tradiţiilor ştiinţifice ale lui Vasile

Pîrvan. Pe Constantin Daicoviciu ni-1 vom aminti totdeauna
profilat pe cerul cetăţilor dacice din munţii de la începutul
lumii, în zonele fabuloase ale Orăştiei, iar pe Dinu
Adameşteanu, desprins din amintirile sicilienilor care-1
adorau pe „Don Bastian", descoperitorul comorilor pierdute
în vastele straturi geologice ale Trinacriei.
în trecut, contactul arheologilor români cu lumea ştiinţi-
fică a Romei, intensa lor activitate au reuşit să înscrie Şcoala
Română în sferele arheologiei internaţionale,
contribuind la răspîndirea culturii româneşti în străinătate.
Moştenind o asemenea prestigioasă tradiţie, Accademia di
România are sarcina importantă de a desfăşura o operă
ştiinţifică şi culturală complexă, prin care să facă larg
cunoscută contribuţia pe care poporul român, custode
credincios al originilor sale latine, continuă s-o aducă la
patrimoniul ştiinţei şi culturii pentru o mai profundă
înţelegere universală.
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Cronica din februarie

AREA EXPOZIŢIE de arheologie şi artă La civiltà
romana in Romania a dominat luna februarie şi va
continua să-şi pună amprenta istorică pe întreaga lună
martie, ca un important eveniment cultural internaţional,
vizitată pînă acum de mii de romani ori de călători străini,
cinematografiată, televizată, comentată în scris ori oral, ca o
ultimă, incontestabilă stea pe firmamentul luminos al Cetăţii
Eterne.
în ţara frumuseţii şi a istoriei care este Italia, expoziţia de
arheologie românească este şi o altă punte de piatră, în-
semnul unui uriaş inel de bronz, care a logodit de veacuri po-
poarele noastre sub pecetea latinităţii comune. O altă,
perenă, mărturie a raporturilor seculare ale culturilor
naţionale, care au fost din nou evocate în cadrul sărbătoresc
al unei solemne şedinţe comune, organizată de Accademia di
Romania în Roma împreună cu Accademia Internazionale di
Propaganda Culturale, în prima zi a lunii februarie.
Tomata academică, însoţită de o expoziţie ilustrativă de
cărţi şi de filme documentare, a avut semnificaţia întăririi şi
cizelării acestor relaţii, în zilele noastre moderne, frămîntate
şi contradictorii.
Francesco Gligora, Preşedintele Academiei italiene, un
dinamic organizator cultural, un sensibil poet, care avea să
ne devină prieten apropiat, cîntăreţ şi el al frumuseţii Siciliei
şi Tindaralui, în care s-a născut, a trasat o panoramă
elegantă a raporturilor culturale dintre cele două ţări,
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

evocînd şi scopurile fundamentale ale

Academiei, înfiinţată în urmă cu 50 de ani şi inspirată de
idealuri federiciene, cu personalităţi în rîndu-rile sale de la
Vittorio Emanuele Orlando, Guglielmo Marconi, G.A. Cesario,
pînă la actualii membri, reprezentanţi de seamă

ai literelor, artelor şi ştiinţelor contemporane. El a evocat

contribuţia genială a poporului român la patrimoniul
universal. La rîndul nostru am evocat în discursul „oficial"
care a inaugurat anul academic al A.I.P.C. secularele
raporturi culturale dintre Italia şi România, bază a
comprehensiunii majore între popoarele lumii.

în crepuscul, pe Gianicolo, balustradă aeriană a Urbei, cu

prietenii noştri, executînd acrobaţii în traficul nebunesc al
Romei motorizate pentru a-1 căuta pe Torquato Tasso în
mănăstirea Sant' Onofrio. Aci se adăpostise cu o lună înainte
de moarte („pentru aerul lăudat de medici"), pe culmile
disperării, pendulînd între lumini şi tenebre, poetul care nu
navigase niciodată pe mările Seninătăţii. De aci, de lîngă
stejarul, ars acum de fulgere, trimisese prietenului Antonio
Constantini sfîşietoa-rele rînduri ale ultimei sale scrisori : „Ce
va spune al meu Senior Antonio cînd va auzi despre moartea
lui Tasso al său ? Şi după cîte gîndesc, vestea aceasta nu va
întîrzia prea mult... Mă simt aproape de sfîrşitul vieţii,
neputîndu-se afla leac acestei stăruitoare suferinţe, venită
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

asupra tuturor celorlalte obişnuite

mie... Un torent cu ape repezi, de care, fără putinţa de a mă
apăra, văd limpede că voi fi tîrît. Nu mai am vreme să mai
vorbesc despre aspra mea soartă, pentru a nu striga
împotriva nerecunoştinţci lumii, care a vrut pînă la urmă să
aibă victoria de a mă purta, cerşetor, în mormînt..."
La Sorrento, la picioarele de azur ale falezei care se pre-
cipită în mare, se află încastrată, la înălţimea ochiului dilatat
de lumini, lapida albă care aminteşte şi naşterea, şi revenirea
lui Tasso în zonele de vis ale copilăriei pierdute. Sîntem
departe de stejarul ars de fulgere, bătut de furtuni şi încins
de lanţuri în ora apusului pe Gianicolo. Sîntem departe de
Roma mormîntului, cetatea a cărei unică distincţie şi farmec
pentru Giacomo Leopardi era prezenţa mormîntului lui
Tasso, care 1-a izbit năpraznic pe poetul recantez, prin
contrastul dintre arta magnificului poet şi umilinţa
mormîntului însemnat cu o piatră simplă în ungherul obscur
de lumini al unei biserici de pe Gianicolo. Roma era pentru
Leopardi o vastă necropolă, locuitorii ei erau comentatori
plictisiţi ai unei apuse grandori, singura consolare îi putea fi,
în apusurile Romei, înclinarea lîngă umbrele stejarului lui
Torquato Tasso.
Dar la Sarrento iradiază soarele copleşitor al Sudului şi
grădinile feerice sînt ale poeziei unei ţări tropicale.
Fecunditatea lor supranaturală este generată de pămîntul
arzător al vulcanilor care freamătă la orizontul Vezuviului, în
vecina Stromboli, în conul perfect al Etnei sau în
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

străfundurile mării. Sorrento poate să

fie şi răsturnatul în ape oraş YS al legendelor bretone, ale
cărui bătăi prelungi de clopote se aud în noapte. Dar
Sorrento are şi o faţă secretă pe care o descoperă rar
trecătorilor neatinşi de fascinantele tentacule ale ploilor de
raze. Aci nu a fost niciodată prizonieră melancolia, şi
Torquato Tasso a trebuit să fie peregrin către nordurile
norilor sumbri pentru a învăţa despre tristeţe. Frumuseţea
uneori copleşeşte atotcovîr-şitor şi este nevoie de contrastul
ei pentru a o mai putea percepe, aşa cum brăţările sînt pauze
pe frumuseţea braţelor. Oamenii nu se pot adapta
totdeauna unor locuri pe care zeii le-au părăsit. O asemenea
naştere, în asemenea locuri, explică poate pendularea lui
Torquato Tasso între zonele de umbre şi de lumini, între
realitate şi fantazia halucinaţiei, vibraţia permanentă,
aspiraţia neliniştită spre seninătate, profunzimea lirică,
muzicalitatea, armonia încă nemaiîntâlnită în literatura
italiană.

Ziarele, din a doua zi a lunii, indilerent de nuanţele

comentariilor, au adus vestea morţii dinamicului filozof
Bertrand Russell, învingător al inerţiei spirituale, contestatar
al ordinei îngust prestabilite pînă în ultima clipă a lungii sale
vieţi. în paralel, coincidenţa tulburătoare a unei alte ştiri :
persianul Mohamed Aiub a împlinit vîrsta de 180 de ani !
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

în seara care a coborît lent peste

Villa Borghese înflorită albastru, professoressa" Ana Aslan,
această siluetă delicată a cărei fragilitate poate fi asemuită
doar porţelanului, şi-a vizitat prietenii din Valle Giulia. Ea
este, incontestabil, cea mai cunoscută femeie savant în
Italia, medicamentul său adjuvant, „il farmaco", avînd
pentru temperamentul peninsular facultăţile magice ale
filtrului universal pentru tinereţe fără bătrîneţe, pentru viaţă
fără moarte. Cunoscutul regizor Carlo Lizzani şi cineastul R.
Nasso au cinematografiat-o, înscrisă în seria celor
treisprezece femei celebre ale contemporaneităţii noastre.
Cînd o întovărăşeam la Hotel Excelsior, întreaga Via Veneto
vibra de curiozitate şi de simpatie pentru „la Aslan".
Apariţiile ei frecvente în Italia sînt aşteptate de sute de
oameni, iar atunci cînd a conferenţiat la Accademia di
Romania, au trebuit să fie instalate megafoane în Piazza José
de San Martin, pe care o domină profilul sever al clădirii
Academiei. Cînd a fost transmis la televiziune medalionul
care îi încadra viaţa şi activitatea, secretariatul Academiei a
fost supus zile întregi unui bombardament telefonic şi
epistolar. Ana Aslan traversează continentele, purtînd şi
răspîndind speranţe ca zînele bune ale basmelor româneşti.
*
în după-amiezele „libere", temerarii noştri automobilisti
ne tîrăsc (viteza maşinilor în centrul Romei este echivalentă
cu deplasarea unui melc furios) către pantele munţilor
Albani, către pitoreştile Castelli Romani, burguri medievale,
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

cuiburi de vulturi fortificate, înălţate

pe ruine antice, din care vederea este aeriană peste
evanescenţa Cetăţii Eterne şi peste violetul mării palpitînd la
orizont. Frascatti premerge cu Villa Aldobrandino cu vinul
său fluid, cu bizarele figuri de turtă dulce, piatră de încercare
pentru rezistenţa celor mai puternici molari. Pe drumul
panoramic care încolăceşte, ca Stixul baudelaireian, de şapte
ori trupul cald al muntelui vulcanic, se ajunge la ultima
terasă, cu vederea înaltă a ruinelor Tusculumului, legendara
cetate, edificată de Telegon, fiul magicianei Circe şi al a
Antichităţii, oratorul asasinat, Cicero. în ruinele
Tusculumului am rătăcit într-un apus roşu cu Alexandru
Săndulescu, încercînd să conturăm la orizont silueta poetului
Duiliu Zamfirescu. Ginestra invadase toate pantele, luînd cu
asalt ruinele teatrului roman pe care îl cercetase cu atîţia ani
în urmă un scriitor român, un diplomat inteligent : un alt inel
de aur la lungul colan care leagă Italia de România.
Dar cel mai puternic fior arheologic, spaima vertiginoasă,
salubră, în faţa ruinelor şi a trecerii, o dă Villa Adriana, în
drumul spre Tivoli şi spre capodopera arhitecturii în care
cîntă sub lumini miile de izvoare şi care este Villa d'Este,
apărută din fantezia lui Ludovico Ariosto, creatorul magicilor
grădini din insule necunoscute.
Adriana este cea mai complexă „villa" pe care o cunoaşte
întreaga Antichitate. în rama ei gigantică, împăratul Adrian,
mare călător, a încercat să încastreze, în sinteze de marmoră
conturate de ape, cele mai de seamă monumente ale lumii
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

sale contemporane. Devastată de

barbari, inepuizabilă mină şi carieră de-a lungul secolelor
pentru alte mari construcţii, cu operele de artă răspîndite în
muzeele Europei, Villa Adriana covârşeşte încă pe orice
vizitator. Peristilul marmorean al circularului Teatru maritim
este ca un atol al frumuseţii, are conturul insulei
eminesciene a lui Euthanasius. Te înfiori de misterele
Egiptului, în valea Canopei, săpată geometric în lava
împietrită a munţilor Sabini, lîngă Templul Serapeum sau
lîngă dumnezeeasca Venus Cnideea, operă romană demnă
de nemuritorul model elen al lui Praxiteles.
Numai rătăcirea halucinantă în cetatea mută, necropola
etruscă de la Cerveteri, poate să fie comparabilă intensului
sens al trecerii şi al redevenirii din valea împietrită Canope.

La 16 februarie, în Aula Academiei a avut loc, în prezenţa

unui public numeros, premiera spectacolului Collage 2,
datorat regizorului şi autorului scenariului experimental
George Teodorescu. La cele cinci reprezentaţii succesive
aveau să asiste, interesaţi sincer, peste o mie de
reprezentanţi ai vieţii culturale din Roma.
Ideea centrală a acestui spectacol experimental, iniţial
creat la Bucureşti, constă în omogenizarea textelor
fragmentare a cincizeci şi patru de scriitori români şi străini,
restructurate şi programate în funcţie de nexuri tematice
actuale, păstrînd însă rezonanţa individuală a creatorului.
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Traducerea textelor este datorată

unor tineri români, bursieri la Roma (Eugenia Balteş, Elga
Meyer, Marian Papa-hagi), precum şi cunoscutului
dramaturg italian Aldo Nicolai, care a supervizat filologic
întreaga, realizata traducere.
Textele aparent heteroclite, aliniate de regizorul George
Teodorescu, au încercat să obţină o nouă dinamică a
verbului, echivalentă încordării şi încleştării stărilor de
lucruri contemporane. Collage 2 opune sensibilitatea umană
tehnologiei exacerbate şi exasperante, fiind în esenţă o
pledoarie emoţionantă, imediată pentru umanism.
Cei mai tineri actori italieni au ţîşnit din public, ca voci
clare ale unui asemenea mesaj tensionat de încordare
contemporană, au exprimat, prin forţa nudă a verbului,
participarea intensă a omului la problemele sfîrşitului celui
de al doilea mileniu, au transformat spectacolul într-un
teatru al documentului viu, într-un teatru de forum.
Numeroasele cronici apărute în ziare (Unită, Avanti, îl
Messaggero, Momento Sera, Paese Sera etc.), reluarea
spectacolului la institutele de învăţămînt superior din Roma
i-au demonstrat validitatea artistică. S-a putut scrie despre
Collage 2 ca despre o manifestare a unui teatru al omului
angajat în acţiunea împotriva societăţii de consum, despre
fiorul vieţii unei făpturi care trăieşte intens, despre poezia,
înflorită pe toate drumurile vieţii contemporane,
perceptibilă oricui, dar culeasă de puţini, despre profunda
trăire interioară într-o atmosferă generală de extroversiune.
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

S-a putut trasa chiar o paralelă între

acţiunea de protestatar a lui Toma d'Acquino, contestatar al
dogmelor universitare la Sorbona, şi tendenţiozitatea spec-
tacolului lui George Teodorescu, validă contestare
intelectuală colectivă împotriva condiţionărilor exterioare,
create spiritului uman de covîrşitoarca tehnologie
contemporană.
Preşedintele Universităţii Internaţionale Prodeo, Felix A.
Marlion, prefigura, vorbind despre Collage 2, o nouă
formulă de participare a opiniei publice la problemele
societăţii contemporane, trăsăturile inedite ale unei forţe
constructive, în actul contestării activităţii acelora care
golesc, intelectual şi spiritual, conţinutul imaginilor şi al
verbului, utilizînd această extraordinară forţă pentru
exacerbarea naţionalismului intransigent, a absurdului,
centrînd interesul public pe problema sexualităţii şi a
pornografiei, a violenţei, a falsei libertăţi anarhice.
Această vie confruntare, acest puternic contrast între
avîntul tehnicii, care poate covîrşi pe omul contemporan, şi
umanismul propriu esenţei sale au interesat profund pe
participanţii la spectacol şi au făcut ca între zidurile
Accademiei di România să freamăte ecourile prelungi ale
unei dezbateri dinamice, prestigios intelectuale.
Această tînără companie de actori italieni aveau, în
viitor, să reprezinte în incinta Academiei un modern
spectacol cu cel mai important clasic al dramaturgiei
italiene : Antigona lui Vittorio Alfieri.
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Tot în februarie, Ştefan Ruha şi Dan Iordăchescu,

acompaniaţi Ia pian de Ferdinand Weiss, aveau să inunde în
armonii — cum o făcuse şi Radu Aldulescu — austeritatea
geometrică a clădirii Şcolii istorice a lui Vasile Pîrvan.
Aplauzele unanime i-au întovărăşit pe excepţionalii
interpreţi pînă tîrziu în noaptea densă, în care scăpărau
peste Villa Borghese cele mai reci constelaţii ale Italiei.
De altfel, Ştefan Ruha şi Quartetul din Cluj (el, violo-
nistul, plus Vasile Horvath, Vasile Fulop, Jacob Dula) au încăl-
zit în ultima noapte din februarie şi zidurile de marmoră şi de
piatră ale Palatului Braschi. Reputatul dirijor Mărio
Fachinetti, preşedintele Academiei Internaţionale de muzică
Vivaldi (colaboratoarea institutului nostru în organizarea
con-

certului), elogiind Şcoala muzicală românească, 1-a

evocat, emoţionant, pe înaltul său prieten George Enescu.
Afară, în noaptea grea, „tirava" la Tramontana. Era frig,
umed, vîntul de nord bătea violent şi puteam înţelege de ce
Nicolae Bălcescu nu a vrut să-şi petreacă ultima iarnă a vieţii
la Roma, ci a fugit, ca marile păsări albe, către Sud, să moară
sub soare, în Sicilia.
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

Flăcările soarelui din sud

L A ÎNCEPUTUL lunii martie, în prezenţa unui numeros

public de intelectuali, de oameni de ştiinţă şi cultură,
între care se afla şi dinamicul fondator al Fundaţiei Europene
Drăgan, alături de sensibila poetă Teresa Măria Moriglioni,
soţia sa, profesorul Constantin Giurescu a pronunţat o
apreciată conferinţă despre Transilvania. Savantul român,
profesorul care a slujit întreaga viaţă adevărul, a izbutit cu
datele riguroase ale ştiinţei exacte, cu ardoarea patriotului
luminat, să dimensioneze locul şi importanţa pe care
Transilvania o are în istoria poporului român, din timpurile
îndepărtate ale strămoşilor daci şi latini pînă în zilele
moderne ale socialismului. „Ţara binecuvîntată" pe care
Nicolae Bălcescu a salutat-o înflăcărat de pe înălţimile
Carpaţilor, conturînd-o în armonia şi simetria ei, unică în
lume, a fost totdeauna centrul şi inima pămînturilor
româneşti, cununa şi cetatea de apărare a întregii sale istorii.
Transilvania sintetizează şi întregul sens al luptei poporului
român pentru dreptate istorică şi socială.
*
A trecut prin Roma Alexandru Rosetti, întrerupîndu-şi
zborul spre America, unde va fi oaspetele preţuit al celor mai
de seamă instituţii universitare. O zi şi o noapte cu Cher Ami,
sensibilitatea cea mai generoasă, redescoperind Roma de la
Fontana Trevi la Piazza Navona, de la expoziţia lui Camilian
Demetrescu din Via Margutta, în Campidoglio, privind înfio-
raţi de istorie peste luminile Forului roman. La „Calabrese"
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

am băut vinul roşu, aspru, cu rădăcinile în pămîntul

vulcanilor, pentru a-i ura marelui călător drum bun peste
ocean.

Invitat la Universitatea din Torino, unde profesorul

Ovidiu Drimba, predînd româna la cea mai veche catedră de
limbi străine din Italia, este un demn reprezentant al culturii
ţării sale. Aprecierea lucidă aparţine celui mai „vechi" rector
italian (de peste douăzeci şi cinci de ani), profesorul Mărio
Allara, de trei ori oaspete al universităţilor româneşti.
Aveam să-1 cunosc în 1963, la Bucureşti, cu prilejul
sărbătoririi a unui secol de la înfiinţarea Catedrei de română
de la universitatea torineză, al cărui fondator a fost marele
prieten al României acelor ani, Giovenala Veggezzi Ruscala.
Aci a predat ani mulţi profesorul Mărio Ruffini, traducător al
lui Eminescu, exeget al lui Cantemir şi Cantacuzino, doctor
honoris causa al Universităţii bucureştene.
Am vorbit profesorilor şi studenţilor piemontezi despre
Nicolae Bălcescu si Italia şi despre Dante Alighieri în
România. Două subiecte paralele în semnificaţia lor, două
portrete de uriaşe personalităţi care sintetizează sensurile
majore ale culturii, care justifică existenţa istorică a
popoarelor lor. Nimeni, poate, nu a evocat mai sintetic decît
Dante Alighieri, cu o privire de vultur care planează, înaltele
şi luminoasele peisaje cosmice, planeta noastră, „această
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

brazdă care ne face să fim arita de

sălbatici", ca marele poet, care va muri şi el departe de
pămîntul naşterii sale.
Nu altul a fost destinul lui Nicolae Bălcescu, acela care a
trăit mereu în tumulturi, care nu a cunoscut niciodată lini-
ştea, urmărind marile idei ale umanităţii şi progresului,
luptînd în numele lor pînă la moarte. Elanul, entuziasmul
său, l-au transformat într-un fanatic al ideii de libertate şi
justiţie, rămî-nînd pînă astăzi prototipul cel mai pur al
revoluţionarului democrat român de la 1848. Concepţia sa
istorică, neaşteptat de modernă, 1-a definit drept un
deschizător de drumuri al istoriografiei actuale. El este un
precursor al istoriei sociale, înţeleasă ca studiu al tuturor
instituţiilor şi realităţilor naţionale, al manifestărilor
colective, nu ca o înşiruire a stăpînilor temporari. El a
cunoscut în profunzime viaţa Italiei, a fost alături de
idealurile din Risorgimento ale poporului care lupta, ca şi al
lui, pentru independenţă şi unire. A murit în Italia, ca un
simbol al luptei generale revoluţionare pentru libertate şi
justiţie socială, ca un alt simbol al legăturilor între cele două
ţări, înfrăţite de la milenarele lor origini comune.
La Torino, pe înălţimile albe de ninsori ale Supergăi, a
cărei barocă bazilică este necropola regilor sabauzi, ochii
noştri dilataţi s-au bucurat de lumina incandescentă a unei
zile „dăruite" şi au căutat să recunoască şi să numească toate
catargele violetei flote a Alpilor, împlîntate înalt în azurul
absolut. Arcul unei vederi supraumane ar putea avea de aci,
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

de pe alba Superga, facultatea de a

cuprinde o extensiune alpină de o mie cinci sute de
kilometri. De pe o înălţime similară, ca a Mad-dalenei, un
disc metalic giratoriu indică direcţiile şi distanţele crestelor
principale, a metropolelor, între care am găsit şi oraşul cu
rezonanţe vaste în inimile noastre, Bucureşti !
în capitala barocă a Alpilor, care a fost totdeauna Torino,
paşii noştri au căutat în aleile parcurilor, pe esplanadele
fluviului amintirea lui Cesare Pavese, col mai neliniştit
scriitor pe care 1-a avut Italia ultimilor douăzeci şi cinci de
ani. Pentru el, întreaga problemă a vieţii era de a sparge
zidurile solitudinei care-1 încarcera şi de a comunica cu alţii.
A încercat să părăsească labirinturile, introspecţia care-1
condamna la săparea adîncă, în straturile interioare.
Rezultantă neliniştită a unei epoci de criză, opera lui Pavese
este pecetluită de sensul dominator al conştientei de stare
paroxistică a crizei, dar şi de aspiraţia de a evada dintre
limitele ei către o altă realitate, către un alt cer. Pavese
rămâne în literatura italiană contemporană scriitorul
neliniştii, o mare pasăre albă care se zbate pentru a zbura
înalt dincolo de hotarele care închid lumea înstrăinării
omului.
„Va veni moartea şi va avea ochii tăi" este desigur unul
dintre^ cele mai frumoase versuri care au cristalizat în poezia
ultimă a Italiei.
Dar am vrut să văd şi Muzeul Muntelui, unde am întîr-
ziat lîngă toate vestigiile glorioase ale alpinismului italian. Iar
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

lîngă marele oraş Industrial al Fiatului

şi al smogului se înalţă,
 neverosimil, ca un alt Mont Saint Michel, dar nu insulă
verticală între apele mării, ci între apele cerului, una din cele
o sută de miraculoase, albe catedrale ale Europei, Sagra di
San Michcle.
La întoarcerea din Torino am părăsit superrapidul Tir-
renio la Pisa ca să rătăcesc din nou în Piazza dei Miracoli. De
pe înălţimea Turnului de marmoră înclinat, plutind peste
marea verde a acoperişurilor, am fost sigur de
imposibilitatea prăbuşirii acestui extraordinar „semn" al
artei şi al voinţei umane de a demonstra frumuseţea devierii
de la verticala absolută. In Camposanto, la o altă vizită, cel
mai frumos cimitir din lume, frescele maestrului Anonim,
care înfioară de secole, m-au izgonit şi am bătut zadarnic la
Porţile Domului, închise, rcfuzînd contrastul iradiant al
Renaşterii prin luminile lui Nic-colo da Pisano. A trebuit să
mă regăsesc în amintirea armoniei celui mai ilustru dintre
Pisani, Galileo Galilei. Aci, în Pisa, el s-a înfăţişat ca o
concluzie a strălucitei epoci a Renaşterii, fermitatea lui
derivînd din certitudinea de a fi descoperit adevărul. El este
dintre primii oameni din lume care a observat universul nu
numai cu inteligenţa abstractă, ci şi cu ajutorul simţurilor.
Libera investigaţie, liberul examen erau postulatele
creatorului metodei experimentale, care nu recunoştea
autorităţi prestabilite. în Domul pisan a observat oscilaţiile
candela-brului şi a descoperit legea isocronismului pendular,
din Turnul înclinat a determinat o altă faimoasă lege fizică, a
 JURNAL ITALIAN

căderii corpurilor. Aci a avut şi ideea reinventării

telescopului, miraculos instrument, pe care 1-a îndreptat
către firmament, reînnoind şi spaţiind cerurile ptolemiace,
ale bibliei. Miracolul telescopului aducea marea carte a
universului în faţa ochilor frunţii şi ai minţii, în faţa acestui
alt Cristofor Columb, navigator pe întinderile infinite ale
cosmosului. Noua ştiinţă pe care o reprezenta înainta
biruitoare împotriva tradiţiei închistate a unor alte
cosmogonii. Şi niciodată nu se va putea uita în actul abjurării
splendida afirmaţie Eppur si muove a aceluia care a făcut să
se prăbuşească în mod definitiv coloanele lumii aristotelice
bazată pe contrastul între pămînt şi cer. Aşa cum am mai
scris, poate că legenda lui Eppur şi muove este refuzată de
istoric. Dar ea va trăi totdeauna pentru că în acest imaginar
protest a vrut să sintetizeze evoluţia inevitabilă, neoprită de
nici un absurd decret uman, a ştiinţei. Tradiţia populară
transmiţătoare a legendei a vrut să sintetizeze strigătul de
protest al acelui spirit dîrz, neabătut de destinuri adverse,
aspirind profund spre libertate, însetat infinit de cunoaştere,
chinuit de cumplita ignoranţă a acelor vremi. Acesta a fost
Galileo Galilei, primul descoperitor modern al cerurilor, acela
care a reabilitat raţiunea de a fi şi numele Italiei în secolul cel
mai întunecat al istoriei sale trecute. El a adus pe pămînt
„noua lumină a adevărului".
Dar în Piazza dei Cavalicri din Pisa se află şi turnul de
dantescă amintire, oribilul Turn al Foamei în care a fost în-
chis Ugolino dclla Gherardesca, cu doi copii şi doi nepoţi.
Cine poate uita prezenţa în Infernul dantesc a tragicului
Conte Ugolino pe care, sculptural, l-ar fi putut plăsmui numai
dalta lui Michelangelo. Dar mai figurativ decît orice
plastician, Dante Ali-ghieri a ştiut să găsească teribilele culori
care l-au zugrăvit pe protagonistul celei mai umane şi mai
dureroase tragedii. Niciodată vreo naraţiune nu a atins o
asemenea putere de reprezentare care face să vibreze şi
astăzi, după şapte sute de ani, sufletul cititorului modern. în
mijlocul apelor îngheţate ale fluviului mort Cocitul, se află
personajul, poate cel mai complex al lui Dante Alighieri,
construcţie unică de viaţă şi de poezie. Grupul antic al lui
Laocoon a fost depăşit de puterea de reprezentare a artei
plastice danteşti. Ea a generat în poezia lumii şi excepţionala
apostrofă adresată frumosului oraş de pe Arno, Pisa, care a
devenit ruşinea popoarelor din „frumoasa ţară în care da se
spune si !"
Am părăsit Pisa sub acest semn dantesc. De altfel, ploua
putred peste oraş, ca şi peste Roma. la întoarcerea în
noaptea tîrzie.
Şi a doua zi a început o lungă serie de veşti îndoliate.
Şcoala franceză din Roma ne-a transmis înştiinţarea morţii
profesorului Jerome Carcopino, membru al Academiei
Franceze, savantul-scriitor care încă în urmă cu treizeci de
ani a deschis larg porţile Antichităţii, cu Viaţa cotidiană în
Roma.
 JURNAL ITALIAN

A murit şi Alcide Cervi, la „vecehia quercia". Bătrînul

stejar a fost simbolul Rezistenţei italiene pe arcul ei cel mai
înalt şi poate că nimeni în istoria umanităţii nu a fost mai
încercat ca el, care şi-a jertfit cei şapte fii, Ovidio, Gelindo,
Aldo, Ferdinando, Antenore, Agostino, Ettore, luptei pentru
libertate.
A murit alpinistul român Aurel Irimia, a murit prietenul
lîngă care am trăit cele mai intense şi mai pure clipe ale
pasiunii mele pentru munţi. Niciodată n-aş fi crezut că voi
putea scrie aceste cuvinte negre despre acea făptură
aeriană, despre acela care, ajuns la creastă, dacă şi-ar fi
continuat escala înşurubîndu-se în azur, nu te-ai fi mirat. A
murit în munţi, aşa cum trebuia să i se închidă destinul de
om curajos, de îndrăgostit etern de înălţimi şi de ceruri.
Radio Bucureşti mi-a cerut cîteva cuvinte despre o altă
moarte, a lui Raffaello Sanzio. Şi le-am rostit la telefon
pentru imprimare, cu toată setea de viaţă, într-o dimineaţă
în care soarele, în sfîrşit, se fixase, radiant, la zenitul înalt al
Văii Giulia.
„Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet
îmbătat de raze şi d-eterne primăveri..."
In versurile fluide, eterate, marele romantic european
Mi-hail Eminescu a cristalizat miraculos esenţa de lumini şi
de seninătate a artei lui Raffaello Sanzio. El nu a putut să fie
fixat în versurile clar-obscure ale celuilalt romantic
crepuscular, damnatul Charles Baudelaire, în repertoriul
ideal al Farurilor, poemul francez dedicat geniilor picturii
universale. Arta lui nu putea ritma cu senzualitatea şi
contursionarea pastei baudelairi-ene, Raffaello înmuindu-şi
penelul în culorile irizate ale unei fluide, clare frumuseţi.
L-a păstrat tînăr moartea unor lumi viitoare. A trăit exact
treizeci şi şapte de ani, nici o zi mai mult, născut la 6 aprilie
1483 şi mort la 6 aprilie 1520. Pentru el, cerul a fost darnic —
cum scria Giorgio Vasari — îmbinînd într-o singură persoană
nemăsurata bogăţie a comorilor sale. A fost opus, prin graţie
şi frumuseţe, prin extroversiunea dinamică a personalităţii
sale, titanului numit Michelangelo, monstrul genial, acela
care dădea viaţă, poruncind marmorei statuilor sale să
prindă glas.
Perugino i-a dăruit acurateţa impecabilă a desenului,
Leo-nardo da Vinci, la sfumatura, evanescenţa fluidă,
topirea infinit modulată a culorii. A fost emulul chiar şi al
divinului său adversar, Michelangelo Buonarroti, de la care a
luat regula de aur a geometriilor care plasează în spaţii
ideale corpurile figurative. Dar şi-a păstrat totdeauna
individualitatea, care a asimilat creator, urmărindu-şi propria
stea spre portul faimei.
în Roma, în afrescurile Stanţelor din Palatul Vaticanului,
viziunea artei sale a cunoscut cele mai senine ritmuri. Aci,
armonizatorul contradicţiilor a invocat spiritele laice, a ridi-
cat cu bună-ştiinţă, cum scrie Ruskin, în faţa muntelui sau
stîncii Sionului, pentru a i le opune, stînca Parnasului şi a
Acropolei.
 JURNAL ITALIAN

într-adevăr, în Roma, Raffaello a cunoscut antichitatea,

care îi serveşte ca o marmoreană punte pentru trecerea spre
arta de lumini a Renaşterii. Euritmia, geometria solară a ru-
inelor, a statuilor descoperite de arheologia în plin avînt al
acelor ani clari îl influenţează profund în conturarea şi ilu-
minarea plastică a figurilor care populează Stanţele
Vaticanului ca o altă justificare a existenţei şi duratei artei în
lume. Umanismul său senin este darul unei fuziuni armonice
între arta antică şi modernitatea căutării unui drum estetic
fără meandre, fără nelinişti, care cunoaşte şi caracteristici
hedoniste.
Raffaello Sanzio nu a fost înfiorat ca Michelangelo
Buonarroti de tragedia nedesăvîrşirii. El este totdeauna un
participant la bucuria vieţii. Şi astăzi casa lui Raffaello de sub
înalta coroană a pinilor grădinii Borghese îşi păstrează
intacte intensele culori. Moartea lui Raffaello a putut să fie
considerată în Roma echivalentă cu „moartea seninătăţii".
Golul lăsat prin trecerea lui fără de întoarcere în ţările de
dincolo de hărţi nu a mai putut să fie împlinit, iar locul pe cer
al fremătătoarei sale stele a rămas mereu orb. Arta lui
personificase idealul umanist al dimensiunilor omului smuls
din transcendental şi abstract, frumuseţea lui fiind
echivalentă cu euritmia, cu poetica spaţiilor. Forma
antropomorfică genera forma, puritatea lineară a ritmurilor
îi caracteriza arta, starea pendulară între umbre şi lumini,
contrabalansarea savantă, inspirată a maselor plastice,
oscilînd totdeauna spre un pol luminos. A-
 Varia italica

C ĂTRE LACUL NEMI am coborît prima oară în

evanescenţa cetii albastre. Cea mai diafană mînă, în-
cleştată pe volan, ne purta ferm pe spirala cercurilor mereu
mai înguste ale conului vulcanic răsturnat, nu către analogul
topografic infern dantesc, ci spre prăpastia apelor verzi şi
grele ale lacului din crater.
Nu ne-a înfiorat antichitatea atunci, nu am găsit-o pe
Diana Nemorensis în ruinele templului ei, nici navele uriaşe
ale lui Caligula. Dar am avut, ca şi pe ţărmurile undelor
pendulare ale ochiului de smarald al Sfintei Ana, senzaţia
copleşitoare a prezenţei cetăţii de vis, a oraşului Ys,
scufundat în ape. Aveam să descoperim şi ruinele, şi muzeul
navelor gigantice, şi florile antichităţii, şi otrava modernă a
cafelei concentrate, într-un modern bar riveran, în ultima zi a
călătoriei lui Mihai Isbăşescu în Italia. Profesorul român
primise în Germania medalia de aur Goethe, şi drept omagiu
pentru ilustrul predecesor îi refăcea — sub egida —
itinerariul călătoriilor italiene, îl adusesem pe serpentine
vertiginoase pe malurile ochiului de mare pentru a-i aminti
de fantasticele iezere din traversarea Făgăraşilor.
Apusul, la întoarcerea spre marele oraş, colora în roşu şi
violet cerul şi marea, în ceasul acela al despărţirii.
*
 JURNAL ITALIAN

Au trecut o sută cincizeci de ani de la naşterea lui Alex-

andru Ioan Cuza, sărbătoriţi în ţară, sărbătoriţi peste
hotarele ei sub egida UNESCO, sărbătoriţi şi la Accademia di
România. Trei profesori ai Universităţii din Bucureşti (Tudor
Popes-cu, Constantin Boroianu, Alexandru Balaci) şi
profesorul An-

gelo Tamborra al Universităţii din Pisa au evocat

personalitatea omului de stat român, a reformatorului
înaintat, al pecet-luitorului actului Unirii, ca un alt important
moment al isto-rei comune, ca o altă luminoasă etapă a
relaţiilor dintre Italia şi România. Această etapă a fost
perioada Risorgimen-tului, în care Italienii şi Românii aveau
acelaşi ideal, al eliberării naţionale şi sociale. Cele două
popoare luptau paralel împotriva instituţiilor feudale, pentru
cucerirea libertăţii şi unităţii naţionale, avînd acelaşi comun
adversar, imperiul habsbur-gic, care ţinea încă înlănţuite
părţi ale Italiei şi Transilvania, de totdeauna românească. în
1855 Cesare Correnti definea Principatele Române încă
neunite : „un' altra Italia", iar marele om de stat Cavour
califica ostilitatea faţă de ideea unirii Moldovei cu Muntenia
drept o crimă de leseciuilisation. Procesul istoric de uni-
ficare al Italiei şi al Principatelor Române a cunoscut un para-
lelism excepţional de semnificativ, şi totdeauna poporul
italian a urmărit cu vie simpatie politica princepelui
Alexandru Ioan Cuza pentru realizarea înaintatelor sale
reforme, pentru consolidarea unui stat românesc modern.
 de Panorama de la littérature romaine
contemporaine, publicată de profesorul B. Munteanu, în
urmă cu mai mult de treizeci de ani, este o primă sinteză
monografică asupra literaturii române de la origini pînă la
contemporaneitate publicată în Occident şi într-o limbă de
circulaţie universală în domeniul culturii. Schema sa
ambiţioasă, de ordonare şi clasificare a complexului
fenomen literar românesc, îşi propune în acelaşi timp să
emită judecăţi de valoare asupra întregului său arc. Este o
încercare absolut temerară şi, desigur, se poate constata
uşor, încă de la început, că „periodizarea" pe care o propune
autorul este discutabilă ca şi încadrarea în epocă şi curente
artistice ori şcoli literare a scriitorilor, fragmentarismul
operelor referite, un anumit dezechilibru de estimare justă a
valorilor autentic estetice, criteriile uşor arhaizante ale
opiniilor. Dar nu putem să nu recunoaştem meritul
profesorului Gino Lupi de a fi izbutit să surprindă şi să
sublinieze apăsat originalitatea literaturii române,
caracteristicile spiritualităţii româneşti, excepţionala
vitalitate a poporului român, de totdeauna afirma-tor hotărît
al locului său sub soare, specificul culturii româneşti, parte
importantă, dinamică, integrantă din circuitul universal al
valorilor culturii umaniste.

Trebuie neapărat să fie din nou semnalată apariţia în

Italia a celei de a doua ediţii a volumului La letteratura ro-
 JURNAL ITALIAN

mena, publicată în cadrul unei Colecţii de literatură univer-

sală sub direcţia cunoscuţilor scriitori şi istorici literari
Riccardo Bacchelli, Giovanni Macchia, Antonio Viscardi.
Autorul acestui volum de 440 de pagini dedicat literaturii
române este profesorul Gino Lupi. Născut în 1892 la
Bondeno di Ferrara, călător în trei continente şi de mai multe
ori în România, profesorul Lupi a susţinut cursuri de limbă şi
literatură română la Institutele de învăţămînt superior din
Milano, Padova şi Veneţia. Lui i se datorează şi o
Grammalica romena, publicată în mai multe ediţii
succesive. Volumul La letteratura romena reprezintă o nouă
ediţie, aggiornată, a unei lucrări critice care-şi propune să
fie o panoramă a istoriei literaturii române. încercarea
aceasta de judecată globală critico-estetică merita din plin să
fie luată în considerare de către istoricii noştri literari. în
fond, alături

Giancarlo Vigorelli prezintă emoţionat în magnificul

Palazzo Braschi excepţionala apariţie editorială a Scrisorilor
de dragoste ale lui Salvatore Quasimodo. îmi amintesc de
noaptea în care străbăteam Transilvania, cînd Pămîntul
aştepta anxios trecerea aerolitului Icarus şi cînd aparatul de
radio de bord al automobilului lansat vertiginos în spaţiile
ondulatorii dintre Sighişoara şi Braşov ne-a adus vestea
morţii lui Quasimodo, Premiul Nobel pentru literatură,
traducătorul lui Arghezi în limba italiană. Nimeni nu ar fi
putut bănui în lamentaţiile poetului către Sud, în evocatorul
sonor al bătăliilor de partizani, noua coardă a infinitei sale
sensibilităţi, vocea de flaut a poeziei care îi străbate scrisorile
de dragoste, adresate de douăzeci şi cinci de ani aceleiaşi
fiinţe, centru de vibraţii al poeziei, dar prezenţă terestră, şi
nu Beatrice călăuzitoarea în cerurile de dincolo de
ALEXANDRU BAIACI
 JURNAL ITALIAN

lume. în aceeaşi seară, lumea întreagă fusese

suspendată de glasurile naufragiaţilor din Cosmos, care
înconjuraseră haloul lunar şi îşi îndreptau nava rănită în azur
către planeta care freamătă solidar de nelinişti şi speranţe.
Toate inimile oamenilor în noaptea aceea aveau o singură
bătaie. îi revăzusem la Braschi pe excepţionalii critici literari
Enrico Falqui, Giacinto Spagno-letti, A. M. Ripellino, iar
seara, la restaurantul „Ernesto" pe Via Cassia, pe Cario Mario
Franzero, scriitor italian memorialist, trăind în Anglia,
adorînd cîinii şi vasele chinezeşti, autor al unor Vieţi cvasi
romanţate alte lui Pilat din Pont, Cleopatra sau Neron.
Ultima sa monografie, Leonardo da Vinci, a apărut în Statele
Unite în două milioane de exemplare.
Era o seară a literaturii. Primisem o scrisoare de la
Ignazio Silone, despre care scrisesem un cuvînt omagial în
revista II Dramma, cu prilejul împlinirii vîrstei de şaptezeci
de ani a marelui scriitor italian. Pentru noi, în adolescenţă,
Fon-támara fusese o piatră de încercare, o primă lectură
antifascistă.
în numărul din aprilie al DRAMMEI, pe care Gian-carlo
mi 1-a adus la întîlnirea cu Gelu Naum, călător prea grăbit în
Italia, aspirînd la întoarcerea către undele fluide ale
Argeşului, cunoscutul critic al artei spectacolelor Mario Ver-
done, scriind despre manifestările organizate la Accademia
di Romania, considera instituţia românească ca o tabără
deosebit de bine înarmată care „trage salve culturale asupra
Romei". N-am putea spune, fără teama de a fi pedepsiţi, noi
toţi soldaţii acestei tabere într-un cerc bine determinat al
Infernului dantesc, că preţiozitatea formei (care nu este
invenţia estetică a spaniolului Gongora, ci a italianului
Giambattista Marino) ne-a împiedicat largile surîsuri de
prezumţioasă satisfacţie.
*
Accademia di Romania a avut trei zile „ospiti graditi",
studenţii italieni ai cursului de limbă română de la Universi-
tatea din Padova, conduşi de inimosul profesor Alexandru
Ni-culescu, de atîţia ani mesager al învăţămîntului superior
românesc în străinătate. Au avut loc convorbiri prieteneşti,
conferinţe, vizionări de filme, audiţii de muzică
românească. O atît de utilă întîlnire, cu rezultate eficiente în
colaborarea umană şi ştiinţifică. A fost prezent şi distinsul
filolog italian, profesorul Gian Franco Folena, profesorul
Lorenzo Renzi, asistenta Dina Fabiani, prezentă de mai multe
ori la cursurile de vară ale Universităţii din Bucureşti la
Sinaia, vorbind o fermecătoare limbă română. La Padova au
fost studenţi români în trecut, dintre ei relevîndu-se figura
excepţionalului intelectual iluminist, Stolnicul Constantin
Cantacuzino. Padova putuse să fie considerată de cronicarii
umanişti români comparabilă cu marile cetăţi ale
Antichităţii. Miron Costin a făcut ca nimeni altul elogiul
cetăţii sfîntului Antoniu : „Este ţara Italiei plină, cum se zice,
ca o rodie, de cetăţi iscusite... Pentru mare iscu-senie şi
frumuseţuri a pămîntului acelui, i-au zis Raiul pămîntu-lui...
Acea ţară este acum scaunul şi cuibul a toate dăscăliile şi
învăţăturile, cum era Atena într-o vreme la Greci, acum este
Padova în Italia..." La Padova a fost profesor în ultimii ani ai
vieţii acel mare prieten al României care a fost Ramiro Ortiz.
El a condus catedra de literatură italiană a Universităţii din
Bucureşti timp de douăzeci de ani (1913—1933), el a
întemeiat revista Roma, în care au fost publicate articole şi
traduceri din şi despre cei mai de seamă reprezentanţi ai lite-
raturii italiene. Cultura modernă românească îi este pentru
totdeauna recunoscătoare profesorului Ramiro Ortiz pentru
traducerea în limba italiană a poeziilor lui Mihail Eminescu şi
pentru tipărirea excepţionalei traduceri a Divinei Comedii a
clasicului literaturii române George Coşbuc. Aşa cum a scris
cu căldură Ramiro Ortiz, îngrijitor atent al ediţiei prime a tra-
ducerii coşbuciene, autor şi al unui luminos comentar :
„...nici un popor, în afară poate de cel german, nu se va
putea lăuda cu o traducere în care culoarea gîndirii şi artei lui
Dante să fie redată aşa de minunat (pînă în cele mai mici
amănunte), ca poporul român, care a dat naştere lui George
Coşbuc..."
 O dinamică personalitate a culturii contemporane a Ita-
liei este profesorul Aldo Testa, Director al Institutului
Superior de Ştiinţe Sociale din Urbino, profesor de filozofie la
respec-
ALEXANDRU BAL ACI
 JURNAL ITALIAN

tiva Universitate pe care o prezidează il „magnifice-

rettore" Carlo Bo. De peste zece ani, Aldo Testa este
promotorul unei filozofii a dialogului, apostolul într-adevăr
neobosit al unei noi entităţi universale denumită dialogica.
Pentru dl, umanitatea este dimensionată în drumul ei viitor
de adevărul integral şi de dialog, ai cărui activ teoretician se
revendică a se demonstra în numeroasele volume pe care le-
a publicat pînă acum şi dintre care pot fi amintite, cu
rezonanţa în orice cerc intelectual din lume, Società e
umanità, Incontro con Marx e Feuerbach, Dialogo e
religione, La struttura dialogica del linguaggio, La
filosofia dell'arte etc. Este şi un scriitor, memorialist
sensibil, şi un poet emoţionat sincer în faţa marilor spec-
tacole ale naturii. L-am cunoscut cu prilejul „lansării" unei
noi serii a Bibliotecii del Dialogo, pe care o conduce şi în care
s-a publicat şi eseul logicianului român Anton Dumitriu,
Theory and System. Ultimul număr al revistei sale II Dialogo
publică mesajul Preşedintelui Consiliului de Stat al Republicii
Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, adresat
participanţilor la cel de-al patrulea Congres Internaţional de
Logică, Metodologie şi Filozofia Ştiinţelor, care a avut loc la
Bucureşti, precum şi profundele sale impresii legate de
întîlnirea pe care Preşedintele Consiliului de Stat al României
a avut-o cu savanţii participanţi la Congres.
 Aldo Testa este sigur, şi cei mulţi care îi împărtăşesc
ideile cred, alături de el, că dialogica va creşte, îşi va
amplifica datele şi metodele în faţa atitor complexe
probleme pe care le pune prezentul şi coexistenţa în
perspectiva unei umanităţi profund conştiente, trăind într-un
univers dimensionat uman.
Dea Roma a fost sărbătorită şi în incinta Accademici di
Romania prin conferinţa profesorului N. I. Barbu, venit să or-
ganizeze marele Congres al latiniştilor, care va avea loc la
Bucureşti, altă capitală neolatină. Iluştrii oaspeţi membri ai
Academiei Latine, Pietro Romanelli, Ettore Paratore,
Vincenzo Palladini, Giovanni Pullara au vorbit în limba latină,
ca şi conferenţiarul român, auspicînd un destin fericit
colaborării între ţările cu limbă originar comună, cu sorţi
paralele istorice.

Roma, Caput Mundi, şi-a sărbătorit fastuos cea de-a

2723-a aniversare ab urbe condita !
Noaptea, la fiacolata, conturul geometriilor desăvîrşite
ale clădirilor din Piazza del Campidoglio au fost înrămate de
miile de luminări care palpitau în aerul greu al unor furtuni
care se descărcau la orizont, peste mare.

în luna mai
 L UNA PRIMĂVERII absolute a primului nostru an în
Italia nu a fost a luminii aşteptate. A început cu ploi
îndelungi peste Roma. în ziua întîi am fugit către Sud cu mari
viteze pe autostrade. Ne-am oprit sub înălţimile din
Montecassino. Mînăstirea care păstrează cel mai vechi
monument al limbii italiene, carta capuana, a fost distrusă
de bombardamente şi alba ei reconstrucţie nu ne îndemna la
cercetări. Traversarea oraşului Napoli face să zbîrnîie la cea
mai înaltă tensiune nervii celui mai placid locuitor al Terrei.
Este ce a imaginat mai imposibil omenirea motorizată pentru
autoanihilare. Am fost respinşi la Pompei de una dintre acele
greve pe care mentalitatea noastră nu le poate cuprinde în
toată semnificaţia lor. Cum nu vom putea înţelege greva me-
dicilor din spitale, întreruperea operaţiilor şi a curei
bolnavilor, a căror singură speranţă sînt ei, nobilii oameni în
alb. Dar Italia este şi ţara jocului de fotbal, în care un jucător
are un salariu de treizeci de ori superior aceluia al unui
profesor universitar, ţara muzicii uşoare, în care cîntăreţii de
categoria A cîştigă seral leafa pe trei luni a unui director de
întreprindere.
Am zîmbit din nou în micul golf din Sorrento, în care a
debarcat „păstorul Torquato Tasso", şi întorşi spre Pozzuoli,
ne-am legănat cu pămînturile care-1 înconjoară în
fenomenul tulburător numit bradism. Gaeta dantescă şi
odiseică era dumnezeiască cu insule coborîte în apus din
cerurile înalte.
 A venit trei zile Vladimir Streinu în Roma. Am stat mult
de vorbă cu un om care pentru mine a reprezentat tot-
deauna perfecta concordanţă dintre fond şi formă. L-am avut
ca oaspete deosebit pe profesorul Iorgu Iordan şi pe foştii lui
elevi Teodor Onciulescu şi G. Caragaţa, foşti elevi şi ai Şcolii
române din Roma, profesori de limba şi literatura română la
Universitatea din Napoli şi Florenţa. întîlnirea a fost pentru
toţi emoţionantă şi am admirat dinamismul academicianului,
al marelui savant, care a cucerit şi admiraţia mea sportivă,
cînd, în cursul unei singure zile, a traversat de două ori în
zbor Atlanticul. Gravitatea sacerdoţiului cu care profesorul
Iorgu Iordan îşi echivalează misiunea didactică şi ştiinţifică
nu-1 împiedică să fie o vie personalitate, la curent cu tot ce
se întîmplă pasionant în lume. Umorul lui caracteristic este o
încîntare pentru aceia cărora li se descoperă. L-am prezentat
intelectualilor romani cu prilejul aniversării a şaptezeci şi
cinci de ani de la naşterea lui Lucian Blaga. Alături de
Senatorul Antonio Bonadies, profesorul Mariano Baffi (care
şi-a expus impresiile de traducător în limba italiană al operei
lui Blaga), ne-am exprimat opiniile despre un mare poet care
depăşeşte hotarele ţării sale, reprezentîndu-i în mod magic
valorile cele mai pure, în-scriindu-se în arcul unui sincronism
european. Opera filozofică a lui Blaga nu se revendică de la
filozofia germană, cum s-a afirmat frecvent, îndeosebi de
exegeţi străini, ci este înrădăcinată în cele mai profunde
straturi ale humusului românesc. Ea se dilată infinit în
undele ondulatorii şi alternanţele de vis ale „spaţiului
mioritic". Liniile lui de forţă închid toată frumuseţea fizică şi
spirituală a unui ţărm armonic. Operele lui sînt tentative
uriaşe de spargere a zidurilor şi încercări îndrăzneţe de a
configura alte zone, dincolo de ale cunoaşterii. Metafizica lui
circumscrie mistere şi atinge aria absolutului în descifrarea
imposibilă a stării arcane a universului. în starea lirică, care
este şi a filozofiei, şi a artei literaturii sale, curg mari fluvii
transcendentale. Patetica poezie a celui care se
întovărăşeşte în modernitatea literaturii româneşti cu
Bacovia, Barbu şi Arghezi este străbătută în tot miezul ei de
încrederea în om şi în seninătate, în aceste mări de dincolo
de ţărmuri cunoscute, nau-fragierea este un deziderat ideal,
al unei stări care acceptă, moartea ca pe un răspuns al marii
întrebări a omenirii. Luminoasa austeritate înfăşură şi
dramaturgia poetului încărcată de simboluri, înflorind de
metafore autohtone, în care cristalizează mituri şi eroi ai
ţării noastre, al căror ideal este de a se jertfi singular pentru
cucerirea adevărului şi a frumuseţii celor mulţi.

Am scris cîteva rînduri pentru jubileul de 75 de ani al

Bibliotecii Centrale Universitare, continuatoarea Fundaţiei
Universitare, reamintindu-mi cum destinul activităţii mele
prime s-a încrucişat cu al acestei instituţii de cultură.
 într-adevăr, în urmă cu treizeci de ani, am fost timp de
trei ani (1938—1941) „custodele" Bibliotecii Seminarului de
Limbă şi Literatură Italiană din cadrul Facultăţii de Filozofie şi
Litere a Universităţii din Bucureşti. Urmam unei serii de aur
de bibliotecari care au devenit toţi cunoscuţi italienişti : C. N.
Negoiţă, C. N. Stănescu, C. H. Niculescu şi George Căli-nescu,
el însuşi, ilustraseră cu prezenţa lor activitatea puternicului
centru universitar de cultură italiană. Biblioteca înfiinţată de
profesorul Ramiro Ortiz fusese îmbogăţită prin achiziţii ju-
dicioase de către urmaşul său la catedră, profesorul
Alexandru Marcu. Existau în fondurile respective peste patru
mii de volume, într-adevăr reprezentative pentru reflectarea
poliedrică a complexului fenomen al culturii Italiei milenare.
Nu lipseau instrumente principale ale muncii ştiinţifice,
marea enciclopedie Treccani, Dicţionare şi monografii
biografice, bibliografii, principalele Istorii ale literaturii
italiene (Francesco de Sanctis, Luigi Settembrini, Giuseppe
Zonta, Francesco Flora, excepţionala Vallardi (redactată în
opt masive volume de către o Asociaţie de profesori
universitari), Eugenio Donadoni, Paul Hazard, Giovanni
Papini, Galletti Alterocca etc. Nu lipsea nici măcar
pluricentenara Istorie a literaturii a lui Girolamo Tira-boschi.
O importanţă deosebită pentru bibliotecă o avea Colecţia
completă a clasicilor literaturii italiene publicată de faimoasa
Casă editorială La Terza din Bari. Aşa cum se ştie, nici o altă
colecţie de clasici din lume nu se poate compara cu aparatul
erudit al comentariilor şi al notelor, al studiilor introductive
şi al prefeţelor şi, mai ales, cu acurateţa absolut impecabilă a
prezentării grafice şi a imposibilităţii de a se găsi o minimă
eroare de tipar în textul ediţiilor. Acest corpus complet de
clasici italieni este un tezaur al Bibliotecii şi un izvor de
informaţii inestimabil pentru studiile italieniştilor români.
Nu lipseau desigur din Bibliotecă colecţiile complete
atunci ale celor mai importante periodice italiene (Giornale
storico delle letteratura italiana, La Critica, Rassegna
Storica del Ri-sorgimento, LTtalia che scrive, Leonardo, II
Frontespizio, Mar-zocco etc. O valoare rară o prezenta
colecţia revistei Roma, înfiinţată de profesorul Ramiro Ortiz,
şi a anuarului Studii Italiene (director Alexandru Marcu), o
replică românească a publicaţiilor de mare prestigiu ştiinţific
ale Şcolii Române din Roma, Ephemeris Daco-Romana şi
Diplomatarium Italicum.
în cei trei ani de activitate (nu aveam studii de biblio-
teconomie şi nici nu cunoşteam clasificarea zecimală, dar
eram pasionat de munca de bibliotecar, pe care o consider
una dintre cele mai nobile şi mai adaptate profesiuni pentru
un intelectual calm), am citit desigur majoritatea operelor
reprezentative din incinta Bibliotecii. Cele două camere care
o cuprindeau erau o podoabă a Facultăţii de Litere şi
Filozofie, ornate cu obiecte de artă, cu reproduceri fine după
capodopere ale picturii italiene, cu arazzi şi statuete, daruri
generoase ale acelui mare prieten al culturii româneşti care a
fost profesorul Ramiro Ortiz.
în sediul Bibliotecii, în anii aceia tineri, se întîlneau de
multe ori redactorii, fluturau afişele revistei Cadran, la care
se încercau condeiele atît de tinere şi de lucide ale unor
studenţi ca Miron Constantinescu, Mihnea Gheorghiu, Ştefan
Popescu, Manea Mănescu, Corneliu Mănescu, Silvian
Iosifescu, Mihai Dragomirescu, V. Iliu.
Desigur că activitatea în bibliotecă m-a influenţat covîr-
şitor, purtîndu-mă de la întîiele preocupări de cultură
franceză spre noile orizonturi italiene. Aci mi-am pregătit
teza de doctorat în Litere şi Filozofie, tratînd despre
Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian.
Aveam să părăsesc Biblioteca în noiembrie 1941, poarta
mea de intrare în lumea şi cultura mirifică a Italiei, pentru
cinci ani de serviciu militar ! Mă urmau la Bibliotecă, custozi
şi prieteni, profesorii Paul Popescu, George Lăzărescu, D. Pă-
traşcu. Aceştia din urmă aveau să fie şi primii doctori în
filologie de sub conducerea mea ştiinţifică. Iar dacă astăzi în
rafturile Bibliotecii de la etajul II al vechii clădiri a Universi-
tăţii se află şi lucrările noastre, ale vechilor „cusţozi", mereu
mai numeroase cu anii care trec inexorabil, explicaţia primă
se datorează orelor tîrzii de noapte, de studiu şi de veghe în
cei mai frumoşi trei ani ai formaţiei noastre intelectuale.
*
 Coincidenţa cea mai stranie face ca să primesc corectu-
rile Studiului introductiv la traducerea Etei Boeriu a Rimelor
lui Francesco Petrarca, chiar în ziua venirii ei în Roma, după
primirea medaliei de aur cu care Florenţa a cinstit-o pe
traducătoarea lui Dante. Scriam că Eta Boeriu şi-a încheiat
marea sarcină de a fi tradus în limba română triada
extraordinară a scriitorilor care au pecetluit originile
literaturii italiene : Dante, Boccaccio, Petrarca, purtînd-o de
la începuturi pe cea mai înaltă platformă artistică.
Şi în cazul acesta ultim al travaliului său artistic — tăl-
măcirea unei antologii a poeziei lui Francesco Petrarca — ea
a demonstrat cît de profund a pătruns în realitatea,
specificul istoriei poporului italian, a cărui cultură milenară
merită orice devotament intelectual. Ea a dovedit şi acum
cunoaşterea adîn-că şi interpretarea fidelă a poeziei italiene
a marelui trecen-tist, traducerea sa fiind operă de creaţie
literară. Prin înţelegerea structurală a originalului, prin
pătrunderea sa integrală sub raportul emoţional, traducerea
poate să impresioneze ca şi originalul. Şi în cazul Petrarca
(cum a făcut-o în cazul traducerii Divinei Comedii, fiind
alături de înaintaşi şi Măria Kiţu, singurele femei din lume
care au tradus capodopera dantescă^, Eta Boeriu dovedeşte
calităţi deosebite de exprimare artistică, o vastă cultură
generală, cunoaşterea temeinică a limbii din care traduce şi
în care traduce, cu toate subtilităţile ei, aprofundarea epocii
şi a condiţiilor în care au fost scrise versurile lui Francesco
Petrarca.
Scriam cîndva în legătură cu problemele traducerii poe-
ziei : Cineva a spus : a traduce versuri înseamnă să dansezi
legat de mîini şi de picioare. Este oarecum adevărat. Să ne
gîndim doar la faptul că, la traducerea unui sonet (şi Petrarca
este unul dintre cei mai mari sonetişti ai lumii), traducătorul
nu este numai ţinut să respecte legea de fier a celor
patrusprezece versuri, ci, transpunînd conţinutul originalului,
bazat pe complicate elemente de formă, construite cu
minuţiozitate şi precizie geometrică, va trebui să intre
voluntar în cătuşele strînse ale unui număr de silabe, ale
accentelor şi rimelor absolut obligatorii. Dacă adăugăm la
toate acestea obligaţia de a obţine sonoritatea, limbajul şi
tensiunea emotivă a originalului pe care traducătorul va
trebui să le obţină cu exactitudine armonică în cealaltă
limbă, care frecvent refuză să se supună cătuşelor amintite,
ne dăm seama de marea răspundere, de uriaşele cerinţe
artistice pe care le ridică acest gen al traducerilor. Am ajuns
la frontierele imposibilului şi, de altfel, nu puţini au fost
esteticienii care au şi formulat „teoria" intraduc-tibilităţii
poeziei. Dar faptele l-au contrazis.
O astfel de „faptă" artistică este şi traducerea Etei
Boeriu, care are transparenţa cristalului, fluiditatea şi
oglindirea multiformă a apei, în curgerea perpetuă a
formelor şi a imaginilor, în cuprinderea tuturor culorilor şi
glasurilor naturii, de la firul de iarbă pînă la stea, care
însufleţesc şi luminează întreaga poezie a lui Francesco
Petrarca.

în ţara noastră au început inundaţii catastrofale. Nouă,

de departe, ni se pare neverosimil. Am primit o scrisoare de
la George Lăzărescu, în a cărui profundă sinceritate şi
umanism am crezut totdeauna, de cînd l-am cunoscut, eu
student şi el elev strălucit pe băncile Liceului Şincai, şi am
impresia că l-am influenţat uşor, purtîndu-1 către zările
magice ale Italiei : „Ţara noastră trăieşte zile de adevărat
potop, potop de proporţii biblice. De necrezut. Noi, cei din
Bucureşti, sîntem feriţi, dar urmărim cu groază toată
dezlănţuirea naturii. Sînt momente ca în Giudizio Universale
a lui Michelangelo. Oamenii, cu miile, fac diguri pe zeci şi
sute de kilometri, ar fi în stare să se aşeze cu propriile trupuri
numai să nu lase apa să treacă şi. să acopere alte mii de
hectare. Se pare că ţara noastră nu a mai trăit

asemenea momente de la potop încoace. Cînd se va

termina acest cataclism ?..."
Am vorbit în aceeaşi zi componenţilor Uniunii Storia ed
Arte care se pregăteau să plece în România despre ţara
noastră, despre hora de frumuseţi care nu-şi poate afla
termeni de comparaţii decît într-o geografie a Esteticii. Am
vorbit despre poporul nostru, care a crescut cu rădăcinile
înfipte adînc în vastele straturi geologice, ridicat spre
luminile cerurilor incandescente cu verticalitatea melodioasă
a înaltelor flori. în ţara noastră se poate învăţa despre
excepţionala armonie a unei coroane iradiante cu care un
ipotetic creator al Universului şi-ar fi putut încinge nobila sa
frunte.
Cu fluiditatea fluviilor, acuma deslănţuite în cataclism, se
coboară cele trei mari trepte geologice care divid aria ţării,
ascultînd de legile unei simetrii danteşti, împărţită în treimi
perfecte de munte, de coline şi de cîmpii.
Flota violetă a munţilor României a navigat în spaţiile
siderale ale Mioriţei, purtînd spre luminoase sorţi istorice
poporul de păstori îndrăgostit de ritm şi de culoare. La
poalele lor se va fi ridicat peste ani, ca un înalt definitiv
simbol, coloana fără de sfîrşit care leagă pămîntul de cer,
marele deget arătător al locului pentru totdeauna destinat
poporului român.
Albastrul mirific de Voroneţ, albele ziduri ale mînăstirilor
au scăpărat în faţa marilor călători străini, care au dorit, ca şi
Henri Focillon, să le păstreze nealterata frumuseţe sub
cupole de transparent cristal.
Astăzi omul a adăugat elemente noi cosmosului, sfîşiind
aerul cu fulgerele albe ale hidrocentralelor, cu curcubeiele
înscrise pe cerurile de noapte de incandescenţa marilor
furnale. Roata de ape sălbatice va purta România
contemporană, cu viteza electricităţii generale, spre treptele
înalte ale modernităţii. Orice se va întîmpla, nimic nu va
atinge frumuseţea ţării noastre de vis, frumuseţea destinului
ei contemporan şi a oamenilor vii care îl făuresc.
Intelectualii italieni şi-au exprimat toată calda înţelegere
pentru momentele de încordare prin care trece eroicul
nostru popor şi, în sălile Accademiei di România, au avut loc
o expoziţie şi un concert, închinate României. La expoziţia de
pictură au participat unii dintre cei mai importanţi maeştri ai
artei plastice contemporane italiene, semnificînd, în
finalitatea ei, un sens simbolic de solidaritate umană, dar şi
de un important interes cultural. Cincizeci de artişti de
diverse tendinţe de înţelegere a artei au participat la această
expoziţie a solidarităţii, în conexiune cu frumuseţea.
Sensibilitatea este o altă caracteristică a argumentelor
operelor prezentate, a semnelor estetice dintre cele mai
valoroase ale artei contemporane a Italiei. Dar în această
expoziţie emblematică noi am găsit mai mult decît
frumuseţea în semnul acelei înţelegeri umane şi universale
care este finalitatea noastră, a tuturor.
Nu alta a fost semnificaţia concertului Orchestrei de
Cameră a Romei, dirijat de maestrul Francesco de Masi.
Acest splendid complex cunoscut în toate ţările lumii şi-a
dedicat concertul clipelor grele ale României, ca o altă
magnifică expresie de adeziune şi de profundă simpatie
pentru poporul care, îmblînzind apele năvalnice, le va dirija
forţa stăpînită către făurirea unei fericiri într-adevăr umane.
 101 JURNAL 1TAUAN
încarnarea poeziei

A MURIT il Grande Vecchio, a murit Giuseppe /\

Ungaretti. Valoarea lumii s-a micşorat prin dispa-
iT riţia în infinit a unui alt vast, sonor ecou al seco-
lului care trece. A murit poetul care s-a considerat totdeauna
doar un grăunte de nisip din deşertul nesfîrşit al istoriei, o
„docilă fibră a universului".
Am fost la înmormîntarea lui chemat de vocea frîntă a lui
Giancarlo Vigorelli, alături de oaspeţii Accademiei din Valle
Giulia, Dragoş Vrînceanu şi Gamilian Demetrescu. Orga din
San Lorenzo fuori le mura ne-a învăţat despre frumuseţea
imnurilor morţii, iar cele două minute şi jumătate ale „dis-
cursului" funebru al lui Carlo Bo l-au prohodit ca cea mai
sfîşietoare lamentaţie pe marele poet, sub un soare
copleşitor, în cimitirul geometric Verano. Nu era lume multă,
nu erau autorităţi, erau numai scriitori, nici ei prea mulţi.
Marele mim care fusese totdeauna Ungaretti în cea mai
dezlănţuită gestică, în rîsul celor mai ascuţite cascade, s-ar fi
amuzat îndelung pe aleile asfaltate ale cimitirului roman, sub
candelele chiparoşilor, asistînd la o asemenea insolită
ceremonie.
Rîsul atît de straniu al acestui protagonist al unei
moderne Commedia dell'Arte l-am auzit răsunînd prima oară
pe ţărmul mării în incinta de vis a Superbei, pe înălţimile de
azur mat ale Genovei, la Congresul din 1965 al scriitorilor
latino-americani.
întovărăşindu-1 pe asprul drum pe poetul şi prietenul
Miron Radu Paraschivescu, tradusesem în simbioză electivă
şi afectivă o antologie ungarettiană. M-am apropiat cu mare
sfială, pentru a i-o înmîna, de acela care se învecina cu vîrsta
ameţitoare de optzeci de ani. L-am găsit în acele ceasuri
albastre pe „Marele Bătrîn", îndrăgostit, sfîşiat de iubire,
explodînd în cele mai neverosimile cascade de rîs. Mi-a
vorbit îndelung despre dispariţia păsărilor cîntătoare (nu era
un simbol) din Italia, ţara frumuseţii şi a istoriei, mi-a vorbit
despre exasperanta discordanţă care exista între timpul
exterior al civilizaţiei moderne şi profundul timp interior.
Erau pentru el două fluvii imense cu o curgere discontinuă,
cu mari viteze inverse. Singura cale care a mai rămas omului
este navigarea pe un asemenea fluviu ale cărui ape sînt fără
de întoarcere. L-am ascultat atunci pe Giuseppe Ungaretti
urlînd, fermecat, şi s-a impus desigur comparaţia cu bătaia
marilor unde ale mării în furtună. Freamătul ungaretian era
continuu, incantatoriu, ca oceanul planetar în eternă
vibraţie, cîntînd ca aezii Medite-ranei, cu grava lui voce
tragică, trecerea, inexorabila trecere. Dar totdeauna se
revela sub marile gesturi, sub înspăimîntă-toarea sonoritate,
inefabilă, extraordinara suavitate a aceluia care acuma se
identifică cu opera în amintirea literaturii lumii.
îmi amintesc de aici de departe şi refac aproximativ
cuvintele unui profil posibil ungarettian care au însoţit tradu-
cerea românească.
Acest profund martor şi confesor al omului şi al istoriei
sale moderne a putut să fie încadrat de autorii de manuale
universitare între reprezentanţii ermetismului în poezia
italiană. Ermetismul avusese în literatura italiană o
coloratură de inco-municabilitate într-o societate care era
departe de om. Viaţa era aridă în fascismul invadent, marile
idealuri ale omului erau absente în sensurile lor corale.
Ermeticii recunoşteau imposibilitatea comunicării
existenţiale şi se scufundau, ca în ape grele, în undele
propriului eu, dar nu pentru exteriorizarea, ci pentru o mai
profundă introversiune, vastă escavaţie în substituirea
proprie, în solitudinea universului. Autorii de manuale care l-
au înscris pe Ungaretti între ermeticii absoluţi n-au putut
adera la profunzimea modernităţii sale expresive, pentru a
putea constata că faimoasa „nuditate a cuvîntului",
„dezagregarea sintactică", formule cu care este sigilată arta
lui Ungaretti, sînt echivalente cu demolarea formei depăşite
şi aspiră către arhitectura nouă a versului modern.
 Copilăria egipteană a celui care s-a născut în urmă cu
optzeci şi patru de ani în Alexandria s-a oglindit în versurile
 de început ale poetului, evocator al infinitului grandios al
pustiului, al soarelui arzător şi al fluviului încărcat de istorie,
Nilul. Va studia la Paris, pe ţărmurile unui alt fluviu, care va
curge evocator alături de alte ape care au străbătut viaţa lui
Ungaretti, într-una din capodoperele sale, intitulate chiar
Fluviile. La Paris va cunoaşte îndeaproape pe reprezentanţii
poeziei pure, pe Rimbaud, pe Mallarmé, sau, direct, pe Guil-
laume Apollinaire (acela care îi răpise iubirea unei adoles-
cente !). Va învăţa despre esenţialitatea lirică, despre poezia
imediată, corespondentă directă a unui mod rapid, cvasi
instantaneu de a percepe realitatea şi de a o transloca în
imagini transparente. Poezia aceasta corespunde şi unui
impresionism filtrat şi răsfrînt prin cristalul poliedric al
senzaţiilor, ca o iluminare, ca o imediată viziune a unui peisaj
de noapte, luminat brusc de alba descărcare a fulgerului.
Ungaretti a cunoscut şi acrobaţia verbală şi grafică a
futuriştilor, ameţitoarea formulă a „cuvintelor în libertate",
dar totdeauna s-a arătat a fi un căutător neliniştit de concret
şi de esenţialitate lirică. Pentru el, cuvîntul „gol" este un
centru vibrator, un nucleu iradiant. S-a impus comparaţia cu
piatra grea aruncată în apele calme ale unui lac, centru
pendular de la care iradiază valuri concentrice mereu mai
vaste în lungimea lor de undă şi interferenţe irizate.
Experienţa gravă a primului război mondial, în care a
luptat efectiv pe înălţimile albe, roase de vînturi ale Carsului
în Italia şi în Franţa, apropierea existenţială de culorile
morţii, această „immemore sorella", l-au purtat cu mari paşi
înainte pe drumurile aspre ale realităţii, ale cunoaşterii şi ale
apropierii de oameni. După război a participat la mişcările
spirituale ale Italiei contemporane, i-a cunoscut profund
viaţa literară, şi-a adîncit studiile de istorie literară şi a putut
fi profesor de literatură italiană la Universitatea braziliană
din Sâo Paolo. Aci a ţinut cursuri de înaltă ţinută academică,
în care s-au reflectat îndeosebi studiile sale temeinice asupra
liricii italiene de la Francesco Petrarca la Giacomo Leopardi.
A călătorit mult : „Fino alla morte in balia del viaggio..."
scrisese într-o poezie profetică din 1916. A tradus mult din
marii scriitori ai lumii (Racine, Shakespeare, Mallarmé) şi a
scris şi multe versuri în care a depăşit treapta unui
fragmentarism filtrat, jertfind magiei sugestiei şi valenţelor
muzicale ale versului, dar tinzînd subliniat să redea
cuvintelor întreg sensul lor primordial, uneori în ritmuri care
amintesc de cunoaşterea deplină a clasicismului prozodiei
poeţilor din Ottocento. Respiraţia vastă a versurilor sale este
sub semnul sensului de immediatezza lirică, de aderenţă
nemijlocită la viaţă. Ariditatea geometrică a primelor versuri
se transformă în sobrietatea mijloacelor de expresie.
Reîntors din continentul american, Giuseppe Ungaretti
va fi profesor de literatură italiană la Universitatea din
Roma, dedicîndu-şi cursurile universitare literaturii
contemporane. Va primi unele premii literare (dar niciodată
Nobel, de la care va rămîne totdeauna marele exclus !).
Ideile centrale ale noilor sale volume de poezii sînt ale
autobiografismului de martor al atîtor momente din viaţa
proprie şi colectivă, de la moartea fiului la moartea pe
ultimele fronturi sub semnul strivitor al războaielor.
Acuma acela care se autodefineşte ca „uomo di pena"
aduce în dar tuturor oamenilor sufletul său „ben sola e ben
nuda". Umilinţa sa artistică este deplină în aspiraţia de a se
simţi o „docilă fibră a universului". Poezia lui Ungaretti este
o meditaţie permanentă asupra propriei autobiografii,
asupra trăirii în mijlocul furtunilor vieţii, este un „strigăt
unanim". Cuvîntul său are forţa elementară a energiilor
primare, este esenţial liric, limpede, nudă expresie a stărilor
sale de suflet. De aci şi constatarea existenţei unei surdine
pusă de poet valorilor fonice ale versurilor sale, acea stare
de incantaţie şi de inefabil. Sensibilitatea îndurerată a
poetului a găsit o concordanţă deplină în sobrietatea
expresivă, în modulaţiile noi care au frînt ritmurile
cunoscute, dînd uneori impresia de răceală abstractă acolo
unde, în realitate, este vorba numai de sobrietate austeră,
de meditaţie gravă asupra întrebărilor umanităţii, dintre care
primordială îi apare poetului caducitatea.
. '' Trebuie respinsă cu tărie ideea închiderii lui Ungaretti
în înaltele turnuri de fildeş. Lirica lui este în fond un „strigăt
unanim", un „strigăt" aderent la realitatea perenă a vieţii, o
confesiune dintre cele mai umane şi mai dramatice din cîte
se cunosc în literatură. Poeţii „au suferit", „au strigat pentru
toţi", va fi declarat Ungaretti, durerea lor a fost altoiul
durerii universale, fragilitatea condiţiei umane a fost
mărturisită cu mijloacele simple ale clarităţii depline.
Exemplul ungarettian a fost excepţional de oportun
pentru germinarea unei modulaţii poetice a cărei aripă gravă
a atins generaţiile actuale ale poeziei italiene. Tinerii, de care
era atît de apropiat „bătrînul care nu vrea să moară
niciodată" (cum se autodefinea Ungaretti, atît de optimist în
ultimele zile ale vieţii), au simţit 111 arta lui vibraţia înaltă a
unei voci profunde a universului. Pentru ei, pentru literatura
contemporană a Italiei, Giuseppe Ungaretti este promotorul
unei poezii dense, încordate, esenţiale, trăită profund,
uneori cerebral, intelectualist, totdeauna sincer. Părăsind
schemele tradiţiei prozodice, care nu puteau cuprinde în
rama lor tumulturile moderne, chinurile labilităţii, durerea
vie a omului contemporan, Ungaretti are marele merit
artistic de a fi introdus în literatura lumii înclinarea către
valoarea melodică, emoţionantă a verbului, modulaţia frîntă
care ascultă de legile ritmurilor interioare, copleşită de
lumina primordială, sorbind la izvoarele pline de adevăr, de
cunoaştere şi de durere ale condiţiei umane contemporane.
tehnologiile strivitoare către zonele de candori, către
umanitatea naturală, simplă. Discutabil filozofic, Carlo
Cassola îngheaţă într-un imobilism istoric care refuză
consemnarea schimbărilor esenţiale ale condiţiei umane.
Personajele naratorului italian aspiră spre paradisul pierdut
al copilăriei, aspiră spre natura fundamentală, spre marile ei
valori elementare. Personajele lui Cassola se revendică de la
o etică pură, în voinţa lor supremă de a-şi justifica existenţa
prin devoţiunea către altul, pînă la jertfa de sine. în
pesimismul raţiunii de a exista în lume, omul este suspendat
într-un univers îngheţat, nedeterminat social, istoric,
necaracterizat decît ca o expresie a unei stări atemporale. în
imobilismul în care oamenii „nu fac istoria la persoana întîi",
doar propria coerenţă cu sine însuşi poate caracteriza
superior etic condiţia umană. în lumea raporturilor alienate,
sarcina primară a creatorului este de a lua omului o parte din
încărcătura care îi striveşte umerii fragil (cum o spusese, de
altfel, şi Camus). Condiţia umană capătă astfel la Cassola o
nouă redimensionare prin capacitatea jertfei de sine, iar
concepţia lui despre viaţă este echivalentă cu existenţa pură
în aderarea la un univers lirico-existenţial, într-o descriere
magico-epică.

Unul dintre cei mai controversaţi scriitori ai Italiei con-

temporane, din care am tradus un tulburător, scurt roman, II
taglio del bosco, subiect de teză de doctorat al Despinei
Mla-doveanu, revăzut de curînd în Roma, după părăsirea
Toscanei, pămîntul său de predilecţie, este Carlo Cassola.
Cassola a fost învecinat de exegeţii literari de formulele
estetice de lîngă antiliteratură, dar fără cunoaşterea şi
acceptarea negaţiei totale, fără atingerea zonelor dizolvării
absolute a fenomenului literar. Mai mult decît de Joyce sau
Stevenson, mai mult decît de noul val al romanului francez,
Cassola a cunoscut influenţele prozei toscane în climatul unei
reviste ca Solaria. în perioada vente-niului fascist, Cassola,
în corelaţie cu mişcarea de rezistenţă, a demonstrat o rigidă
luciditate, o profundă cunoaştere a contradicţiilor societăţii
contemporane şi a căutat evadări din

în cetatea lui Ariosto

w 7 ERRARA a putut sa fie înscrisă în constelaţia #-/

cetăţilor Italiei ca un astru strălucitor. Supusă unor JL
teribile bombardamente în timpul ultimului război mondial,
nodul central de frumuseţe al Castelului, care însemna
arhitectonic cea mai masivă demonstraţie de trecere de la
evul mediu apăsat militar spre zorile iradiante ale
Renaşterii, a rămas, prin minune, intact în genuina lui
frumuseţe. Geometria lui îndrăzneaţă, orientată cu turnurile
de apărare spre cele patru puncte cardinale, se oglindeşte în
apele vii şi adînci ale şanţurilor care îi circumscriu masiva
siluetă. Albe lapide de marmoră îi constelează zidurile
paralele cu strada principală, semnificînd locurile în care,
într-o lungă noapte a anului 1943, fasciştii au împuşcat
ostaticii puri ai vechiului oraş. Lapidele albe ale amintirii sînt
şi în vechea stradă a ghetto-ului ferrarez şi, în lunga serie de
nume, se pot citi acelea multe pe care Giorgio Bassani şi
Vittorio de Sica le-au înscris în romanul şi filmul II giardino
dei Finzi Contini. Scapără alb şi zidurile de marmoră tăiate în
12.600 de diamante ale Palatului omonim, iar în magnificul
Dom ferrarez se putea citi inscripţia votivă care îi amintea
anul consacrării. în primele versuri pe care le cunoaşte limba
italiană :
Lo miile cento trenta cinque nato Fu questo templo a
Sau Gogio (Giorgio) donato Da Glelmo (Guglielmo)
ciptadin per suo onore, E mea fu l'opra = Nicolao
Sculptore.
Ferrara este şi oraşul fluviului Po şi al familiei Este, care i-
a însemnat Renaşterea şi care 1-a transformat într-un centru
mecenat de artă. Oraşul povestei de dragoste imposibilă
între Ugo d'Este şi noua Fedră a lumii care a fost soţia tatălui
său, preafrumoasa Parisina. Şi astăzi vizitatorul se în-fioară
coborînd în oarbele subterane în care au putrezut înainte de
moarte tragicii îndrăgostiţi. Subterana cu întreite ziduri,
prăpastie de piatră şi loc de închisoare perpetuă, poartă, ca
un registru al morţilor, numele înscrise pe tavan cu fumul
luminărilor, ale luptătorilor Risorgimcntului, aruncaţi aici de
către despoţii contemporani. Ferrara este şi oraşul
mormîntului Lucreziei Borgia, înscrisă în amintirea cronicilor
oraşului ca o luminată doamnă, protectoare a artelor, şi în
candoarea frumuseţii blonde pe care a nemurit-o
Pinturicchio.
Dar pentru noi Ferrara este oraşul lui Ludovico Ariosto,
în a cărui casă cu inscripţie ironică pe ziduri : Parva sed apta
mihi nu am îndrăznit să vorbim, lîngă al cărui mormînt din
Biblioteca comunală din Palatul numit del Paradiso am gîndit
îndelung la cea de a doua „muză italică", prima fiind desigur
Dante Alighieri. Ca un omagiu de reverenţă absolută pentru
marea poezie, într-o vitrină a sălilor care închid comorile in-
cunabulelor le lîngă mormîntul lui Ariosto, scapără, ca un
mare rubin, inima mineralizată a unui alt poet al Italiei,
Vincenzo Monti. Inima noastră încă vie a putut să-şi precipite
bătăile lîngă asemenea simboluri.
Despre Ludovico Ariosto, de la a cărui naştere se vor
împlini, în 1974, 500 de ani, am scris că sintetizează
renaşterea literară în toate carcteristicile ei esenţiale. Silit de
starea precară a familiei sale să intre în serviciul familiei
d'Este, obligat să facă pe Cavallero, pe curierul de încredere
în mai multe misiuni la Roma, Florenţa sau Milano, el nu a
fost niciodată mulţumit de starea sa de curtean. Dorea să
trăiască dincolo de fastul curţilor pentru a-şi putea oferi
posibilitatea creaţiei în care credea puternic. El nu a fost un
luptător în viaţa tumultuoasă a secolului său, dar nici un
sclav spiritual şi nici poet adulatoriu ca mulţi contemporani
ai săi. Ariosto a putut să plîngă asupra nenorocirilor patriei
oprimate, să urască dominaţia străinilor, să judece sever
opresiunile din partea seniorilor şi să se scandalizeze
împotriva Curiei Papale şi a înaltului cler. Opera sa literară şi,
îndeosebi, episodul Zborului lui Astolfo în lună, este o
teribilă, nemuritoare vendetta a acestui spirit în aparenţă
senin, a acestui filozof calm.
Aşa se demonstrează Ludovico Ariosto în cele şapte
satire ale sale, care sînt tot atîtea fragmente ale unei
autobiografii spirituale a poetului. în acest original epistolar
versificat, Ariosto se autoportretizează în modul cel mai
realist. Aruncînd masca de catifea a curteanului, poetul lucid
denunţă turpitudinea curţilor, trasează portretele viu
colorate ale unor obtuzi seniori, îşi exprimă cu sceptică
eleganţă ideile asupra lumii. Satirele sînt un reflex profund
al vieţii lui Ludovico Ariosto, portretul în realitate al unui
intelectual care poate să-şi ia revanşe spirituale în faţa
contemporaneităţii.
Tot ca alte documente ale artei contemporane şi, îndeo-
sebi, ale vieţii de curte, se înscriu şi cele cinci comedii în
versuri. Strălucesc în aceste comedii, întreţesute de la un cap
la altul cu fapte şi evenimente ale vremii şi ale Ferrarei,
trăsături apăsate, virulente, satirice şi ironice. De o rară
incisivitate, ele au spart tiparul modelelor clasice şi au
contribuit la formarea comediei moderne.
în Rimele sale, dedicate total aceleia care i-a fost unica
femeie şi iubire, Alessandra Benucci, Ariosto, petrarchizînd
în maniera predilectă a secolului, izbuteşte însă să fie sincer
de multe ori, transcriind în mod realist o caldă senzualitate
care îl copleşeşte.
Dar toate aceste lucrări literare semnifică doar
pregătirea, acordurile preludiului care anunţă marea
simfonie a capodoperei literare a Renaşterii italiene, Orlando
Furioso.
La această operă, poem epic de o rară armonie, care
cuprinde sintetic întreaga epocă a Renaşterii, Ludovico
Ariosto a cizelat mai mult de zece ani.
Poemul Orlando Furioso reia acţiunea „marilor fapte"
epice de unde fusese întreruptă în Orlando Innamorato al
lui Matteo Măria Boiardo. Poemul epic al lui Ariosto
debutează cu fuga personajului central feminin, Angelica.
Această evadare a Angelicăi din Parisul asediat este motorul
care va pune în mişcare imensa transmisie a întîmplărilor şi
peripeţiilor poemului, îndrăgostit profund de Angelica,
protagonistul Orlando fuge la rîndul lui pentru a o regăsi.
Trecînd prin cele mai stranii aventuri, demonstrînd
totdeauna extraordinara sa forţă şi curaj, el va afla pînă la
urmă că Angelica s-a îndrăgostit de un tînăr sarazin, Medoro,
cu care a plecat în regatul ei îndepărtat din Cătai. Disperat
pîna la nebunie, furiosul Orlando va rătăci în Franţa, în
Spania şi în Africa, devastînd păduri şi oraşe, neputînd să fie
înfruntat şi reţinut de nici o forţă a naturii. Dar un campion
de luptă şi prieten, Astolfo, izbuteşte să urce cu întraripatul
Ipogrif pînă în cerul lunii, unde se păstrează tot ceea ce pe
pămînt a fost dispreţuit şi aruncat. Aci se află, îngrămădite
într-o stare haotică, lacrimile îndrăgostiţilor, adulaţiile,
darurile închinate celor puternici pentru dobîn-direa de
favoruri, versurile care flatează, activităţile în slujba curţilor
şi un şir nesfîrşit de vase care conţin, într-o stare fluidă,
mintea acelora care şi-au rătăcit-o pe pămînt. Cele mai multe
dintre aceste amfore poartă inscripţii cu nume de poeţi, dar
nu lipsesc nici ale îndrăgostiţilor, ale principilor, ale
magicienilor, ale artiştilor ori ale astrologilor. Se află chiar şi
vasul care conţine o parte din mintea însăşi a lui Astolfo. Iar
într-o amforă mai vastă se află, întreagă, mintea viteazului
paladin al lui Charlesmagne, Orlando cel nebun din dragoste.
Coborît din ceruri, Astolfo, cu ajutorul altor paladini, îl
constrînge pe furiosul Orlando să inspire conţinutul vasului,
să-şi regăsească astfel în întregime mintea, vindeeîndu-se în
acelaşi timp şi de nebunie, şi de dragoste. împreună cu
Astolfo, Orlando asediază Bizerta şi izbuteşte să-1 învingă pe
campionul păgîn Agramante. Alături de firele acţiunii lui
Orlando se ţes acelea ale nobilului războinic păgîn Ruggero.
Din căsătoria acestui descendent al troianului Hector cu
Bradamante, viteaza sora a lui Rinaldo, îşi va trage
descendenţa, peste ani, nobila familie din Ferrara a
Estensilor.
Acestor două fire principale li se alătură, întretăindu-se,
nenumărate alte fire secundare, alcătuind o imensă şi divers
colorată tapiserie. Ludovico Ariosto mînuieşte suveica
acestor fire cu o artă extraordinară, nelăsînd niciodată
impresie haotică. Din aceste motive, de acorduri de puncte şi
contrapuncte, poemul epic ferrarez a putut să fie comparat şi
cu o simfonie vastă în care au fost însumate cele mai de
seamă instrumente pentru a sintetiza, coral, Renaşterea
literară.
 IU JURNAL
ITALIAN

Artiştii Renaşterii nu aveau pretenţia de a inventa ei

materia poetică. Ei erau interesaţi estetic, mai ales de modul
în care să exprime subiectele, chiar preexistente. Jertfind şi
el acestui comandament estetic, în care, de altfel, literaţii Re-
naşterii îi imitau mai departe pe clasici, Ludovico Ariosto şi-a
extras materia din ciclurile carolingiene medievale (materia
di Fiancia), continuînd cele trei teme fundamentale
existente în Orlando Innamorato. Ca şi Boiardo, Ariosto se
pleacă stării de scriitor-curtean, specifică pentru literaţii
Renaşterii, adăpostiţi la curţile seniorale, atunci cînd îi face
pe seniorii săi, Estensii, să descindă din obîrşii atît de nobile
şi de îndepărtate ca origini în istorie. Dar, spre deosebire de
Boiardo, la Ariosto se simte clar că acest tribut de curtenie
adulatorie este absolut impus, că este o obligaţie care
trebuie să fie plătită, şi este plătită, tendenţios putem s-o
spunem, gîndindu-ne la întreaga semnificaţie a episodului
Astolfo în lună, care este cea mai directă revanşă a
scriitorului asupra acestor „stăpîni" ai pămîn-tului. Dar chiar
în versurile de „adulaţie" ale poetului ferrarez este prezentă
o vibraţie care aminteşte de virulenţa scrisorilor
flagelatorului principiilor, Pietro Aretino.
 Continuînd aceeaşi linie a epicii Renaşterii italiene relativ
la desacralizarea miturilor cavaleriei, la umanizare şi la
scoborîrea de pe piedestale a austerilor paladini, Ludovico
Ariosto 1-a făcut pe protagonistul Orlando nu să fie numai
îndrăgostit (cum îl transfigurase Boiardo), ci să şi
înnebunească din iubire.
O altă trăsătură caracteristică care distinge Orlando
Furioso de alte producţii ale epocii Renaşterii italiene este
unitatea organică de construcţie a poemului. Aidoma
splendidelor edificii pe care le-a ridicat geniul arhitecţilor
Renaşterii, care au împodobit Italia cu un alb veşmînt de
piatră şi de marmoră, ascultînd de legile supreme ale
simetriei, se ridică marmorean şi armonic poemul lui Ariosto,
sinteză simfonică a sentimentelor omului Renaşterii, a
splendidei dezvoltări a personalităţii umane. Cea de a doua
muză a Italiei, cu sensibilitate infinită a atins toată gama
umană a contemporaneităţii sale. Aşa cum Divina Comedie
a sintetizat evul mediu, Orlando Furioso sintetizează
Renaşterea, antipodul epocii de obscurantism, intonînd vieţii
depline, frumuseţii, bucuriei de a trăi. Ludovico Ariosto nu a
întors spatele Italiei, vremii sale şi realităţii pentru a naviga
halucinant pe mările fantaziei, ci a întrepătruns vechea lume
cavalerească cu palpitările vieţii contemporane, cu propriile
bătăi ale inimii sale, cristalizînd în poemul său specificul
italian.
 în Orlando Furioso, cel mai naţional poem al Italiei,
Ludovico Ariosto a creat fabula zborului lui Astolfo în lună
pentru a putea spune, în sfîrşit, toate marile adevăruri
despre vremea sa. El a vrut să se răzbune în acest tărîm liber
al cerului de tot ceea ce trebuise să spună, silit, pe pămînt. în
lună s-a refugiat întreaga minte a oamenilor de pe pămînt,
acolo există imense băşici, tot atîtea mari imperii de
altădată. Acolo se află, sub forma emblematică de greieri
striviţi, versu-' rile de adulaţie intonate pe pămînt, alături de
simbolice, * dezumflate foaie de vînt ori sticle sparte. Acolo,
în cerul lunii, Ariosto a devenit judecător aidoma lui Dante,
anihilîndu-şi ^ starea de curtean, ridicîndu-se el drept senior
al artei, care lansează fulgerele satirei, aidoma zeilor. Spiritul
marelui poet triumfă integral asupra vicisitudinilor vieţii
temporale. Şi Ludovico Ariosto, pe deplin pătruns de
umanism laic, nu mai arată reverenţă nici măcar faţă de
religia catolică, asupra căreia discută, prin Astolfo, cu
evanghelistul Ioan, deplorîndu-i excesele şi misticismul şi
putînd primi pentru această atitudine, peste ani,
supranumele de Voltaire al Renaşterii.
O altă caracteristică principală a poemului lui Ariosto, şi
ea comparabilă Divinei Comedii, este iubirea de patrie care
parcurge Orlando Furioso ca un fir incandescent. Ariosto
exaltă gloria trecutului, pe luptătorii pentru libertate ai ţării
sale, lansează invective de flacără împotriva oprimatorilor
Patriei, pe care îi aseamănă cu oribele harpii care populează
pădurile infernale. Emul al lui Dante, Ariosto va apostrofa cu
rară violenţă Italia pentru a o trezi din prostraţie, găsind
cuvinte arzătoare pentru a-şi striga imensa lui deznădejde :
„O, d'ogni vizio fetida sentina, dormi Italia
imbriaca..."
 ALEXANDRU BAIACI

Omul Renaşterii este văzut în integrabilitatea sa, în

anatomia sa, mişcîndu-se cu uşurinţă într-un spaţiu deschis.
în cazul poemului ariostesc se poate vorbi de centre estetice
mobile, de parcurgeri de curbe spaţiale şi temporale care nu
sînt finite.
Poate că nici un alt poet nu a avut ca Ludovico Ariosto
claritatea drept calitate a formei, dimensionată de
preceptele raţionale ale inteligenţei Renaşterii. El a aruncat o
privire de sus, din cerul lunii, asupra personajelor şi
situaţiilor în perpetuă mişcare. Alternarea în echilibru stabil
a planurilor în care se mişcă personajele ariosteşti, înzestrate
global cu toate însuşirile complexe ale unui om nou, raţional,
este o altă lucidă caracteristică a artei literare a Renaşterii.
Creatorul devine centrul vibrator, primul mobil, care dă
impulsul iniţial unei asemenea gigantice mişcări de rotaţie.
Emblema artei lui Ludovico Ariosto este omul liber.
Arta lui Ariosto are marele dar al spontaneităţii, al expre-
sivităţii imediate, vibrante şi colorate. Stilul său variat aderă
la toate meandrele naraţiunii fluide sau ale acţiunilor extrem
de mobile ale personajelor, trecînd cu rară măiestrie de la
liric la epic, Ia satiră sau ironie, contrapunctîndu-se,
întretăindu-se polifonic. Ca şi la Dante Alighieri, se poate
vorbi de o facultate atît de plastică, încît poate fi numită
sculptorică, a stilului poemului Orlando Furioso. Versul
popular al strofei, numită octava de aur, a căpătat la
Ludovico Ariosto o vibraţie profundă, de o extraordinară
muzicalitate, o fluiditate infinită, o supremă euritmie.
 ALEXANDRU BAIACI

Perfecţia măsurii, sensul magic al armoniei domină ver-

surile lui Ariosto şi cetatea Ferrara.
Meditaţie în Umbria

~T~ jMBRIA este singura zonă a Italiei care nu este i I

atinsă de valurile mării. îşi păstrează de secole de-V-/
numirea de ţara pictorilor şi a sfinţilor, dominată de verde şi
albastru, de San Francesco şi Raffaello. Pentru noi este
echivalentă cu unduirile spaţiului mioritic al Vrancei, această
insulă de pămînt a Italiei peninsulare. Colinele euri-tmiei sale
poartă sub cerul clar turnurile vechilor castele, campanilele
mînăstirilor în care clopote armonice anunţă ora apusului
dantesc, ceasul în care inima navigatorilor este sfîşiată de
nostalgie. Aerul dens al Umbriei nu cunoaşte furtuni, măslinii
de argint nu sînt îndoiţi de marile vînturi ale litoralului. Peste
verdele intens al colinelor seninătăţii suflă de secole spiritul
artei. Ea înfloreşte şi în micile oraşe care îi constelează
liniştea ondulatorie. Oamenii Umbriei trăiesc în artă, starea
lor estetică este a naturii, aci există o tradiţie artizanală
unică în Italia.
Aci se află micul oraş Foiigno, rectangularul Fulginium al
romanilor, înscris în amintirea lumii prin tipărirea, la 11
aprilie 1472, a Divinei Comedii. Aci, în această inimă a Italiei
care este Umbria, se află nodul antic de vestigii Spolcto. Din
înălţimea Podului Turnurilor, curcubeu de piatră peste abisul
 ALEXANDRU BAIACI

cheilor rîului Tessino, una dintre cele mai îndrăzneţe

construcţii ale oamenilor Renaşterii pe tronsonul unui
apeduct roman, Spoleto este o nestemată albastră. Aci, în
luna iunie, în fiecare încăpere a caselor roze care se înşiruie
ca boabele de smarald ale unui colier, în treptele străzilor in
cascade, se deschide privirii culoarea stridentă a sulelor de
expoziţii ale artiştilor veniţi din lume pentru II festival dei
due mondi. într-o subterană ca în catacombele miturilor
vechilor creştini a triumfat tînărul regizor român Andrei
Şerban, cu un atît de discutat spectacol ca Medeea. Aci au
fost expuse pînzele naivilor români, care au făcut ocolul
Italiei în doi ani de zile, fiind cerute de toate oraşele. Aci, pe
treptele care coboară spre una din cele mai splendide clădiri
ale evului mediu sumbru, am ascultat acordurile muzicii
sacre. în Domul afrescat de azurul lui Filippo Lippi, călcînd pe
pavimentul antic spre a te închina în faţa mormîntului lui
angelic, vei cere, ca în mare taină, sa-cristanului să-ţi
deschidă Capela Eroii, ale cărei ziduri Pin-turicchio le-a
împodobit nemuritor. Dar Spoleto, oraşul festivalului celor
două lumi, şi-a ornat piaţa din faţa gării cu unul dintre cele
mai realizate „aparate" mobile ale lui Alexander Calder.
în Umbria, la prima ei poartă de intrare, se află şi oţelă-
riile faimoase din Terni, lîngă care, pe o gigantică treaptă de
160 de metri, apele rîului Velino se precipită în fluviul Nera,
în cascadele delle Marmore, al căror spectacol unic 1-a
inspirat, grandios, pe Byron.
 ALEXANDRU BAIACI

De cîte ori ochii noştri n-au privit conturul citadelei de

tuf vulcanic, împlîntată ca o spadă în azurul cerului umbr. De
cîte ori paşii noştri n-au scandat ritmul vechi pe străzile
seculare ale oraşului de piatră Orvieto. Totul este de piatră,
tăiat în miezul stîncii, de la monolitul piedestal pe care se
înalţă alba minune a Domului, pînă la străfundurile miezului
viu al pietrei, pe care îl atingi cînd cobori în prăpastia fîntînii
Sfîntului Patrizio.
Trei sute de arhitecţi, sculptori, pictori şi meşteri ai
mozaicului au lucrat, ca în basmele româneşti, mai mult de
un secol pentru realizarea capodoperei gotice a Domului
orvietan. Faţada, la care şi-au transmis torţa artei şi visul de
a o desăvîrşi Maitani, Pisano şi Orcagna, este oglinda magică
a minunilor artei. Trei sute de ani de aspră muncă se justifică
în rama cea mai frumoasă pe care a produs-o geniul uman.
Faţada Domului orvietan este o gigantică pagină miniată de
mîinile angelice ale celor care justifică şi existenţa oamenilor
pe pămînt. Mozaicurile răsfrîng în apus peste ochii celor care
nu cred inundaţiile luminii lor de aur.
Dar pe zidurile interioare ale Domului se dezlănţuie
furtuna afrescurilor lui Luca Signorelli, răsună vizual înspăi-
mîntătoarele acorduri ale zilelor judecăţii de apoi — Infernul
vulcanicului Luca Signorelli a fost obiect de studiu îndelung
pentru geniul lui Michelangelo, creatorul Capelei Sixtine.
Medalionul pictat de artistul orvietan, reprezentînd pe Dante
Alighieri încununat de lauri, înclinat deasupra versurilor ne-
muritoare ale Divinei Comedii, sugerează paralelisme şi
 ALEXANDRU BAIACI

interpenetraţii de arte. Signorelli, pentru prima oară în

istoria artei, îndrăzneşte în parafrazarea predicii Anticristului
să înfăţişeze frumuseţea diavolului, spărgînd canoanele
medievale ale posomoritului Apocalips. La sunetul grav,
prelung al trîmbiţelor lor, oamenii se smulg, întrupaţi, din
centrul pămîntului şi ascend către luminile văii Iosafatului.
Vehemenţa ascensiunii, între imaginile de flăcări şi de mari
bătăi de vînt, are toată grandoarea tragică a unei imposibile
speranţe umane. Sufletele oamenilor din oraşul alb de piatră
nu se îndoaie nici sub uriaşele furtuni dezlănţuite de mituri.
Pentru mulţi călători, Gubbio este oraşul cel mai extra-
ordinar al Umbriei, înrădăcinat ca un cuib de vulturi pe cre-
stele prelungi ale Apeninilor. Culorile oraşului sînt stinse, iar
acoperişurile arse amintesc de zonele îndepărtate ale unor
ţări pustii. Labirintul străzilor înguste te poartă spre înălţimi
în care ard în noapte mari candele. Gubbio este oraşul celei
mai nebuneşti întreceri din lume — Corsa dei Ceri — beţia
colectivă mistică, amintind că te afli în cetatea supranumită
Pompeiul evului mediu. în acest oraş al fantasmelor, drumul
spre mînăstirea sfîntului Ubaldo urcă, în pasul unui om
obişnuit cu ascensiunile, timp de o oră. Echipele de purtători
ai grelelor luminări de lemn (ceri), de mai multe sute de kilo-
grame fiecare, biciuite de elanul întrecerii, dar şi de
misticism, urcă panta în mai puţin de treisprezece minute. în
insula de piatră din Gubbio, pe străzile care amintesc
curgerea torentelor din munţi, sînt numeroase umbrele de
porţi şi de ferestre oarbe. Ele sînt porţile morţilor. Prin
 ALEXANDRU BAIACI

cercurile lor trec sicriele către cimitir, iar după trecere, se

zidesc pînă la o moarte viitoare. Viaţa şi moartea nu se
interferează în misticismul frumuseţii sumbre a tristului oraş.
înaltul ev mediu pecetluieşte şi astăzi, militar şi grav,
întrecerile arcaşilor, care pot cu ba-lestrele să atingă mortal
ţinte la sute de paşi.

Dar tot în Gubbio se înalţă Palatul public al Consulilor,

într-adevăr unicul edificiu public care, în Italia, se poate com-
para cu florentinul Palazzo Vecchio. Din înălţimea celor
aproape o sută de metri, privirea se pierde în pendularea
dintre lumini şi umbre a spaţiului mistic sumbru. în
încăperile lui se păstrează o altă comoară a trecutului Italiei :
Tablele de bronz verde, descoperite în 1444, cu inscripţii
umbre şi latine. Monumentul filologic are aceleaşi caractere
sumbre care sigilează arheologia oraşului. Ca o reacţie
împotriva unei asemenea atmosfere copleşitoare, se ridică în
centrul Pieţei, între eleganta construcţie a Palatului del
Bargello şi silueta de maximă elansare verticală a Palatului
Consulilor, Fîntîna nebunilor. Vizitatorul care o ocoleşte de
trei ori devine cetăţean ideal al oraşului, aparţinînd de drept
congregaţiei inofensivilor nebuni, care în evul mediu circulau
liberi în Umbria, avînd dreptul de cetăţeni în toate micile
oraşe.
Cine vrea să întoarcă spatele nebuniei moderne,
exploziei mecanice, va călători în Gubbio, scufundîndu-se în
oceanul sumbru al evului mediu.
 ALEXANDRU BAIACI

Păstrez medalia Perugiei (anticul oraş etrusc Aperusia)

printre amintirile italiene, ca un obiect de preţ ideal. Mi-a
fost dăruită de către Rectorul Universităţii pentru străinii din
Perugia, cu prilejul unei conferinţe în aula acestui străvechi
locaş de cultură, al cărui student am aspirat inutil să fiu cu
mulţi ani în urmă. Capitala Umbriei domină de la înălţimea
acropolei sale valea Tibrului şi a fost comparată cu o mînă
uriaşă care se întinde asupra a cinci înalte coline. De pe acest
balcon aerian al oraşului, Giosuè Carducci a adresat un
patetic salut verdei Umbrii copleşită de artă şi de istorie.
Sufletul acestei insule neobişnuite se răsfringe în peisajul
care aminteşte luminile pictorilor primitivi şi în severitatea
crenelurilor Palatului Priorilor, surmontat de emblematicul
grifon. Aci se afla galeria naţională a Umbriei, cuprinzînd cele
mai reprezentative opere ale uneia dintre cele mai vestite
şcoli de pictură ale lumii, care avea să culmin prin Raffaello.
Lîngă Palat freamătă apele clare ale Fîntînii Maggiore,
desigur una dintre cele mai impresionante din Italia, încinsă
de hora de frumuseţe a basoreliefurilor lui Niccolo şi
Giovanni Pisano. Pe piedestalul în trepte al fîntînii, invadat
de porumbei, se pot descifra versurile latine care îndeamnă
trecătorul a privi atent viaţa fîntînii pentru a descoperi „cele
mai minunate lucruri".
Dar noi vom rătăci pe strada subterană a secolului al
cincisprezecelea, amintindu-ne de „calea sărutărilor" din
Cittâ delle Pieve, strada cea mai îngustă din lume, de o
lărgime de cincizeci de centimetri, şi în care atingerea
 ALEXANDRU BAIACI

madonelor care te încrucişau cereau şi sărutarea tinerilor atît

de amatori, din îndepărtatul ev mediu şi pînă în cea mai
apropiată contemporaneitate. Aci există o altă stradă
echivalentă cu o scară în trepte, de-a lungul vechiului zid
etrusc, a cărui minune perugină este arcul şi bolta denumită
Porta Marzia.
Dar înăuntrul cetăţii se află semnele tuturor stilurilor,
tuturor timpurilor. în acropola înălţimilor ei nu eşti conştient
de trecere, privind oraşele umbre ale îndepărtărilor, Assisi,
Foli-gno, Nocera, pînă la zidurile violete ale munţilor. Aerul
în Perugia nu este agitat, este un aer muzical, pe care îl res-
piră cei mai echilibraţi oameni din Italia. Ei au ştiut să lege
trecutul de prezent, fără convulsiuni.
Dar pentru noi, meditaţia în Umbria este echivalentă cu
meditaţie în Assisi.
In tra Tupino e l'acqua che discende dai colle eletto
dai beato Ubaldo, fertile costa d'alto monte pende...
Versurile danteşti definesc cu o desăvârşită preciziune
topografică înălţimile muntelui Subasio, pe care se înalţă
alba cetate ASSISI. Liniile de Stampă ale întreitelor ziduri
profilează pe cerul de iarnă profund albastru pecetea de
istorie şi de artă cu care acest oraş este sigilat de secole.
Străzile din Assisi sînt torentele de piatră trandafirie a
acestei cetăţi de vis, la al cărei orizont a răsărit, într-o
dimineaţă a anului 1182, un alt soare în tenebrele evului
mediu, San Francesco d'Assisi. Prin el, cetatea s-a sacralizat,
devenind loc de pelerinaj pentru creştini şi de meditaţie
 ALEXANDRU BAIACI

pentru cei însetaţi de artă, care cunosc in mìnnstirile înalte

ale cultului francescan miracolul armoniei antropomorf ice a
complexului de fresce, datorat geniului lui
< ; lotto.
Viaţa lui San Francesco d'Assisi, care a inspirat atîţia
ICrîitori şi artişti, de la Dante Alighieri pînă la filmul acestui ..ii
Fratello Sole, sorella Luna al lui Franco Zeffirelli, s-a des-
făşurat în întregime în Umbria. Biografia lui este cristalizată
sintetic în cel de al unsprezecelea cînt al Paradisului dantesc
sau în luminoasele pagini de legendă ale Fioretti-Xor. La în-
ceputul tinereţii sale, Francesco a dus viaţa fără de griji şi
gînduri a nobililor, cu care el, fiu bogat al unui negustor
umbru, vroia să se asemene. Interesant de amintit, pentru a
sublinia Caracterul activ al viitorului contemplativ, este
faptul de a fi stat im anumit timp în închisoare şi acela de a fi
participat, c;i voluntar, la miele lupte din sudul Italiei. La un
moment dat, dezgustai de intensa viaţă senzuală şi dorind --
idealist — sii alle remedii universale pentru acele timpuri de
ură şi de lupte interne, Francesco din Assisi renunţă la viaţa
pămîntească şi sc retrage în solitudini şi meditaţii. Dar acest
spirit, esenţialii nic reformator şi activ, nu putea să răniînă
închis în sine. I l.uistrat în strimta chilie sau în grandioasa
singurătate a munţilor. Coboară spre lumea vie, după ce s-a
gîndit profund la principiile reformei sale, pentru o intensă
agitaţie în mijlocul celor mulţi. Seraficul Francesco d' Assisi, il
poverello di Cristo, dovedeşte un demn urmaş al „ereticilor"
antipapali, un dìrz apărător al celor umili, predicînd violent
 ALEXANDRU BAIACI

împotriva fastului Bisericii, cerfnd întoarcerea la o religie a

simplităţii învăţăturilor primordiale. Dumnezeul acestui
logodnic al Madonnei Povertà nu seamănă de loc cu teribilul
Dumnezeu judecător al Apocalipsului şi toţi oamenii sînt într-
adevăr egali în faţa lui. învăţătura lui Francesco d'Assisi şi
concluziile ei se ridică împotriva pesimismului creştin de tip
medieval. Dogma luminoasă a acestui nou curent religios
combate puterea temporară a papilor, aspra lor teologie.
Toate excesele bisericii medievale (această viaţă este doar
pregătirea îndurerată pentru o viaţă viitoare, în toate
lucrurile lumii se află diavolul, adversarul omenirii, teroarea
anului o mie, care trebuia să aducă dispariţia definitivă a
lumii) sînt lovite în felul acesta direct de către noua doctrină
francescană. Popularitatea mişcării francescane, care predica
iubirea şi egalitatea între oameni, a fost de la început
extraordinară.
Acest călugăr care umbla desculţ pentru a atinge cu tăl-
pile şi pielea pămîntul, care putea predica iubirea şi pentru
celelalte fiinţe necuvîntătoare, nu numai pentru oameni, a
murit în ziua de 4 octombrie 1226 la Porzioncula, lîngă Assisi,
sub zborul ciocîrliilor care i-au încununat moartea, neuitînd
predicile ţinute „surorilor" întraripate sau „fratelui" lup din
Gubbino. Dar, aşa cum am mai scris, Francesco d'Assisi este
mai interesant pentru istoria literaturii, el fiind prima,
adevărata şi profunda voce a poeziei italiene. El a lăsat lumii
un cîntec de laudă şi de iubire absolută a vieţii şi a tuturor
lucrurilor şi făpturilor pe care viaţa le însufleţeşte. Acesta
 ALEXANDRU BAIACI

este Laus Creaturarum, cîn-tecul şi lauda făpturilor, psalm şi

imn de glorie. Acest extraordinar poem numit şi Cantica
Fratelui Soare, compus cu doi ani înainte de moartea lui
Francesco, este un grandios imn, din versuri neregulate,
înălţat de vocile tuturor lucrurilor create şi numite, în acel
sens de comunitatea caracteristică francesca-nismului, frate
sau soră. Ele pot fi elementele cosmosului, soarele, luna,
stelele, vîntul, apa, focul şi pămîntul lîngă care se află omul,
parte integrantă din universul creat. Singurul bun la care
omul nu va renunţa niciodată este natura şi îmbrăţişării ei
generale, omul i se abandonează într-un imens extaz.
Caracteristica principală a acestei prime poezii italiene
este absoluta, luminoasa ei simplitate. Cuvintele pure,
încărcate de efluvii armonice, ţîşnesc artezian din profundele
izvoare interioare ale creatorului singular, în toată
genuitatea lor. San Francesco d'Assisi va rămîne în istoria
literaturii numai prin aceste cîteva zeci de versuri. Aceste
elemente ale unui univers simplu, pecetluit simplu,
francescan, panteistic sînt legate strîns, fremătînd de acelaşi
intens fluid vital. Există o iubire cosmică de viaţă, setea şi
bucuria de a trăi, care se înalţă de la om către soare şi astre.
Viaţa este transfigurată clar, toate elementele componente
au o origine comună şi o finalitate comună. Afirmăm că
această finalitate este antropomorfică, elementele naturii
francescane tinzînd, în esenţialitatea lor pură, să fie
frumoase şi utile omului. Credem că în felul acesta se poate
întrevedea şi o altă interpretare, dincolo de cea mistică, a
 ALEXANDRU BAIACI

poemului fratelui soare. Dacă se citesc cu atenţie versurile,

se pot descoperi, chiar în însăşi epitetele variatelor elemente
cosmice enumerate de poet, însuşirile caracteristice care le
determină antropomorfismul. Soarele este „frumos" şi
luminează şi încălzeşte lumea, în timp ce luna şi stelele sînt
strălucitoare în cerurile nopţii pentru a-i alunga tenebrele. La
fel sînt determinate Vîntul şi Apa, care este „umilă" şi
„castă", dar atît de „preţioasă", fratele Foc şi mama noastră
tutelară, Pă-mîntul, care „ne susţine, care produce felurite
fructe şi ierburi şi colorate flori". Dar utilitatea elementelor
nu exclude, ci le sporeşte frumuseţea. Omul francescan nu
mai înalţă ochii dilataţi către stele şi ceruri pentru a
naufragia în această mare de infinită spaimă, pentru a se
cutremura în faţa nemărginitei terori medievale, predicată
de asceţi, omul Canticii Fratelui Soare contemplă senin
cerurile pentru a se bucura de frumuseţea şi armonia lor.
Chiar şi moartea este reprezentată în Laus Creaturarum
ca un lucru natural, aparţinînd universului înconjurător, fără
cutremurări şi coşmaruri mistice. Această senină
reprezentare este o altă victorie a mişcării francescane şi va
fi şi o mare izbîndă artistică, recucerirea unui mare adevăr
estetic — a iubi viaţa, a iubi natura, a admira marele şi
variatul ei spectacol, a-i căuta oglindirea în opera de artă.
Demonstrînd în transfigurare o concepţie antropomorfică, o
dimensionare umană a universului, San Francesco d'Assisi a
izbutit cristalizarea acestui adevăr primordial de viaţă şi de
artă, iar mormîntul lui sepulcral ar trebui să fie ridicat sub
 ALEXANDRU BAIACI

soare şi stele, pe înălţimile muntelui Subasio, şi nu scufundat

în cripta luminilor stinse a întreitei biserici din alba cetate de
artă Assisi.
Cetatea Todi se înscrie în înălţimi, înconjurată de ziduri şi
de tăceri. Este departe de drumurile mari, închisă în amintiri
şi în vestigii, ca un inel antic. Pentru Todi, timpul s-a oprit de
la Etrusci la evul mediu. Fluviile trecerii nu sînt fluide. Chiar
apele „blîndului" Tevere, încărcat de istorie, sînt grele în
ocolul pe care îl dau înălţimilor pe care Todi planează într-un
zbor îngheţat, fără înaintări.
Ne-am abătut din viteza demenţială a autostradelor
către acest atol al trecutului pentru a atinge cu mîinile
noastre marmora sarcofagului celui dintîi poet al Italiei,
Jacopone da Todi. Nimeni nu ar putea bănui in elansarea
gotică a templului San Fortunato, a cărui poartă centrală
este comparabilă minunilor porţilor Domului orvietan,
tenebrele criptei ale căror falduri grele de umbre palpită în
oscilaţiile pendulare ale lămpii votive. Aci sînt tumulate
oasele Fericitului Jacoponi de Bcne-dictis (Tudertini / Fratris
Ordinis Minorum / Qui stultus propter Christum / Nova
Mundum arte delvisit...).
Acela care a dăruit lumii o nouă artă este una dintre cele
mai stranii personalităţi ale istoriei literaturilor. La început
avocat, apoi călugăr franciscan, convertit după moartea
oribilă a soţiei, strivită de prăbuşirea unui acoperiş, atins de
o formă uşoară de nebunie, a rătăcit (se împune compararea
cu Fran-cois Villon) în întreaga Italie, improvizînd versuri de
 ALEXANDRU BAIACI

foc la răspîntii de drum, în pieţe, în faţa poporului adunat la

spectacolul unei forţe dezlănţuite. Ridicîndu-se, sub semnul
purităţii francescane împotriva fastului Curiei Papale, a fost
aruncat în închisoare de către acelaşi Papă Bonifaciu al VlII-
lea, care va rămîne nemuritor în istoria literaturii italiene
prin adversitatea violentă a lui Dante Alighieri.
Poezia acestui spirit rebel, a unuia dintre cei mai neliniş-
tiţi martori ai contemporaneităţii sale, reflectă direct
sentimentele, gîndirea şi sensibilitatea „plebei", a celor
mulţi. Miile de glasuri de iubire sau de furie, de devoţiune
sau de dispreţ, de plăcere sau de melancolie sînt însumate
într-un singur glas, într-un cînt general care a ajuns pînă la
noi prin versurile aspre, de o rară forţă artistică ale acestui
giullare, trubadur mai mult al poporului decît al devoţiunii
creştine. In esenţă, poezia lui Jacopone da Todi nu este
altceva decît sentiment rimat, sentiment torenţial, care rupe
şi tîrăşte totul ca un uragan. Jacopone da Todi este primul
mare liric al poeziei. Acest vagabond de geniu, rătăcind
impenitent de-a lungul ţării sale, cînta pentru el însuşi şi
pentru poporul lui. Artist cult, conştient de treptele estetice
ale artei, Jacopone întrebuinţează pentru acest cînt general
cuvintele umile, urmăreşte impulsul şi fuga individualismului
său exasperat, inspirat de o
ALEXANDRU BALACI

122 ALEXANDRU BALACl

123
 ALEXANDRU BALACI

JURNAL ITALIAN

forţă lirică transcendentală, de o stare existenţială

spasmodică, de autoexaltare. Preponderenţa pasională este
extraordinară, ca şi fantastica-i sensibilitate. El introduce
masiv şi dinamic natura în poezie, tirînd, alături de
dramatica, exploziva lui încordare, munţii, pădurile, marile
fluvii rătăcitoare, prăpăstiile, cerul imobil, astrele în mişcare.
Sufletul lui se exaltă şi naufragiază cu toate neliniştile şi
speranţele în marea agitată perpetuum a versurilor sale. El
poate lansa o invitaţie cosmică pentru iubire :
...voglio invitar tutto il mondo ad amare le valli, e
monti e le genti a cantare, l'abisso e i cieli e tutte acque
del mare che faccian versi davanti al mio amore...
Chinul existenţial este paroxistic, înfăşurat şi de văluri
mistice, dar totdeauna arzînd cu mari flăcări. In
combustiunea interioară a versurilor, el exaltă tumultuos
omniprezenţa, atotputernicia morţii, egalizatoare a
straturilor sociale, nu altfel decît în cutremurătoarele
afrescuri ale Cimitirului din Pisa. Francois Villon este
anticipat in accentele antifeudale ale teribilei egalizări în
moarte a „puternicilor pămîntului" :
„...Mira poi ne' gran signori si temuti e rispettati,
Conti, Regi, Imperadori, a qual fine son tornati. Morte gli
ha si ben trattati che lor carne delicata che contanto era
adornata da' suoi vermi è tutta risa..."
 Dar acest teribil giullare a putut găsi şi accente serafice
cînd a „compus", într-un ciclu de versuri, o biografie
spirituală a lui San Francesco d'Assisi.
Accentele poeziei multicorde a lui Jacopone da Todi gă-
sesc în ciclul intitulat Mater Dei vibraţia profundă a durerii,
în care Fecioara Maria nu este altceva decît o simplă femeie,
o atît de umană mamă care trăieşte drama îngrozitoare a
morţii fiului ei unic. Se poate vorbi de o adevărată umanizare
a divinităţii în fragmentul care închide în el intensitatea fre-
mătătoare a plînsului Fecioarei la auzul ştirii crucificării.
Mama nu vede în progenitura sa un dumnezeu, ci numai
fructul trupului ei, carne din carnea ei, şi este lovită biologic
de îngrozitoarea veste a morţii.
Jacopone da Todi, dîrz adversar al Papalităţii, a fost
anatemizat şi aruncat în închisori. Din tenebrele oribilelor
car-ceri, a aruncat, la rîndul lui, anateme nemuritoare
împotriva Papei Bonifaciu, care-1 excomunicase şi-1
încarcerase. Accentele lui Jacopone ating violenţa dantescă
în demascarea acestui nou Lucifer care stă pe tronul papal, a
cărui blestemată limbă a otrăvit întreaga lume :
„...Lucifero novello a şedere en papato Lengua de
blasfema che il mondo hai venalo..."
Aidoma unei monstruoase, oribile reptile este Papa
Bonifaciu, şi accentele versurilor lui Jacopone devin mai
violente şi mai aspre, de la om la om, de la adversar la
adversar :
 ALEXANDRU BALACI

„...Colla lengua forcuta m'hai fatto sta feruta —

che colla lengua ligni e la pioga me stigni..."
în elocvenţa lui tumultuoasă, Jacopone da Todi utilizează
expresii de contrast violent, care ar putea părea paradoxale
— moio vivendo, tacendo parlo, scendendo salgo,
caracteristice pentru fugozitatea, pentru neliniştea şi agitaţia
sa permanentă. Un alt procedeu, şi el uzitat frecvent în
poezia lui Jacopone, este al repetiţiei. Rare sînt vocile poeziei
lumii în care să se poată simţi vibraţii mai fireşti şi mai
profund umane, efecte de mai mare eficacitate artistică decît
în dramaticele Laude ale
 JURNAL ITALIAN
ALEXANDRU BA LAC I

24 ALEXANDRU BALACI
lui Jacopone da Todi. Pentru demonstrare, un fragment
dîntr-o Laudă, în care devoţiunea iubirii nu este numai
divină ori extaz mistic :
„...Amore, amore che si m'hai ferito
altro che amore non posso gridare —
amore, amore, teco so unito,
altro non posso che te abbracciare ;
amore, amore, forte m'hai rapito,
lo cor sempre se spande per amore ;
per te voglio spasimare, amor ch'io teco sia,
amor per cortesia, fammi morir d'amore..."
Impetuozitatea ţîşneşte ca arzătoarea lavă din focurile
interioare ale unuia dintre cei mai interesanţi poeţi ai litera-
turii italiene de început. Poet îndrăzneţ, neliniştit, dotat cu o
mare forţă genuină, Jacopone da Todi foloseşte frecvent un
lexic alcătuit din cuvinte aspre, brute, necizelate, creînd şi
punîndu-şi o puternică amprentă personală pe stilul care ^ îi
este atît de caracteristic, atît de propriu, nemaiaparţinînd
nici unui alt scriitor. Şi acuma, cînd reluăm unele însemnări
mai vechi, afirmăm din nou că, fără îndoială, cu toate că nici
măcar nu este amintit de Dante Alighieri în vasta sa cronică a
Italiei care este Divina Comedie (ceea ce mi se pare a fi o
enigmă istorică şi literară), Jacopone da Todi poate să fie
considerat l'antesignano, drept cel mai de seamă precursor
al marelui florentin. El justifică orice pelerinaj în încremenitul
în timp oraş Todi.
Itinerar adriatic

"JHV E CÎTE ORI vocile lumii au spus cuvîntul Vene-m J

Pas gîndurile converg ca marcele, înconjurînd ora-şui care
este o altă mare justificare a Italiei în Univers. De cîte ori
ochii noştri nu au privit-o cu aceeaşi infinită mirare. Dar
nimic nu va reproduce bătaia de inimă a însemnărilor din
adolescenţă cînd a fost trecut marele ei prag pentru prima
oară. Trenul trece accelerat prin Mestre, fulgerînd pe vastul
pod care leagă Veneţia de terra ferma. Toate drumurile
către incomparabila cetate, mîndria şi capodopera unui
popor de artişti, sînt străjuite de infinitul verde, prelung
ondulatoriu al mării. Laguna este un cer inversat. Oprirea
sub vastele acoperişuri ale unei gări obişnuite nu are nimic
senzaţional, în afara acordurilor sonore ale italianei. Străbaţi
neliniştit de aşteptări peroanele pustii spre ieşire. Cobori în
întunericul care s-a lăsat lent pe scări care te poartă spre una
din cele mai mari mirări ale vieţii, căci ultima treaptă este
bătută de valuri. Gondolele s-au apropiat cu mişcarea lor
planată de mare pasăre, sub impulsul vîslei gondolierului,
 JURNAL ITALIAN
ALEXANDRU BA LAC I

statuie vie, fixată într-un miracol de echilibru. începe drumul

de vis al tuturor îndrăgostiţilor pe arcul marelui canal.
Această spirală a apelor este desigur cea mai frumoasă
stradă a lumii. Palatele desprinse din feerii se răsfrîng în
valurile irizate peste care se arcuiesc punţi de lumină.
Veneţia reînnoieşte etern mitul lui Narcis, îndrăgostit de
propria-i fiinţă, inefabilă, după oglindirea în ape. Podurile
înalte sînt braţele oraşului îndrăgostit care vrea să se
cuprindă. Ca d'Oro, Palazzo Vendramin conturează sub lună
şi ape arhitectura unui regizor de geniu, pentru scena înaltei
poezii care se desfăşoară aici de veacuri. Madonna della
Salute binecuvîntează ieşirea în largul mării a navigatorilor şi
intrarea în cel mai fantastic salon al lumii, Piaţa, al cărui
acoperiş este cerul, pereţii laterali, fuga Procuraţiilor,
fundalul, scăpărătoarea Bazilică a Sfîntului Marcu.
Formidabila masă a Palatului Dogilor, pe ţărmul Sclavilor,
clamează în aur şi marmoră, măreţia seculară a Veneţiei, la
Serenissima. Nimeni nu va trebui să părăsească oraşul
mărilor, cu care în fiecare an Dogele se logodea, fără
ascensiunea în Gampanilul ţîşnind ca o săgeată spre nori.
Vederea va rătăci înfiorată peste marea verde a
acoperişurilor, peste Adriatica, spre plaja de aur de la Lido.
Este ora douăsprezece, bătută de marile ciocane ale Maurilor
din Turnul Orologiului şi, la lovitura de tun a amiezii, s-a
ridicat, încununînd oraşul, zborul porumbeilor din Piaţă.
 Veneţia este proteică, cu ipostaze în care se poate recu-
noaşte şi o poate dobîndi orice călător. Descifrarea unicului
oraş aparţine fiecăruia. Şi în estomparea cetii care cobora de
pe lagune, se sting contururile oraşului de vis. Pentru Marcel
Proust, Veneţia era marea cutie fermecată din care ţîşnesc
surprize, dar romanticul Byron o descoperise îndoliată la ori-
zont, ca şi lucidul Hippolyte Taine, procesiune de torţe şi de
morminte. în Veneţia a murit Wagner în acordurile grave ale
geamătului adînc pe care îl trezea totdeauna în suflet flacăra
spirituală a celui mai frumos oraş din lume, în Veneţia a
murit Robert Brownig, poetul care exclamase patetic :
„Deschi-deţi-mi inima şi veţi găsi acolo scris Italia". Veneţia a
cristalizat în cel mai frumos sonet care a fost scris de mîna
dumnezeiască a lui Mihail Eminescu. Pe gamele ei cromatice
au ridicat arpegii de lumini şi culori intense pictorii, iar
pentru cristalinul Gautier ea putea să fie o Venus
Anadyomene a verdei Adriatici. în ultima ei piatră este sigilat
sufletul fiinţelor care au visat la vederea ei. „Nicăieri — scria
Nicolae Iorga — nu se înfrăţesc mai deplin aceste două
elemente, mai tulburate şi mai senine de pe lume : apa vie şi
sufletul omenesc. Nicăieri nu se coboară zeul pînă la ce
sîntem noi, pînă la acel puţin care sîntem noi, ca aici"...
Veneţia este oraşul profundelor solitudini, o navă proiectată
în azur, gata pentru navigări spre alte lumi. După atîtea
descrieri ale literaturii, după atîtea pagini ale marilor scriitori
călători la ţărmul ei de vis, cine ar mai putea găsi cuvintele
 JURNAL ITALIAN
ALEXANDRU BA LAC I

pentru a o repovesti ! Dar toţi au în oglinda sufletului lor,

chiar cel mai umil dintre călători, blondul hippy cu chitara în
bandulieră, coborît din Nordul aurorelor boreale la mirificele
ei incinte, toţi au fragmentul unic al Veneţiei lor. în acest
Babei al zilelor de vară ii vezi întinşi, fără de voinţă, pe dalele
fierbinţi ale Campieli-lor, aceste pauze de odihnă ale unui
itinerar obligatoriu. Vei avea totdeauna mîn-dria de a şti să
mergi în Veneţia şi pe uscat, cunoscîndu-i profunda stare
decrepită, putreziciunea inexorabilă. Vei descoperi miile de
pisici, iedera şi crăpăturile care cuceresc definitiv zidurile
umede, roase de sărurile mării şi de bătaia permanentă a
valurilor. Totdeauna Veneţia va semnifica mitul unicităţii
sale. Mai sesizabil în toamna înaintată sau în zilele iernii,
cînd mările se răstoarnă din ceruri, cînd ploile sînt zăbrele
lichide ale unei uriaşe cupole care încarcerează. în acele
momente unice, în care rătăceşti pe străzi neverosimile,
Veneţia este suspendată între ape şi nu se lasă descoperită.
Hieratimul ei este comparabil cu al sfinţilor bizantini,
înghesuiţi în conturul de aur al mozaicurilor. Atunci Veneţia
îţi apare atemporală, dar şi o prezenţă gravă de frumuseţe,
echivalentă cu bătaia prelungă a clopotelor în apus.
Niciodată nu va putea fi părăsită Veneţia, nici atunci cînd
fatalitatea va scufunda-o în ape, devenind cel mai frumos
oraş al adîncurilor. Veneţia nu aparţine numai Italiei, ea este
emblema şi corola de frumuseţe a lumii întregi. Ea va trebui
să fie purtată în înălţimi de către oameni ca o coroană a
triumfului asupra urîtului în lume. Oamenii nu vor trebui să
uite logodirea cu marea. Ea nu este numai a timpurilor
revolute şi a Dogilor, care, de pe Bucentaur, aruncau inelul
binecuvîntat în apele libere ale mării înalte, pronunţînd
formule rituale care pot fi ale noastre, ale tuturor oamenilor
îndrăgostiţi de mare şi de magia Veneţiei : „Desponsamus te,
Mare, in signum perpetuique domini..."
Cînd ploile putrede ale Veneţiei autumnale te condamnă
la rătăciri de fantasme, simţi mai puternic decît oricînd
intima osmoză, alchimia Veneţiei. Ea este o uriaşă Poartă
care se deschide spre fabulosul Orient. De aci avea să plece
Marco Polo, la şaptesprezece ani, exact în urmă cu şapte
sute de ani, către orizonturile Asiei. Avea să se întoarcă după
douăzeci şi patru de ani de aventuri în întreaga Asie, pînă în
China şi Japonia. Cartea lui, il Milione, este o enciclopedie a
vremii,
 JURNAL ITALIAN
ALEXANDRU BA LAC I

128 ALEXANDRU BAL ACI

dar mai ales o mărturie a acelei splendide dezvoltări a
republicilor marinare ale Italiei. Paginile Milione-lui sînt
pătrunse de nelinişte, de setea de a cunoaşte care preanunţă
epoca marilor descoperiri geografice.. Orizontul veneţian se
dilată pînă la pragurile răsăritului, graţie lui Marco Polo,
descoperitorul noilor lumi.
In Veneţia, cetatea cea mai liberă din Cinquecento, s-a
refugiat spiritul cel mai neconformist al epocii, Pietro
Aretino. Din această insulă a libertăţii, acest condotier al
literelor, cum îl numea Tiziano, Cesare Borgia al literaturii,
cum l-au numit adversarii săi, a dominat cu forţa scrisului
întreaga Europă. Temut de principii pămîntului, conştient de
valoarea personalităţii sale, de ceea ce înseamnă forţa
talentului, a spiritului său prin excelenţă combativ, Aretino a
răzbunat pe scriitori, pe marii artişti care sînt i grandi per
l'eternità împotriva acelora care sînt i grandi per un
minuto. Aretino a vrut să fie un secretar al naturii, iar crezul
lui literar este generat totdeauna de ceea ce este la el
esenţiala orrore del falso. între preceptele estetice ale lui
Aretino se înscriu ura împotriva falsului patetism, împotriva
pedantismului, împotriva formelor contursionate ale
imitatorilor lui Francesco Petrarca, plaga literară a secolului.
El a putut emite excepţionale judecăţi estetice asupra artei
plastice a vremii, fiind prieten cu marele veneţian al
picturii Tiziano, depreciind pe fastuosul Tintoretto şi
exclamînd în scrisoarea către Michelangelo, cu prilejul
pictării marii fresce a Judecăţii universale : „II mondo ha
molti re e un solo Michelangelo !"
Opera lui Aretino în libera Veneţie a fost un dublu pro-
test, social şi estetic, iar în teatrul său Aretino a oglindit
veridic societatea vremii sale, demonstrînd o profundă
cunoaştere a celor mai intime resorturi ale sufletului
omenesc. El s-a ridicat împotriva ipocriziei, care transforma
în iezuitism societatea, a flagelat pe clericii vicioşi, pe stăpînii
epocii sale, a purtat realitatea in centrul artei scrisului, în
veacul care a putut fi numit al „imaginaţiei literare".
Veneţia, centru al libertăţii politice italice, era şi centrul
liberei gîndiri. Din Veneţia se adresau Italiei, aservită,
somnolentă sub semnul absolutismului papal, al
contrareformei sau sub jugul greu al dominaţiei străine,
cuvintele înflăcărate de dragoste pentru libertate ale
istoricului veneţian Paolo Păruta, care scria exaltînd
libertatea, în Veneţia avea să se nască un alt mare cetăţean
apărător al laicităţii, Paolo Sarpi. Susţinînd drepturile
Veneţiei împotriva Curiei Papale, Sarpi va cădea rănit de
sicarii papali. Veneţia, de atîtea ori lovită de excomunicări,
rebelă rigorii ecleziastice şi amestecului papalităţii în
domeniul puterii temporale se va ridica din nou, ca un singur
om, în apărarea lui Sarpi, simbolul luptei împotriva Curiei
Papale, apărătorul drepturilor Statului împotriva înalţilor
prelaţi. Ultimele cuvinte ale lui Sarpi murind vor fi : Esto
 JURNAL ITALIAN
ALEXANDRU BA LAC I

perpetua (Fii pentru totdeauna), gîndire ultimă pentru

Veneţia liberă, pentru patria sa şi pentru ideea de libertate,
pe care Sarpi le-a slujit cu atîta înaltă dragoste. Lumea nu va
uita Istoria lui Sarpi, una dintre cele mai combative opere
care s-au scris vreodată în lume în domeniul atît de agitatei
probleme Stat-Biserică, de pe poziţiile înaintate ale
apărătorului drepturilor statului laic. Este puternic prezent în
paginile Istoriei lui Paolo Sarpi, îndemnînd la revoltă, la
lupta pentru libertate împotriva papalităţii, spiritul veşnic
neliniştit al lui Dante Alighieri din Monarchia, al lui Machia-
velli din 77 Principe.
Dar în acest oraş, care multora li se pare un gigantic
decor de teatru, în zonele Veneţiei muribunde se ridică casa
în care a trăit Goldoni. în rafturile bibliotecii casei veneţiene
se află strînse eteroclit traducerile care arată cît de mult cir-
culă în lume comediograful care a aruncat cea mai lucidă pri-
vire în structurile societăţii şi sufletului Veneţiei vremii sale.
Era Veneţia în care cea mai mare parte a anului carnavalul
strălucea cu un fast neobişnuit în oraş. Veneţia era „masca
veselă a Italiei". Expresia aparţine marelui poet îndrăgostit
de lagună, Byron. Măştile de pe feţele oamenilor îngăduiau
orice îndrăzneală şi oricui să ia parte la coloratele serbări. De
multe ori, chiar călugării de la San Marco, graţie măştii de
catifea neagră, se amestecau în splendoarea lumească a
petrecerilor. Veneţia, scenă ideală, invita le teatru. în timp ce
la Paris existau trei săli de spectacol, contemporan, Veneţia
avea şapte, permanent deschise, fără a le număra pe cele
intermitente, teatrele de estradă din pieţe, din campieli, ori
teatrele
 ALEXANDRU BALACI
ambulante de marionete. Teatrul este literatura Veneţiei
prin excelenţă. Domina Commedia dell'arte, spontana
improvizaţie a măştilor, pe care avea s-o reformeze Carlo
Goldoni, care a dăruit Italiei în Veneţia teatrul naţional. în
patruzeci de ani de activitate dramatică, Goldoni a scris
peste două sute de lucrări teatrale. în preceptele reformei
sale, Goldoni pleca de la principiul fundamental că realitatea
contemporană este mai complexă decît cele cinci-şase roluri
fixe, le maschere, puse în scenă de Commedia dell'arte. El
opune ficţiunii scenice adevărul, convenţionalului viaţa,
artificialului natura. Faimoasele roluri fixe ale Commediei
dell'arte, măştile sînt înlocuite prin caractere. Oferind text
scr!s actorilor, care pînă atunci nu făceau altceva decît să
repete mereu acelaşi rol fix, Goldoni sparge o rutină
seculară, ramificînd comedia după exemplul însuşi al vieţii.
Tipurile abstracte sînt înlocuite de tipuri smulse realităţii.
Măştile schematice, caracterizate printr-o singură trăsătură
îngroşată, sînt acum oamenii întîlniţi pe străzile Veneţiei.
Viaţa care palpită in comediile goldoniene pătrunde toate
mediile, amesteca toate genurile. Scriitorul italian,
lăudat de Voltaire că eliberase Italia de Arlechino,
declara că toată strădania lui artistică a fost de a nu „altera"
natura. Comedia goldoniană devine „oglinda plimbată de-a
lungul drumului", despre care avea să vorbească peste ani
un alt mare realist şi îndrăgostit de Italia, Stendhal.
Francesco de Sanctis 1-a salutat cu o expresie fericită pe
Carlo Goldoni ca pe un Galilcu al noii literaturi italiene,
arătînd că telescopul lui i-a fost intuiţia realităţii călăuzită de
luciditate şi că, tot aşa cum Galileo a izgonit din ştiinţă
forţele oculte, ipoteticul, supranaturalul, Goldoni a vrut şi a
izbutit să proscrie din artă iraţionalul, artificialul şi
retorismul.
Cultura românească nu va uita cum Teatrul Naţional din
Bucureşti a triumfat la Veneţia, în cel mai pur stil goldo-nian,
cu spectacolul Bădăranilor.
Dar cultura românească nu va uita niciodată cît de mult îi
datorează lui Nicolae Iorga, un profund cunoscător al Vene-
ţiei, un atîta de activ răspînditor al culturii italiene în Ro-
mânia. Marele istoric cunoscuse oraşul lagunelor la
nouăsprezece ani, şi la douăzeci şi doi, într-o carte de
însemnări de călătorie, vorbea despre falsele descrieri,
melodramatice, ale Veneţiei „profanilor", aspirînd să-i
determine adevăratele dimensiuni, în înălţarea la care se
ridică din adîncurile istoriei. în îndelungile cercetări de ani de
zile în arhivele Veneţiei, Iorga a descoperit importante
documente relative la îndepărtatele şi intensele legături
dintre oraşul dogilor şi principatele româneşti. A publicat
numeroase studii în legătură cu oraşul pe care îl iubea între
toate ale Italiei, a ţinut numeroase conferinţe în care a
căutat să explice raţional cauzele frumuseţii oraşului de pe
mare. El a întemeiat la Veneţia Casa Romena, în trecut loc de
studiu pentru tinerii cercetători români, loc de pelerinaj
meditativ în prezent. Dorinţa puternică a tuturor călătorilor
români care ating zidurile părăsite în a căror incintă şi-a în-
clinat luminoasa, geniala frunte marele istoric asupra
vechilor documente ale latinităţii româneşti este de a fi
redată vieţii şi ştiinţei. Iorga nu a fost străin nici unui oraş
italian, dar amintirea lui este mai vie ca oriunde în Veneţia,
care i-a sărbătorit, în cercul unor mari savanţi istorici,
Centenarul. Spiritul lui Iorga la Casa Romena din Veneţia
este în comuniune cu grava spiritualitate a lui Vasile Pîrvan
la Accademia di România, în Roma. Ferestrele deschise astfel
către lume de cei doi mari savanţi, reprezentările cele mai
pure ale culturii româneşti trebuie să fie, să rămînă
totdeauna ferestre luminate.
 Ultimul drum în Veneţia este în Piaţa San Marco, în-
crucişarea turiştilor din toate popoarele, fremătînd de nerăb-
dări, într-o confuzie de limbi babelică. Masa Palatului Dogilor
se înalţă aerian pe stîlpi care par neverosimil de fragili. Ea
este o gigantică construcţie de marmoră inspirată de
locuinţe prime, de palafite. Imaginea opulentei Serenissime
se exprimă şi în cele cinci cupole pe care Bizanţul le-a dăruit
realismului \ eneţian, ca şi caii lui Lyssippe care
împodobiseră intrările marelui hipodrom al oraşului
răsăritean. Oglinda pe care Goldoni a plimbat-o de-a lungul
drumului său de artă este marea oglindă a apelor în care
Veneţia s-a contemplat de secole. Cerul este inversat în
adîncimea verde, densă a lagunelor care au legănat de secole
navele zvelte pe ale căror vele latine era în relief sigiliul
leului întraripat, simbolul Serenissimei şi al evanghelistului
care o apăra. O asemenea navă, lansată în
133
 JURNAL ITALIAN
ALEXANDRU BALACl
spaţiu, am fi vrut să ne poarte spre insula de foc Murano,
unde am fost iniţiaţi în magia transfigurării cerului şi a mării
în mari cupe translucide de cristal. Meşterii flăcărilor ne-au
primit lîngă ei, ne-au ospătat cu pîine şi fructele mării. Le-am
vorbit despre Mihail Eminescu şi le-am recitat sonetul
stingerii vieţii oraşului de vis, în plînsul pe canal al oceanului.
Pe treptele ultime ale debarcaderului, am spart oglinda de
Murano pe care o primisem ca o reprezentare a acestei lumi.
La întoarcere am auzit toată bătaia valurilor la temeliile
oraşului himeric şi am visat o cruciadă a omenirii care să-1
ridice înalt spre soare, aşa cum a fost înălţată din apele verzi,
împăienjenite de alge ale lacului românesc Snagov, o altă
mînăstire insulară. Omenirea nu-şi poate îngădui
scufundarea în ape a unei mari himere, a unui triumf al
visului şi spiritualităţii sale.
La Trieste, în trecutul îndepărtat, am văzut prima dată, în
viaţă, marea. Coboram cu trenul, şi asta mă durea, credeam
că drumul spre mare trebuie să urce într-o aspră ascensiune.
Eram deasupra Castelului Miramar şi am crezut că marea,
care se întindea la orizont, era un cer inversat. Amfiteatrul
verde al Carsoului, pe care se ridica oraşul dominînd vastul
golf cu irizaţii verzi, ne-a făcut pe toţi componenţii acelei
comitiva de prea tineri studenţi să exclamăm, convinşi că
Trieste este desigur cel mai frumos oraş din lume. Lumea
noastră de atunci era apăsată de ameninţările de cataclism
al războiului şi inimile erau grele chiar între splendori.
 Aveam să revin, peste atâţia ani, în puţul cu apele agi-
tate de bătaia puternică a vîntului Bora, care se precipită în
cascade de pe Carso. Ţărmurile Triestului sînt cele mai sălba-
tice punţi ale Mediteranei, stînci albe între ape şi cer, culori
crude, intense, spre Miramar, purtînd luminile de argint ale
unui peisaj halucinant. în acest platou arid al Carsoului, pe
care 1-a cîntat Giuseppe Ungaretti, se află îngrozitoarele
pîlnii geologice numite foibe în care vendette antiumane au
precipitat oameni vii. La răspîntia de civilizaţii, cu toată
splendoarea sa, Trieste are dimensiunile unui oraş tragic. Cel
mai important port al Adriaticei este sfîşiat de sunetele
cutremurătoare ale transatlanticelor. De aci pleacă un alb
uriaş al mărilor, Cris-tofor Columb. Există încă palatele
dominaţiei austriece, celebra Companie Lloyd Triestino,
marea cafenea a oglinzilor şi, în „oraşul" înalt, catedrala
sfîntului Giusto şi înfloritele, astăzi, bastioane ale unei
masive fortăreţe.
Dar noi am venit să-1 întîlnim pe Umberto Saba, cel care
a murit în urmă cu cincisprezece ani, omul de pergament, cu
nasul acvilin, cu ochii strălucind albastru ca şi marea tra-
gicului său port. L-am găsit în amintirea dalelor vechiului
port, tremurînd în palidele reflexe ale oglinzilor din
cafeneaua omo-nimă, la numărul 30 B. al străzii San Niccolo.
O albă lapida deasupra unei librării purta versurile care o
defineau ca loc de claustrare şi taine, un atelier al poeziei :
...Una strana bottega d'antiquario S'apre a Trieste, in
una via segreta...
Aceste versuri sînt extrase din cel de al cincisprezecelea
sonet al minei autobiografiei poetului, care, în această
oficină, „a trăit între oameni".
întreaga sa viaţă, aproape şaptezeci şi cinci de ani,
Umberto Saba a trăit-o în fremătatul port al Adriaticei.
Librar, anticar, colaborator la principalele reviste literare ale
Italiei, el este autorul mai multor volume de versuri, care,
postum, au fost însumate într-un singur, masiv volum, tipărit
sub titlul petrarchesc de Canzoniere. Consideram şi altă dată
că specificul originalităţii poeziei lui Umberto Saba, după
literatura triadei neoclasicilor Carducci, Pascoli, D'Annunzio,
consta în meditaţia profundă, grav melodică. Umberto Saba
trăieşte intens într-o climă înconjurătoare în care se
contemplă şi se raţionează simplu şi muzical. în orientarea
modernă a poeziei italiene contemporane, Umberto Saba a
putut să fie considerat drept liricul cel mai uman, dincolo de
abstracţiuni şi de ermetism, extrăgîndu-şi poezia din materia
şi argumentele cele mai umile. Peste oraş plîng marile glasuri
ale clopotelor, copilăria candidă se joacă în jurul unui cimitir
pierdut, toate temele simple sînt sub semnul unei melancolii
senine, a unui pesimism
 calm, determinat în voinţa poetului de a se scufunda în
sine şi în marea însufleţită a lucrurilor înconjurătoare. Dar
noi am considerat pe Umberto Saba şi ca pe un poet profund
autobiografic, cîntăreţ simplu şi melodic al universului său
minor, al prăvăliei sale de cărţi, al prietenilor triestini, al
cafenelei, al soţiei, al iubitei, numită armonios francescan
Chiaretta. Poezia sa este generată de o intensă dorinţă de a
se mărturisi, de a nu se înălţa deasupra lucrurilor
înconjurătoare, de a ţine un fel de jurnal poetic al unor
evenimente care par uneori a fi banale ori anonime. Muza lui
Umberto Saba se vrea îmbrăcată în „simple veşminte",
opusă total în intimitatea ei pom-pozităţii şi fastului sonor
neoclasic. Se poate într-adevăr vorbi despre o religie a
oamenilor şi a lucrurilor. Versurile în care îşi descrie tînăra
soţie, comparînd-o tuturor animalelor vii şi tinere, sînt
demne de Cîntarea Cîntărilor.
Transparenţa de cristal a formei este o altă caracteristică
a poeziei sale. înclinîndu-se pătrunzător asupra lumii şi a lu-
crurilor, Umberto Saba le conturează în clarobscur rembran-
tesc dialectica existenţei biologice şi a magiei actului creaţiei.
Pentru el, viaţa este osmoză între rîs şi plîns. în Saba se
poate constata existenţa unei voinţe puternice, aproape
disperate de a evada din propria solitudine în exterior, de a
se regăsi în bucuria şi în durerea oamenilor obişnuiţi.
Versurile sale alcătuiesc istoria poetică şi sincer patetică a
unui astfel de om, a unei astfel de căutări. Orientarea
generală a poeziei lui Saba se află sub semnul evanescent,
dar bănuindu-se la orizont ca o auroră a speranţei. Arta lui
poetică este exprimată simplu în micul poem intitulat
Cuvinte, pe care le retranscriem în faţa librăriei care i-a
închis viaţa, pe o stradă secretă din tragicul port Trieste :
Cuvinte,
în care inima omului se oglindea goală, surprinsă, la
început, un colţ caut pe lume, o oază, ca să vă şterg cu
lacrimile mele de minciuna care vă orbeşte.
împreună cu amintirile de spaimă Muntele vostru s-ar
topi ca zăpada Sub semnul soarelui.

Din nou în Ravenna, la silenziosa. De data aceasta invitat

la deschiderea Cursurilor de cultură şi artă ravenată şi bi-
zantină, întîlnire cu profesorii Giuseppe Borini, Z.
Vladimirovna Oudalzova. Patru savanţi români sînt
însărcinaţi cu susţinerea de prelegeri la aceste cursuri de
înaltă cultură care se află acum în al douăzecilea an de
organizare : Emil Condurache, Virgil Vătăşanu, Corina
Niculescu, Ion Barnea.
Totdeauna întîlnirea cu Ravenna a fost o mare emoţie. Şi
astăzi, după atîtea secole, ea îşi păstrează cu tenacitate
vechea, moarta splendoare. Este oraşul frumuseţilor criptice,
în incinta cetăţii interioare se înscriu inestimabile comori ita-
liene şi universale. Este oraşul prăpăstiilor de aur, al fluviilor
de flacără, al mozaicurilor mai fabuloase decît orice viziune
orientală, este oraşul mormîntului lui Dante Alighieri. Oraşul
este înconjurat de zări dezolante, încins de brîul apelor pu-
trede ale mlaştinilor. în preajma lui, Antonioni a turnat ex-
terioarele Deşertului roşu, cristalizarea contursionată a unei
dezesperate umanităţi. Este oraşul tăcut al pustiului roşu al
vieţii şi al istoriei. Oraşul acoperit de nori ultraterestri, oraşul
mormintelor. De la cilindrul gigantic al mausoleului lui Teo-
doric pînă la miracolul bolţii înstelate a celor patru sute de
aştri de aur din mormîntul de alabastru al Gallei Placide. Cru-
cea latină a mormântului se scufundă lent în mlaştinile
putrede pe care este ridicat de sute şi sute de ani. Este oraşul
minunii de armonie şi simetrie numită San Vitale, care a
nemurit în arte octogonul şi mozaicul.
în nici un alt oraş al Italiei nu sînt mai precis conturate
vestigiile trecutei splendori ca în Ravenna. în edificii şi
amintiri. Aici s-au împăcat parcă cele două mari instituţii
contrarii Biserica şi Imperiul. Sarcofagele împăraţilor stau
sub garda teoriilor de îngeri şi de sfinţi de pe strălucitorii
pereţi din Sant'Apollinare Nuovo sau Sant'Apollinare in
Classe. Chiar şi barbarii au rămas înmărmuriţi în faţa aurului
şi alabastrului mozaicurilor şi le-au respectat. Şi, în primul
rînd, pe Justinian, restauratorul imperiului roman în Răsărit.
Primit aci onorevolmente de către seniorul Ravennei,
Dante Alighieri suferea fascinaţia trecutului în umbra vaste-
lor bazilici, sub înstelarea de azur a mozaicurilor. Astfel el
intra în comunicaţie directă cu o lume de culori, iradiantă,
parcă dincolo de pămînt. Şi aci, în Ravenna, el a cizelat Pa-
radisul. Din liniştea îngheţată a mormintelor imperiale sau
ale regilor barbari, din vasta solitudine bizantină a bisericilor,
din freamătul perpetuu al Pinetei sub bătaia scirocco-lui, sau
din murmurul valurilor verdei Adriatice se înalţă o aură de
pace crepusculară. în oraşul apusului istoriei se pregătea
apusul unui mare poet.
El avea acuma desigur înalta conştiinţă a datoriei îm-
plinite, bucuria senină a ultimei cizelări a operei. Rătăcind
între monumentele funebre ale Ravennei, pe malul
lagunelor, printre pinii funerari, sub freamătul vuiturilor
africane, în vasta necropolă a imperiului, Dante îşi
pregăteşte sfîrşitul. Aci, din ultimul refugiu, la curtea
graţiosului Polentan, în liniştea pămîntului, între augustele
monumente care dovedeau apusul grandorilor umane,
încheindu-şi opera, Poetul care evocase ca nimeni altul în
istoria literaturilor măreţele umbre ale istoriei şi patriei sale
îşi aţintea ochii mai strălucitori decît orice stea către ultimul
orizont terestru, dincolo de ale cărei limite se extinde spaţiul
ideal al frumuseţii, al justiţiei, al adevărului şi al păcii.
Dante Alighieri bătea la porţile infinitului. Vocea gravă a
Adriaticei, vastă respiraţie a oceanului planetar, interferată
de freamătul vegetal al Pinetei, ajungeau ca un murmur
confuz la urechea poetului, atent la armonia sferelor
cereşti.^ Pe cerul profund albastru, din noaptea înaltă a
Ravennei, scăpărau în orbita lui infinită aştrii rătăcitori, cînd
mîna lui Dante Alighieri, cetăţeanul, exilatul florentin,
eruditul, a scris ultimul cuvînt al Poemei — stelle. Ce va fi
simţit atunci omul Dante ?
Ca şi în 1965, cînd reprezentanţii celor şase sute de oa-
meni de ştiinţă şi cultură din lumea întreagă prezenţi la cel
de al şaptelea' centenar dantesc s-au închinat la mormîntul
lui
Dante, şi astăzi mîinile noastre au tremurat cînd au atins
inscripţia funerară. Flăcările lămpii votive aruncau lumini şi
umbre pe albii pereţi de marmoră, în bătaia de bronz a clo-
potului dăruit de toate comunele Italiei, să sune Vora del
tra-monto, amintirea miracolului poeziei divine a celui
înmormîntat în Ravenna.
Au trecut şase secole jumătate de la moartea lui şi curba
interesului pentru opera sa nu coboară. Dante a fost
totdeauna un om viu, chiar după moarte. Mai mult decît pe
titanul literaturii, oamenii l-au iubit pe Dante Omul, pe
Dante cetăţeanul, omul aspru al înaltelor idealuri, pe cel apt
de ură şi de dragoste nemărginită, de cel mai înalt orgoliu,
dar şi de umilinţă. Dincolo de înalta fantezie care 1-a purtat
pe Dante în iradiantele ceruri, noi îl vom simţi totdeauna
alături pentru profunda sa umanitate. El nu este omul
abstract, „în general" în afara spaţiului şi a timpurilor, ci
cetăţeanul Italiei contemporane, purtînd şi în viaţă, şi pe
ţărmurile de dincolo de lume întreaga sa energie, întreaga
dramă umană, toată încărcătura încordată de pasiuni şi
sentimente. Dante este un Anteu al artei realiste.
Supraumanitatea sa este totdeauna o transfigurare realistă.
Totdeauna el trebuie să atingă pentru a se înălţa şi a descrie
magnific fulgerătorul lui zbor printre stele. Frumuseţea
perenă a artei sale este dată totdeauna de viaţă. Poliedrica
personalitate artistică a lui Dante a ştiut să surprindă
simultan şi să redea în profunzime viaţa contemporană a
ţării sale, răs-frîntă în arta sa cu caracteristicele unei cronici
fidele. Viaţa este înţeleasă de personajele danteşti ca
acţiune continuă şi ca datorie de împlinit. Este aprobată
totdeauna victoria raţiunii şi a virtuţii, iar Dante Alighieri îşi
concepe întregul poem, capodopera veacului de mijloc, ca o
luptă artistică şi ca o datorie estetică. Morţii din imaginea
călătoriei danteşti a Divinei Comedii, reînviaţi de forţa
poeziei, regretă trăirea pă-mîntească. Fiecare damnat este o
fire combativă, pătimaşă, o puternică individualitate, iar
dramatismul operei danteşti este intens şi continuu. Aşa cum
marii actori s-au identificat totdeauna cu personajele pe care
le-au reprezentat, trăind profund viaţa lor, Dante trăieşte cu
intensitate viaţa fiinţelor plăsmuite de arta sa, izbutind
desăvîrşit să traseze echivalenţe între realitate şi ficţiune.
Cuvintele poeziei ţîşnesc din miezul viu al realităţii şi al vieţii,
nu din reminiscenţele sau contaminările livreşti. Creatorul
viziunilor de înaltă fantezie, afirmatorul adevărurilor
integrale se scufundă în realitate ca într-o infinită mare,
ciuturile Divinei Comedii fiind tot atîtea bătăi vaste ale ini-
mii omului Dante pentru toţi oamenii care trăiesc în lumea
sa. între uriaşele ţărmuri ale capodoperei freamătă cel mai
intens şi mai complex sentiment de dragoste pasionantă
pentru viaţă şi lume. Expert „dei vizi umani e del valore",
expert al trăirii integrale, Dante este poetul cel mai uman al
literaturii italiene. Totdeauna se simte palpitarea vie, făcînd
să freamăte permanent pădurea de frumuseţi a Divinei
Comedii. Lumile de dincolo de pămînt, traversate de Dante
în imaginara, mirifica lui călătorie, nu sînt străbătute de un
om simbolic, de o alegorie, cercurile Infernului, brînele
Purgatoriului şi stelele cerurilor Paradisului nu sînt populate
de ficţiuni. Nu există o altă operă în literatura Italiei care să
fie atît de saturată de viaţă şi umanitate, de concret şi de
istorie. Dante, în întreaga sa poemă, este omul vremii sale,
florentin, italian, scriitor, întrupare a realităţii istorice
contemporane. în acest poem, istoric prin excelenţă, care
este Divina Comedie, oglindă rotitoare a vieţii Italiei,
subiectul este omul neabstract şi fictiv, concret, adevărat şi
real.
O altă minunată expresie a vieţii şi a realismului este
însăşi realizarea artistică a capodoperei danteşti. Marele
poet este un maestru desăvîrşit, stăpîn deplin pe
excepţionale mijloace plastice. Poate că nimeni nu a posedat
în grad mai înalt sensul compoziţional, structura Divinei
Comedii revendicîndu-se de la legile cele mai armonice ale
arhitecturii. Geometriile axelor perfecte ordonează întregul
edificiu al capodoperei în care părţile componente se
echilibrează simetric şi muzical. Expresie a meditaţiei
profunde, a voinţei şi energiei intense, arta dantescă este
pecetluită de puternica personalitate a poetului, atît de
originală şi de caracteristică, încît poate uşor să fie
identifxată oricînd. Redînd valoarea naturii, profunzimii şi
sincerităţii inspiraţiei, cuvintelor independente de
semnificaţii simbolice, Dante Alighieri este un maestru
realist al formei. El a izbutit miracolul de artă, să redea,
naturală şi umană, lumea de dincolo, proiectînd asupra ei
lumea terestră. Arta dantescă se revendică totdeauna de la
oglindirea realităţii şi a vieţii, de la adevărul integral, de la
reprezentarea sobră. Porta şi frumuseţea Divinei Comedii
derivă din simetria arhitectonică, din echilibrata distribuire a
materiei, din studiul atît de exact al proporţiilor, din
disciplina artistică cea mai riguroasă pe care a cunoscut-o
vreo operă literară. Este acea lege estetică a proporţiei
ideale a realismului şi a echilibrului, pe care el însuşi, Dante
Alighieri, avea s-o denumească, cu o expresie atît de fericită,
„Io fren dell' arte".
Arta dantescă a cunoscut armonica, severa constrîngere
a unor reguli care au eliminat excesele, care au mulat în
tipare perfecte creaţia. Alternarea ritmică a construcţiei,
planurile care se succed variat şi armonios, trecerile gradate,
echilibrate, de la sacru la profan, de la divin la uman, de la
antichitate la timpurile prezente, de la doctrină şi dogme la
descrierea imediată a vieţii, au fost generate de acest „fren
dell'arte". în concordanţă deplină cu fantezia poetică
creatoare este totdeauna variata expresie a formei.
Percepţia dantescă este miraculoasă ca şi transpunerea
imediată a senzaţiilor în sunetele verbului. Transpoziţii
sufleteşti, de la cele mai simple la cele mai complexe, fără
aparente eforturi, sînt o altă caracteristică a artei danteşti.
Evadînd din tendinţa poeziei trecutului, a literaturii
medievale, învăluită în nebulos şi evanescenţe, Dante
Alighieri este primul poet european care redă contururi nete
lumii, care o reliefează plastic, care făureşte perfecta
concordanţă dintre fond şi formă.
Poate că nici un alt poet n-a fost mai subiectiv ca Dante
Alighieri, nimeni nu a utilizat mai mult ca el, în scris, pronu-
mele personal — eu. El s-a adîncit în operele sale cu toată
inima, cu toată ştiinţa, cu toată gîndirea sa. Divina Comedie
nu este în realitate altceva decît o interferare a vieţii
generale cu cea individuală, o profundă mărturisire în care
realitatea este transfigurată perfect de către artă. Poetul se
destăinuie în faţa lumii cu îndrăzneală şi sinceritate. Dacă în
literatura medievală anterioară, scriitorii se aplecau asupra
propriului suflet, pentru întrebări fără răspuns, Dante
Alighieri este primul creator literar care a îndrăznit să-şi
răspundă la întrebări, să se
 141 ~—
L x
* JURNAL ITALIAN
mărturisească. De aceea Divina Comedie are drept
centru al lumii istorice şi al celei fantastice, aflate în
simbioză, pe autor însuşi, ea fiind o splendidă autobiografie
psihologică, cel mai sincer poem din cîte au fost scrise
vreodată. în vastul ei creuzet se topesc amintirile şi
evenimentele prezente, durerile şi iluziile, iubirea şi ura,
înalta cunoaştere a lumii, experienţa umană, întreaga viaţă a
poporului italian, pe care Dante 1-a cunoscut atît de bine în
îndelungata lui rătăcire de exilat în Italia. în imensa
construcţie a Divinei Comedii, în grandioasa ei arhitectură,
cel mai puternic pilastru, piatra unghiulară este el, Dante
Alighieri. Poema a ţîşnit din inima lui cu impetuozitatea de
sinceritate şi îndrăzneală care i-a caracterizat întreaga trăire.
Cu acea varietate poliedrică de situaţii şi sentimente, cu acel
polifonism de armonii, cu fervoarea pasională, specific
dantescă, erupînd în strigăte de mînie, temperîndu-se în
suspine nostalgice după zonele păcii, aspirînd neliniştit către
dreptate generală. Freamătul uriaş al Divinei Comedii poate
fi furtuna în stare să dezrădăcineze înalţii arbori sau boarea
care leagănă uşor flexibilitatea crinilor. Extraordinarul
autodidact care a fost Dante Alighieri, cizelat la masa
studiilor, în atelierul poeziei, azvîrlit în mijlocul tumulturilor
cetăţeneşti, era apt să scrie opera pentru care şi-au dat mîna
şi cerul şi pămîntul. Ultimii ani ai vieţii sale agitate, poetul îi
consacrase în întregime operei titanice care îl consuma prin
gigantica-i combustiune, făcîndu-1 să devină „macro", în
carne şi în spirit. Integral, fizic şi sufleteşte, marele
meşteşugar era aplecat în permanenţă asupra uneltelor atît
de greu de mînuit ale artei, meditînd la „marile lucruri"
pentru a le pune în versuri. Muncitorul tenace, faurul
nemulţumit, ciocănea, pilea, cizela pe nicovala poeziei
versurile ca tot atîtea săgeţi de aur de lansat către stele.
Puternicul spirit dantesc, caracterul neîmblînzit, tăria
integral virilă l-au ajutat la desăvîrşirea unei opere, care
părea că trece dincolo de limita eforturilor şi posibilităţilor
umane. Acest Ulise al sfîrşitului evului mediu navigase pe
toate mările pentru a îmbarca experienţă şi cunoaştere şi se
pregătea, îndrăzneţ, să pătrundă pe oceanele necunoscute.
Protagonistul poemei, Dante Alighieri, a trăit mereu cu
intensitate. Această trăsătură este caracteristica principală a
sa.
El răsfrînge razele trăirii sale intense asupra tuturor
celorlalte personaje din capodoperă, asupra întregii vieţi
contemporane. Divina Comedie, poemul eternităţii, este în
realitate jurnalul de bord al navigatorului spre răsăritul
noilor lumi. De aceea, înce-pînd cu Gaspare Gozzi, au fost
voci în Italia care au propus ca titlul capodoperei lirice,
creaţia singulară a poetului florentin, să fie Danteide. Divina
Comedie este o flacără de iubire, o furtună care doboară şi
trece mai departe, un examen al conştiinţei poetului, o carte
cu scop mărturisit de misiune didactică, o răzbunare sublimă
de exilat, un epilog de iubire pămîn-tească, dar mai ales cea
mai profundă şi credincioasă oglindă a unui suflet complex,
armonic, multilateral, capabil să se cuprindă pe sine însuşi şi
întreaga umanitate a vremii sale.
Dante Alighieri reduce în personalitatea sa, care îmbră-
ţişează toate aspectele multiforme ale realităţii
contemporane, întreaga psihologie a vremii. Această
reducere a universului la unitatea psihologică umană este o
altă caracteristică a creaţiei danteşti şi ea îi asigură
caracterul universal, permanenţa valorii şi actualitatea,
Divina Comedie fiind o carte a vieţii, ieşind din limitele
temporare, iar prin paginile ei vorbeşte tuturor epocilor şi
tuturor oamenilor.
Aşa cum am transcris acum la revederea Ravennei aceste
mai vechi sau mai noi însemnări ale noastre, din varietatea
multiformă a operei danteşti se încheagă personalitatea
artistică cea mai omogenă pe care a cunoscut-o literatura
italiană. Şi nici nu a existat un alt scriitor mai personal. Deşi a
creat o lume care poate fi edificată după cele mai obiective
legi ale realităţii, el o pătrunde cu personalitatea lui de la un
cap la altul, fuzionează cu ea, fiind în acelaşi timp şi autor, şi
actor, fiind şi creatorul, şi protagonistul capodoperei
veacului de mijloc, poemă a umanităţii dar şi poema
integrală a sa, a sufletului dantesc, vast ca şi marea care
cuprinde în ea toate fluviile dar nu poate fi copleşită de nici o
apă.
Divina Comedie are aceleaşi proporţii şi aceeaşi semnifi-
caţie ca o altă minune a artei florentine, aeriana cupolă a
Domului pe care a ridicat-o geniul lui Brunelleschi, plutind în
142 ALEXANDRU BALACI
 JURNAL ITALIAN

înălţimi, iluminată de soarele Renaşterii, care avea să

transforme oraşul de pe Arno în Noua Atena a lumii.

în itinerariul adriatic, urmărind cu fidelitate coastele

acestei mări stranii de un verde intens, o etapă obligatorie
este Rimini, cu alte reminiscenţe danteşti. Oraşul este acum
celebru prin plaje şi stabilimente balneare. A rămas şi
mormântul Iso-tei, templul malatestian, unul dintre cele mai
frumoase mauso-lee din lume, ridicat de dragostea
seniorului Sigismondo Malatesta şi de geniul omului
universal al Renaşterii italiene, Leon Battista Alberti. Pe
Francesca da Rimini o vom găsi mai departe, la Gradară.
înaltul drum panoramic cu vederea pînă la orizontul
arhipelagurilor dalmate poartă din Pesaro (ce stranii siluete
aveau marile construcţii metalice, sparte ca rodiile, ale
sculptorului Pomodoro, în pieţele oraşului naşterii lui
Rossini, în care .noi inauguram o expoziţie de naivi români)
spre înalta Gradară, solitara fortăreaţă malatestiană. Arcul
vederii dilatate spaţiază peste Adriatica, de la Pineta
Ravennei, pe care de atîtea ori o străbătuseră paşii
meditativi ai lui Dante, la promontoriul implantat ca o spadă
în verdele mării al An-conei. Aceasită vastă panoramă a fost
deschiderea spre soare, spre intensitatea culorilor, a
Francescăi da Rimini, împătimita eroină a Infernului dantesc,
prima femeie modernă a lumii. Purtată la altar de o căsătorie
politică cu seniorul oraşului Rimini, Gianciotto Malatesta. Ea
însă 1-a iubit pe cumnatul său, Paolo Malatesta. Prinşi
împreună, cei doi îndrăgostiţi vinovaţi de adulter au fost
omorîţi de către Gianciotto. Paşii noştri au intrat temători în
camera în ale cărei oglinzi s-a răsfrânt chipul palidei
îndrăgostite, au atins înalta strană pe care s-au înclinat cele
două chipuri ale îndrăgostiţilor, care citeau din Lanceloto
cum 1-a cuprins iubirea. Se află şi astăzi „romanul"
cavalerului Mesei Rotunde, deschis la pagina sărutului
reginei Ginevra, sărut oare a îndemnat pe Paolo să-şi apropie
buzele tremurând de gura celei mai împătimite eroine a
Divinei Comedii. în eternitatea versurilor danteşti,
drepturile naturii şi frumuseţii sparg zăgazurile care le
încătuşau tumulturile de atîtea secole. în lumea evului
mediu creştin şi teologal,
Dante îndrăzneşte să exalte iubirea şi să condamne pe
soţul înşelat şi asasin în numele iubirii. Intensitatea de
flacără uriaşă a iubirii mistuie şi, în combustiunea ei, purifică
eventuala culpă pentru cei încă supuşi prejudecăţilor. în
vîrtejul infernal, oprit şi el sub semnul cuvintelor înflăcărate
de dragoste, atât de profunde, protagonista cântului,
Francesca da Rimini, este însuşi simbolul feminităţii. Prin ea,
în literatura lumii pătrunde noua temă a dragostei, a unei
femei vii, totale, care pentru iubire poate primi şi moartea,
după cum poate învinge şi eternitatea, dragostea ei trăind şi
în ţările de dincolo de hărţi. Francesca da Rimini este prima
voce sinceră, integrală a umanităţii moderne. Sufletul ei,
sufletul lui Dante, este şi al nostru, iar pagina nemuritoare
care 1-a cuprins va emoţiona totdeauna pe oameni.
Ferestrele camerei secrete din Gradară vor păstra în cadrul
vitraliilor împurpurate de apusul soarelui legenda de istorie
şi fantezie, silueta blondei fantasme care priveşte spre mări.
în Ancona, distrusă pe trei sferturi de bombardamente şi
de incendii, reînviată din propria-i cenuşă, supusă de doi ani
unor cutremure pînă la gradul opt, nu există disperarea. Ro-
mânii vor merge spre promontoriul ei, împlîntat în verdele
mai intens ca oriunde al Adriaticei, pentru arcul lui Traian,
constructor şi al unui dig antic. Şi, apoi, Loretto, ultima
noastră etapă în itinerariul adriatic, care am vrut să ne
poarte spre Recanati şi Giacomo Leopardi.
Străzile largi din Loretto amintesc prezenţa Curiei
romane, ca şi Piazza della Madonna, în care se înalţă Palatul
apostolic şi vasta bazilică a sanctuarului Sfintei Case din
Nazareth, ridicată de Bramante şi Sansovino, în care zboară
îngerii lui Melozzo da Forli.
Drumul spre Recanati — începe cartea noastră despre
Leopardi — urcă mereu în soarele sfîrşitului de toamnă. De
mai mult de un secol, micul oraş este locul unui pelerinaj
meditativ, alături de burgul vecin Loretto, în oare se
păstrează, într-un veşmînt de marmoră, casa din Nazareth a
Fecioarei Măria, purtată aci în zbor legendar pe aripi de
înger. Giacomo Leopardi nu a fost desigur aci pe aripi
angelice, deşi despre el s-a putut scrie că este un înger căzut
din ceruri pe pământ.
„Burgul" sălbatic al poeziei leopardiene ari şi astăzi
caracteristicile de fier şi de piatră ale veacului de mijloc. De
sus, de pe Colina Infinitului, vederea se pierde spre marile
spaţii, spre Apeninii ale căror creste violete sfîşie
evanescenţa cerului, spre nesfîrşita tremurare a mării care
palpită profund albastru şi perpetuu la orizontul extrem.
Pentru că, da, există Colina Infinitului, şi în frunzişul ei
etern de lauri, bătaia vîntului a adus armonia versurilor ne-
muritoare în care interferenţa planului meditativ cu al artei,
într-o supremă armonie, deschide o poartă către orizonturi
neterminate, către zonele eterne ale visului, pe undele ocea-
nului sideral, cu dorinţa naufragierii în marea perpetuă a
devenirii umane, în pendularea între vis şi realitate, între
sfîrşit şi nesfîrşit. Poetul a devenit un contemplator apt să
treacă dincolo de dimensiunile spaţiului şi timpului uman
pentru a pătrunde, înfiorat de nelinişti, în dimensiunile
gigantice care determină un nou spaţiu şi un timp universal,
dilatat pînă la imposibilitatea perceperii. Este o zonă spaţială
şi un timp imobil, dincolo de realitatea terestră a colinei de
pe care a putut privi la orizontul Recanatului, în murmurul
vîntului care 1-a precipitat în prezentul temporal. Cum ne-a
precipitat şi pe noi în amintiri şi între laurii prezenţei lui
Giacomo Leopardi. Prezenţă ideală, mai puternică, mai vie,
mai frumoasă decît statuia de marmoră din latura Centrului
naţional de studii leopardiene, la două sute de metri de
Infinit, la cincizeci de metri de Palatul naşterii Poetului.
Sculptorul nu a putut să transfigureze marmora, şi
dimensiunile esteticii lui prea realiste au transmis
prezentului o imagine plastică în neconcor-
danţă cu poezia.
Micile străzi în pantă converg spre Piazza del Sabato del
Villaggio, spre frontul auster al Palatului Lepardi, cu toate
edificiile settecentesche, constelate de albele lapide pe care
sînt înscrise versuri ale poetului. Pe acele înălţimi pe care se
ridică severa clădire care i-a închis copilăria şi adolescenţa
este aeriana prezenţă copleşitoare a spiritului leopardian.
Palatul Leopardi cu extraordinara bibliotecă pentru sfîrşitul
de veac XVIII îşi păstrează şi astăzi vechea, austera
splendoare. Zidurile pictate ale bibliotecii, cele treizeci şi
cinci de mii de volume şi incunabule, mîndria şi ruina
financiară a contelui Monaldo Leopardi, evocă şi astăzi, atît
de pregnant, întreaga aură de studiu „mato e
disperatissimo" a precocelui copil, a cărui frunte s-a înclinat
în fiecare noapte peste tomurile eteroclite, acordîndu-i o
profundă cunoaştere menită să-i cucerească gloria literară
pe care a visat-o, ca o compensaţie a stării umile a micului
burg pierdut undeva la periferia teritoriilor pontificale.
Recanati, „sălbaticul burg", cuibul solitudinii şi al disperării, a
devenit loc de pelerinaj obligatoriu pentru cei care doresc să
cunoască în profunzime viaţa şi opera nemuritoare a lui
Leopardi, între zidurile Centrului Naţional de studii dedicate
poetului şi în ale cărui rafturi se află acum şi cartea noastră.
In comentariul nostru, poezia leopardiană este echivalentă
cu lirismul cel mai direct, necunoscînd ordini prestabilite,
ţîşnind ca marile fîn-tîni arteziene, cu profunde izvoare
subterane, exprimînd bătaia vastă a inimii în toată puritatea
ei genuină, ecou sonor al freamătului universal. Vocea
poeziei leopardiene este unisonă cu marele cor al lumii, în
solemnitatea şi religiozitatea naturii, a durerii, a caducităţii
omului. Sublimitatea liricii leopardiene constă în
excepţionala ei însuşire de a ridica în zborul cel mai înalt,
spre meditaţie şi seninătate, biata făptură umană, pe care
durerea a putut-o înclina, dar niciodată doborî definitiv. Exal-
tarea lirică a condiţiei umane constă în acceptarea, pînă la
urmă echilibrată, a precarităţii şi adversităţii lumii, dar nu şi
a înfrîngerii omului, care-şi poate covîrşi sentimentele şi des-
tinul advers. Liricul leopardian, în cele două ipostaze anti-
tetice, a iubi viaţa şi a-i fi dizident, cunoaşte în final fuziunea
plasmatică, de zone de umbre şi lumini, definind roman-
tismul. Pendularea lirică leopardiană va fi totdeauna între
polii optimism-pesimism, omogenizaţi, unitari ca şi bătaia
unanimă a inimii care se bucură şi este neliniştită
concomitent. Unitatea lirică a operei lui Leopardi este o
calitate mirifică a sa, rătăcitorul poet din deserturile
grandioase ale Asiei, călătorul înfiorat de focurile telurice ale
Vezuviului. Gîndurile sobre ale liricului, totdeauna lucid în
faţa năpraznicelor ipostaze şi probleme ale universului, în
fuziune cu sentimentele arzătoare, se echilibrează în cea mai
armonică şi ponderată, cristalină formă. El are forţa magică a
poetului care pătrunde în miezul secret al lucrurilor,
profunda intuiţie care este un dar al uriaşei lui sensibilităţi,
el are marea forţă de a adera totdeauna la condiţia umană,
cu toată spontaneitatea. Impresiile sale, pe care le
transfigurează în notaţii imediate, lirice, sînt percepţii
instantanee ale realităţii originare, ale setei sale de viaţă. Un
asemenea freamăt vital 1-a agitat totdeauna pe sensibilul
poet, chiar în orele sumbre ale tragicei, scurtei sale
existenţe, cînd durerea îi era singurul astru negru la orizont.
în cazul literar al lui Giacomo Leopardi se poate vorbi de
panlirismul său, de echivalarea poeziei numai în ipostaza ei
lirică. Chiar şi patrimoniul clasic al antichităţii a fost teza-
urizat de poet ca aport la zestrea sa romantică, lectura şi co-
mentariul clasicilor fiind permanent ale unui neliniştit spirit
şi cititor romantic. Opera de artă leopardiană se ridică pe o
bază acordată de existenţă. Privind în interior, încîntat
de raportul dintre sufletul propriu şi lume, Leopardi şi-a
ascultat continuu vocile din adînc, transcriindu-le concret,
existenţial. Vibraţia interioară a generat totdeauna poezia
lirică, eul fiind marele nucleu de la care iradiază, prin fisurare
continuă, emoţiile, în adîncimile sufletului leopardian au
rămas nealterate datele primordiale ale vieţii. Existenţa
leopardiană s-a reflectat în literatura sa, modelîndu-se după
tiparele proprii, sfărîmate ulterior pentru a fi păstrată
unicitatea expresiei, originalitatea formei de artă. Poate că
în nici un alt caz literar arta nu a fost mai profund străbătută
de filonul biografic ca în cazul lui Leopardi, care dintre toţi
eroii posibili pe care îi oferea contemporaneitatea, s-a
preferat, romantic, totdeauna pe sine. Nu a evadat din
social, dar marile oglinzi ale poeziei le-a folosit esenţial
pentru propria-i reflectare. Poetica leopardiană poate,
fără nici o îndoială, să fie estimată cu o poetică a
personalităţii, în sensul romantic al acestei afirmaţii, în
sensul exigenţei de absolut, în sensul prezentării integrale a
eului poetic, în sensul afirmării forţei artistice. Leopardi a
fost şi apărătorul înflăcărat teoretic al lirismului, al emoţiei
scrisului, al etalării sensibilităţii. Pentru el, unda lirică purta
cu ea forţa genuină a regenerării artei, pe care bucolicii
Arcadiei o ^rătăciseră în zone artificiale. Starea lirică este o
stea fixă, călăuzitoare, care poate orienta spre claritate, spre
simplitate, spre
vibraţia perceptibilă pentru fiecare om. Era o
reîntoarcere spre fîntînile regeneratoare ale juvenţei, spre
viile, nealteratele ei ape. Era o reîntoarcere spre filoane
autentice, netravestite, spre chipurile luminoase, fără de
fard. Autenticitatea minereu lui preţios-originar, care se
explorează în cele mai adînci mine sufleteşti, fuzionează cu
sinceritatea originară, deplină, pentru plăsmuirea
nestematelor verbului. Tensiunile focurilor interioare se
descarcă sub cerurile senine, care reflectă marile lor
curcubee voltaice, către oglinzile poeziei. Şi se încorporează
cu fluiditatea limbajului poetic, căpătînd sensuri noi. în alter-
nanţa antitetică pendulează în poezia leopardiană sensul
caducităţii şi al duratei, oscilaţie între vis şi realitate, între
materie şi transfigurare, între adevăr şi iluzie. Alternarea
atinge şi axa spaţiului, şi a timpului, între amintire şi prezent.
Setea de infinit nu a fost niciodată potolită de dimensiunile
„locului" leopardian, a cărui proiecţie sentimentală îi
caracterizează grav sensul primordial al artei sale poetice.
Leopardi a avut deplina conştiinţă a timbrului unic al
poeziei sale. în solitudinea lui au curs fîntîni, melancolia lui a
sfidat natura, fatalitatea nu 1-a împiedicat să estimeze clipa
existenţei umane proiectată într-un univers advers şi
nemărginit. Solitudinea lui a cunoscut reverberaţiile unei noi
aurore. Melancolia pasională a Ciuturilor este o imensă
palpitare, un nesfîrşit suspin uman care poate înfiora întreg
universul. Voce „exemplară", vocea profundă a unei epoci de
criză şi de tranziţie, vocea unei excepţionale sensibilităţi
poetice şi umane, versurile lui Leopardi, forţa lor „catartică"
au putut să fie comparate cu versurile de furtună ale Divinei
Comedii, iar freamătul lor sentimental cu palpitarea Rimelor
lui Francesco Petrarca. Poezia lui Leopardi nu a fost o poezie
evanescentă, realitatea nu şi-a pierdut contururile în aura de
vis care le-a învăluit. Subiectivismul şi obiectivismul, poezia
şi filozofia s-au întrepătruns în reverberaţiile artei sale, care
a fost totdeauna fidelă înaltelor, austerelor sale idealuri. A
existat la Leopardi candoarea negaţiei, revelarea condiţiei
esenţiale a naturii şi a durerii, în echilibrul dintre perpetua
explorare interioară şi revărsarea sa obiectivă.

Leopardi a încercat totdeauna să atingă adîncurile reali-

tăţii, s-o cristalizeze, s-o pietrifice în versurile sale. El a
difuzat şi încrederea sa în iluziile umane, pe care le-a
considerat ca entităţi concrete. Ritmul logic al Ciuturilor are
fluenţa melodiei intonată la ţărmurile suferinţei, lîngă taina
durerii, în contemplarea mută a mării existenţei. Decantarea
tuturor pulberilor aflate în suspensie, ca într-o rază de soare,
purifică esenţial durerea, umanizînd-o.
Sinteza între gîndire şi sentiment, între meditaţie şi
emoţie duce la unitate estetică şi proclamă în acelaşi timp
marea forţă a Ciuturilor. Iar materia, verbul, capătă în
cizelări şi recizelări transparenţa alabastrului în preajma
căruia sînt plimbate lumini. Modulaţiile Ciuturilor nu
transcend oglindirea interioară a dramei personale spre
sensuri universale, mitul transfigurării realităţii ajungînd să
fie echivalent cu arta.
Am încheiat la Recanati itinerariul adriatic, în crepuscul,
aspirînd intens către cîmpiile arse ale sudului acestei mirifice
mări, în zonele Pugliei.
In căutarea etruscilor
 y jrlALE DELLE BELLE ARTI coboară spre Tibru, 1/
înconjurînd insula verde a grădinii Borghese, atin-V gînd
palatul Galeriei de Artă Modernă şi al Accademiei di
România şi, în ultima cotitură, Villa Giulia, vechi sediu
pontifical, construită de Ammannati şi Vignola, urmînd
îndeaproape planurile lui Michelangelo însuşi.
Astăzi Villa Giulia adăposteşte cel mai important şi mo-
dern muzeu etrusc din lume. El este etapă obligatorie, cînd
oaspeţii Academiei, sub ploile lungi care cad peste Roma mai
mult decît în imaginaţia oricui, nu pot înainta spre ţinte de
artă şi istorie mai îndepărtate în marele oraş. El este în
acelaşi timp „rezerva" estetică pe care şi-o păstrează,
totdeauna la urmă, orice călător în Roma, pasionat întîi să-i
cunoască pe romani la ei acasă decît pe misterioşii etrusci
adăpostiţi în muzeul peste care noaptea sună bătăile celui
mai tainic ceas.
Dar noi am pornit în căutarea Etruscilor, impulsionaţi de
siluetele lui Giacometti, care i-a dezgropat din trecut pentru
a-i reoferi lumii, într-o gigantică expoziţie retrospectivă, în
care ochii noştri, urmărind verticalitatea hieratică şi de fier a
unor siluete trenscendentale, au descoperit portretul
neverosimil al lui Elie Lothar, prietenul sculptorului, dar mai
ales fiul lui Tudor Arghezi.
 A existat totdeauna o puternică atracţie pentru
„misterul" etrusc, dar în secolul trecut romantismul a purtat
pe nebănuite culmi fascinaţia acestui popor fără de origine,
coborît din alte planete sau descendent al continentului
scufundat în mări al Atlantidei. Nimeni nu a sfîşiat integral
haloul tainelor care înconjoară poporul etrusc, cu toată
existenţa vastelor necropole, uriaşe mine ale vestigiilor. Prin
literatură (de la Prosper Mérimée la Gabriele D'Annunzio sau
Lawrence), comentatori înfioraţi ai mormintelor şi ai
destinelor de taină, Etruscii intră în imaginaţia cititorilor, a
marelui public, în afara erudiţilor şi specialiştilor.
Miracolul etrusc se lasă apropiat prin vestigiile artei, şi
nu ale literaturii sau limbii încă necunoscute, încă
nedescifrate din textele fragmentare rămase. Alfabetul
etrusc este comparabil celui grecesc, dar sensurile pe care el
le transmite aparţin unei alte arii lingvistice, neputîndu-se
face nici o apropiere, nici o conexiune, care ar putea îngădui
descifrarea, cu nici una din limbile cunoscute de istoria
omenirii. Limba etruscă nu permite incursiuni în straturile
primitive, îşi păstrează pentru totdeauna încifrarea, cu toate
permanentele tentative de dezlegare ale celor mai de seamă
savanţi, care nu o dată, zadarnic, au clamat cuvîntul victorie.
Etruscologii (şi între ei, în primele rînduri se înscriu apropiaţii
prieteni ai ţării noastre Mas-simo Pallotino şi J. B. Ward
Parkins, directorul Academiei Britanice din Roma de mai
mult de douăzeci şi cinci de ani) se înfruntă în bătălii
contrare a două mari ipoteze relative la originea Etruscilor.
(Nu vom uita niciodată înalta noapte dintre zidurile vechii
Perusia, în care profesorul englez ne-a comentat îndelung
volumul despre Etruscologie al lui Pallotino, pe care îl
descoperisem, în a şaptea ediţie, la un anticar.) Prima
ipoteză avînd originea în îndepărtatul Herodot este a venirii
în Italia, pe calea mării, din Asia mică. Iar cea de a doua
ipoteză, către care se pare că înclină acum majoritatea
savanţilor, este a originei autohtone.
Civilizaţia etruscă s-a dezvoltat în zonele Etruriei, pe care
o stranie concordanţă o face să se înscrie în dimensiunile
absolut exacte ale actualei Toscane. în felul acesta, în
această zonă de coline şi de mări, s-a reînnoit de două ori un
miracol de artă — în secolul şapte înainte de era noastră,
prima mare civilizaţie a pămînturilor Italiei, civilizaţia
etruscă, iar douăzeci de secole mai tîrziu, din aceeaşi regiune
a binecuvântării, Italia a dăruit lumi miracolul Renaşterii. în
felul acesta, misterul etrusc se prelungeşte peste milenii, cu
toată fascinaţia care înconjoară destinul unei mari civilizaţii,
generată de un popor venit din necunoscut şi dispărut în
necunoscut.
Romanii au avut marea grijă de a-i îngropa pentru
totdeauna în vastele necropole ale istoriei lor de cuceritori.
Este foarte straniu să afirmi că cea mai importantă măr-
turie despre existenţa unui popor este construcţia şi arta
mormintelor sale.
 Către o asemenea vastă necropolă duce drumul care în-
conjoară vasta oglindă albastră a lacului Bracciano, înrămată
în craterul perfect circular al unui mare vulcan stins. De zeci
de ori în cursul unui an, romanii îi ating ţărmurile, pentru
romanticul castel Orsini, pentru pitoreştile străzi în pantă din
secolul al XV-lea, dar mai ales pentru renumitele fripturi de
peşte însoţite de sosurile picante de usturoi şi busuioc, bine
stropite cu vinurile albe din colinele promontoriului
Anguilarei.
Lîngă viaţa care face explozie în soarele arzător din apri-
lie şi în înflorirea generală, se află zonele cele mai
impresionante ale morţii, comparabile cu văile morţilor din
Egipt, necropola de la Cerveteri. Cetatea morţilor a fost în
trecutul îndepărtat una dintre cele mai puternice cetăţi ale
Dodecapoliei etrusce. Aci s-au refugiat ultimii etrusci
urmăriţi de cuceritorii romani, aci, lîngă locurile sacre ale
celei mai vaste necropole din Italia. Cine va rătăci în apus,
între giganticii tumuli diametrali, invadaţi de o vegetaţie
luxuriantă, va cobori înfiorat în şanţurile adînci săpate în
tuful vulcanic, spre intrările secrete, pecetluite în piatră, ale
camerelor morţii. Ele se pot număra cu miile, cu zecile de
mii, iar fotografiile aeriene aduc mereu la cunoştinţa
savanţilor alte şi alte semne ale tumulilor, care cristalizează
platoul vulcanic al pierdutei cetăţi Caere, ca şi craterele faţa
invizibilă a lunii.
 Mormintele reproduc viaţa. Şi ele au putut să se supra-
pună de-a lungul secolelor. Legiunile morţilor invadau
locuinţele predecesorilor. Sînt morminte peste morminte,
într-o succesiune cronologică, într-o ordine circulară care
predă cutre-murătoarea lecţie a cercului cu întoarcere în
plecări. Un tumu-lusj^cu diametrul gigantic, numit al
Vaselor, înglobează trei morminte anterioare. El
demonstrează treptele spre rafinament şi estetică ale
locuinţei funerare, de la şanţul oblong la camera care
reproduce, se pare, identic, corespondenta încăpere a unei
case din viaţa etruscă. Aci au fost descoperite mobilele
bogate,

ALEXANDRU DALACl
 JURNAL ITALIAN

podoabele de aur, vasele de toaletă ale doamnelor,

recipientele parfumurilor, care trebuiau să le însoţească în
marea trecere în ţărmurile de dincolo de praguri terestre.
Existau în mormintele de la Cerveteri şi au fost transmise
marilor colecţii muzeale (îndeosebi celui din Valle Giulia)
imensele vestigii ale civilizaţiei trecute. Nu mai existau însă
scheletele locuitorilor unor asemenea fabuloase încăperi
subterane, intrate de mult în osmoză cu solul specific al
necropolei, care dizolvă lent, infinit orice substanţă organică,
chiar şi a imaculatelor oase. Frumoasele decoruri subterane
de la pierduta Cerveteri nu şi-au transmis timpurilor
prezente mumiile revelatorii. în paturile funerare ale
alcovurilor secrete din mormintele de la Cerveteri nu există
nici măcar pulberea albă a unui vast zăcămint de fantome.
Aşa cum s-au păstrat fantomele tuturor obiectelor unei case,
reproduse în stuc, în mormîntul numit al Reliefurilor.
Pe potecile înecate în ierburi ale necropolei Cerveteri îşi
tîrăşte agonic marile aripi albe Psiché, sufletul lui Edgar Alian
Poe, iar orizontul este tăiat diametral de fabulosul corb al lui
Bacovia.
Către Tarquinia am mers în pelerinaj ca spre alba Isar-lik.
Eram obsedat de amintirea versurilor lui Barbu, gîndind la
civilizaţii pierdute. Drumul se încolăcea ca în versurile geo-
metrice ale divinului matematic spre stîncile platoului pe
care se înalţă această altă necropolă a vestigiilor unor lumi
apuse. Citisem de curînd despre un pictor englez care de trei
decenii îşi petrece două luni de studiu în fiecare an în
Tarquinia, la izvoarele picturii etrusce. Dar pentru mine,
oraşul este legat şi de amintirea lui Vincenzo Cardarelli, a
cărui Adolescenţă
...su te, vergine adolescente, sta come un'ombra
sacra,
fusese prima mea încercare de a traduce versuri din
limba italiană. Amintirea lui Cardarelli nu mai este vie în
acest alt oraş al morţilor, care este Tarquinia. De altfel, în
incinta oraşului dintre coline şi mare, sub semnul torid al
unui soare atot-copleşitor, el nu şi-a trăit decît adolescenţa.
A rătăcit în Italia, neliniştit, trecînd de la Roma la Milano,
apoi la Florenţa, unde, în 1919, va deveni unul din fondatorii
revistei La Ronda, caracterizată în orientarea ei politică în
anii musolinieni, de o manifestă reticienţă faţă de regim.
Starea neutrală a revistei era o poziţie de demnitate
intelectuală rară în mediile culturii contemporane a Italiei.
Poezia lui Cardarelli îşi găseşte îndepărtate izvoare în lecţiile
estetice ale lui Leopardi. Mărturisirea lui este clară,
semnificaţia actului poetic fiind pentru el echivalentă cu
„discursul", cu raţionamentul. Poezia colocvială a avut mari
reprezentanţi în Italia, prin Dante, Petrarca şi Leopardi.
Cardarelli îşi caută maeştrii şi în zonele antichităţii, în
versurile lui Virgiliu sau în proza discursivă a lui Cicero, după
cum pentru el caracteristica, timbrul unic al poeziei baude-
laireiere are aceeaşi vibraţie intens colocvială. „Argumentul"
versurilor lui Cardarelli este produs iniţial şi dezvoltat
treptat, logic, urmărind un ritm care nu admite contursiuni în
melodia lui, către un final, concluzie a demonstraţiei propusă
primordial. Cardarelli s-a exercitat cu succes şi în domeniul
prozei d'arte, în domeniul eseului, caracterizat totdeauna de
preocuparea formei perfecte. Rămîne poet al rotirii
anotimpurilor, al ritmurilor umane, care se înscriu biologic în
poezia lui, de la naştere pînă la trecerea către alte lumini.
în Piaţa Cavour, la poarta de intrare în Tarquinia, se
ridică palatul Vitelleschi, una dintre cele mai reprezentative
clădiri care demonstrează trecerea de la liniile verticale go-
tice către armonia Renaşterii. în incinta lui se află comorile
necropolei etrusce vecine, excepţionalele picturi desprinse
de pe zidurile mormintelor şi perechea celor mai frumoşi cai
întraripaţi ai artei etrusce. Ei singuri justifică o călătorie în
albul oraş de la mare.
Soarele este de foc peste lanurile care ondulează la ori-
zont. Ne îndreptăm către una din cele mai mari mirări ale
vieţii. în cîmpia copleşită de aura toridă se deschid porţi ză-
vorite cu lacăte grele. Se coboară pe trepte umede spre
adîncuri de fîntîni. întunericul este al criptelor şi al morţilor.
Şi brusc, flacăra miracolului. La lumina puternică a unor
reflectoare savant dozate, se înscriu pe pereţii intenselor
culori toate formele vieţii poporului regăsit în morminte.
Cele douăzeci şi
 şapte de morminte pictate, care pot să fie vizitate ore
multe,, oferă cea mai interesantă reconstituire a vieţii
dinaintea îngheţării ei în eternitatea morţii.
In mormîntul Leoparzilor este derulat filmul în culori al
unui somptuos banchet, în care frumuseţea blondă a
femeilor contrastează cu a bărbaţilor încărcaţi de
senzualitate, cu statuara prezenţă a unui gol purtător de vin.
Culorile vii ale veşmintelor demonstrează rafinamentul
alegerii lor, luxul calm. Dansatorii etrusci sînt aerieni in
picturile murale, jertfind riturilor arcane ale religiei lor, dar
mai ales marelui zeu al vieţii integrale, sub al cărui semn
freamătă intens, între arborii unei grădini fermecate ca în
mormîntul Triclinium-ului.
In urmă numai cu doisprezece ani a fost descoperit la
Tarquinia un nou mormînt afrescat, numit al jocurilor olimpi-
ce, în care sînt descrise, în imagini excepţionale de forme şi
culori, cele mai de seamă întreceri gimnice ale etruscilor,
care au fost educatorii atletici ai romanilor. Modernismul
unor asemenea picturi este acordat de dinamismul figurilor
adversarilor, de marea forţă expresivă a unor care în
întrecere, de maniera extrem de subtilă a desenului.
Siluetele dansate ale atleţilor, fantezia excepţională în
naraţiunea episoadelor curselor dovedesc o artă desăvîrşită
a maeştrilor etrusci. Ei se înscriu în primele rînduri ale
picturii arhaice şi prin sensul poetic al compoziţiilor
giganticelor afrescuri din mormintele Tarquiniei.
 Am căutat şi în Tuscania mormintele etruscilor, în grota
Reginei. Acolo există sarcofagele, pe care se întinde
orizontal, ca gisanti din catedralele medievale ale Franţei,
figura de piatră a celui înmormîntat. Pe acropola etruscă a
Tuscaniei se ridică, din secolul VIII, biserica Sfîntului Petru, cu
o criptă în a cărei pădure de coloane romane te poţi rătăci.
Arborii din această albă pădure de marmoră s-au frînt în
cutremurul care a atins oraşul cu aripa lui neagră a doua zi
după călătoria noastră. Plecasem din Tuscania spre lacul
fierbinte Bulicame, pe care Dante îl pomeneşte în urmă cu
şapte sute de ani. El este o poartă de comunicare cu Infernul,
apele lui clocotesc la înalte temperaturi, pîraiele care sînt
generate de izvoarele subterane îşi poartă dîra de aburi pînă
departe, la un orizont jos, în ploaia care a început să cadă
torenţial din cerurile ostile. Ostile poate pentru că atinsesem
în aceeaşi zi şi zona Castel d'Asso, a cărui necropolă etruscă
rupestră se află în solitudinea unei gigantice văi, o crăpătură
imensă a pămîntului, un canion generat de un cataclism
cosmic. Şi nu departe, peste o altă prăpastie, se ridică
fantasticul oraş părăsit Bagnoreggio, etrusca Civita, pe care
un cutremur a izolat-o de lumea înconjurătoare, pe o creastă
înfiptă în azur. Bagnoreggio este cetatea care moare,
nemaifiind locuită din anul 1695. Paşii călătorului întîrziat
trezesc sonorităţi de catedrală pe dalele seculare în cel mai
neverosimil burg al Italiei. Incomparabila cetate se păstrează
amintirii ca o emblemă a solitudinii.
 Un itinerar în căutarea etruscilor trebuie sa se încheie în
Bomarzo. Nu ştiu de ce, dar începutul etrusc al micii localităţi
îşi găseşte sfîrşitul misterului care înconjoară această stranie
populaţie, în enigmele statuilor din parcul părăsit potopului
vegetaţiei devoratoare din Bomarzo. Şi în această incintă, ca
şi la Bagheria, geniul fantast şi baroc al lui Salvador Dali a
putut avea întîlniri care l-au stupefiat chiar pe extravagantul
gratuit. Pentru că la Bomarzo extravaganţa îşi atinge culmile.
Uitată în secolele trecute, astăzi valea „minunilor" de piatră
a redevenit celebră prin redescoperirea ei de către
suprarealişti, care îşi exprimă admiraţia entuziastă pentru
ceea ce ei consideră a afla în „monştrii" de la Bomarzo,
prefigurări simbolice, nonfigurative, semne ale îngroşării
artei şi reprezentării care te pot face să te înfiori de salubre
orori. Parcul părăsit din Bomarzo a fost construit, împreună
cu monştrii lui de piatră, în Cinquecento de voinţa unui
reprezentant al familiei Orsini. El jertfeşte gustului pentru
strafare, pentru monstruosul formal, în epoca în care
conţinutul, idealul lipsea unei Italii, abandonată unei cenuşii
involuţii politice. Neputînd exista libertatea pe pămînt,
artiştii evadau în cerurile fanteziei. Din armonia liniilor
Renaşterii se desprindeau fluturînd mantiile barocului,
echivalent cu mişcarea, cu contursionarea, cu voinţa estetică
de a demonstra cunoaşterea oricărui artificiu al artei.
Senzaţia vederii este însoţită de mişcare şi de intensitatea
culorii, şi epoca a fost dinamică formal şi bariolată. Stilurile
se amestecau şi se transmiteau

în proiecte estetice care pînă la urmă îşi exprimau doar

gratuitatea actului unei creaţii fără de raţiuni.
Astăzi, în valea părăsită de la Bomarzo, gigantice siluete
plutesc asupra oceanului vegetal, în poziţiile neverosimile în
care, voit, le-a fixat mîna stranie a artistului cu viziuni antedi-
luviene. Arhitectura rarelor construcţii din parcul monstruos
vrea să demonstreze instabilitatea tuturor echilibrurilor.
Totul este denaturat după strania lege estetică a provocării
mirării absolute. Sînt prezente, domnitoare cuvintele
poetului creator al praţiozismului lumii, numit fie el
gongorism sau eufuism, Giam-battista Marino : e del poeta il
fin la maraviglia. într-adevăr, la maraviglia este provocată
prin savante calcule demenţiale de toţi creatorii de artă din
parcul monştrilor de la Bomarzo. Cine au fost aceşti creatori
deliranţi ? S-au emis ipoteze în legătură cu provenienţa lor,
consideraţi a fi orientali prizonieri ai Contelui Orsini, căzuţi în
sclavie după bătălia de la Lepanto, sau artişti locali asupra
cărora s-au exercitat reflexe ale artei extrem-orientale prin
intermediul misionarilor întorşi din acele îndepărtate ţări.
Monştrii fabuloşi au atribute aparţinînd unor asemenea
necunoscute zone. Rătăcirea pe potecile care abia se mai
deosebesc în inundaţia verde a unei teribile invazii a
vegetaţiei care distruge piatra monştrilor prin îmbrăţişări
convulsive, prin înrădăcinarea şi creşterea viguroasă a
sevelor sub piedestale, pînă la prăbuşire, este a unui itinerar
sumbru. Ochii se dilată în permanenţă pentru a descoperi
sub apa verde, intensă albele contururi monstruoase, în care
concepţia antropomorfică a dispărut. Sîntem pe o altă,
nebunească planetă de giganţi a căror „frumuseţe" trebuie
să îngrozească. Etruscii sînt prezenţi lîngă aceste fantastice
conglomerate care vor să cutremure. Am atins şi noi
gigantica formă răsturnată a unei sirene echivalentă cu
dimensiunile unei coline, am pătruns printre buzele răsfrînte
a mirare ale unui căpcăun spre peştera gurii sale. La urechile
noastre a răsunat glasul de piatră al cîinelui infernal cu cap
întreit, îndemnîndu-ne spre dimensiunile fabuloase ale unui
dragon întraripat cu steme, în luptă pe viaţă şi pe moarte cu
dulăi apocaliptici. O gigantică Ţestoasă îşi plimbă cupola de
patru sute de ani spre un orizont pierdut. în reţeaua inextri-
cabilă a planetelor prin care-ţi croieşti greu drum, ca într-o
junglă în care şi vegetaţia este demenţială ca şi fantezia crea-
torilor, se deschide, ca o imensă cursă, prăpastia în care a
fost precipitat un monstru acvatic. Aci se află şi suma
cruzimilor estetice din Bomarzo, în grupul statuar al unei
titanomahii. Un alb gigant erodat de vînturi şi de ploi, sfîşie
trupul unui uriaş adolescent ale cărui linii
supradimensionate, dar sublim armonice expirmă
voluptatea, şi nu durerea. Strania metaforă de piatră nu-şi va
putea afla vreodată o altă descifrare decît în propria ei
oroare care îşi ajunge. Denaturarea frumuseţii trebuie să
provoace, ca un ultim avertisment, teroarea în faţa „lucru-
rilor" şi a „semnelor". Nu există nici un fir al Ariadnei în labi-
rintul vegetal şi de piatră erodată din parcul părăsit de la
Bomarzo, care seamănă cu sine şi cu nici un altul, cum se
descifra într-o ştearsă inscripţie. Creatorul manierist a vrut
să domesticească artificial natura pentru a o mula în tiparele
esteticii lui informale. Natura, în exuberanţa ei vegetală, îşi
ia însă o teribilă revanşă în revărsarea ei de inundaţie
generală. înălţimile statuilor se pierd între liane, dărîmăturile
lor constelează, ca aşchiile albe ale meteoriţilor, prăpăstiile
în care curg ape lente. Monştrii damnaţi din Bomarzo,
redescoperiţi de dorinţa de a cunoaşte şi semnele stranii ale
unor alte universuri, aşteaptă pe apele timpului trecerea,
mai uimiţi decît orice călător.
în nord

/ N BOLOGNA, orice călător ar trebui să urce cele patru

sute nouăzeci şi opt de trepte ale Turnului degli
Asinelli pentru a arunca priviri circulare de la o sută de metri
înălţime asupra acoperişurilor roşiei cetăţi. înclinarea
turnului faţă de vecinul Garisenda are o săgeată
complementară •de cinci metri, în general greu de îndurat
pentru cei care nu au escaladat pante verticale în munţi. De
la baza turnurilor la coborîre, unghiul lor proiectat pe cer
sfidează legea echilibrelor elementare într-o altă, dublă
ipostază, ca a Turnului înclinat din Pisa. Dar centrul istoric al
oraşului este Piazza Maggiore, unul dintre cele mai frumoase
ansambluri monumentale din Italia. Vasta Bazilică a Sfîntului
Petronio, cu dumnezeiescul portal al lui Jacopo della
Quercia, vecina piaţă în care freamătă apele vii ale fîntînii
bronzurilor lui Giovanni della Bologna, cu Neptun înarmat cu
tridentul, emblemă tutelară a cetăţii. Aci se înalţă palatul
gotic supranumit al regelui Enzo, prizonier al mîndrilor
bolognezi, după bătălia de la Fossalta.
Douăzeci şi trei de ani, regele Enzo, simbol al instituţiei
imperiului, a fost prizonier între zidurile palatului comunal.
De la el au rămas trei cantone pătrunse de profundă
melancolie, de nostalgie pentru îndepărtata sa patrie :
E vanne in Puglia piana la magna Capitana la dov'è lo
mio core nott'e dia...
într-adevăr, secolul al treisprezecelea a fost cel mai gran-
dios din istoria mîndrei cetăţi. La 1256, Bologna, prima între
Comunele Italiei, a promulgat vestita lege a Paradisului,
eliberarea tuturor sclavilor, libertatea fiind echivalentă cu
egalitatea din Eden, unde fiecare om este om.
Bologna acelor secole primea şi supranumele de docta
cetate,, în care se întemeiase prima universitate adevărată a
lumii. Către Studiumul bolognez se îndreptau din toate
colţurile Europei tineri îndrăgostiţi de ştiinţă, dar şi de o
viaţă liberă, fără prejudecăţi. Maeştri faimoşi erau profesorii
Universităţii şi aci a studiat Francesco Petrarca el însuşi.
Nenumărate, vii pagini ale „Scrisorilor" sale evocă spiritul
„goliarzilor", al studenţilor impetuosi (şi atunci ca şi astăzi),
luptători împotriva ascetismului şi ipocriziei difuzate de
clerici. Vocile lor clare se ridicau cu violenţă împotriva
acelora care vreau să convertească întru ideea morţii
umanitatea, să oprime sensurile cele mai simple, mai
naturale ale vieţii adevărate. în cìntecele şi versurile
improvizate spontan, pătrunse de accente ironice, de umor,
ei intonau imnuri primăverii, iubirii, femeii, vinului. Versurile
goliarzilor constituiau o adevărată vendetta populară
împotriva preceptelor didactice, aulice ori teologale. Ei au
cîntat, vroind să trăiască viriliter, femeia, care nu este de loc
o apariţie evanescentă, o viziune sau umbră. Ei au cîntat într-
o clară latină populară vinul, împotriva abstinenţilor şi
prohibiţioniştilor ascetismului teologal.
Şi astăzi Bologna şi-a păstrat tradiţia goliardica, oraş al
bucuriei, oraş în care oamenii încearcă să mănînce bine, în
care zidurile, porticurile sub care se poate înconjura centrul
istoric, sînt semne ale unei stări masive de opulenţă, de
încredere în viaţa terestră. Bologna îşi păstrează şi tradiţia
liberei comune care a promulgat legea eliberatoare a
Paradisului. Ea este oraşul administraţiei celei mai bine
organizate în Italia, organizaţia municipalităţii comuniste,
aleasă şi realeasa de mulţi ani de cetăţenii oraşului roşu,
care consideră totdeauna o înaltă chestiune de onoare de a fi
de partea acelora care acţionează pentru libertate şi
egalitate socială.
 Dar pentru noi, Universitatea din Bologna va fi
totdeauna o ţintă ideală a oricărei reîntoarceri în docta
cetate. Aci a fost profesor patruzeci şi patru de ani Giosuè
Carducci, „omul sintetic" al celei de a treia Italii, acela care a
însumat reprezentarea unui secol de tumult naţional. Ne
amintim cuvintele pe care le-am repetat despre Carducci,
despre exemplul citadin care a fost totdeauna. El a
redeşteptat Italia, biciuind-o ca şi Dante, spiritul lui titanic,
caracterul de bronz l-au făcut să se confunde cu forţele
fundamentale ale Italiei. Nu a fost un chinuit dé nelinişti. El a
fugit din filozofie, fiind un critic şi poet al acţiunii, al realităţii
care se poate atinge. El elimină metafizica, iar spiritul său
revoluţionar îi indică raţiunea drept armă de luptă chiar şi în
poezia sa, care este a naturii şi a tumulturilor unui rebel,
unui pasional. Dumnezeul lui admis este un zeu al luminii, al
libertăţii. El nu a putut ierta creştinismului doborîrea lumii
latine, stingerea soarelui clasic, claustrarea în catacombele
evului mediu. Fugind de misticism, de contemplaţie, nu
putea pătrunde în esenţa „lucrurilor". Sufletul lui Carducci
nu cunoaşte întrebări, iar absenţa misterului, aportul nou,
original al poeziei veacului său, este absolută. Starea
fantastică nu este în jurul nici unei poezii. Niciodată chinuit
de sentimentul tragicului, el este neoclasicul poet reînnoitor
al clasicismului, poet al soarelui şi acţiunii.
Am avut curiozitatea să-i întreb pe actualii goliarzi ai
Bolognei despre semnificaţia pentru ei a poeziei carducciene.
Cei mai mulţi şi-au amintit de Imnul Satanei, acea realizată
încercare a lui Carducci de a da formă plastică ideii sale de
reînviere umanistă a unei gigantice figuri, ridicată de
totdeauna contra teocratismului. Pentru întrebările şi
orientarea unei părţi majore a tineretului italian actual,
Imnul Satanei şi-a păstrat aceeaşi forţă emblematică din
trecut, în această erupţie vulcanică a principiului libertăţii
împotriva autorităţii şi ordinii prestabilite, libertate a
gîndirii, a conştiinţei, a exprimării, a liberului examen. Ca şi
în zilele noastre, se exaltă drepturile naturii şi materiei, se
răzvrăteşte în numele seninei raţiuni, se intonează viitorului,
revoluţiei şi progresului uman. Actualii studenţi ai doctei
Bologna nu pot uita niciodată accentele de o solemnă
grandoare din ciclul de sonete £a ira, tot atîtea basoreliefuri
luminoase ale frizei istoriei care evocă, cu o infinită simpatie,
cel mai epic moment al istoriei moderne, Revoluţia Franceză.
Succesorul lui Giosuè Carducci la „marea probă" a Cate-
drei de literatură din Bologna, „la buona madre", a fost Gio-
vanni Pascoli. El a fost un hărăzit echilibrelor unui destin
elenic care îl înfăşură totdeauna într-un halo de poezie. Era
un francescan al artei, iubind solitudinea creatoare, tăcerea.
în triada poeţilor dominatori ai sfîrşitului şi începutului de
secol literar în Italia, alături de Carducci şi de D'Annunzio, el
aducea fiorul nou al religiozităţii misterului, cu melodia sa
lentă, astrală, inovatoare, cu imposibilitatea unei totale
eliberări lirice. El avea despicarea microscopică a lucrurilor,
marea putere senzorială, rafinamentul melodic al ritmurilor
sugestive pînă la dematerializarea verbului.
între Carducci şi Pascoli, diferenţa structurală putea fi
imensă. Austeritatea carducciană se imprimase asupra
literaturii italiene cu o gravă pecete, ca şi exaltarea eroică a
italienităţii. Pascoli era însăşi fluiditatea. Sensibilitatea sa se
contursiona, după infinitatea senzaţiilor, într-o lume nouă,
de taine. Carducci construia masiv, pe terenuri palpabile,
Pascoli se abandona insesizabilului şi fanteziei muzicale.
Inspiraţia unui ţinut de umbre îi acorda lui Pascoli facultatea
originalităţii sale. Arta lui se elibera din şabloane. El a creat
teoria estetică a „copilului" (il fanciullino) cu ochii dilataţi în
faţa universului, de la care primeşte semnale. Misterul
pătrunde puternic poezia, şi în faţa lui ca şi în faţa durerii
umanitatea este solidară. Dar Pascoli va rămîne atît de
actual astăzi, cînd există o reîntoarcere spre zonele candorii,
spre paradisul pierdut al copilăriei şi naturii, prin privirea pe
care el a aruncat-o asupra tuturor orizonturilor. Tot
complexul naturii este sesizat, de la viaţa umilă a plantei
terestre la mişcarea năprasnică a astrelor. Din micul univers
şi pînă la vastele desfăşurări ale marelui cosmos va fi
căutarea pascoliană, misterul „lucrurilor" căpătînd halouri
fosforescente, în marile zone de umbre ce le înconjoară.
Recitind peste ani rîndurile pe care le-am dedicat în prima
noastră exegeză, ajungem la aceeaşi concluzie că el este
exemplul poeziei manifestată în toate atitudinile sufletului,
iar Psyche poate să-i fie simbolul, o lumină vie în tenebrele
necunoscutului.
*

Chiar dacă Milano are acum aproape două milioane de

locuitori, chiar dacă este cel mai important centru industrial
şi economic al Peninsulei, totdeauna, cînd vei coborî în cea
mai
 247

ALEXANDRU BALACI
 248

JURNAL ITALIAN

spiritul lui titanic, caracterul de bronz l-au făcut să se

confunde cu forţele fundamentale ale Italiei. Nu a fost un
chinuit de nelinişti. El a fugit din filozofie, fiind un critic şi
poet al acţiunii, al realităţii care se poate atinge. El elimină
metafizica, iar spiritul său revoluţionar îi indică raţiunea
drept armă de luptă chiar şi în poezia sa, care este a naturii şi
a tumulturilor unui rebel, unui pasional. Dumnezeul lui
admis este un zeu aî luminii, al libertăţii. El nu a putut ierta
creştinismului doborîrca lumii latine, stingerea soarelui
clasic, claustrarea în catacombele evului mediu. Fugind de
misticism, de contemplaţie, nu putea pătrunde în esenţa
„lucrurilor". Sufletul lui Carducci nu cunoaşte întrebări, iar
absenţa misterului, aportul nou, original al poeziei veacului
său, este absolută. Starea fantastică nu este în jurul nici unei
poezii. Niciodată chinuit de sentimentul tragicului, el este
neoclasicul poet reînnoitor al clasicismului, poet al soarelui şi
acţiunii.
Am avut curiozitatea să-i întreb pe actualii goliarzi ai
Bolognei despre semnificaţia pentru ei a poeziei carducciene.
Cei mai mulţi şi-au amintit de Imnul Satanei, acea realizată
încercare a lui Carducci de a da formă plastică ideii sale de
reînviere umanistă a unei gigantice figuri, ridicată de
totdeauna contra teocratismului. Pentru întrebările şi
orientarea unei părţi majore a tineretului italian actual,
 249

Imnul Satanei şi-a păstrat aceeaşi forţă emblematică din

trecut, în această erupţie vulcanică a principiului libertăţii
împotriva autorităţii şi ordinii prestabilite, libertate a
gîndirii, a conştiinţei, a exprimării, a liberului examen. Ca şi
în zilele noastre, se exaltă drepturile naturii şi materiei, se
răzvrăteşte în numele seninei raţiuni, se intonează viitorului,
revoluţiei şi progresului uman. Actualii studenţi ai doctei
Bologna nu pot uita niciodată accentele de o solemnă
grandoare din ciclul de sonete Qa ira, tot atîtea basoreliefuri
luminoase ale frizei istoriei care evocă, cu o infinită simpatie,
cel mai epic moment al istoriei moderne, Revoluţia Franceză.
Succesorul lui Giosuè Carducci la „marea probă" a Cate-
drei de literatură din Bologna, „la buona madre", a fost Gio-
vanni Pascoli. El a fost un hărăzit echilibrelor unui destin
elenic care îl înfăşură totdeauna într-un halo de poezie. Era
un francescan al artei, iubind solitudinea creatoare, tăcerea.
în triada poeţilor dominatori ai sfîrşitului şi începutului de
secol literar în Italia, alături de Carducci şi de D'Annunzio, el
aducea fiorul nou al religiozităţii misterului, cu melodia sa
lentă, astrală, inovatoare, cu imposibilitatea unei totale
eliberări lirice. El avea despicarea microscopică a lucrurilor,
marea putere senzorială, rafinamentul melodic al ritmurilor
sugestive pînă la dematerializarea verbului.
între Carducci şi Pascoli, diferenţa structurală putea fi
imensă. Austeritatea carducciană se imprimase asupra
literaturii italiene cu o gravă pecete, ca şi exaltarea eroică a
 250

italienităţii. Pascoli era însăşi fluiditatea. Sensibilitatea sa se

contursiona, după infinitatea senzaţiilor, într-o lume nouă,
de taine. Carducci construia masiv, pe terenuri palpabile,
Pascoli se abandona insesizabilului şi fanteziei muzicale.
Inspiraţia unui ţinut de umbre îi acorda lui Pascoli facultatea
originalităţii sale. Arta lui se elibera din şabloane. El a creat
teoria estetică a „copilului" (il fanciullino) cu ochii dilataţi în
faţa universului, de la care primeşte semnale. Misterul
pătrunde puternic poezia, şi în faţa lui ca şi în faţa durerii
umanitatea este solidară. Dar Pascoli va rămîne atît de
actual astăzi, cînd există o reîntoarcere spre zonele candorii,
spre paradisul pierdut al copilăriei şi naturii, prin privirea pe
care el a aruncat-o asupra tuturor orizonturilor. Tot
complexul naturii este sesizat, de la viaţa umilă a plantei
terestre la mişcarea năprasnică a astrelor. Din micul univers
şi pînă la vastele desfăşurări ale marelui cosmos va fi
căutarea pascoliană, misterul „lucrurilor" căpătînd halouri
fosforescente, în marile zone de umbre ce le înconjoară.
Recitind peste ani rîndurile pe care le-am dedicat în prima
noastră exegeză, ajungem la aceeaşi concluzie că el este
exemplul poeziei manifestată în toate atitudinile sufletului,
iar Psyche poate să-i fie simbolul, o lumină vie în tenebrele
necunoscutului.
 251

Chiar dacă Milano are acum aproape două milioane de

locuitori, chiar dacă este cel mai important centru industrial
şi economic al Peninsulei, totdeauna, cînd vei coborî în cea
mai

ALEXANDRU BALACl
vastă gară continentală, ale cărei bolţi de cristal se
arcuiesc în înălţimi, filtrînd razele palide ale unui soare
pierdut în smog, vei recita versurile care amintesc, maliţios,
cele două simboluri ale capitalei Lombardiei :
Milano non ha clie un tempio ed un uomo, Manzoni ed
ii Duomo
Milano este acum supus unui urbanism americanizat
care ridică zgîrie-nori, cu frontoane pierdute în
evanescenţele fumurilor roşii industriale sau ale
fantomaticelor ceţuri ridicate din vasta vale a fluviului Po. In
miracolul economic pe care 1-a cunoscut Italia, trecînd brusc,
fără etape intermediare, spre opulenţa şi exasperarea
societăţii de consum, vechea Mediola-num, odinioară
capitală a Imperiului roman, aspiră să devină oraşul cel mai
reprezentativ al Nordului industrializat, opus antagonist încă
arieratului Sud. Acest mare contrast, faimoasa problemă a
sudului, care generează cel mai masiv fenomen de emigraţie
cunoscut în Europa, nu poate să fie eliminat în anii unui
viitor apropiat. De aceea poate milanezii au un complex al
culpei naţionale, care îi face să nu se bucure integral de
 252

starea înfloritoare a economiei lor. în Milano sînt cele mai

puternice focare ale protestului politic şi social. Oraşul
americanizat Milano a devenit şi cel mai sonor oraş al
Peninsulei pînă dincolo de treptele de îndurare ale bietului
auz uman. Dacă la Napoli traficul este temperamental
imposibil şi se pot pumnala conducători de maşini angajate
într-o depăşire care poate fi considerată insultă, la Milano,
haosul aparţine marilor cilindrate. „Utilitarele" sînt cvasi
abolite pe străzile Cetăţii opulenţei oraşul celui mai
important Tîrg internaţional european.
Dar pelerinii vor converge la Milano nu spre imensele
standuri din Fiera Campionaria, ci spre cel mai important
monument al arhitecturii gotice din această parte a lumii,
spre copleşitorul Dom, cristalizare în marmora a aproape
şase secole de eforturi ale omului, doritor să ridice, sub
cerurile adverse ale trecerii universale, semnele nepieritoare
ale condiţiei umane, ale artei nepieritoare, ale grandorii ei,
ale justificării vieţii. Vederea este copleşitoare, capul se
răstoarnă pe spate ca în munţi pentru a cuprinde toate
săgeţile de marmoră care sînt lansate spre cer. Pentru
Stendhal, arhitectura Domului este a unui „gotic fără ideea
morţii, e voioşia unei inimi melancolice ; şi cum arhitectura
aceasta despuiată de raţiune pare clădită din capriciu,
consumă cu nebuneştile iluzii ale iubirii. Schimbaţi în piatră
sură marmora de o sclipitoare albime, şi toate ideile morţii
reapar... „Din nefericire pentru Stendhal, marmora albă a
 253

minunii Domului este acum de culoarea sură a pietrei

purtătoare de ideile morţii. De aceea, desigur, dinamicii mi-
lanezi au hotărît să întreprindă o vastă operă de îndepărtare
a veşmîntului funerar, al încrustaţiilor negre ale secolelor
trecute. Timp de patru ani, silueta Domului va fi înfăşurată
într-un linţoliu care va opri vederea călătorilor. în spatele
acestui văl se vor petrece marile mistere din centrul biologic
al crisalidei, şi mormorele albe vor cînta din nou în lumină
despre starea verticală şi bucuria de a trăi. Am fost martori la
„încar-tarea" vastului monument, după o ultimă rătăcire sus
pe acoperişuri printre cele mai mult de două mii două sute
de statui. De acolo în sus, de lîngă marea săgeată ultimă,
lîngă statuia de aramă aurită a Madoninei, privirea,
neîmpiedicată de nebuloasele fumuri şi ceţuri, poate să
cuprindă arcul alpin. Noaptea, Domul este o mirifică navă
albă lansată în spaţiile siderale.
In Milano, oraş parcă mereu în efervescenţă şi transfor-
mare, predominat în incinta cartierelor vechi de un baroc
mai puţin în mişcare decit alte variante ale stilului, treci
repede prin piaţa celui mai vestit teatru din lume, Scala.
Statuia lui Leonardo da Vinci aminteşte de marea întîlnire.
Au trecut mai mult de cinci secole de la naşterea celui mai
strălucit reprezentant al Renaşterii şi opera sa nu a fost
atinsă de vreme. El a fost unul dintre titanii care au dat un
asalt gigantic cerului fix catolic, luptînd pentru ştiinţa nouă,
pentru laicitatea culturii, conturînd portretul omului întreg.
 254

în căutarea unor seniori capabili să-i creeze condiţii pentru

creaţie, Leonardo a rătăcit în Italia pînă la oprirea, mulţi ani
rodnici, în Milano, unde Biblioteca Ambroziană îi păstrează
textele, iar Santa Măria delle Grazie miracolul Cinei cea de
taină.
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

In înaltul său ideal umanist, Leonardo a demascat pu-

terea malefică a aurului, înfierînd pe inactivi. El a dat o stră-
lucită expresie spiritului critic al gîndirii ştiinţifice, care vrea
să sfărîme dogmatismul, să cunoască practica şi legile
obiective ale lumii materiale. Toate ştiinţele naturii au
ocupat un loc de onoare în opera sa, de la geologie la
geografie, biologie, meteorologie, fizică sau botanică. Aci, la
Milano, Leonardo a elaborat proiectele unei vaste reţele de
irigaţie a Lombardiei şi un sistem de canale navigabile.
Cercetările sale aviatice au fost îmbinate cu hidrotehnica şi
hidromecanica, punînd primele baze ale teoriei aripilor unui
aparat mai greu decît aerul, descoperind primele legi ale
aerodinamicii, principiile elicei.
Dar Leonardo este şi un artist genial, multilateral, cerînd
în permanenţă artei studierea atentă a vieţii. Ea trebuie să
reprezinte, generalizînd, omul şi spiritul lui. Arta nu este o
pasivă oglindă care imită contradicţiile obiectelor, fără să
posede cunoaşterea lor.
în Biserica Santa Măria delle Grazie este vizibilă chiar
pentru profani tranziţia de stil arhitectonic la Renaştere şi
semnul cei mai preţios este magnificul Chiostro, armonizat
de Bramante. Dar minunea picturii lumii se află într-un vechi
şi auster refectoriu al unei mînăstiri dominicane contigui.
Intrarea este simplă ca şi vechea sală, echivalentă cu a
oricărui internat colegial din lume. Dar pe peretele din fund
se înscrie în dimensiunile divine opera care înseamnă
justificarea unui geniu şi a unei ţări în lume. Nici apele
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

secolelor nu au erodat minunea Cinei cea de taină, nici

bombardamentele sălbatice din 1943, care au distrus
mînăstirea care o înconjoară, ca cercul de aur nestemata
inelului de frumuseţe. Pentru noi, totdeauna Cina cea de
taină a fost o ilustrare divină a Renaşterii, epoca descoperirii
lumii şi a omului. Aşezînd omul în centrul creaţiei sale,
Leonardo a insuflat o viaţă intensă, nemuritoare unor
compoziţii şi subiecte tradiţionale. Dar pentru artistul genial,
compoziţia canonică tradiţională n-a fost decît canavaua
unei grandioase drame psihologice. Personajele tradiţionale
ale apostolilor sînt pătrunse de luminile unei umanităţi
profunde. Arta lui Leonardo, expresie a unui intens
psihologism, redă cu extraordinară vigoare şi strălucire senti-
mentele de stupefacţie, de indignare, de perplexitate, de
groază, de aşteptare ori de tristeţe. S-a pronunţat cuvîntul
fatidic al trădării, şi mîinile oamenilor din afrescul luminii au
rămas suspendate în toate ipostazele stuporii. în acest imn
închinat omului şi frumuseţii sale interioare, profundei
sensibilităţi, Leonardo da Vinci a glorificat viaţa, întregul ei
patos şi poezia.
Leonardo a descoperit în lume o ordine raţională şi o
frumuseţe deplină. El a demonstrat întreaga viaţă,
infinitatea posibilităţilor umane.
Pătrunzi în patrulaterul perfect al Castelului Sforzesco în
ritmurile unei fanfare militare din parcuri vecine. „L'indus-
triosa" Milano, oraşul marilor capitaluri, păstrează încă
mentalităţi provinciale. Te îndrepţi, orientat de amintiri
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

trecute, spre opera finală a lui Michelangelo, infinit tragica

Pietà Ron-danini. Aci apare întreagă arta emblematică a
protagonistului cel mai neliniştit al tragediei dell'incompiuto,
al dramei ne-desăvîrşirii. Ca şi Leonardo da Vinci,
Michelangelo a avut caracteristicile omului universal.
Sculptorul titanic al bărbăţiei şi frumuseţii umane în David,
Moise sau Pietà, pictorul dantesc al Judecăţii universale,
creator al lumii în Geneza de pe bolta Capelei Sixtine,
arhitectul celei mai înalte şi mai îndrăzneţe cupole ale lumii
la Bazilica Sfîntului Petru din Roma a fost şi cea mai profundă
voce poetică a vremii sale. Dar nimeni nu a fost mai
frămîntat decît el de conştiinţa violentului contrast între
idealul artistic visat de creator şi realizarea lui în viaţă. Ni-
meni nu a trăit mai intens ca Michelangelo această tragedie,
şi lunga lui viaţă a însemnat şi un mare strigăt de protest
împotriva forţelor adverse care încătuşau aripile înaltului
zbor al fanteziei sale creatoare. Duelul său permanent cu
papalitatea este o demonstraţie, ca şi minunea umanizării
artei sale plastice, în faţa cutremurătorului grup al umbrelor
care se înlănţuie într-o ultimă îmbrăţişare de plecare în
moarte, grandiosul geniu al lui Michelangelo a trecut,
strivindu-şi ultima putere, dincolo de pragurile cunoaşterii
pămîntene. Şocul emoţional va fi totdeauna al fiecărui om,
gata să se îmbarce spre ţărmurile definitive ale morţii.
Michelangelo, care în alba Carrara voise să sculpteze un
munte, sapă aici, în bronzuri, contururi de fantome.
Tensiunile arcurilor s-au descărcat şi nici o săgeată nu poate
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

să mai ajungă la ţintă. Parcă toate aripile zborurilor s-au

frînt în Pietà Rondanini. Acela care se revoltase cu un orgoliu
divin împotriva încarcerării pietrei, care poruncise statuilor
să umble întovărăşeşte el însuşi, spre ţările de dincolo,
grupul divin, sigilat de pecetea strivitoare a morţii, fără nici o
lumină, fără nici o vibraţie de speranţă. în ultima operă a lui
Michelangelo se aude freamătul negru al apelor fluviului fără
întoarcere. La ieşirea în noapte din Castello Sforzesco, nici o
stea nu sfîşie ceţurile care au pătruns pe străzile marelui
oraş.
Milano, chiar şi în domeniul culturii, şi-a demostrat
preferinţele economiste. Capitala Lombardiei a fost, alături
de Napoli, un mare centru iluminist. Dar în timp ce
iluminismul gîn-ditorilor napolitani (Genovesi, Filangieri,
Pagano) avea o orientare teoretică, iluminismul milanez
gravita spre concret. Departe de speculaţiile, uneori
abstracte şi învăluite în utopism ale napolitanilor, milanezii
se axează pe activitatea cu scopuri imediate, concentrîndu-
se în jurul problemelor economice. Aşa a fost fondatorul
faimoasei reviste II Caffè, Pietro Verri, total conştient de
evoluţia rapidă a ideologiei iluministe de la ideile abstracte,
generale, la aprofundarea realităţilor şi problemelor
specifice italiene — lupta împotriva puterii temporale a
clericilor, cucerirea independenţei şi unităţii naţionale. Dar
cel mai cunoscut dintre iluminiştii milanezi va ramine Cesare
Beccaria, autor în realitate al unei singure cărţi : Dei delitti e
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

delle pene, de la publicarea căreia au trecut mai mult de

două secole, dar fără a o acoperi de uitare. Mica lucrare a
avut la apariţie un succes instantaneu, comentată elogios de
Voltaire sau D'Alembert, considerată ca un puternic act de
acuzare a justiţiei atunci în vigoare. Opunîndu-se unui
prezent de violenţă şi opresiune, cartea lui Beccaria încerca
să deschidă drum larg raţiunii, ri-dicînd înalt problema
demnităţii omului, a respectării integrale a persoanei
umane. Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului
modern, aplicînd idei umanitare şi raţionale, rele-vînd
importanţa prevenirii delictelor, cerînd un mai mare respect
pentru drepturile acuzatului, abolirea torturii şi a pedepsei
cu moartea. Act de acuzare a trecutului, cartea unică Dei
delitti e delle pene va ramine în istoria culturii umane, vast
rechizitoriu împotriva justiţiei arbitrare, viu documentar al
epocii, monument al raţiunii umane.
Mama lui Alessandro Manzoni (singurul punct de atrac-
ţie al Milanului în afară de Dom) era Giulia Beccaria, fiica
iluministului. Ea a influenţat profund educaţia
reprezentantului romantismului italian. Lunga viaţă a lui
Manzoni în Milano cuprinde integral epoca Risorgimentului,
epoca îndelungatelor lupte pe care le-a dat poporul italian
pentru îndepărtarea opr;mării austriece, pentru cucerirea
independenţei, a libertăţii, pentru unificarea naţională a
Italiei de atîtea secole divizată politic şi pradă dominaţiei
străine. Totdeauna scrisul lui Manzoni a fost o meditaţie
profundă asupra destinului Patriei. Alessandro Manzoni va
 ALEXANDRU BALACI JURNAL ITALIAN

rămîne pentru totdeauna în istoria literaturii ţării sale ca

autor al romanului I promessi sposi, în care scriitorul
serveşte „sfîntul adevăr", poporul în lupta lui pentru
afirmarea dreptului la existenţă. Romanul milanezului
Manzoni este o operă care se ridică deasupra întregii
producţii a prozei romantismului european, o frescă uriaşă a
vieţii poporului italian în secolul al şaptesprezecelea. în
vastul cadru al acestui gigantic tablou sînt reprezentaţi
realist integral, în aspectele cele mai caracteristice ale vieţii
fizice şi sufleteşti, oamenii, personajele încărcate de viaţă şi
de istorie ale acelor vremuri. Scriitorul a privit cu o infinită
simpatie poporul simplu, ale cărui suferinţe le-a descris cu un
dramatism zguduitor. Romanul aparţine astăzi patrimoniului
literar universal, iar în 1973, cînd se vor împlini o sută de ani
de la moartea lui Alessandro Manzoni, cultura lumii va
consemna, mereu vie, arta unei capodopere.

ţ|> Ne-am îndreptat spre noua autostradă prin valea

Scriviei, care străpunge în largi serpentine Apeninii pentru a
atinge azurul intens al Mediteranei în zona Genovei.
„Superba" cetate se înalţă în amfiteatru, dominînd marea, ca
din înălţimea catargelor cu care navele rivale Veneţiei
străbăteau mişcătoarele drumuri ale mărilor. în Genova s-a
născut descoperitorul lumilor noi, Cristofor Columb, omul
care a îndrăznit să treacă din-
166 ALEXANDRU BALACI
 JURNAL ITALIAN

să mai ajungă la ţintă. Parcă toate aripile zborurilor s-au

frînt în Pietà Rondanini. Acela care se revoltase cu un orgoliu
divin împotriva încarcerării pietrei, care poruncise statuilor
să umble întovărăşeşte el însuşi, spre ţările de dincolo,
grupul divin, sigilat de pecetea strivitoare a morţii, fără nici o
lumină, fără nici o vibraţie de speranţă. în ultima operă a lui
Michelangelo se aude freamătul negru al apelor fluviului fără
întoarcere. La ieşirea în noapte din Castello Sforzesco, nici o
stea nu sfîşie ceţurile care au pătruns pe străzile marelui
oraş.
Milano, chiar şi în domeniul culturii, şi-a demostrat
preferinţele economiste. Capitala Lombardiei a fost, alături
de Napoli, un mare centru iluminist. Dar în timp ce
iluminismul gîn-ditorilor napolitani (Genovesi, Filangieri,
Pagano) avea o orientare teoretică, iluminismul milanez
gravita spre concret. Departe de speculaţiile, uneori
abstracte şi învăluite în utopism ale napolitanilor, milanezii
se axează pe activitatea cu scopuri imediate, concentrîndu-
se în jurul problemelor economice. Aşa a fost fondatorul
faimoasei reviste // Caffè, Pietro Verri, total conştient de
evoluţia rapidă a ideologiei iluministe de la ideile abstracte,
generale, la aprofundarea realităţilor şi problemelor
specifice italiene — lupta împotriva puterii temporale a
clericilor, cucerirea independenţei şi unităţii naţionale. Dar
cel mai cunoscut dintre iluminiştii milanezi va ramine Cesare
Beccaria, autor în realitate al unei singure cărţi : Dei delitti e
delle pene, de la publicarea căreia au trecut mai mult de
două secole, dar fără a o acoperi de uitare. Mica lucrare a
avut la apariţie un succes instantaneu, comentată elogios de
Voltaire sau D'Alembert, considerată ca un puternic act de
acuzare a justiţiei atunci în vigoare. Opunîndu-se unui
prezent de violenţă şi opresiune, cartea lui Beccaria încerca
să deschidă drum larg raţiunii, ri-dicînd înalt problema
demnităţii omului, a respectării integrale a persoanei
umane. Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului
modern, aplicînd idei umanitare şi raţionale, relevând
importanţa prevenirii delictelor, cerînd un mai mare respect
pentru drepturile acuzatului, abolirea torturii şi a pedepsei
cu moartea. Act de acuzare a trecutului, cartea unică Dei
delitti e delle pene va ramine în istoria culturii umane, vast
rechizitoriu împotriva justiţiei arbitrare, viu documentar al
epocii, monument al raţiunii umane.
Mama lui Alessandro Manzoni (singurul punct de atrac-
ţie al Milanului în afară de Dom) era Giulia Beccaria, fiica
iluministului. Ea a influenţat profund educaţia
reprezentantului romantismului italian. Lunga viaţă a lui
Manzoni în Milano cuprinde integral epoca Risorgimentului,
epoca îndelungatelor lupte pe care le-a dat poporul italian
pentru îndepărtarea oprimării austriece, pentru cucerirea
independenţei, a libertăţii, pentru unificarea naţională a
Italiei de atîtea secole divizată politic şi pradă dominaţiei
străine. Totdeauna scrisul lui Manzoni a fost o meditaţie
profundă asupra destinului Patriei. Alessandro Manzoni va
rămîne pentru totdeauna în istoria literaturii ţării sale ca
autor al romanului / promessi sposi, în care scriitorul
serveşte „sfîntul adevăr", poporul în lupta lui pentru
afirmarea dreptului la existenţă. Romanul milanezului
Manzoni este o operă care se ridică deasupra întregii
producţii a prozei romantismului european, o frescă uriaşă a
vieţii poporului italian în secolul al şaptesprezecelea. în
vastul cadru al acestui gigantic tablou sînt reprezentaţi
realist integral, în aspectele cele mai caracteristice ale vieţii
fizice şi sufleteşti, oamenii, personajele încărcate de viaţă şi
de istorie ale acelor vremuri. Scriitorul a privit cu o infinită
simpatie poporul simplu, ale cărui suferinţe le-a descris cu un
dramatism zguduitor. Romanul aparţine astăzi patrimoniului
literar universal, iar în 1973, cînd se vor împlini o sută de ani
de la moartea lui Alessandro Manzoni, cultura lumii va
consemna, mereu vie, arta unei capodopere.

Ne-am îndreptat spre noua autostradă prin valea

Scriviei, care străpunge în largi serpentine Apeninii pentru a
atinge azurul intens al Mediteranei în zona Genovei.
„Superba" cetate se înalţă în amfiteatru, dominînd marea, ca
din înălţimea catargelor cu care navele rivale Veneţiei
străbăteau mişcătoarele drumuri ale mărilor. în Genova s-a
născut descoperitorul lumilor noi, Cristofor Columb, omul
care a îndrăznit să treacă dincolo de hotarul cunoaşterii
contemporane pentru a naviga pe mări necunoscute, însetat
de dorinţa de a şti. Genova este acum cel mai important port
al Italiei şi via lui activitate oferă cel mai puternic contrast cu
străzile care îl înconjoară, con-tursionate, înguste culoare de
piatră, rămase intacte din vremea evului mediu. Dar Genova
este şi oraşul celor mai măreţe palate pe care le-a ridicat
imensa bogăţie acumulată de navigatori, somptuoase clădiri
ale trecutului sau zgîrie-nori moderni. în vastul port, ale cărui
prime diguri au fost construite încă din secolul XIII, au
scăpărat de veacuri luminile fosforescente ale Lanternei. O
sută douăzeci şi doi de kilometri de cale ferată în incinta
portului sînt o indicaţie a uriaşei mişcări de oameni şi de
mărfuri, care ajung la treizeci de milioane de tone anual. în
îngustele culoare ale străzilor care coboară spre port flutură,
ca toate pavilioanele navelor lumii, toate albiturile unei
populaţii frenetice. Portul Genovei ar putea fi oricînd
identificat prin marile mirosuri de peşte şi de fructe ale
mării, care asaltează nările dilatate ale mateloţilor veniţi la
vinul alb al Genovei. Casele se caţără una peste alta pe
treptele unei scări gigantice, scăldată de apele mării în port,
şi pînă la cel mai straniu cimitir al Italiei de la Staglieno.
Monumentalitatea mausoleelor încearcă să vorbească
despre vechea splendoare a celor care au trecut. Aci este
înmormîntat şi Giuseppe Mazzini. Asociaţia se face imediat,
gîndind la necunoscutul mormînt al lui Bălcescu din
mînăstirea palermitană a Capucinilor. Sub influenţa ideilor
lui Mazzini, Bălcescu alcătuise planul unei Confederaţii
danubiene, menite să aducă în Valea Dunării „împăciuirea
duhurilor şi înfrăţirea". Pentru Giuseppe Mazzini, ale cărui
idei au aprins sufletele tuturor luptătorilor pentru libertate
din 1848, în centrul ideilor sale fundamentale a stat
conceptul de datorie. Individul trebuie să reprezinte, în toate
actele vieţii sale, tot ceea ce el crede că este adevăr. O altă
axă fundamentală a doctrinei sale este, ca o alte lege morală,
legea vieţii evolutive, ideea progresului, lege guvernatoare a
lumii. Ţintind către integrala transformare a societăţii
umane, Mazzini preconiza aso-ciaţionismul, recunoştea
evoluţia inevitabilă a clasei muncitoare, era convins că nu
eroii, ci mulţimile determină evoluţia socială. Pentru
concepţia mazziniană asupra vieţii şi evoluţiei, erau
fundamentale fenomenele morale şi spirituale. Din
corespondenţa lui Bălcescu se poate constata influenţa pe
care au exercitat-o asupra lui ideile lui Giuseppe Mazzini, mai
ales în ceea ce privea prelungirea visului lui de revoluţionar
paşoptist — eliberarea naţiunilor oprimate şi reunirea lor
într-o mare confederaţie republicană democratică. Giuseppe
Mazzini a înţeles în acelaşi timp ca intelectulaii să colaboreze
totdeauna pentru apărarea culturii, pentru salvarea
demnităţii umane. Pentru el, poezia trebuie să răsune în
vasta arenă a popoarelor. El nu a fost un om născut pentru
bucurie, ci un „martir al gîndirii", şi furtunile vieţii sale nu s-
au liniştit decît în portul ultim de pe înălţimile colinei
Staglieno, lingă a cărui severă construcţie gîndurile se
îndreaptă de la Nord la Sud.
La Centrul Internaţional de arte am inaugurat expoziţia
de grafică românească, demonstraţie de experiment şi varie-
tate de stiluri. In noapte scăpărau flăcări şi am avut repre-
zentarea versurilor lui Dino Campana :
Nu ştiu dacă între stînci chiptd tău Palid mi-a părut,
sau eşti Surîsul depărtărilor necunoscute înclinată frunte
de fildeş fulgerînd O soră tînără a Giocondei Sau a
stinselor primăveri Sau a palorilor de mit.
In fantezia picturală a lui Dino Campana s-au fixat con-
tururile enormului port încărcat de nave, care poate să fie
Montevideo sau Genova. Divinul nebun, autor al unei cărţi
unice de cînturi orfice, vagabond pe atîtea mări, bîntuit ca şi
Rimbaud de „vedere" şi de setea cunoaşterii, aspira spre ce-
ruri metalice, arzătoare, de prăpastie. Aşa cum şi-a dorit-o
totdeauna drept precept al poeziei sale, culoarea şi
picturalul melodic sînt atributele majore ale peisajului fizic şi
sufletesc campanian. Un uriaş flux liric transfigurează
realitatea. în vo
 JURNAL ITAUAN

cea elementelor se cuprinde totul, iar viaţa trebuie trăită

în bloc.
în portul Genovei ondulează nu numai undele mării, ci şi
paşii tinerei femei genoveze, care aduce în păr algele mării şi
mirosul vîntului care vine din depărtări.
în orizontul magic al Genovei şi al Rivierei Ligure a
cristalizat esenţial, ca la începuturile lumii, poezia lui Eugenio
Montale. Cînd l-am cunoscut la Congresul Internaţional de
studii danteşti, l-am ascultat reconstruind dimensiunile de
statuie gigantică ale vestitorului unei lumi şi arte noi. L-am
învecinat, poate cu multă îndrăzneală, şi reiau afirmaţia,
după cunoaşterea zonelor creaţiei poeziei sale, cu
modalitatea expresivă, cu haloul fosforos al poeziei danteşti.
Ca şi Dante Alighieri, Eugenio Montale a cîntat cerurile şi
marea, pămîntul şi stelele. A rătăcit îndelung meditativ pe
ţărmuri sinuoase, la care pendulau apele oceanului planetar,
cizelînd de veacuri piatra munţilor sau „oasele de sepie".
Erodarea pietrelor de către ape este simbolică şi sufletul lui
Eugenio Montale, care aspiră să fie parte integrantă din
universul material, „piatra roasă" şlefuită bizar de vînturi şi
de unde, comparabilă cu statuile lui Moore. Pentru Montale,
trăirea este o „prăbuşire de stînci", o rostogolire lentă cît
durata întregii vieţi. Pentru el există suferinţa pietrelor,
despuierea trupului şi a sufletului într-o lumină puternică, la
o răscruce de drumuri. Umanizarea poeziei sale vibrează ca
acul busolei spre un pol invers. Poezia lui Montale nu este o
confesiune lirică, ci o ipostază a unei realităţi poliedrice, în
 JURNAL ITAUAN

care poate îngheţa simbolic o stare a sufletului uman. Poezia

lui nu ne scuteşte de nici o amintire, poate fi aridă, pustie,
arsă ca landele sub ochiul imens al soarelui, sau ca un vast
grohotiş, ca un fluviu de piatră. Acesta este şi albul schelet al
Apeninilor bătuţi de mări pe Riviera, care i-a fost atîta vreme
orizont nu numai mental. Din asemenea albe reflexe, poezia
redă numai profilul dur, conturul net al scheletului mineral.
Podurile lui sînt pietrificate, „fructele mării" sînt osificate,
parcă n-ar exista decît coralul în oceanul Planetei Terra.
Expresia este ca atolul unor asemenea mări. Nimic fluent.
Sub aparenta obscuritate, dincolo de cortinele de piatră ale
versurilor, se poate totdeauna întrevedea în transparenţe
conturul pur al ideii, crescută din materie ca o stalactită. Nu
am putut renunţa la aceste cuvinte pe care le-am scris cu ani
în urmă, acum cînd am cunoscut întreaga luciditate a
scriitorului italian care sapă cu dalta în densitatea verbului,
aspirînd spre sinteze şi esenţa formelor. Din mările lui
Montale nu se ridică nici o briză care să facă să fluture lin
faldurile împietrite cristalin ale poeziei. Asprimea versurilor
poate aminti în corespondente de Michelangelo. Există la
Montale o intuiţie lucidă a universului, o căutare arzătoare a
trăirii oculte a lucrurilor. Puterile acestea arcane izbesc
sensibilitatea poetului, transformîndu-1 într-un clar văzător.
Natura are atunci pentru el atributele eternităţii şi se înalţă
ca un judecător sever, imuabil. Pentru Montale, arta este un
adevăr primordial al naturii, nu o descoperire experimentală.
Şi niciodată el nu a dezechilibrat ideea în favoarea formei în
 JURNAL ITAUAN

care ea cristalizează, încer-cînd o adevărată „oroare" pentru

lucrurile abstracte.
Liguria este un ţărm solitar care îmbrăţişează Marea Ti-
reniei. La ţărmul apei calme, generale, ritmurile ondulaţiei
universale ne învaţă despre poezie.
 JURNAL ITALIAN

O recunoaştere europeană a poeziei româneşti

r\IN NOU în Sici'lia, întovărăşindu-1 pe Eugen Je-m 1

beleanu şi pe splendizii săi copii. în întîia noapte, m J din
atolul de frumuseţe al Taorminei, Etna a «erupt spectacular,
dar soarele zilei de a doua s-a răsfrînt mirific în conul orbitor
de zăpezi şi arcul violet al Mării Ionice, în încăperile care
evocă versurile baudelairiene ale Invitaţiei la călătorie ale
fostei mînăstiri dominicane s-a desfăşurat cea de a zecea
ediţie jubiliară a Premiului de poezie Etna-Taormina.
Rezultatul lucrărilor juriului prezidate de Premiul Nobel pen-
tru literatură, Miguel Angel Asturias, a fost proclamat în sala
supraaglomerată, de două mii de locuri, a Teatrului din Ca-
tania şi a fost urmat de un aplaudat recital de poezie. învin-
gători ai celei de a zecea ediţii a Premiului Internaţional
Etna-Taormina au fost proclamaţi, pentru poezia italiană,
Raffaele Carrieri, iar pentru poezia străină, Eugen Jebeleanu.
Poetul Raffaele Carrieri este şi un foarte cunoscut critic
de artă, iar arcul clarei sale poezii, legată de tradiţia dina-
mică a avangardei europene, culmina în volumul Stella
cuore, a cărei profundă sensibilitate este uşor atinsă de
aripa neagră a unei moderne melancolii. Volumul său,
antologic, este şi o mărturisire de martor al unei existenţe
colective. Impresiile lirice ale lui Carrieri sînt ale unei notaţii
rapide care încearcă să surprindă nuditatea datei înainte de
 JURNAL ITALIAN

cristalizarea la procesul magic al transfigurării. Carrierii

încearcă în acelaşi timp o demi-tizare a nostalgiei, aparent
refuzîndu-şi izolarea în zonele ei de umbre. Nu îşi aruncă
ancorele în trecut, vrea să-şi ignore datele biografiei,
mimează izolarea faţă de umanitatea sa anterioară. Versurile
sale se înscriu însă într-un monolog neliniştit echivalent cu al
omului aflat în toate ipostazele. Fără a fi un „bîn-tuit", el
rătăceşte pe toate căile care l-ar putea face să pătrundă sub
crusta aparentă a universului pentru a cunoaşte. El nu-şi
creează o altă lume, neliniştit, trăind dimensiunile condiţiei
umane contemporane. El s-a putut compara într-un auto-
portret dedicat lui Giancarlo Vigorelli cu o insulă cenuşie, la
care nu ancorează nici o navă.
Dintr-o roză ultimă de candidaţi din care nu lipseau pres-
tigioasele nume ale lui Luis Amado Blanco, Ander Osterling,
Iannis Ritsos ori Alan Tate, juriul a ales în unanimitate opera
lui Eugen Jebeleanu, unul dintre protagoniştii poeziei
româneşti contemporane. Glasul lui poetic a fost considerat
de o arzătoare actualitate, lumea artei lui polivalentă şi
unitară, interferată de sentimentele profunde ale
fraternităţii şi demnităţii umane. Poezia lui Jebeleanu din
Sorriso di Hirosima şi La Porta dei leoni refuză cultul
absurdului şi al valorilor negative ale societăţii, păstrîndu-şi
totdeauna absoluta încredere în sensul binelui şi al justiţiei
sociale. în arta lui Jebeleanu a existat totdeauna un perfect
echilibru între înclinarea spre meditaţia intimă, acordată de
lirismul său primordial, şi ecourile profunde ale conştiinţei
 JURNAL ITALIAN

sale civice, de martor lucid, de participant la întrebările şi

problemele fundamentale ale lumii contemporane. El a
putut să avertizeze asupra posibilităţilor catastrofelor cos-
mice, a creaţiei pustiurilor, atunci cînd raţiunea încetează.
Poate că nimeni ca Jebeleanu nu a simţit cataclismul
Hiroşimei, sfîr-şitul unei lumi şi, din reverberaţiile
apocaliptice ale bombei atomice, palida tremurare a stelei
speranţei. El nu şi-a dezminţit niciodată încrederea în om,
chiar atunci cînd se afla în faţa alternativei morţii sau
existenţei. Etica lui Jebeleanu are fundamente biologice, iar
Hiroşima a fost pentru el simbolul negru al violenţei, dar şi
începutul drumului care poartă afară din prăpăstii. El este
conştient că distrugerea definitivă a omului este echivalentă
cu distrugerea speranţei. Doar în Inferm se pătrunde prin
poarta a cărei fatidică, definitivă inscripţie condamnă la
chinul incomparabil al pierderii speranţei, nesfîr-şit mai
anihilator, mai dureros decît orice chin, prin foc sau ger.
Jebeleanu şi-a interferat durerea individuală cu a omului-
simbol din Hiroşima, într-un sens coral, meditînd asupra fra-
gilei trepte care desparte viaţa de moarte. Erupţia lui lirică
este totdeauna spre soarele libertăţii.

174
 JURNAL ITALIAN

ALEXANDRU BALACI
 JURNAL ITALIAN

JURNAL ITALIAN

Motivarea juriului a fost primită cu mari aplauze, iar

vocea lui Eugen Jebeleanu a răsunat grav în sala Teatrului din
Catania, încărcată de mesajul de gratitudine şi de subliniere
apăsată a caracteristicilor culturii româneşti contemporane
şi a vastei ei deschideri către lume, în aspiraţia umanistă
permanentă, către lumină, către socialism şi libertate. Zecile
de articole, de interviuri, de emisiuni la Radio, la
Televiziunea italiană sau străină au demonstrat profundul
interes pentru opera lui Eugen Jebeleanu, consideată a fi una
dintre cele mai clare şi responsabile voci ale artei literare a
neliniştitului nostru continent. Iar la o întâlnire emoţionantă
la Academia di România în Roma, Asturias, Vigorelli,
Accrocca, Spagnoletti, Sanesi, alături de Rafael Alberti, Măria
Teresa Leon, Pietro Chiara, Lino Curci, Volpicelli, Tedeschi,
Corrado Cagli, l-au omagiat pe Eugen Jebeleanu, în sediul
unei instituţii româneşti în străinătate, drept simbol al
literaturii ţării sale, parte dinamică, integrantă a culturii
europene contemporane.
La Taormina, rămas într-o după-amiază singur, am
„atacat", în amintirea escaladelor alpine din trecut, stînca de
aproape cinci sute de metri înălţime pe care se ridică o aglo-
merare de case pierdute în azur numită Castel Mola. Ascen-
siunea a avut unele „treceri" dificile, provocate de mari ra-
fale care se precipitau de la creastă. Eram mulţumit sus, zîm-
bind vederii fără de nici un obstacol. Mari păsări albe planau
 JURNAL ITALIAN

în zbor înalt deasupra Naxosului. Atunci am avut una dintre

cele mai mari surprize din viaţă, ascultînd în apropiere o
voce de bariton care intona într-o românească perfectă „Pe
uliţa armenească, trece o şatră ţigănească". Aşa l-am
cunoscut pe Gregor von Rezzori, ajuns acolo sus cu maşina,
pe un drum pe care nu l-aş fi putut bănui, şi cu care aveam să
traversez Sicilia de sud, spre Piazza Armerina, pentru a vedea
minunea mozaicurilor romane, cele mai recent descoperite
în lume. Născut în Bucovina la 13 mai 1914, Rezzori şi-a trăit
aici copilăria şi adolescenţa. A studiat la Bucureşti şi la Viena,
iar în anii războiului a locuit la Hamburg şi Berlin. Silueta lui
zveltă, îndemî-narea elegantă de cavalerist l-au dus către
aventura cinematografului, întîi ca actor, mai tîrziu ca
scenarist. Aproape de vîrsta de patruzeci de ani s-a apropiat
de literatură şi a cunoscut, instantaneu, un succes
excepţional. Tipărit în 1958, romanul Ein Hermelin in
Tschernopol a fost tradus imediat în limbile de circulaţie
universală. în Italia, numai în şase luni i-au apărut la
Mondadori trei ediţii succesive. Un asemenea succes poate fi
comparat numai cu al Ghepardului lui Lampe-dusa, romanul
lui Rezzori descriind şi el zone îndepărtate ale istoriei,
personaje care sînt silite să părăsească arenele contem-
poraneităţii. Paginile cărţii sale decantează, ca picăturile
unui filtru magic toată intensitatea copilăriei de vis petrecută
in on-dulaţiile edenice ale Bucoviei. Ochii albaştri ai lui Grişa
se dilată şi se împăienjenesc de lacrimi cînd recită versurile
care evocă paradisul lui Alecsandri şi Eminescu. Am cîntat o
 JURNAL ITALIAN

zi întreagă, amintindu-ne trunchiat, dar totdeauna cu un nes-

tăvilit entuziasm, melodii româneşti. Nu mi se pare de loc
ciudat ca după treizeci de ani un mare scriitor european să
plîngă la amintirea timpului pierdut, aspirînd ca spre
izvoarele artei şi purităţii sufletului lui spre cerurile natale.
Aceasta este şi cheia romanului său, care evocă un asemenea
ţărm fabulos, o asemenea insulă de frumuseţi, şi candori.
Ochii scriitorului percep o asemenea realitate, privite cu
ocheanul fermecat al copilăriei. Şi cartea lui ar mai putea fi
alături de cărările pierdute ale lui Fournier. Rezzori este
martorul în a cărui memorie vor cristaliza peste ani faptele şi
personajele unei lumi pierdute, în el răsună amintirile cu
toate vastele lor ecouri de catedrale. Şi nu încearcă
niciodată, cînd din martor devine protagonist, să
desacralizeze mituri. „Lucrurile" rămîn mai departe
înfăşurate în veşmîntul lor de taină chiar cînd le sînt
cunoscute cauzele raţionale.
Drumul spre Piazza Armerina trece prin Caltagirone, al
cărui toponomic, de origine arabă, defineşte „fortăreaţa
peşterilor". Ajungi pe cele trei creste ale munţilor Iblei, pe
care se ridică cuibul de vulturi al localităţii, urmînd poate
drumul Per-sefonei. Aci, pe ţărmul apropiatului lac Pergusa,
a fost răpită de Hades şi purtată ca regină a unor întunecate
ţări.
Peisajul chinuit, drumul contursionat care traversează lo-
cul de naştere al lui Verga, Vizzini, a fost fixat de marele na-
 JURNAL ITALIAN

rator al Sudului, nu în capodopera sa Malavoglia, închinată

oamenilor mării, ci într-o serie de fotografii care au format
 marea atracţie a ultimului Festival dei due mondi de la
Spo-leto. Caltagirone, ca orice localitate din coasta
răsăritean-me-ridională a Sicilei, a fost distrusă repetat de
cutremure şi reclădită în înfloritorul baroc influenţat de
spanioli. La Caltagirone vin călătorii lumii pentru muzeul de
ceramică, ale cărui vase, amfore, statuete sînt înscrise într-o
prezentare excepţional de clară, din îndepărtata preistorie
pînă la artizanii contemporani. Argilele locale s-au
transformat, în flăcările roşii ale cuptoarelor, în albastre
potire. Ele luminează vitrinele vaste de cristal ale unui
muzeu excepţional.
Dar Caltagirone nu era decît o etapă intermediară a
drumului încă romantic în Sicilia. Ne îndreptam, acum într-o
zonă a măslinilor, către Piazza Armerina. către cea mai vastă
mărturie lăsată Siciliei de arta romană : mozaicurile din Villa
del Casale. Toată ariditatea Siciliei, arsă implacabil de soare,
dispare în valea ascunsă între păduri de aluni a rîului Gela.
Sudul a rămas în depărtări, străbatem zonele unui tărîm plu-
vial. Cine va dezlega vreodată întreaga taină a Villei, a
aceluia care a putut să stăpînească un asemenea somptuos
edificiu şi nu a fost împărat. Ruinele sînt demne de orice
nume ilustru al istoriei romane. Zecile de încăperi cuprind,
descoperite pînă acum pentru că săpăturile continuă,
aproape patru mii de metri pătraţi de mozaicuri. Ele nu au
hieratismul de aur al Ravennei, aparţinînd unei lumi
senzuale. în necropola imperiului bizantin, mozaicurile sînt
 ALEXANDRU BALACI

procesiuni şi portrete creştine, la Casale te afli în incjnta

ilustrată uriaş a unui templu păgîn. Toţi turiştii americani se
extaziază în faţa, într-adevăr surprinzător de moderne,
„fetelor în bikini". Noi am preferat scenele vii ale „muncilor
lui Hercule" şi „marile vînători". Mozaicarii de la Casale pot fi
consideraţi în mod cert printre cei mai mari figurativi
animalieri ai istoriei artelor, comparabili Asirienilor sau lui
Barye. Iar oamenii, mari vînători sau titani, îşi contur-
sionează trupurile viguroase în prefigurări picturale care l-ar
fi putut inspira pe Luca Signorelli sau pe Michelangelo. Există
şi mozaicuri „secrete", embleme ale unui copleşitor
senzualism, contribuind mai mult la încărcarea cu mistere a
acestei Viile pierdute într-o vale secretă a Siciliei. Au existat
ipoteze ale cercetătorilor care au învecinat arta mozaicurilor
din Casale cu a nordafricani lor. Impresia este copleşitoare
cînd paznicul minunilor le reînvie stinsele culori, aruncînd
apă clară asupra lor, purtîndu-le la lumina nouă a zilei.
Singurul mare contrast estetic este că aceste flori uriaşe ale
antichităţii sînt conservate sub un imens acoperiş de sticlă şi
de oţel. Piazza Armerina şi Un ermellino a Cerno pol sînt
marile daruri pe care le-am primit în Sicilia, în zilele cînd
Eugen Jebeleanu cucerea ediţia jubiliară a Premiului Etna-
Taormina.
*
Din juriul Premiului, el însuşi învingător al unei ediţii,
face parte şi poetul Lino Curci, al cărui volum antologic de
versuri, în traducerea lui Cicerone Theodorescu, va fi apărut
înainte de publicarea acestor pagini italiene, acest jurnal
compus, ca mozaicurile, din fragmente, din emoţii şi amintiri.
Lino Curci este cristalizarea curteniei şi a eleganţei, de la
fond la formă, de la suflet la veşminte. El nu este un luptător
în marile bătălii ale vieţii, interesat de ascensiuni
intelectuale. Se doreşte o parte integrantă din univers, în
armonie cu totul. Singura lui mare durere este efemerul şi
deploră timpurile în care a trebuit să exercite ziaristica, una
dintre cele mai efemere profesiuni intelectuale. S-a născut în
1912 în Napoli, marele port în perpetuă mişcare al Sudului,
dar s-a stabilit la Roma, încercînd să se fixeze în dimensiunile
istorice ale Cetăţii Eterne. Are o puternică înclinare, ca orice
om al sudului italian, către filozofie. Versurile din primul
volum, Canti del Sud, erau izbucniri temperamentale ale
tinereţii. Nemulţumit de explozia lui lirică, aspiră, în timpul
războiului, la ascensiuni în spirale, spre zonele absolutului. Ii
apare volumul în care transfigurează asemenea aspiraţii, în
1951, cu titlul Mi rifarò vivente. Este un nemulţumit
perpetuu, cu toată profunda lui seninătate. Aşa cum se
mărturiseşte el însuşi, consideră poezia o „exegeză a vieţii
morale", nu crede în importanţa verbului, decît dacă în el se
exprimă un absolut sufletesc. Este convins că nu poate să
existe un poet mare care să nu fie şi un mare om, în sensul
personalităţii morale şi a complexităţii lumii sale.
Pentru Lino Curci, a cărui delicată conversaţie noi o căutăm
totdeauna,
ALEXANDRU BALACI

ALEXANDRU BAIACI
 JURNAL ITALIAN

o mare poezie nu este decît rezultatul unei mereu mai

desă-vîrşite căutări spirituale. In ultimul lui volum de versuri
publicat (pentru că mai are unul gata de tipar), Gli operai
della terra, Curci îşi continuă confesiunea, considerînd arta
poetică o călătorie în conştiinţă. Versurile sînt un rezultat de
artă al întîlnirii lui cu gîndirea lui Teilhard du Chardin şi
proclamă necesitatea universală a comunicării între oameni.
în urma călătoriilor în Cosmos, destinele umane au devenit
interferenţe, nu mai există facultatea absolută a solitudinii.
Există în dialectica ultimelor versuri ale lui Curci clara lege
care exprimă unitatea contrariilor. Şi ştiinţa contemporană
este elementul catalizator. Ne-am gîndit la un sens
leopardian de solidaritate umană în faţa destinului cosmic în
care a intrat omenirea. Pentru Curci, între om şi cosmos
există o unitate structurală fundamentală. Dar omul,
străbătînd cosmosul, a învăţat şi drumul spre social şi
reînnoire. Avansînd în spaţiu — scrie Curci — omul
avansează şi în propria conştiinţă. Cosmonauţii, indiferent de
ideologii, sînt oameni structurali, „lucrătorii pă-mîntului".
Raţionalitatea nu a împiedicat nici mărturisirile lirice, nici
noile dimensiuni spirituale care marchează operaţia
sintetică, de meditaţie şi sentiment, caracteristice poeziei lui
Lino Curci. în eseul final care îi comentează volumul, autorul
ajunge la paralelismele clare ale artei sale. Dar noi nu vom
ALEXANDRU BALACI

uita nici pe omul îneîntător, pe prietenul care ne-a însoţit pe

drumurile secrete ale Romei, care ne-a vorbit într-o noapte
de neuitat despre magia creatorului de literatură, care pînă
la urmă nu este decît creatorul unei singure cărţi. Poate că
viaţa noastră este cartea noastră, prima şi ultima.
*

De Corrado Cagli ne-am apropiat cu mare sfială, în seara

consacrată lui Jebeleanu la Accademia di România. Silueta lui
masivă nu îndeamnă la confidenţe, nici celebritatea de care
se bucură, nu numai în Italia. îl adusese Vigorelli, şi seara tîr-
ziu am fost la o expoziţie a lui în care, iniţial, am fost uluit nu
de actul contemplării picturii, ci de sonoritatea sumelor
vertiginoase care se ofereau pentru un tablou semnat de el.
Mai tîrziu, la o masă de artişti, aveam să primesc de la el
o serigrafie care îl reprezenta pe Ungaretti, crispat ca o tra-
gică mască a ironiei în crepusculul vieţii, eu care fusesem răs-
plătit la un „concurs" de identificări de siluete, cu două
crochiuri nervoase, în care am avut divinaţia şi am strigat
mai repede decît alţi convivi — Libero de Libero şi Ezra
Pound. Cuvintele cu care şi-a însoţit desenele subliniau
incisivitatea şi verbală, nu numai a creionului său. Am fost
invitaţi şi în marele său atelier, unde am admirat îndelung
arta unuia dintre cei mai reprezentativi pictori ai
contemporaneităţii, imensa lui libertate spirituală.
Cagli s-a ridicat încă de la începuturile sale împotriva
neoformaliştilor, cum a evadat şi din impresionism. El teore-
tiza prezenţa miturilor primordiale şi aspira ca în operele
sale să se exercite magica fantezie a infinitului. Massimo
Bontempe-lli, care îi era rudă apropiată, il putuse desigur
învecina de teoria sa estetică cuprinsă în formula realismului
magic. Războiul i-a adus lui Cagli teribila experienţă a exilului
şi „descoperirea" lagărului de la Buchenvald, pe care 1-a
cunoscut în toată oroarea lui ca eliberator american.
Desenele pe care le-a reexpus recent într-o bazilică romană
sînt tot atîtea îngenuncheri ale artei în faţa martiriului. Arta
lui Cagli este pătrunsă de adevăr şi de libertate figurativă şi
el a mînuit-o temperamental ca pe o spadă. S-a putut vorbi
în cazul estetic al lui Cagli de un expresionism care nu a
renunţat niciodată la legile ordonatoare ale raţiunii.
Bontempelli avea să surprindă rotaţia de sfere cosmice, de
spaţii eliptice ale modernităţii operelor lui Cagli.
în realitate, Cagli se refuză unei formule definitorii.
Fiecare pictură a lui este o sinceră căutare, fiecare expoziţie
a lui o surpriză. Autonomia artei sale îşi află sevele în
humusul frumuseţii pe care Italia 1-a dăruit omenirii definitiv
în pragul Renaşterii.
Arta lui Cagli este modern comparabilă cu maeştrii acelor
trupuri ale culorii, ale luminii umaniste.
Toscana
ALEXANDRU BALACI

A M REVĂZUT Florenţa în decembrie, lîngă un /§ mare

prieten. Oraşul de pe Arno, oraşul emblema-JLJL. tic al
crinului, este într-adevăr floarea de artă a spiritualităţii
umane care cristalizează de secole în magicul ei patrulater.
îmi voi aminti totdeauna de noaptea de 4 noiembrie a anului
1966, cînd apele au asaltat insula de frumuseţe a lumii, cînd
de la tribuna organizaţiei UNESCO, la Paris, am avut înalta,
dureroasa onoare de a aminti delegaţilor veniţi din lumea
întreagă la conferinţa generală a înaltului for cultural marea
lovitură pe care o primea omenirea, prin atingerea gravă a
patrimoniului său, în cataclismul florentin.
Primul impact vizual al cetăţii trebuie să aibă loc din
înălţimea Pieţei Michelangelo. Se desprinde conturul întreg
al oraşului încercuit de coline ca piatra preţioasă de aurul
inelului. Cine nu a scris despre colinele Toscanei, despre
dulcea lor alternanţă care îndeamnă la meditaţie senină, la
visări îndelungi ! Ele vor refuza totdeauna, chiar unui arhitect
ca Le Corbusier, îndrăzneala de a construi zgîrie-nori moderni
care să le întreacă în reculeasa lor înălţime. In nici o parte a
lumii, ca în Toscana şi în oraşul ei emblematic, Florenţa,
peisajul nu este o stare sufletească, un element fundamental
al construcţiei, parte integrantă a frumuseţii înconjurătoare,
cu neputinţă de a fi atins, echivalent în valoare cu marmora
albă a fiecărui istoric monument.
 în oraşul pe care 1-a dominat totdeauna meditaţia şi
inteligenţa, patrimoniul de artă este o acumulare imensă
care nu va putea fi cunoscută niciodată de către un om, în
totalitatea ei. în oraşul de piatră şi de marmoră, în
dimensiunile artei care o copleşeşte, se înscriu totdeauna
logica, raţiunea, adevărul, sensibilitatea. Florenţa este
dominată de o stare spirituală care se revendică de la ordine
şi de la meditaţia gravă. Sensibilitatea este raţională şi nu
cunoaşte elanuri lirice. Arhitectura ascultă de legile
geometriilor absolute. Nimeni nu ar îndrăzni la Florenţa să
încline axa unui turn. Capela lui Brunellschi este calota unei
sfere perfecte, care oricînd s-ar putea însera în rotaţia
armonică a corpurilor celeste.
în noua Atena a lumii, surîsul lumii elenice cunoaşte
gravitatea. Ea se exprimă chiar şi în policromia marmorii,
care îmbracă, în stilul Renaşterii, scheletul medieval de
piatră al Domului florentin, în sobrietatea vastului interior,
în care lumina filtrată a vitraliilor converge spre cea de a
treia, nedesăvîrşită, tragica Pietà a lui Michelangelo, covîrşit
de nelinişti şi de ultime întrebări la optzeci de ani. Dar
totdeauna ochii dantiştilor se vor ridica spre nava laterală
stìnga a marii bazilici pentru a-1 privi pe Dante în
reprezentarea quattrocentesca a lui Domenico di Michelino,
proiectat pe zidurile Florenţei contemporane. Şi este un fapt
artistic de recunoaştere integrală a unui adevăr. Pentru că
nici un alt mare poet al lumii nu a fost atîta de legat de
ALEXANDRU BALACI

oraşul naşterii şi tinereţii sale. Am repetat-o în rîndurile

noastre despre Dante că el este un florentin integral căruia îi
era dragă fiecare piatră a preafrumosului oraş de pe Arno,
întreaga istorie a acestei fiice a Romei, şi totdeauna, în
rătăcirile sale de-a curmezişul Peninsulei Italice, a visat la
reîntoar-cerea în oraşul sacru, la încoronarea ca poet în al
său mîndru San Giovanni. Axa ordonatoare a poemului său
este Florenţa, marele centru tematic, oraşul în care a
„îmbarcat" experienţa primei poetice, în care a iubit, în jurul
căruia gravitează întreaga sa imaginaţie. A fost pecetluit în
eternitate de imaginea Florenţei, iar temele poeziei sale
formează un continuu dialog de dragoste şi de ură cu acea
nemiloasă patrie ingrată. Oraşul de pe Arno poate să fie
considerat ca cea de a doua mare iubire terestră a divinului
poet. A iubit cetatea şi a blestemat-o, în acelaşi timp şi cu
aceeaşi intensitate. Niciodată Dante nu s-a resemnat a trăi
dincolo de zidurile oraşului crinilor, şi printre căile de
reîntoarcere din exil, pe care le-a încercat de atîtea ori, a
ales-o şi pe aceea a gloriei literare. Pentru că Divina
Comedie, în concepţia sa, putea să fie şi cheia care să-i
deschidă porţile marelui oraş, pentru totdeauna zăvorite
pentru el. Dragostea lui

era generată şi de o secretă admiraţie pentru oraşul atît

de activ, în care înfloreau comerţul şi artele, care peste ani
avea să fie numit Noua Atena a lumii. Orgoliosul Dante
admira desigur Florenţa şi pentru mîndra ei aspiraţie spre
libertate, pentru voinţa sălbatică de a nu se închina nimănui.
Frumosul, „mîndrul" său San Giovanni este octogonul
baptisterului care se ridică în faţa Domului, cu mozaicurile
Judecăţii universale, care au putut să fie văzute de Dante.
Cronologic, el nu putuse admira porţile de bronz ale
basoreliefurilor lui Ghiberti, pe care Michelangelo avea să le
considere demne de a fi porţile paradisului. Din înălţimea
Campanilelui lui Giotto, săgeată verticală de marmoră către
ceruri, vederea se leagănă asupra Florenţei, neputînd să se
fixeze la nici un punct.
în Piazza della Signoria, dominată de severul edificiu al
Palatului Vecchio, centrul ei geometric este o dală care în-
seamnă locul arderii pe rug a lui Girolamo Savonarola. în
înflorirea supremă a Florenţei, sub guvernarea magnificului
Lorenzo dei Medici, oraş al serbărilor strălucitoare, al artelor
şi al umanismului, a plutit marea umbră austeră a
călugărului dominican, a ascetului străbătut de lăncile
misticismului, de spiritul întreg al evului mediu revolut, dar
care vrea să reînvie. Teo-craţia lui teribilă, care îl vrea
stăpînitor, peste oraşul crinilor, pe Isus Cristos, avea să se
sfîrşească în flăcări. Florenţa contemporană nu putea
renunţa la arte şi libertate, mîndra ei justificare sub soare.
în Loggia dei Lanzi ne-am putut adăposti de ploaia fină,
muzicală care începuse brusc, lîngă Perseul în bronz al lui
Ben-venuto Cellini, ale cărui pagini dinamice descriu marea
ALEXANDRU BALACI

aventură a topirii bronzului în care s-a modelat capodopera.

Am intrat în Pallazzo degli Uffizi, într-unui din cele mai mari
muzee de pictură ale lumii, cu senzaţia de a străbate o
infinită mare, în care se scufundă în fiecare an un milion de
vizionari. Rătăcirea este absolută în pădurea de frumuseţi a
palatului în care Vasari a creat cea mai aeriană capodoperă
arhitectonică a sa.
Paolo Uccello este desigur un straniu pictor şi Bătălia de
la San Romano între Florentini şi Senezi a oferit artei sale
posibilitatea de a utiliza alchimia culorilor în jocurile cele mai
îndrăzneţe ale perspectivei. El a fost un obsedat de luminile
care se frîng şi se interferează în geometrii pure, de volumul
corpurilor fixate în spaţii ordonate. Arta lui sugestivă a putut
să fie înscrisă între precursorii cubismului sau evocată în aso-
ciaţii cu pictura metafizică a lui De Chirico sau Magritte. El a
aspirat totdeauna să se supună dulcei legi a perspectivei, la o
încrucişare între vis şi realitate.
Un mesager în Italia al Florenţei rinascimentale este Pier
della Francesca, prezent în Uffizi cu cele mai remarcabile por-
trete pe care le-a realizat arta picturii acelor vremi, al ducelui
Frederico d'Urbino şi al soţiei sale. Profilul geometric al
ducelui se conturează net pe suprafaţa unui vast peisaj, ca
un simbol al omului care în această epocă devine centru al
universului. Aci sînt pînzele lui Sandro Botticelli, în care
culoarea se desfăşoară muzical. Sînt prezente regulile pure
ale neoplatonismului lui Marsilio Ficino (care putea să ridice
altare divinului filozof elen), în stilizarea şi graţia alegoriilor
botticelliene. Melancolia generată de aspiraţia atingerii unor
ceruri imposibile cade ca o ploaie de lumini triste. Figurile
plutesc în dansuri lente, în care parcă atracţia pămîntului
este învinsă, fluiditatea lor aminteşte de înotul ondinelor în
transparenţe verzi. Spiritualitatea diafană este a celor
născute din spuma mării. Venus este într-adevăr
Anadyomene şi, înălţîndu-se din valuri, ea poartă spre noi, în
frumuseţea ei, melancolia şi puritatea, nostalgia oamenilor
către toate orizonturile pierdute.
în emblematica Annunciazione a lui Simone Martini,
prieten al lui Francesco Petrarca, interferează armonia
melodică, melancolia modernă a scriitorului, a cărui dramă
spirituală este drama însăşi a vieţii noastre, exprimată în
culori infinit nuanţate sau în accentele melodice ale unui cînt
care nu se mai stinge niciodată.
Nu departe se află tablourile „bătrînului pagîn", ale lui
Mantegna, care a iubit antichitatea ca nimeni altul, a preluat
starea statuară a figuratismului antic, a înveşmîntat evul
mediu cu structurile noi ale Renaşterii. Vigoarea gesturilor
personajelor sale constructiviste este gata să răstoarne
lumea. Nu este niciodată intimidat de subiect, în pictura sa
intrînd totdeauna valul mare al vieţii.
Astăzi istoricii de artă sînt de acord să considere neter-
minata Epifanie ca o altă capodoperă a lui Leonardo da
Vinci. Extrema fineţe a „sfumaturei", fermitatea de mare
artist a desenului, peisajul misterios, leonardesc vor să
ALEXANDRU BALACI

demonstreze paternitatea marelui artist. Pentru că Epifania

este o compoziţie nesupusă canoanelor creştine, dar ea este
o pictură supusă celor mai înalte canoane intelectuale ale
artei care refuză misticismul auster, chiar în cadrul lui cel mai
tradiţional. Lumea îşi descoperă noi semnificaţii în figura
umană care domină arhitecturi în ruine. Ele pot fi emblemele
unor civilizaţii trecute. Psihologii dramatice sînt incise în
vîrtejul figurilor încleştate în limitele tabloului, pe scheme
diagonale. Graţia delicată, delineerile agile, cromatismul
intens deschid drumurile noi ale artei care transce-de pictura
din Quattrocento. Penumbrele sînt alte vibraţii de clar-
obscur ale unei vaste respiraţii universale. Starea arcană a
lumii se descoperă în afinităţi cu muzica.
Ca un puternic contrast, tablourile lui Caravaggio
contestă frumuseţea platonică, sensibilitatea edulcorată,
opunînd realismul cel mai viguros, încorporînd artei
similitudinea. Sînt chemaţi sub reflectoarele artei, pe scena
istoriei, oamenii simpli, popolanii.
Tintoretto, care ar fi ales pentru sine „desenul lui Michel-
angelo şi coloritul lui Tiziano, este prezent cu Lebăda şi
Leda, ale cărei structuri diagonale demonstrează şi o
dramatică fantezie, şi o excepţională forţă de executare a
desenului în alchimii neaşteptate de culori. Ochii se vor opri
îndelung asupra gîtului graţios al Madonnei lui Parmigiano,
îndelung recizelată, putînd emoţiona prin candoarea
frumuseţii profane, dar neconturată, ca şi a îngerilor. Fără
„erori" era considerată de către Vasari tehnica lui Andrea del
Sarto, iar portretul unui tînăr necunoscut subliniază graţia
frumuseţii sale, transpunere în culori a psihologiei unui poet
atît de nou sensibil ca Francesco Petrarca.
Tiziano, în echilibrele cromatice ale Venerei şi Florei,
descoperă, în mari profunzimi spaţiale, triumful unei
senzualităţi senine într-o vitalitate integrală.
Raffaello este prezent cu Madonna del Cardellino şi
Portretul lui Leone X, pe arcul înalt al maturităţii sale,
sinteti-zîndu-şi propriile, excepţionale facultăţi şi ale artei
contemporane. Michelangelo a pictat cu severitate patetică
Sfînta familie şi într-o supraomenească încordare.
Părăsirea Uffizilor este ameţitoare. Muzeul este într-
adevăr amintirea care îndurerează chiar atunci cînd o
străluminează geniul şi culoarea.
Florenţa şi Dante sînt nume complementare, îţi spui,
cînd traversezi Ponte Vecchio, lîngă care Dante a întîlnit-o
pentru a doua oară, la optsprezece ani, pe Beatrice,
înveşmîntată în alb. întoreînd înstelaţii ei ochi către poetul
înfricoşat, 1-a salutat pe adolescent cu graţia îngerilor,
provocîndu-i „tutti i termini della beatitudine". Din apele
lente ale fluviului în apus, se ridică ceaţa care i-a întovărăşit
poetului întoarcerea acasă, într-o stare de vis. Ea va cristaliza
în primele sale versuri. îngerii pot invidia frumuseţea iubitei,
iar cerurile se consideră lacunare, neavînd-o în centrul lor ca
astru strălucitor pe Beatrice. Ea este măsura tuturor
lucrurilor frumoase. Cînd Beatrice va muri, oraşul de pe
ALEXANDRU BALACI

Arno, vestita cetate a Florenţei, va fi constelat de durere.

Dante a scris Vita Nuova ca un memorial al iubirii. Prima
carte a lui Dante este piatra unghiulară pe care se va ridica
viitorul templu consacrat divinităţii Beatricei, sincera
mărturie despre primăvara vieţii în Florenţa, cu toate
parfumurile tinereţii pierdute. Vita Nuova este preludiul
vastei simfonii a capodoperei danteşti, introducerea şi
pregătirea Divinei Comedii. Acelaşi sînge circulă,
comunicant, în ele. Fără Vita Nuova, rădăcina capodoperii,
nu se poate înţelege tot lungul proces de elaborare al Divinei
Comedii, întreaga ei realitate. Ascultînd pe străzile Florenţei
armonia „toscanei", gîndeşti mereu la versurile Vieţii Noi,
care iradiază lumini şi umbre de vis, o muzică inefabilă
fremătînd în cuvinte, în cadenţa frazelor ritmate, de atîtea
secole. „Vulgara" este pentru Dante în Vita Nuova o flacără
sub ardoarea căreia au fuzionat metalele cele mai preţioase,
frumuseţea şi viaţa Florenţei în zorile Renaşterii.
Mai mult de trei secole au locuit Medicii în Palazzo Pitti,
în a cărui construcţie Brunelleschi a urmărit liniile pure ale
Renaşterii. Astăzi, Palatul adăposteşte un alt imens tezaur de
picturi, din care este aproape cu neputinţă să mai distingi
piesele componente, chiar dacă ele sînt capodopere care ar
face gloria oricărui muzeu din lume.

Limitată de fortificaţiile construite de Michelangelo, gră-

dina Boboli se înalţă pe o colină din spatele Palatului Pitti, ca
o reprezentare desăvîrşită a unui parc geometric,
ascensional. Aci răsună acordurile celor mai ilustre orchestre
ale lumii în zilele maiului florentin.
Privind în sălile Academiei Sclavii lui Michelangelo, care
se desprind din marmoră cu forţa vieţii care vrea să prindă
formele desăvîrşite ale artei, încordarea luptei omului cu
materia care îl încarcerează, coloana albă ca o flacără mereu
verticală a lui David, înţelegi cum arta poate să fie dialogul
cel mai direct şi mai înalt al omului cu universul. Dar în
Capela mormintelor celor mai de seamă reprezentanţi ai
familiei Medici, care a purtat prin mecenatism atît de sus
oraşul artelor, Florenţa, statuia Nopţii este emblema tragică
a lui Michelangelo şi a Italiei contemporane. Totdeauna vor
răsuna în lumina crepusculară a funebrei Capele versurile de
profundă durere pe care sculptorul şi mare poet le-a
pronunţat, copleşit de a vedea Florenţa şi întreaga Italie,
subjugată de străini şi oprimată de tirani :
Caro m'e il sonno, e piu Vesser di sasso, Mentre che il
danno e la vergogna dura. Non veder, non sentir, m'e
gran ventura Verb non mi destar ; deh ! parlo basso !...
L-am condus pe marele nostru prieten în locul de pele-
rinaj ultim al Florenţei, în ceasurile dinaintea plecării. Santa
Croce, panteonul Italiei, cuprinde ilustre morminte. Aci este
mormîntul neliniştitului pînă la moarte, spiritul titanic al lui
Michelangelo. Aci se înalţă ca o marmoreană penitenţă a Flo-
renţei, ingrată faţă de cel mai ilustru fiu al ei, cenotaful lui
Dante Alighieri, mormîntul lui Niccolo Machiavelli, al aceluia
ALEXANDRU BALACI

care îşi iubea patria mai mult decît sufletul şi a trăit cu atîta
intensitate dramatică. Machiavelli a mers totdeauna spre
profunzimea şi adevărul realităţii, şi nu spre iluzie, el fiind
autorul concepţei că omul este agentul istoriei. Poate că nici
un scriitor nu a fost mai „florentin" decît Machiavelli.
Realismul său rinas-cimental, facultatea sa unică de a
sintetiza l-au făcut să se înalţe de la studiul faptelor practice
spre elaborarea unei teorii echivalente cu fundamentarea
unei ştiinţe a activităţii politice. Scriam în urmă cu trei ani, cu
prilejul împlinirii unei jumătăţi de mileniu de la naşterea sa,
că el a fost un om activ, alt prototip al Renaşterii, al cărui
prim ideal era l'agire, încercînd să lupte pentru
transformarea realităţii în cadrul propriilor sale idealuri şi
tipare. De aci şi caracterul atît de viu, pasionat şi al vieţii, şi
al operei sale. Mobilitatea sa a fost de multe ori înfrîntă şi
drumul lui Machiavelli nu a fost niciodată o cale largă, a
uşoarelor triumfuri. Acela care s-a putut defini ca pendulînd
între comico şi tragico a putut să fie comparat cu un
Prometeu înlănţuit. El aparţine şi din acest punct de vedere
Florenţei, magnifica cetate creatoare, la al cărui realism a
putut adera ca Dante Alighieri sau ca Michelangelo.
„Florentinitatea" de viaţă şi de acţiune l-au putut duce, ca şi
pe creatorul Divinei Comedii, spre visul îndrăzneţ, bazat pe
temelii puternice, al unei^ Italii unitare, a cărei
individualitate caracteristică în corul marilor popoare
europene, el a putut să o exalte, cu acelaşi vibrant patriotism
ca cel al lui Dante, în pagini care au fost considerate
înflăcărate imnuri, comparabile avîntului Marsiliezei.
Această „florentinitate", caracterizată de realism, de uzul
metodei experimentale, de reînnoirea dreptului de existenţă
a procesului raţional, de analiză clară şi de sinteză a faptelor,
de aspiraţie spre adevărul effettuale, se înscrie pe arcul vast,
general al Renaşterii, ca marea contribuţie a Italiei la istoria
civilizaţiei şi culturii umane.
Şi alături este şi mormîntul creatorului metodei
experimentale, Galileo Galilei, acela care s-a înălţat să
cucerească cerul, de unde, „a adus pe pămînt noua lumină a
adevărului". Mi-am adus atunci aminte, cum cu treizeci de
ani în urmă, marele meu prieten, în revista Cadran, pe care
o publica un grup de studenţi antifascişti, îmi adăugase un
subtitlu la un articol despre Galileo, „învingător etern al
ignoranţei".
<9* Ultimul mormînt din Santa Croce este chiar al
poetului Mormintelor, Ugo Foscolo. în Cârme dei Sepolcri el
a afirmat nemurirea omului pentru oameni, valoarea
amintirii şi a exemplului. A stimula prezentul prin amintirea
trecutului este un
298

ALEXANDRU BALACI

filon romantic, o tehnică artistică de basorelief, o

profundă vibraţie patriotică.
Părăsim, pentru a cîta oară, cu dorinţa puternică a în-
toarcerii, Florenţa şi, pe Via Cassia, ne îndreptăm spre Siena.
Vom traversa peisajul toscan prin excelenţă, datorat celui
mai mare artist care este natura şi care a cizelat perfect,
riguros, colinele. Simplitatea, claritatea nu este numai a
cerului, ci şi a dansului colinelor, întrerupt de perdelele
negre ale torţelor chiparoşilor şi de argintul mat al
măslinilor, candelabre con-tursionate în care ard mari flăcări
solare. Ne vom abate din drum spre a urca la San Gimignano
pentru a cunoaşte oraşul medieval intact cu cele treisprezece
turnuri, înalţi paznici ai acestui ev de fier şi de tenebre.
Inalterarea medievală a oraşului „frumoaselor turnuri",
vederea planantă asupra peisajului înconjurător, comorile
artistice reprezentative pentru secolele XII şi XIII fac din San
Gimignano un popas obligatoriu al călătoriei în Italia. Nimic
nu poate înlocui actul vederii, şi pe retina ochiului dilatat va
rămîne pentru totdeauna sigilată imaginea şi amintirea unui
loc unic în lume.
Vom urca în Sala Consiliului de la primul etaj al Palatului
Poporului, construit după planurile lui Arnolfo di Cambio,
pentru fresca lui Lippo Memmi, dar mai ales pentru a atinge
dalele pe care paşii lui Dante Alighieri le-au făcut să răsune
299

în ziua de 8 mai 1300, venit aici ca ambasador al Florenţei.

Activitatea politică a lui Dante capătă astfel un anumit relief.
Nobilul om, ambasadorul Florenţei, Dante Alighieri, cum
apare din documentul scris în latineşte şi care consemnează
evenimentul, şi-a îndeplinit cu succes misiunea. îndeplinirea
ei poate că 1-a recomandat drept candidat foarte notabil şi,
după întoarcerea de la San Gimignano, este ales prior al
Florenţei. De la această supremă sarcină publică îşi vor avea
originea — cum el însuşi declara — toate relele pe care a
avut a le îndura.
Pe serpentine care se strîng în spirale ascendente, urcăm
spre unul dintre cele mai stranii oralşe ale Italiei, Volterra,
vechea Velathri, una dintre cele douăsprezece cetăţi ale le-
uconomiei etrusce. Cataclismele telurice au tăiat, în uriaşe
prăpăstii şi brîne, muntele în disoluţie, pe care este agăţată
ca o
ţai -'-'ante
da
harpie Volterra. Ş> ^ii t Wi 8 j .
imense crăpaturi l^id^ ^huŢ b'AnnUn .
viziuni infernale. Afa A bl, •
de piatră cu sin^m^e, s ^ mcî«^«antele
dominat de figuri % două St^ă s ^ ^ pentru
dură de mai mult ie unor în Wi ^inh a° piato$â
treptele geologice f'fe^ale. £ V(>' b]0c 5 arcu^i
cmd spre abisuri t f ifieSOra.bH **t$ ^ se J ^ le a Piatră
ţului care poartă ,ei sPr* i^V s'are ţJ*ke sînt
300

de istorie a Volte£, spre tJ &Ja£a mcăr^hră ' aJune-

eie ale cataclismele se ch*'0 « h*mcina^r>i a * Pamîn-
ale abisurilor în c^(5 al PrAQ SMben, ^ Qul^, Wag şi
Ca un simbol inX l* Pro^M^e u!>i sînt şi
ndică cea mai vaS%le, ap* V JH pe £>e aJf "Mentale
m fortăreţe medie* fjU^oşi^ i^chiSoare ^W. Jenaţilor.
Piatră pe atît de f &tr»scii ^^uie Î^Mliei ?ci]°r se
care da se spune s'^e Şute c^X^li * ^brăL^Postită
m minunea celor Ke ei O °r pie^ ^ ei de
alabastrului, pe cKjr^5^ *Wra*> triSf îări m
Volterra şi i-au L este şi V^at ^ ? ^ c ?i ^
astăzi Căci Voltetfec»™ uC?We ** stra?8papenta
străluminează în P ^ W^e«tf> cetate
Peşteră.t> ° Pe'cL ^U«eCat aJabas/,!?,or de
Oraşul este t * ^Uf ^
Phmbă lumini. jjffa a^cid* ,'c
de ia Etrusci la^^ab^ de"0
unui ou pma 7a ^ mai nife* îne ia sînîb % *' eje Carefa ^
Pot fi mai palide r ^ ^ j >ie « au Wă
ie poartă. /^*f\S ' ^ Ne ca r mină a'
Murano ?i innasc 4 % d ^
oameni în care 0*Ati*n<de fîh Poli de j ^lui care
împinge pînă Ja /r^niusej ^ite etea de W.
Vl2
adevărul şi creează^"tijjJ*- iunea s°iut V, artei u«or
rătăcit în Maremfţ etern. Q^t^rii n ^gurează
301
l
al căror verde est^ ^cut^h^tul estQ spre
zont, despărţind, >',e ^ \- e c^ >Perit > ne-am
este agitată de ful- *^ <*%in; Se Profil ™Wri
,ne
- ^c ; ^trea^a2a ^ ori.
^ aiciSmaVe^aţie-man turme
 filon romantic, o tehnică artistică de basorelief, o
profundă vibraţie patriotică.
Părăsim, pentru a cîta oară, cu dorinţa puternică a în-
toarcerii, Florenţa şi, pe Via Cassia, ne îndreptăm spre Siena.
Vom traversa peisajul toscan prin excelenţă, datorat celui
mai mare artist care este natura şi care a cizelat perfect,
riguros, colinele. Simplitatea, claritatea nu este numai a
cerului, ci şi a dansului colinelor, întrerupt de perdelele
negre ale torţelor chiparoşilor şi de argintul mat al
măslinilor, candelabre con-tursionate în care ard mari flăcări
solare. Ne vom abate din drum spre a urca la San Gimignano
pentru a cunoaşte oraşul medieval intact cu cele treisprezece
turnuri, înalţi paznici ai acestui ev de fier şi de tenebre.
Inalterarea medievală a oraşului „frumoaselor turnuri",
vederea planantă asupra peisajului înconjurător, comorile
artistice reprezentative pentru secolele XII şi XIII fac din San
Gimignano un popas obligatoriu al călătoriei în Italia. Nimic
nu poate înlocui actul vederii, si pe retina ochiului dilatat va
rămîne pentru totdeauna sigilată imaginea şi amintirea unui
loc unic în lume.
Vom urca în Sala Consiliului de la primul etaj al Palatului
Poporului, construit după planurile lui Arnolfo di Cambio,
pentru fresca lui Lippo Memmi, dar mai ales pentru a atinge
dalele pe care paşii lui Dante Alighieri le-au făcut să răsune
în ziua de 8 mai 1300, venit aici ca ambasador al Florenţei.
Activitatea politică a lui Dante capătă astfel un anumit relief.
Nobilul om, ambasadorul Florenţei, Dante Alighieri, cum
apare din documentul scris în latineşte şi care consemnează
evenimentul, şi-a îndeplinit cu succes misiunea. îndeplinirea
ei poate că 1-a recomandat drept candidat foarte notabil şi,
după întoarcerea de la San Gimignano, este ales prior al
Florenţei. De la această supremă sarcină publică îşi vor avea
originea — cum el însuşi declara — toate relele pe care a
avut a le îndura.
Pe serpentine care se strîng în spirale ascendente, urcam
spre unul dintre cele mai stranii oraşe ale Italiei, Volterra,
vechea Velathri, una dintre cele douăsprezece cetăţi ale le-
uconomiei etrusce. Cataclismele telurice au tăiat, în uriaşe
prăpăstii şi brîne, muntele în disoluţie, pe care este agăţată
ca o harpie Volterra. Şi lui Dante, şi lui D'Annunzio,
halucinantele imense crăpături le-au dat impulsuri pentru
pagini crude, pentru viziuni infernale. Zidurile etrusce încing
cetatea ca o platoşă de piatră cu singura fereastră spartă
spre infinit a arcului dominat de figuri umane, sculptate în
imensul bloc de piatră dură de mai mult de două milenii. La
Volterra, le balze sînt treptele geologice ale unor munţi care
se năruiesc fatal, alune-cînd spre abisuri infernale. Există o
stare pendulară a pămîn-tului care poartă inexorabil întreaga
încărcătură de viaţă şi de istorie a Volterrei spre un gol
halucinant. Culorile sînt şi ele ale cataclismelor, spre roşu şi
galben, culori fundamentale ale abisurilor în care se
chinuiesc marile turme ale damnaţilor. Ca un simbol invers al
prăpăstiilor, pe înălţimile stîncilor se ridică cea mai vastă, la
propriu, închisoare a Italiei, adăpostită în fortăreţe
medievale, aptă să încercuie în îmbrăţişarea ei de piatră pe
atît de numeroşii delincvenţi ai frumoasei ţări în care da se
spune si. Etruscii mileniilor pierdute trăiesc şi astăzi în
minunea celor şase sute de urne funerare şi în transparenţa
alabastrului, pe care ei l-au excavat primii în strania cetate
Volterra şi i-au transmis formele artizanale locuitorilor de
astăzi. Căci Volterra este şi oraşul mineral al alabastrului,
care străluminează în fiecare unghi întunecat al unui mic
atelier-peşteră.
Oraşul este sub o perdea translucidă, în spatele căreia se
plimbă lumini. Alabastrul este „lucrat" de cei care au învăţat
de la Etrusci magia artizană, de la sîmburele de lumină al
unui ou pînă la candelabrele în care luminările care ard nu
pot fi mai palide şi mai mlădii decît ramurile alabastrului
care le poartă.
Murano şi Volterra sînt doi poli de lumină ai artei unor
oameni în care este înnăscută setea de absolut, voinţa de a
împinge pînă la ultimele limite viziunea care transfigurează
adevărul şi creează frumuseţea.
De la Volterra, căutînd itinerarii noi spre Siena, ne-am
rătăcit în Maremma toscană. Ţinutul este acoperit de tufişuri
al căror verde este etern. Coline de cretă se profilează la ori-
zont, despărţind, în trecut, mari mlaştini. întreaga vegetaţie
este agitată de furtunile mării vecine. Pasc încă aici mari
turme de bivoli, iar în vremea copilăriei lui Giosuè Carducci,
care a trăit aici unsprezece ani în „trista primăvară" a vieţii,
galopul cailor sălbatici mai răsună de-a lungul ţărmurilor
pustii. Fix, uriaş, soarele pare că nu mai părăseşte cerul,
revărsînd o inundaţie de lumini. O viaţă secretă însufleţeşte
sălbatica, solitara Maremma. Pe culmile albe, în coline de
cretă scăpărînd în soare, sînt ruinele evocatoare ale istoriei.
Rătăcind în Maremma, în tăcere şi solitudine, se vor fi dilatat
în fantezia copilului înzestrat cu darul divin al poeziei acele
albe fantasme de istorie, desprinse din norii purtaţi de
vârtejurile furtunilor deasupra colinelor încununate de
vestigii. Căci, ca într-o beţie de soare şi vînt, Giosuè, liber
absolut, străbătea în toate sensurile landele Maremmei.
Singurii lui prieteni, păstorii turmelor rătăcitoare de atunci, i-
au dăruit un lup şi un şoim. Solarul copil avea drept alt
prieten o bufniţă înţeleaptă pentru a cărei moarte
năpraznică a scris primele sale versuri.
Aci, în Maremma toscană, Carducci a învăţat despre
libertate. Nostalgia Maremmei, cimitir al „civilizaţiilor stinse
şi al tainelor îngropate", îi va sigila sufletul pentru
totdeauna.
Vom ajunge totuşi la Siena, după traversarea acestor
itinerarii labirintice. Şi vom intra în roşia cetate, urmărind
spiralele unei cochilii uriaşe în care răsună marile voci ale
unei furtuni dezlănţuite brusc. Lumina fulgerelor s-a răsfrînt
în reverberaţiile purpurii ale colinelor de argilă care au
purtat în lumea întreagă faima pămîntului de Siena. Oraşul
este patria misticei, arsă de flacăra pasiunilor vii, a Sfintei
Caterina din Siena. Toate drumurile duc la Roma, nu toate
duc la Siena, cum ne-am convins în îndelunga noastră
rătăcire, dar toate străzile Sienei converg înr-una din cele
mai magnifice pieţe pe care le cunoaşte lumea artelor şi a
geometriilor pure, Piazza del Campo. Furtuna s-a îndepărtat
undeva la orizont şi luna este centrul cerului şi al nopţii. Sub
alba ei lumină se începe explorarea poate a celei mai secrete
cetăţi italiene, rămasă de secole intactă în meandrele
străzilor, care îi închid sîmburele central al Pieţei ca liniile
curbe ale striaţiilor unei cochilii sau ca degetele mîinii strìnse
care ascund inele. Siena, în noaptea asta, este o corabie care
nu navhighează. De secole, nici un cîrmaci nu a putut-o
smulge din nemişcare şi s-o îndrepte către alte constelaţii.
Aici se trăieşte într-un anacronism acceptat, într-un ev
mediu mineral, al străzilor, cu toată reverberaţia albastră a
televizoarelor aprinse. Nu am avut firul Ariadnei pe spiralele
străzilor din noaptea întîia a noastră în Siena. în dimineaţa
care a început cu soare, anacronismele subzistau în ţipetele
copiilor care străbăteau îngustele străzi, liniile curbe ale
labirintului nostru de noapte. în paleta multicoloră a
evantaiului larg deschis al Pieţei del Campo se ridică
freamătul copiilor şi al apelor fîntînei numită atît de potrivit
Gaia. Liniile radiale ale dalajului de cărămizi seculare co-
boară spre centrul lor de fugă, un centru perfect geometric.
Vasta deschidere a pieţei te învaţă despre spaţii infinite,
despre seninătate, purtîndu-te pe aripile timpului trecut.
Şi în această piaţă a spaţiilor dilatate şi a absolutei linişti,
la această oră, explodează în fiecare an, la 2 iulie şi la 16
august, delirul colectiv a aproape două sute de mii de
oameni, care asistă, într-o participare demenţială, la cursa
celor zece cai „barberi", cunoscută din evul mediu pînă astăzi
ca il Palio di Siena. Freamătul colectiv al mulţimii exprimă o
patimă care nu s-a stins niciodată în adversităţile
contradelor oraşului.
Goticul pur al Palatului Public îşi află ultima limită a
înălţimii în săgeata de piatră de o supremă armonie a
Turnului del Mangia, pe care o aruncă spre cer arcul încordat
al magnificei Pieţe, pe care o domină.
Faţada Domului de marmoră este neagră, albă şi roşie,
nu în iluzia luminilor schimbătoare, ci în realitatea lor
minerală. Patruzeci de artişti s-au succedat timp de două
secole, lucrînd la intarsierea mozaicului de marmoră al
pavimentului interior. Este una din operele colosale ale artei,
o extraordinară realizare a oamenilor în setea lor de frumos,
o demonstraţie excepţională de tenacitate, de fantezie, de
misticism, caracteristica locuitorilor acelor roşii ţinuturi. Şi
numai o fiinţă divină, co-borîtă din ceruri pe pămînt, ar
putea îndrăzni să predice din amvonul sculptat de Niccolo
Pisano, capodoperă în care marmora intonează un solemn
imn, comparabil cu gravitatea accentelor celor mai profunde
ale orgăi lui Johan Sebastian Bach.
 309

JURNAL ITALIAN
Dar noi am mers la San Domenico in Capela, care păs-
trează relicva capului Sfintei Caterina, în capela afrescată de
Sodoma. Viaţa aceleia care la optsprezece ani era în
corespondenţă cu personalităţi din întreaga lume este
sintetizată de cu-vîntul iubire. Marile ei extazuri au putut
purta pe papi înapoi la Roma, după „robia" avignoneză,
cartea ei despre divinele doctrine, dar mai ales
corespondenţa o situează între scriitorii cei mai importanţi ai
literaturii italiene de început. Intensitatea pasiunii o face pe
Santa Caterina să vorbească de la egal cu cei „mari" ai
pămîntului. Ea găseşte profunde accente dramatice cînd
descrie starea Italiei contemporane, starea bisericii în
decadenţă. Sînge, flăcări, pasiune sînt cuvintele cele mai
frecvente din extraordinara Corespondenţă a Sântei Cate-
rina, care a murit, ca şi Isus Cristos, la numai treizeci şi trei
de ani.
Din Siena, pe un drum de noapte, ne-am îndreptat spre o
altă cetate etruscă, Arezzo. Aci s-au născut Guido d'Arezzo,
călugărul inventator al notelor muzicale, Pietro Aretino, il
flagello dei Principi, Giorgio Vasari, şi Francesco Petrarca.
Casa lui Vasari este afrescată de artist. Dar nu pentru arta sa
plastică va ramine Vasari în istoria culturii, ci prin cartea La
Vita dei più eccellenti pittori, scidtori ed architettori, în
care se demonstrează a fi primul istoric al artelor din lume.
Opera aceasta este un imens tezaur de informaţii care şi
 310

astăzi pot fi considerate ca inestimabile. Numeroasele

tablouri ale lui Vasari, cu subiecte alegorice şi religioase, cu
toată fineţea execuţiei, nu sînt străbătute de fiorul neliniştit
al căutării. Execuţia ireproşabilă nu vibrează dramatic, arta
lui Vasari fiind a unui desă-vîrşit executant. Dar Vasari a
devenit nemuritor ca scriitor şi nimeni nu-i va nega vreodată
acest epitet aceluia care a scris prima istorie a artelor din
lume, după cum proza italiană îl va recunoaşte totdeauna ca
pe un maestru al său. Nimeni nu va putea studia această
epocă măreaţă care a însemnat o cotitură în istoria omenirii
şi care se numeşte Renaştere, fără a recurge la cel mai
însemnat tezaur de informaţii despre arta ei şi pe care îl
constituie Cartea de biografii a lui Giorgio Vasari. Dar Vasari
se dovedeşte a fi în paginile Vieţilor şi un scriitor autentic,
un înzestrat prozator. Trebuie să mărturisim că nici nu ne
mai interesează atît de mult caracterul de document au-
tentic al informaţiilor transmise prin biografiile sale, cît far-
mecul naraţiunii. Avem impresia uneori că citim un roman cu
sute de personaje care trăiesc viu, intens, pe fondul colorat
al unei fidele reconstituiri istorice. Cartea aretinului Vasari
este într-adevăr o fascinantă cronică a două sute de ani, o
frescă gigantică, în care plasticianul a ştiut să aşeze, ţinînd
scama de legile perspectivei şi ale proporţiei, sutele de
personaje, tot atî-ţia actori ai unei drame care se desfăşoară
vertiginos în faţa ochilor cititorului. într-adevăr, Vasari a scris
„come pittore".
 311

Vom merge pe Via dei Pileaţi pentru a atinge zidurile

casei natale a lui Francesco Petrarca, pentru a depune cartea
noastră in rafturile bibliotecii Academiei care îi poartă
numele. De aici, din acest vechi cuib etrusc, a început
rătăcirea unui mare scriitor, mereu în căutarea unor armonii
şi a unui echilibru care i-ar fi putut îngădui să se fixeze sub o
singură stea fermă, călăuzitoare. Primul om, care a făcut din
scris şi artă profesiune, are sentimentele şi intuiţiile unui om
nou, dar căruia îi lipseşte tehnica comportamentului. El a
simţit şi a revelat prin scrierile sale omul purtat de maree, de
fluxul şi refluxul unei lumi care pleacă şi a unei lumi care
vine. Descrierea acestor contraste, simţite de el în toată
profunzimea lor, formează caracteristica artei şi sincerităţii
estetice a lui Francesco Petrarca. El şi-a fost propria oglindă,
opera sa este istoria sa. Individualismul său manifest va
deschide noi căi umanismului viitor şi literaturii, el fiind
puntea de trecere între concepţia medievală şi cea a
Renaşterii, exaltatoare Raţiunii, investigatoare în domeniul
realităţii şi naturii, al cărei ideal uman a fost de ordonare a
unui echilibru perfect, armonios, între corp şi suflet, între
materie şi spirit.
Din Arezzo ne abatem în Urbino cel „bătut de vînturi",
cetatea de pe ultimele înălţimi ale Apeninilor, întoarsă cu
faţa spre marea pierdută la un îndepărtat orizont. La Urbino
se urcă pe străzi în trepte către masa enormă a Palatului
Ducal, cu care oraşul se identifică în istoria sa. Palatul este
 312

expresia unei gigantice voinţe a unui principe condotier ca

Frederico da Montefeltro, al cărui net profil din tabloul lui
Pier della Fran-cesca, indică imensa încredere, atinsă de un
firesc orgoliu, în
 JURNAL ITALIAN

propriile facultăţi. Laurana a zidit în faţada care se

precipită peste oraş ca un munte de piatră întreaga mîndrie
a puterii omului în Renaştere. Masa gigantică a Palatului este
o capodoperă a echilibrului, opera fundamentală a
arhitecturii în Quattrocento. In el se ascende pe scara pe
care Vasari va numi-o în 1550 „cea mai frumoasă din lume".
Cîte pagini n-au descris magnificenţa plafoanelor, mozaicul
pavimentului de lemn intars;at cu albele broderii, vastele
încăperi comunicante într-un şir infinit, ca o reflexie în oglinzi
profunde. Aci sînt mobilele somptuoase ale Renaşterii,
tablourile strînse în sensul înalt al acumulării comorii de artă
care justifică Renaşterea în nemurirea lumii, luminînd sălile
vaste cu magia culorilor lui Botti-celli, Raffaello, Paolo
Uccello sau Tiziano.
Din vasta Sală a Tronului, ale cărei proporţii euritmice
demonstrează perfecţiunea artei lui Laurano, pătrundem în
Sala delle Veglie, unde vegheau în îndelungi discuţii
oaspeţii de seamă ai ducilor din Urbino, evocaţi în paginile
lui Baldassare Castiglione. // Cortigiano, creat de
Castiglione, este omul exemplar, una din încarnaţiile
desăvîrşite ale spiritului italian în Renaştere. Cunoscător
profund, aci la Urbino, al condiţiilor cerute perfectului om de
curte, Castiglione trasează în Cortigiano portretul cel mai fin
al societăţii contemporane. Cartea este un documentar al
secolului, iar protagonistul ei este omul complet,
reprezentare integrală a umanismului, acela care ştie să
 JURNAL ITALIAN

discear-nă şi să d stingă între bine şi rău, între adevăr şa

minciună, totdeauna pătruns de patriotism.
In Urbino se află şi Casa Santi cu camera naşterii lui
Raffaello Sanzio, în care un mic afresco reprezentînd o
graţioasă Madonna este considerat în prezent ca prima
operă a seninului pictor a cărui amintire este păstrată în
bronzul unui monument pe care nu 1-a dimensionat
frumuseţea. In compensaţie, esplanada pe care este înălţat
dăruieşte vederii o panoramă unică în care pămîntul
dansează în coline pînă la mare.
Dar noi, ca totdeauna, am căutat vestigiile literaturii în
Palazzo degli Scolopi, unde un bust oribil aminteşte cei nouă
ani de studii, între aceste ziduri, ai lui Giovanni Pascoli.
Prin fereastra Colegiului, el a putut întrezări siluetele
graţioase ale unor adolescente comparabile cu Nerina sau
Silvia, eterate făpturi leopardiene. Destinul lui anumit însă 1-
a smuls din zona sentimentelor, izolîndu-1 în castitate, în
singurătate, ră-mînînd mereu fratele femeii-soră, aşa cum a
perceput-o totdeauna, în puritate, într-o înaltă stare de
suavitate, de umilinţă. A scris în forme austere, fără revărsări
tumultuoase lirice, pentru păstrarea atmosferei de pur, cu
amprenta de totdeauna a melancoliei sale fatidice, întors
mai ales spre amintirea iubirii. In Urbino am înţeles cum
Pascoli a putut să rănrînă totdeauna în aşteptare, în
contemplare, ca o fiinţă „primordială", a cărui fantezie nu
este zăgăzuită de intelectualismul dobîndit. Pentru el,
izvoarele adevăratei sapienta erau divina stare a copilăriei,
 JURNAL ITALIAN

purtătoare în ea a adevărurilor prime şi indestructibile.

„Puterea suficientă" a solitudinii îi acorda facultatea de a
simţi direct viaţa şi de a privi lucrurile în frumuseţea lor ori-
ginară.
In spiralele acestui itinerar vertiginos început în Toscana
am atins colosala stîncă pe care se ridică fortăreaţa cea mai
înaltă din Italia, San Leo. Aci a fost închis magicianul Caglios-
tro şi carbonarii care luptau pentru libertatea Italiei. Vertica-
litatea este ameţitoare chiar pentru cei obişnuiţi cu escalade
alpine. De altfel, latura de nord-est a fost escaladată în 32 de
ore în urmă cu patru ani, pe o ploaie torenţială, de un ma-
estru al alpinismului, cunoscut în lumea întreagă : Cesare
Maeştri. Noi am preferat însă atingerea scoarţei ulmului de
care s-a rezemat poate San Francesco d'Assisi cînd a predicat
la San Leo în mai 1213. Am intrat în cripta din secolul IV al
atît de expresivului monument medieval care este la Pieve,
mînăs-tirea înrădăcinată în stîncă, străpunsă de mari coloane
de piatră dură roşie, ca o albă corabie aruncată de valuri pe
recifele care închipuiesc conturul unui atol. Localitatea cu
fortăreaţa unică în lume are cinci sute de locuitori, trăind în
solitudinea aspră a stîncii lor ameţitoare.
După San Leo, serpentinele coboară şi urcă, într-o alter-
nanţă de montagnes russes. pînă la creasta muntelui Titano,
pe care a ancorat o altă albă navă coborită din înălţimi, cea
mai veche şi cea mai mică republică a planetei Terra. întregul
stat liber este această albă stîncă a republicii, pe care a
 JURNAL ITALIAN

întemeiat-o cioplitorul în piatră Marino şi care îşi păstrează

şi astăzi orîn-

duiri care se întorc în trecut pînă în secolul XIII. Locuitorii

acestei ţări de basm sînt cincisprezece mii, iar inscripţiile
capitalei lor de două mii cinci sute de oameni proclamă cu
mîn-drie un salut adresat tuturor călătorilor : „Bine aţi venit
în Ţara libertăţii".
în Ţara libertăţii, la fiecare doi ani, are loc un festival
dedicat culturii unui popor, iar anul trecut a fost omagiată
România, prezentă cu Corul Madrigal, cu Teatrul din Piatra
Neamţ şi un grup folcloric. A avut loc şi o dezbatere cu pri-
vire la aspectele contemporane ale culturii româneşti la care
au luat parte Paul Everac, George Theodorescu, Horea
Popescu, Dragoş Vrânceanu. Un recital susţinut de Giorgio
Albertazzi şi Bianca Toccafondi a fost dedicat lui Ovidiu,
poetul latin mort la Tomis.
O serie de expoziţii de arte şi de gale de film au demon-
strat forţele creatoare ale culturii româneşti înrădăcinată în
frumuseţea trecutului naţional, deschisă oricărei noi formule
estetice menite să sublinieze totdeauna în transfigurarea
artei umanitatea ei primordială, nucleul raţional.
Părăsind San Marino, vederea se pierde între munte şi
mare, între pinii îndepărtatei Ravenna şi înălţimile Castelului
Gradarei, la ale cărei ferestre ogivale se bănuieşte silueta de
umbre a Francescăi da Rimini.
în sud
 C
JURNAL ITALIAN

ÎTE SE POT întîmpla (notaţii cronologice rapide) într-

o lună romană. Să-1 cunoşti, să-i strîngi mîna lui Ezra
Pound la o expoziţie Kokoscka, să încerci să-1 asculţi, dar
fără a izbuti (Pound rămînînd de mulţi ani închis într-o
absolută tăcere), să asişti în Campidoglio la Prezentarea
volumului colectiv Roma, Cittă Eterna (în care sînt şi
colaborări româneşti), să primeşti emoţionat Premiul Tor-
margana, să-i aştepţi înfrigurat pe atît de talentaţii şi
dinamicii Fănuş Neagu, Constantin Chiriţă şi Nichita Stănescu
(al căror comportament este angelic în viaţă şi artă), să-1
prezinţi pe Al. Rosetti filologilor romani care îi vor aplauda
docta conferinţă, să asculţi răsunînd în Academie acordurile
unei moderne armonii al grupului Musica Nova, să ai un
accident de maşină în drum spre Sulmona cu profesorul N. I.
Barbu, să vizitezi, ca membru al Comitetului director
Horatianum, Villa d'Ora-zio la Mandella (şi, în sfîrşit, să sorbi
din apele clare ale Fîn-tînei Blanduziei), să-1 aplauzi pe Radu
Beligan conferenţiind despre Teatrul românesc
contemporan, şi grupul de actori care au recitat
dumnezeeşte din Eminescu, să asculţi în sala de conferinţe a
Academiei mărturiile publice de stimă a patru parlamentari
italieni care au vizitat România şi să pleci din nou într-o
călătorie către Sud. Luna a fost aprilie şi călătoria noastră
avea drept ţintă Salerno, cu prilejul Congresului latiniştilor
organizat de Academia noastră din Roma, de A.I.P.C. şi de
Universitatea Salernitană.
 JURNAL ITALIAN

Am trecut din nou prin Caserta, acest Versailles italian,

prin Capua amfiteatrului comparabil cu Coloseul, cu un nou
popas în Napoli. De data aceasta, lîngă Castel dell' Ovo.
Napoli este astăzi un oraş inundat de beton, golful cel mai
frumos al lumii este condamnat la închisoare perpetuă. în
trecut a existat voinţa ca arhitectuara să se subsumeze
naturii divine din acest mirific ţărm. Astăzi torentul de beton
este atotdistrugător, provo-cînd răni mai profunde
frumuseţii decît orice fluviu de lavă din trecut. Numai din
înălţimi se mai poate vedea integral panorama care
considera oraşul un prag ultim al frumuseţii, un mare act
ritual care trebuia îndeplinit înainte de moarte. Silueta Vezu-
viului nu mai este un semn al frumuseţii lumii. Senzualitatea
este numai a aerului de noapte încărcat de arome din Sud.
Comparaţia cu un furnicar s-a impus, prin asociaţie, încă de
pe vremea lui Leopardi, şi cei un milion două sute de mii de
locuitori se agită într-un haos continuu, pe străzile marelui
oraş neexistînd nici la orele mici ale nopţii tăcere. Napoli
este un oraş în care nu există singurătatea. Decît poate în
închisori. Şi lîngă una dintre ele, Castel dell'Ovo, ne-am oprit
îndelung, gîndindu-ne la Tommaso Campanella, care a rămas
douăzeci şi şapte de ani înlănţuit în profundele-i subterane,
torturat de zeci de ori, dar fără ca să fi lăsat să se stingă vreo-
dată lumina pe care el „a aprins-o în întuneric". Versurile lui
Tommaso Campanella, a cărui mîndră deviză era non
tacevo, au spart zidurile masivei fortăreţe, circulînd în Italia,
încărcate de mari energii. Răsună în ele accentele pasionale
 JURNAL ITALIAN

ale unei poezii sincere integral, accentele puternice ale unei

personalităţi conştiente de propria valoare, drama profundă
a unei voinţe mereu active, chiar cînd era aruncat în
şanţurile pestilenţiale ale închisorii napolitane. Iar în utopia
sa, scrisă în contrast cu tot ce este sălbatic şi negru în lume,
Cetatea Soarelui, Campanella a făcut să răsune vastele
glasuri sonore ale unor mari clopote de alarmă în minţile şi
sufletele oamenilor secolului său.
Apele golfului aduc amintirea întîlnirii lui Alecsandri cu
Nicolae Bălcescu : „în iarna de la 1847 (au trecut deci exact o
sută douăzeci şi cinci de ani de atunci), aflîndu-mă la Napoli
— scria Alecsandri în Convorbiri literare — m-am întîlnit cu
Bălcescu, spre malul mării..." Aci, cei doi îndrăgostiţi, Elena
Negri şi Vasile Alecsandri, coborîţi cu iubirea lor către sud şi
către soare, împreună cu prietenul lor cu fruntea
posomorită, (lucra la întrecere cu moartea la nemuritoarea
operă Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul), s-au
plimbat — cum evocă Alecsandri — „pe golful poetic al
Neapolei, în nopţile luminoase din Italia şi admirînd flacăra
uriaşă ce-ncununa fruntea Vezuviului".
Astăzi Vezuviul este stins, ca şi amintirea plimbărilor sub
clar de lună ale celor trei romantici români, dar nu am putut
renunţa la ascensiunea, la care am purtat-o şi pe cea mai
tînără dintre noi, care a devenit „vezuviană" la şase ani şi trei
zile. Ascensiunea este aspră numai în partea ei finală, cînd
urci pantele unui munte de cenuşă. Craterul este un
amfiteatru circular de stînci surpombante, o vastă arie
 JURNAL ITALIAN

circulară, din care se ridică pacifice coloane de fum,

evocatoare a unor semnale de îndepărtată activitate
subterană. Focul central nu mai are puterea de a licheface
lave pentru a distruge oraşele din văi. Este o neverosimilă
linişte între stîncile galbene de sulf, nici un alt semn de
moarte. Vezuviul a devenit un mit. Numai flacăra galbenă a
Ginestrelor mai aminteşte de versurile ultimului cînt al lui
Leopardi, în care Vezuviul era simbolul ocultelor, uriaşelor
forţe ale naturii :
Aci, pe coasta aridă A formidabilului munte
Distrugătorul Vezuviu
Pe care nu o înveseleşte nici o altă floare sau arbore
Tufişurile tale solitare le răspîndeşti...
„Floarea pustiului" este simbolul fragil dar nepieritor,
mereu renăscut pe coastele distrugătorului simbol al naturii
care este Vezuviul, simbolul solidarităţii umane. Omul se
opune naturii, acestui uriaş nucleu de infinite forţe, încercînd
să prindă o verigă a nesfîrşitului ei lanţ cauzal. Omul îi poate
admira, în-spăimîntat, uriaşa forţă, se simte egal unei flori
fragile crescută pe malurile torentelor de lavă arzătoare,
respinge iluziile, acceptă destinul. Materia nu mai
înspăimîntă pe oameni, care cunosc adevărul grav al
infinitului ei, al nesfîrşirii spaţiului şi timpului, al uriaşelor
furtuni cosmice, lîngă care se aprinde palida lumină galbenă
a celei mai fragile dintre flori, pe care am găsit-o luminînd şi
cetatea dezgropată de la Herculanum. Douăzeci de metri de
lavă profundă au ţinut ca într-o gange indestructibilă piatra
 JURNAL ITALIAN

preţioasă a unei civilizaţii înfloritoare. Un oraş straniu, încă

nedezgropat total, peste care s-a ridicat un altul, al
vremurilor noi. Deasupra cetăţii smulsă din piatră s-a re-
vărsat cea mai orbitoare lumină din sud. Au dispărut toate
umbrele, şi Herculanum este un oraş a cărui viaţă cotidiană,
de alte secole, ar putea fi reîncepută acum sub ochii noştri.
Roşul clădirilor fulgeră sub soare chemări către oamenii
pierduţi.
Am trecut prin Amalfi, urmărind conturul de piatră şi ape
al peninsulei care îşi capătă numele de la Sorrento. Oraşul
escaladează alb un perete abrupt în faţa mării. A fost una din
glorioasele republici maritime ale Italiei medievale, rivala
puternică a Genovei şi a Pisei. Ca un semn al vechii grandori,
sînt conservate cu o grijă extremă în micul muzeu al oraşului
de şapte mii de locuitori le tavole amalfitane, primul cod al
navigatorilor de pe aceste mări, redactat încă din secolul XI.
Din antica splendoare a unei cetăţi care stăpînise
Mediterana, se ridică cel mai compozit edificiu religios pe
care îl cunoaşte Italia : Domul. Construit în secolul XI, cînd
lumea „se acoperea cu un alb veşmînt de catedrale". Domul
amalfitan, la care se ajunge greu, pe o scară înaltă, este un
amestec bizar, dar cît de luminos în policromia lui, de stiluri
care merg de la roman pînă la barocul unei refaceri de la
începutul secolului al optsprezecelea. Un semn într-adevăr
emblematic al acestei stranii armonii, în care se interferează
liniile artei răsăritene cu arta apusului, este înaltul
campanile, al cărui solid fundament aparţine stilului
 JURNAL ITALIAN

romanic, iar părţile superioare au caracteristici întîlnite în

arhitectura Siciliei, arabo-normande. El poate aminti silueta,
dantelăria de piatră şi culorile unui oriental minaret.
Dar noi trebuia să mergem spre Salerno, la întîlnirea care
avea să încerce să repună în drcpturile-i antice limba noastră
originar comună latina.
Golful oraşului animat este o ultimă vastă îmbrăţişare a
mării, care nu cunoaşte niciodată furtuni în aceste zone.
Oraşul înfloritor încă din timpul evului mediu, a rămas în
istoria culturii ca sediul unei Şcoli medicale, vestită mai mult
de două secole în Europa. învăţăturile acestei şcoli,
concentrată în precepte scrise în versuri latineşti, sînt în
realitate aforisme care îndeamnă la sobrietate şi, mai ales, la
bună dispoziţie sufletească. Dar leacul universal, panaceul
împotriva atacurilor la sănătate, este continua activitate.
Lenea este denunţată de afo-riştii medicali salernitani drept
cauza primă a tuturor îmbolnăvirilor.
Monumentul ilustru al oraşului este desigur Domul, a că-
rui construcţie a început în 1076 sub Robert Guiscard, care
făcuse din Salerno o capitală a sudului Italiei. Refăcut în
secolul al XVIII-lea, el păstrează toate caracteristicile
originale ale anticei sale magnificenţe. în atriumul încins de
un dans înalt de coloane antice se află un muzeu al
sarcofagelor şi stelelor funerare. Nobili salernitani şi-au găsit
loc de înmormîntare eternă în vechile sarcofage romane, ale
căror schelete deveniseră albe pulberi în secole trecute. în
interiorul Domului se pătrunde prin-tr-o poartă de bronz,
 JURNAL ITALIAN

adusă din Constantinopol cu o mie de ani în urmă, din ale

cărei încrustaţii solemne apare imaginea cutremurătoare a
unei definitive pietre sepulcrale. Coloanele vastului interior
al Domului cu trei nave alternează cu uriaşi pilaştri antici.
Mozaicuri luminează amvonul, în care sînt şi stranii
reprezentări statuare, ca un damnat muşcat de un şarpe
bizar, amintind poate de metamorfozele pe care le evocă
Dante în Infern atunci cînd, orgolios, declară că i-a întrecut
pe Ovi-diu şi pe Lucan descriind transformarea unui tîlhar în
şarpe. Aci se află şi Capela Cruciaţilor, în care, înainte de
îmbarcarea lor pentru a naviga spre Sfîntul Mormînt, în
ultimul popas pămîntean, veneau să-şi binecuvînteze
armele. Aci se află şi mormîntul Papei Gregorio VII, faimos
prin disputa investiturilor, exilat în Salerno pentru că „a urît
nedreptatea". Două statui în bronz ale Sfîntului Apostol
Matei, protectorul portului, sînt şi un semn care indică
existenţa rămăşiţelor sale în acest Dom.
De pe coloana înaltă a unei stînci izolate a fortăreţei din
Salerno, vederea cuprinde vastul golf pînă la Paestum.
în Salonul de marmoră al Primăriei au avut loc lucrările
mesei rotunde a latiniştilor, cu caracter internaţional, sub
auspiciile Academiei noastre, ale A.I.P.C., ale Institutului de
Studii romane şi ale Universităţii din Salerno. Erau de faţă
marii latinişti ai Italiei, ai Universităţii şi ai Vaticanului, veniţi
să discute Qu'ul Convenlus Bucurestiensis omnibus dixerit
gentibus, quid dicat Italia. Preşedinţia de onoare a mesei
rotunde din Salerno a fost oferită profesorului N. I. Barbu.
 JURNAL ITALIAN

Marii filologi au omagiat şi la Salerno, cum o făcuseră şi

la Bucureşti, profunda tradiţie latină a limbii, a vieţii şi cul-
turii poporului român. Tema centrală a Congresului
latiniştilor de la Bucureşti fusese de a estima umanismul
latin prin spiritualitatea contemporană, de a repune lumii
actuale marile idealuri ale umanităţii clasice. Salerno a reluat
discuţiile Bucureş-tiului, ajungînd la aceleaşi concluzii, de
reîntoarcere spre studii clasice.
Ne-am încheiat acest drum spre Sud la Paestum, căutînd
trandafirii pe care îi evocase Properţiu, îndemnîndu-şi iubita
să gîndească la trăirea intensă în primăvara vieţii, care este
tot atît de labilă ca un trandafir din vechea cetate în care
Grecia îşi pune amprenta de piatră şi de artă aici lîngă marea
salerni-tană. Minunea de piatră a templelor din Paestum se
scufundase, ca un oraş Ys, în mlaştini şi în păduri. Avea să fie
uitat în istorie şi regăsit după secole. Cîmpia este arsă de un
soare implacabil şi oricînd se poate auzi ploaia de sunete ale
miilor de cicale, înnebunite de lumină şi de aroma mirtului,
de apropierea mării. Intre coloane, profilate pe albastrul
cerului ca cele mai pure tulpini ale artei elene, în această
zonă sacră a templelor fulgeră lăstunii ca săgeţile valeryene
care vibrează în spaţii eleate. Există o concordanţă deplină la
Paestum între actul vederii şi spirit. Arta elenă se dăruieşte
în toată nobila ei puritate, într-un apus violet în care marea
devine mai întunecată, iar ultima lumină a zilei care moare
se răsfrînge pe frontonul templului lui Poseidon.
 JURNAL ITALIAN

în amintirea zeului mărilor am adus din Paestum două

uriaşe cochiiii care poartă în ele tot freamătul apelor din Sud.
Cea mai extraordinară dintre întîmplări făcea ca în oraşul
acestui vis de piatră elen să aflu despre moartea lui Miron
Radu Paraschivescu, poet al descoperirii şi al mirării, cum
scriam într-un scurt articol din Luceafărul. îl cunoscusem pe
Miron Radu Paraschivescu în toamna anului 1946, la pagina
culturală a ziarului Scinteia, unde eram amîndoi cam prea
romantici redactori. A protestat foarte emoţionat pentru un
articol al meu despre Renaşterea italiană, care nu putea să
fie publicat, şi s-a apropiat de mine cu toată sensibilitatea, cu
toata încărcătura lui de umanitate. Aveam să-i fiu un leneş
ocazional colaborator la Revista literară, iar cînd se întoarce
de la Cluj, unde lansase Almanahul literar, eram dintre
„bucureştenii" pe care dorea să-i revadă. îl însoţeam la
spectacole şi, bucurîndu-mă de prezenţa lui, consideram
atunci că prietenia între bărbaţi însufleţiţi de aceleaşi
aspiraţii este cel mai mare dar al vieţii. Pentru mine, el era
poetul care se elibera mereu de formule şi şabloane, care nu
se putea clasifica în dimensiunile tiparelor rigide ale criticii.
Scrisese un poem de mare frumuseţe interioară, vibrînd cu
puritatea focurilor diamantului, intitulat Pădurea cu
sombre. Aş vrea să şi-1 mai amintească şi altcineva. Atunci a
fost comentat cu patimă şi pasiune. Voci puternice atunci,
astăzi stinse, pierdute în evanescenţe, îşi mărturiseau
neaderenţa, strania impresie în prezenţa unei asemenea
decantări pure de poezie. Nu vom putea uita niciodată
 JURNAL ITALIAN

imaginile dilatate ale acelei moderne poezii. Subiectivismul

dogmatic nu putuse adera la contursionarea sinceră, la
alchimia versurilor lui Miron Radu Paraschivescu.
Poet al emoţiei, totdeauna el a avut divina facultate a
descoperirii şi a mirării, caracteristice primordiale ale marii
poezii. La el a existat şi inepuizabilul fond de vise. El a
pătruns în profunzimi abisale, săpînd în vastele straturi ale
realităţii, căutînd să depărteze valurile dense care o
înconjurau. Impresionismul lucid se baza pe contemplare şi
pe coborîrea introspectivă în analiză. Natura umană şi-a
transmis către acei care o ascultau pe ţărmurile fiecărei nopţi
vibraţia plenară a sonu-rilor sale adînci. Poezia lui a putut să
fie străpunsă şi de spada neliniştii care intuieşte taine în
univers. Imaginaţia sa extrăgea culori şi simboluri din poezia
Cosmosului clar şi din realitatea imediată. Totdeauna
simbolurile sale erau umanist primordiale, iar descifrarea lor
era echivalentă cu bucuria de a le fi împărtăşit. Nu era
nevoie de ascensiuni decît pe trepte interioare pentru a-i fi
alături. Nici meditaţia lui nu se putea ordona în tipare rigide,
dar condiţia ei s-a înscris sub steaua lucidităţii. în faţa uriaşei
realităţi care este moartea, vocea lui Miron Radu
Paraschivescu a invocat solidaritatea umană. Pentru el, etica
superioară era determinată de comportamentul omului faţă
de
 327

JURNAL ITALIAN
quid dicat Italia. Preşedinţia de onoare a mesei rotunde
din Salerno a fost oferită profesorului N. I. Barbu.
Marii filologi au omagiat şi la Salerno, cum o făcuseră şi
la Bucureşti, profunda tradiţie latină a limbii, a vieţii şi cul-
turii poporului român. Tema centrală a Congresului
latiniştilor de la Bucureşti fusese de a estima umanismul
latin prin spiritualitatea contemporană, de a repune lumii
actuale marile idealuri ale umanităţii clasice. Salerno a reluat
discuţiile Bucureş-tiului, ajungînd la aceleaşi concluzii, de
reîntoarcere spre studii clasice.
Ne-am încheiat acest drum spre Sud la Paestum, căutînd
trandafirii pe care îi evocase Properţiu, îndemnîndu-şi iubita
să gîndească la trăirea intensă în primăvara vieţii, care este
tot atît de labilă ca un trandafir din vechea cetate în care
Grecia îşi pune amprenta de piatră şi de artă aici lîngă marea
salerni-tană. Minunea de piatră a templelor din Paestum se
scufundase, ca un oraş Ys, în mlaştini şi în păduri. Avea să fie
uitat în istorie şi regăsit după secole. Cîmpia este arsă de un
soare implacabil şi oricînd se poate auzi ploaia de sunete ale
miilor de cicale, înnebunite de lumină şi de aroma mirtului,
de apropierea mării. între coloane, profilate pe albastrul
cerului ca cele mai pure tulpini ale artei elene, în această
zonă sacră a templelor fulgeră lăstunii ca săgeţile valeryene
care vibrează în spaţii eleate. Există o concordanţă deplină la
Paestum între actul vederii şi spirit. Arta elenă se dăruieşte
 328

în toată nobila ei puritate, într-un apus violet în care marea

devine mai întunecată, iar ultima lumină a zilei care moare
se răsfrînge pe frontonul templului lui Poseidon.
în amintirea zeului mărilor am adus din Paestum două
uriaşe cochilii care poartă în ele tot freamătul apelor din Sud.
Cea mai extraordinară dintre întîmplări făcea ca în oraşul
acestui vis de piatră elen să aflu despre moartea lui Miron
Radu Paraschivescu, poet al descoperirii şi al mirării, cum
scriam într-un scurt articol din Luceafărul. îl cunoscusem pe
Miron Radu Paraschivescu în toamna anului 1946, la pagina
culturală a ziarului Scînteia, unde eram amîndoi cam prea
romantici redactori. A protestat foarte emoţionat pentru un
articol al meu despre Renaşterea italiană, care nu putea să
fie publicat, şi s-a apropiat de mine cu toată sensibilitatea, cu
toată, încărcătura lui de umanitate. Aveam să-i fiu un leneş
ocazional colaborator la Revista literară, iar cînd se întoarce
de la Cluj, unde lansase Almanahul literar, eram dintre
„bucureştenii" pe care dorea să-i revadă. îl însoţeam la
spectacole şi, bucurîndu-mă de prezenţa lui, consideram
atunci că prietenia între bărbaţi însufleţiţi de aceleaşi
aspiraţii este cel mai mare dar al vieţii. Pentru mine, el era
poetul care se elibera mereu de formule şi şabloane, care nu
se putea clasifica în dimensiunile tiparelor rigide ale criticii.
Scrisese un poem de mare frumuseţe interioară, vibrînd cu
puritatea focurilor diamantului, intitulat Pădurea cu
sombre. Aş vrea să şi-1 mai amintească şi altcineva. Atunci a
 329

fost comentat cu patimă şi pasiune. Voci puternice atunci,

astăzi stinse, pierdute în evanescenţe, îşi mărturiseau
neaderenţa, strania impresie în prezenţa unei asemenea
decantări pure de poezie. Nu vom putea uita niciodată
imaginile dilatate ale acelei moderne poezii. Subiectivismul
dogmatic nu putuse adera la contursionarea sinceră, la
alchimia versurilor lui Miron Radu Paraschivescu.
Poet al emoţiei, totdeauna el a avut divina facultate a
descoperirii şi a mirării, caracteristice primordiale ale marii
poezii. La el a existat şi inepuizabilul fond de vise. El a
pătruns în profunzimi abisale, săpînd în vastele straturi ale
realităţii, căutînd să depărteze valurile dense care o
înconjurau. Impresionismul lucid se baza pe contemplare şi
pe coborîrea introspectivă în analiză. Natura umană şi-a
transmis către acei care o ascultau pe ţărmurile fiecărei nopţi
vibraţia plenară a sonu-rilor sale adînci. Poezia lui a putut să
fie străpunsă şi de spada neliniştii care intuieşte taine în
univers. Imaginaţia sa extrăgea culori şi simboluri din poezia
Cosmosului clar şi din realitatea imediată. Totdeauna
simbolurile sale erau umanist primordiale, iar descifrarea lor
era echivalentă cu bucuria de a le fi împărtăşit. Nu era
nevoie de ascensiuni decît pe trepte interioare pentru a-i fi
alături. Nici meditaţia lui nu se putea ordona în tipare rigide,
dar condiţia ei s-a înscris sub steaua lucidităţii. în faţa uriaşei
realităţi care este moartea, vocea lui Miron Radu
Paraschivescu a invocat solidaritatea umană. Pentru el, etica
 330

superioară era determinată de comportamentul omului faţă

de

colectivitate şi totdeauna însufleţită de un sens puternic

de umanitate.
El a cîntat şi conştiinţa colectivului, unind arta cu socia-
lul, pătruns de luminile şi de reverberaţiile fluxului acestei
noi lumi. El a putut înţelege şi caracteristicile puterii
creatoare a solitudinii, şi contemplaţia care nu izolează.
Miron Radu Paraschivescu, ca şi Giovanni Pascoli, a fost
parcă totdeauna în aşteptare. Se desăvîrşea trăind în
dimensiunile unor legi de bunătate şi comprehensiune. A
încercat ca privirea lui asupra artei să fie circulară şi a sigilat-
o cu pecetea vieţii sale de umbre şi lumini.
Au trecut opt ani de la încheierea colaborării noastre la
aspra sarcină de traducere a versurilor lui Giuseppe Ungare-
tti. Sînt mişcat şi astăzi cînd îi recitesc în postfaţa volumului
de tălmăciri comune cuvintele pe care mi le adresează ca
unui tovarăş, poet şi prieten. Căci Miron Radu Paraschivescu
a fost în primul rînd un mare prieten al nostru al tuturor, şi
nu numai marele poet.
închei aceste rînduri prin versurile Bunului rămas, sinte-
tic şi de cristal poem, prin care Giuseppe Ungaretti defineşte
esenţa poeziei sale şi a lumii. Ele pot fi semnate şi de Miron,
 331

care şi-a surprins, în lungile noastre convorbiri, profunde

contingenţe cu arta marelui italian :
Iubite
prieten
poezia
este lumea, umanitatea propria viaţă înflorite prin
cuvînt limpedea minune a unui ferment delirant
Cînd găsesc
în tăcerea aceasta a mea un cuvînt
el e dezgropat din viaţa mea ca dintr-un abis.

C
Un an al poeziei
RITICII ITALIENI sînt unanimi în a declara că anul
de curînd trecut poate să fie înregistrat la coloana
pozitivă a bilanţului cultural ca anul poeziei. Ei au
semnalat, cu îndelungi aplauze, deosebita preocupare a
editorilor, sensibile seismografe ale gustului public al
cetitorilor, pentru lansarea unor colecţii noi de versuri.
Astfel, Casele editoriale Mondadori, La Guanda, Rizzoli,
Palazzi au tipărit volume antologice din marea poezie a
lumii : Apollinaire, Garcia Lorca, Eugen Jebeleanu, Machado,
Prévert, Tagore, Baudelaire, Ungaretti, Pallazeschi, Kavafis,
Pound. într-o singură lună s-au epuizat treizeci de mii de
exemplare ale cărţii lui Eugenio Montale Satura. A apărut
Viaggio d'inverno de Attilio Bertolucci, 77 Passero e il
lebbroso de Leonardo Sinisgalli, Di brace in brace (Premiul
Viareggio) de Libero de Libero, Su fondamenti invisibili de
 332

Mario Luzi, Trasumanar e organizzar de Pier Paolo Pasolini

şi un masiv volum antologie, Tutte le poesie al
excepţionalului octogenar Aldo Pallazeschi.
O impresionantă manifestare intitulată Omaggio alla
poesia a avut loc în faţa unui public entuziast care a rămas
ore întregi în picioare în vastele saloane ale Palatului
Berberini pentru a-i întîlni pe unii dintre poeţii amintiţi mai
sus, pentru a aplauda pe criticii literari Carlo Bo, Enrico
Falqui, Marcello Camilucci, Enzo Siciliano, Leone Piccioni, pe
Giancarlo Vigo-relli care a pronunţat cuvîntul introductiv al
magnificei întâlniri literare, adecvat intitulat Ritorno alla
poesia.
într-adevăr, există o reîntoarcere spre poezie în Italia, o
sinceră aspiraţie spre zonele îndepărtate ale candorii, spre
depăşirea limitelor pe care le ridică în faţa zborurilor intensa
preocupare de acaparare exclusivă a bunurilor materiale în
exasperata societate de consum. Reîntoarcerea spre poezie
se revarsă în volumul lui Mărio Luzi (nu de mult oaspete al
scriitorilor români), al cărui impuls iniţial este dat de iubire,
înţeleasă drept cel mai organic fenomen al existenţei, ca
reciprocitate vitală în alternanţa de planuri umane, în
unduirea trecerii şi a permanenţei. Aşa cristalizează şi
versurile lui Berto-lucci, care se pot încărca de întreaga
puritate a poeziei echivalentă cu bătăile inimii umane,
pendulînd într-un clarobscur rembrandtesc, între nuanţele
pesimismului echilibrat şi o nemăsurată încredere în om şi în
 333

destinele lui încă nedescifrate. După cum, emoţionantă

profund este devoţiunea lui Libero de Libero (şi el cîndva
călător în România) pentru incantaţia poeziei, niciodată
copleşit de tarile ei arome, totdeauna însetat de apele ei
clare. Unei asemenea concepţii i se opune aparent Pier Paolo
Pasolini, care, în Trasumanar e organizzar, proclamă retoric
inutilitatea magiei poeziei în lume, servind-o însă, ca rob
credincios, de atâţia ani. în timp ce pentru Dano Bellezza,
considerat o surprinzătoare apariţie, revelaţia ultimului an în
Invettive e li-cenza, poezia este propusă umanităţii ca
mîntuire şi atotcuprinzătoare aspiraţie.
Dar intermitenta stea a anului literar, scăpărînd de per-
manente focuri, niciodată în evanescenţe crepusculare, a
fost Eugenio Montale, sărbătorit recent pentru împlinirea a
şaptezeci şi cinci de ani. Despre el s-a putut scrie că este
frumos, trist şi talentat ca Foscolo, Puşikin şi Leopardi
împreună. Am notat şi noi impresii mai vechi în aceste
pagini. în poezia lui Montale nu există nici Dumnezeu, nici
starea angelică, nici tragedie, nici blestem, decît ca elemente
componente, echilibrate cu marea artă a înălţării unor
domuri verticale spre imposibile ceruri. Severitatea,
austeritatea i-au fost prima lege estetică de al cărei grav
comandament a ascultat şi pe care 1-a retransmis cu tena-
citate rară, încă din timpurile grele ale fascismului.
Chemarea spre poezie, din acele vremuri cenuşii, lansată de
Eugenio Montale, a fost recepţionată în profunzimi de către
 334

tinerii intelectuali ai Italiei care i-au înţeles vibraţia pură,

lucidul avertisment, lecţia aspră a adevărului integral,
exigenţa dură a obiectivitătii, pesimismul conştient de
originile sale. Chemarea spre valori perene, descifrarea
miracolului vieţii pînă la irizarea ultimului sîmbure
germinativ, dimensionarea lucidă a condiţiei umane în
individ şi istorie au fost alte coordonate estetice propuse de
Montale. De la Ossi di seppia, în care conştiinţa solitudinii
creatoare în organizarea societăţii restrictive este a unui
autobiografism declarat, la Le Occasioni, în care iubirea se
izbeşte cu marile ei aripi albe de zidurile înalte ale
neînţelegerii înconjurătoare, versurile lui Montale se
revendică de la o neliniştită armonie. Războiul al doilea
mondial 1-a purtat pe poet spre o străluminare a concepţiei
sale singulare, se vrea acum un participant direct la istoria
omului, la coralitatea lumii. Poetul ..celor fără de Biserică",
în noul său volum cu titlul semnificativ La Buf era e gli altri,
poate să se înfioare de ororile dictaturilor în imensa tragedie
a lagărelor de concentrare, în strivirea libertăţilor. Dincolo
de starea lui estetică primordială se accentuează tendinţa
participării la social. Volumul de proze, ulterior, Farfalla di
Dinard, este o cheie clară pe care exegeţii noii poezii italiene
o pot avea la îndemînă pentru descifrarea sensurilor poeziei
lui Eugenio Montale.
Ultimul său volum, adevărat eveniment editorial, din
care s-au vîndut în treizeci de zile treizeci de mii de
 335

exemplare, Satura, este o sinteză a tuturor încercărilor lui

Montale de a dialoga cu universul incă necunoscut, o
confluenţă de sensuri pluridimensionale, un arc încordat, apt
să lanseze spre inima „lucrurilor" săgeţile înţelegerii. Arta
gnomică din Satura dobîn-deşte, cum însuşi Montale va
afirma-o, dimensiunea unei poezii care aparent „tinde către
proză, dar în acelaşi timp o respinge". Venite la lumină, după
un interval de cîţiva ani, în care Montale exercitase nobila
activitate de ziarist şi călător, versurile lui Satura copleşesc
această lacună a spaţiului creator într-o magică, inefabilă
orchestraţie. încă o dată, arta poetului respinge retorica,
sentimentalismul prim, săpînd în vastele, durele zăcăminte
ale vieţii, ale memoriei, ale chinului. Are o profundă re-
zonanţă dialogul reluat de la elementele primordiale pînă la
datele de taină ale unei realităţi care transcende. Satura se
poate asemăna (totdeauna această comparaţie se propune
în-tr-o asociaţii1 directă cu poezia lui Montale l înaltelor
stane de piatră, sculptate pe crestele munţilor de forţa
corosivă a viaturilor. Cizelarea şi recizelarea tind spre
atingerea şi conturul formei esenţiale, echivalentă cu
săparea în spaţiu şi timp, senzorial

şi raţional, pînă la ultime dimensiuni, pînă la extreme

limite, învecinate cu zone în care numai visul este posibil.
Poetul încearcă să trepaneze crusta care încarcerează pentru
a-şi deschide ferestre spre un univers ondulatoriu de lumini.
 336

în Satura, poezia colocvială a lui Montale atinge un

punct vernal, de frumuseţe şi de vibraţie îndelung armonică,
în versurile Xeniei, dialogul suprem tensional al poetului cu
umbra soţiei moarte, dar mai vie pentru el dccît cei vii. S-a
putut vorbi în felul acesta de reapropierea lui Montale
(alături de reînnoita poetică a „obiectelor") de umanitatea
unor versuri clare ca în La Casa di doganieri, de
aprofundarea raporturilor între viaţă şi artă, între sentiment
şi gîndire, deşi poezia nu poate oferi revelarea adevărului
integral.
Eugenio Montale, pe care critica 1-a judecat iniţial erme-
tizant, a devenit un clasic în viaţă al literaturii italiene
contemporane.
Reflexul anului literar, an al poeziei, a strălucit şi în lu-
crările juriului marelui Premiu Internaţional Etna-Taormina,
acest premiu Nobel al poeziei, cum este considerat în lumea
întreagă. Am făcut de data aceasta şi eu parte din juriu, al
cărui preşedinte de onoare a fost dramaturgul Eugen
Ionescu. învingători ai celei de-a unsprezecea ediţii au fost
Attilio Ber-tolucci pentru poezia italiană şi Murilo Mendes
pentru poezia străină.
Am notat mai sus unele prime impresii despre volumul
Viaggio d'inverno al scriitorului italian, care-şi adaugă acum
numele în albumul premiului alături de Saba, Quasimodo,
Sbar-baro, Valeri, Ungaretti.
 337

Născut la 18 noiembrie 1911 la San Prospero, lîngă Par-

ma, Bertolucci a trăit mulţi ani în câmpiile care înconjoară
oraşul copleşit de amintiri, capitala de altădată a unei mici
ţări fabuloase. Licenţiat al Facultăţii de Litere din Bologna,
profesor la un liceu din doctul oraş, a publicat, în 1929,
primul său volum de poezie, Sirio, iar în 1934 o altă carte de
versuri, Fuochi in Novembre, semnalată lumii literare de
însuşi Eugenio Montale. Vor trece ani mulţi de îndelungă
elaborare pînă la Capanna indiana (1951) şi exact douăzeci
pînă la încununatul volum Viaggio d'inverno (1971).
Attilio Bertolucci a tradus din literatura de limbă engleză,
este critic cinematografic şi de artă şi pendulează, călătorind
cu trenul (niciodată în avion), între Roma şi oraşul său de
predilecţie şi de privilegiu, Parma, care este totdeauna în
versurile sale un nod tematic, cristalin, încărcat de memorie
afectivă. Poezia lui Bertolucci a amalgamat, într-o fuziune
secretă, aşa cum putuse să scrie despre artă Marcel Proust,
pulberea realităţii cu nisipurile magiei. Peisajul copleşit de
artă şi de istorie a putut să devină o dimensiune morală.
Bertolucci consideră poezia, în ale cărei facultăţi are totală
încredere, aptă să transforme destinul omului, aptă să
accelereze mersul ireversibil al timpului. Fantezia lui este
totdeauna în armonie şi echilibru cu prezentul, iar
protagonistul versurilor sale, încărcat de întrebări pe
contorsionatele cărări ale vieţii, aspiră spre cele mai senine
ceruri. Monologul obsedant al versurilor Călătoriei de iarnă
 338

este o lungă psalmodie a omului, contemporanul neliniştilor

noastre, călăuzit în labirint de semnele fosforescente ale
astrelor. Este totdeauna aţintită asupra lui raza unui ochi fix,
a unei prezenţe care nu se poate defini. Aşa cum apare şi din
motivarea juriului enunţată de Enrico Falqui, autorul s-a aflat
departe de ermetism, ascultîndu-se în adîncimi, traducînd în
graţie lirică lumea sa secretă. El a trecut de la explorarea
agrestei şi citadinei sale Parma la sfîşierile şi freamătul
exilului roman, purtînd spre lumini umbrele ancestrale. Dar
niciodată, în conexiunea între mitul agrest şi amintire, lirica
sa nu s-a oprit la o atitudine estetică postcrepusculară. în
Viaggio d'inverno sînt frecvente momentele de magie
interioară, de uitare a tumulturilor vieţii, dar totdeauna
oroarea de întuneric şi de inerţie generează lumini în care
„lucrurile" apar şi dispar în taina lor, „natura cîntă şi tremură
pentru sine, pentru creaturile ei", sub un semn auster,
refuzîndu-se idilei.
Pentru premiul acordat poetului străin (în anul trecut,
poezia românească a fost omagiată prin Eugen Jebeleanu),
juriul şi-a orientat alegerea unanimă asupra numelui şi
operei lui Murilo Mendes. Născut la 13 mai 1901 în Minas
Gerais, Murilo Mendes este considerat printre cei mai
importanţi poeţi brazilieni ai acestui secol. Publicînd
douăzeci de volume de versuri, începînd cu anul 1930,
poetul, care predă literatura ţării sale la
 339

Universitatea din Roma, atestă în opera sa modernitatea

formei, originar simbolistă, şi conţinutul actual al prezenţei
omului în centrul unui univers cunoscut şi pe care vrea să-1
transforme. Nimeni ca Murilo Mendes n-a avut, în poezia
Americii Latine, îndrăzneala şi tenacitatea continuă a raţiunii
esenţiale, active a existenţei omului pe pămînt. Eroul liric al
versurilor sale freamătă sub furtunile mari ale vieţii, aspirînd
totdeauna să caute şi să mînuiască pîrghiile cu ajutorul
cărora, aflat fiind şi punctul fix, arhimedic, universul ar putea
fi clătinat. Din motivarea juriului se poate sintetiza un
fragment care subliniază dimensiunile poeziei sale, care s-a
desfăşurat pe arcul a cincizeci de ani de continuă şi pasionată
căutare. De la „modernism", Murilo Mendes a asimilat
violenţa verbală, noutatea metaforelor, libertatea metrică,
iar din lirica europeană a primit lecţia lui Rimbaud, Malarme
şi Apollinaire. Pe trunchiul acestor experienţe şi exerciţii
literare, Murilo a altoit componentele primordiale ale lumii
sale etice şi psihologice, credinţa în revoluţii viitoare,
speranţa, totdeauna vie, a unei „mîntuiri" umane. Iar
versurile sale, uneori utopice şi vizionare, au fost totdeauna
iluminate de prezenţa omului, întrevăzut ca „o fiinţă a
viitorului".
Premiul Quasimodo, rezervat italianiştilor, a fost acordat
tînărului traducător iugoslav Mladen Machiedo. în vîrstă de
treizeci şi patru de ani, elev al cunoscutului profesor (cu
atîţia prieteni în România) Mirko Deanovici, bursier al Şcolii
 340

Normale Superioare din Pisa, Machiedo este astăzi asistent

de limba şi literatura italiană la Universitatea din capitala
Croaţiei. Traduce din italiană şi spaniolă, scrie eseuri
filozofice şi este un adept al poeziei vizuale. A tradus din
opera lui Italo Calvino, Cesare Pavese, Salvatore Quasimodo,
Vittorio Sereni, Dino Campana. Are sub tipar un volum de
traduceri din versurile lui Eugenio Montale. Juriul 1-a
premiat pentru antologia Noi poeţi italieni, la care a lucrat
nu mai puţin de zece ani. Antologia sa, într-adevăr
reprezentativă prin selecţia unui sigur discernămînt estetic,
se restrînge la poeţii italieni născuţi între anii 1914—1930.
Florilegiul lui Mladen Machiedo se distinge prin înalta
calitate literară a echivalenţelor, prin fervoarea participării
critice la comentariul şi prezentarea poeţilor traduşi.
Ceremonia decernării premiilor a avut loc, ca totdeauna,
în marele Teatru Bellini din Catania. La sfîrşitul ceremoniei a
fost reprezentată drama Regele moare de Eugen Ionescu. O
cunoscută actriţă, Lidia Alfonsi, i-a înmînat ilustrului drama-
turg un „paladin", păpuşa metalică, „il puppo", simbol al tea-
trului tradiţional sicilian. Eugen Ionescu a mulţumit simplu,
declarînd că în lume nu există o mai mare primejdie decît
pierderea prieteniei între oameni.
în Sicilia, în care reveneam a patra oară, am revăzut,
încărcată de arome şi iradiind de lumini, Taormina, muntele
magic, alb de zăpezi pînă la ceruri care este Etna, violetul
profund de prăpastie al Mării Ionice între Scila şi Caribda.
 341

Am intrat înfiorat în labirintul Latomiilor şi am fost bătut de

furtuni pe fantasticele înălţimi ale Eurialului la Siracuza. Dar
nimic nu m-a emoţionat mai mult ca întîlnirea şi vocea pro-
fundă a marelui scriitor, în care am simţit toată nostalgia
cerurilor care s-au boltit asupra naşterii noastre.
Lunga scrisoare din Roma

L -AM CONSIDERAT totdeauna pe Giancarlo Vigorelli,

această reprezentativă figură a culturii europene,
un umanist modern, un continuator demn al celor mai
înaintate tradiţii ale nobilei sale ţări. L-am stimat
totdeauna pentru profunda sa generozitate intelectuală,
pentru „deschiderea" sa raţională, pentru excepţionala
disponibilitate înclinată spre înţelegerea fenomenului
cultural oriunde în lume. Dar l-am iubit desigur totdea-
una pentru marea, calda sa prietenie acordată artei şi culturii
româneşti. Puţini sînt „străinii" care au pătruns întreaga
complexitate a contemporaneităţii ţării noastre ca acest
intelectual european care s-a aflat din adolescenţă în
rîndurile acelora care au considerat arta activă pîrghie de
transformare a lumii. Pentru el, a echivala viaţa şi adevărul
integral, cultura şi dinamismul acţiunii a fost primul mobil şi
nucleul central al unei prodigioase activităţi. El a considerat
totdeauna cultura ca o premisă indispensabilă pentru o mai
profundă înţelegere între popoare, primul motor al marilor
mişcări sociale şi politice. Pentru Giancarlo Vigorelli,
intelectualii nu formează o aristocraţie imobilă, un grup de
 342

mandarini închis în înalte turnuri de fildeş, ci sînt germenii vii

ai unei mşcări continui, ai unei perpetue transformări.
Niciodată omului de cultură nu i se cuvine exilul, izolarea din
viaţa socială, el trebuind dimpotrivă să se afle în slujba şi
apărarea întregii umanităţi cu energia, cu forţa sa morală, cu
ardoarea sa de a înţelege, de a şti, de a crea, de a
transforma.
Giancarlo Vigorelli a confirmat totdeauna o asemenea
înaltă exigenţă. Colaborator al celor mai importante reviste,
ziarist activ (director şi întemeietor de ziare ca L'Europeo, II
Momento, Corner e Lombar do etc), mare călător oriunde
în lume. dinamic organiztor cultural (secretar general al
Comunităţii Europene a Scriitorilor), în prezent conduce un
supermo-dern organism editorial-tipografic (I.L.T.E.),
splendida revistă de literatură şi arta spectacolului II
Dramma, a fondat revista L'Europa Letteraria, este criticul
literar permanent al săptă-mînalului Tempo. Dintre operele
sale principale pot fi amintite Malebranche e Montaigne,
Eloquenza dei sentimenti, Omaggio a Prezzolini, Il
Manzoni e il silenzio deli-amore, Gramsci : battaglie di
oggi e d'ieri, Domande e risposte per la nuova Cina, Carte
francesi, Il gesuita proibito (prima reprezentare în Italia a
vieţii şi ideilor lui Teilhard de Chardin), La Terrazza dei
pensieri, Ritratto di Boine etc. etc. A tradus din limba fran-
ceză (a fost şi profesor de literatură franceză, dar îndepărtat
din învăţămînt în anii ultimi ai fascismului) Anouilh, Simone
 343

de Beauvoir, etc. Vreau să transcriu aici un scurt fragment

din Terrazza dei Pensieri, pe care îl consider a fi o cheie a
umanismului său specific, a modernităţii sale de a concepe
raporturile culturale ca punţi şi ca înalte curcubeie între po-
poare : „...A venit vremea, nu voi spune de a afirma triumful
omului după ce a fost atît de strivitor anihilat şi nulificat de
la Kafka şi Beckett pînă la anientizarea atomică, dar a venit
într-adevăr ora să devenim conştienţi că în situaţia în care ne
aflăm este în joc salvarea totală a omului, îşi nu pendularea
aventurilor sale. Această salvare, pentru a fi atinsă şi a o
îndeplini, este necesar să nu o căutăm în tabere separate sau
prin operaţii veleitare şi arbitrare, pentru că în lumea
viitorului va avea finalitate şi durată numai ceea ce înseamnă
convergenţă unitară şi corespondenţă progresistă..."
întors recent din România, în sediul Academiei din Valle
Giulia, în faţa unui numeros public format îndeosebi din scrii-
tori, poeţi, critici şi oameni de artă, Giancarlo Vigorelli şi-a
împărtăşit impresiile sale de călătorie, trasînd un cadru
precis al situaţiei culturii contemporane româneşti. El a
amintit cu căldură de întîlnirile de neuitat cu scriitori români
din toate generaţiile, cu artişti plastici, a vorbit despre
libertatea responsabilă a intelectualilor români, despre
dialogul sincer, totdeauna deschis, dintre oamenii politici şi
scriitori. Vigorelli a fost, ca şi în alte rînduri, izbit de
profundul respect pe care îl are poporul român pentru
înaltele valori ale trecutului, pe al cărui trunchi tradiţional se
 344

altoiesc mlădiţele modernităţii. Toate temele şi toate

problemele la ordinea zilei sînt filtrate printr-o asemenea
viziune care nu neagă trecutul, aspirînd către viitorul cel mai
uman posibil. Scriitorul italian s-a arătat entuziast în a
constata cît de cunoscută este cultura ţării sale în România.
El a declarat că tot ce este mai important în literatura
italiană, de la clasici la contemporani, a fost tradus în limba
română, Italia culturală, în schimb, rămînînd profund
datoare, în acest domeniu, culturii româneşti. în final,
Vigorelli a adresat o invitaţie fermă factorilor responsabili
pentru a face cît mai cunoscută poporului italian o asemenea
dinamică, sensibilă, complexă cultură, cum este cultura
României contemporane.
*
întreaga presă italiană, radioul şi televiziunea
semnalează în continuare valoarea expoziţiei lui Roberto
Ruta, deschisă în urmă cu o lună la Academie. Despre Ruta s-
a scris şi în presa românească. Pentru noi va fi totdeauna
emoţionantă întîlnirea cu persoana şi arta acestui pugliez,
născut şi crescut pe ţărmuri româneşti. în arta lui vibrează
amintirile spaţiilor infinite ale deltei româneşti, zborul frînt
al pescăruşilor, mărăcinii de odinioară ai Bărăganului şi ai lui
Panait Istrati, siluetele stranii ale stîncilor din Bucegi, cizelate
de forţe eoliene. Sculptura lui Roberto Ruta se revendică de
la o stare aeriană, scara lui urcă spre cerurile spaţiate
nemărginit, universul lui plastic este populat de aripi, săgetat
 345

de alunecarea rapidă a peştilor fusciformi. Sculptura lui este

inundată de lumini cu care metalul intră în fuziune, iar
porfirul „ruinelor" sale este şlefuit îndelung de forţa magică
a mîinilor, cu facultatea care aminteşte de apele fluide care
rotunjesc elementar materia minerală a pietrelor. După
douăzeci de ani de trăire în claustrarea severă a atelierului
de creaţie, fără de manifestări exterioare, Roberto Ruta a
vrut să omagieze arta ţării în care a trăit ani mulţi, deschizînd
această expoziţie antologică la Accademia di Romania, sub
semnul sintezei între trecut şi prezent, al echilibrului şi
armoniei între clasic şi modern.
*
Un simpozion interesant a avut loc la Academie, dedicat
Artei monumentale în România şi la care au participat pro-
fesorii Paul Philippot, directorul Centrului Internaţional
„pour la Conservation et la restauration des biens culturels",
Fausta Gualdi, de la Universitatea din Roma, şi arhitectul
Cristian Moisescu. Concluzia acestor oameni de ştiinţă şi de
artă, ca şi a Congresului Internaţional pentru apărarea
operelor de artă, care şi-a desfăşurat lucrările la Florenţa,
este de creştere a responsabilităţii tuturor oamenilor în
apărarea şi valorificarea operei de artă, care nu trebuie
considerată ca un fapt izolat, ci ca o componentă majoră a
civilizaţiei umane şi ca atare să fie protejată şi tutelată.
*
 346

Lola Bobescu a concertat la Accademia di Romania, iar

Ada Brumaru a ţinut o conferinţă despre George Enescu şi
şcoala muzicală românească. De multă vreme străinii nu
mai înregistrează cu surpriză înalta treaptă a muzicii
româneşti contemporane, varietatea armonică de tendinţe şi
stiluri, iar afirmaţia criticului muzical Irving Lowens în
Washington Star poate să fie concludentă : „...România este
astăzi unul dintre punctele cele mai interesante ale hărţii
muzicale a lumii..."
*
îmi amintesc de o conferinţă pe care am ţinut-o cu ani în
urmă la Universitate. Fusesem rugat de studenţii de la Li-
teratura universală să le vorbesc despre marii scriitori care
nu au primit Premiul Nobel. A fost surprinzătoare într-
adevăr lista numelor literaţilor proeminenţi neînscrise în
registrele de aur ale laureaţilor Academiei Suedeze. Mai
mult, există, după părerea noastră, un cert dezechilibru între
cei încununaţi şi cei „uitaţi", şi acul balanţei înclină spre
aceştia din urmă.
Grazia Deledda a fost cea de a doua femeie, după Selma
Lagerlof, care a primit distincţia ce se consideră a fi consa-
crarea supremă în domeniul literaturii. Dar Premiul Nobel—
1926 a avut nevoie de însemnarea cronologică a documenta-
riştilor literari, care i-au semnalat centenarul la sfîrşitul
anului 1971, pentru a fi smulsă din uitare şi repropusă
 347

atenţiei cititorilor ţării sale, mai mult prin palide articole

comemorative decît prin reeditări de opere.
Născută la Nuoro, în strălucirea secretă a marii insule a
Sardiniei, la 27 septembrie 1871, autodidactă, Grazia
Deledda se va transfera la Roma, neputînd uita niciodată
asprele clime ale pămîntului sard, starea pură a locuitorilor
insulei, către care va aspira neliniştită pînă la moarte, în
1936. îndepărtarea, dilatarea orizontului dincolo de
ţărmurile insulei de naştere i-au decantat amintirile pînă la
esenţa miturilor. Era insula unui aed ca Homer, cea mai
veche brazdă a Italiei, ultimul vestigiu al unui pierdut
continent în derivă pe apele oceanului planetar. Preistoria în
istorie a putut să fie definită starea Sardiniei, vas imens
închis, izolat de ape, pe marginea marilor curente ale veţii şi
ale istoriei. Astăzi Sardinia este oglinda celei mai brutale
întâlniri între trecut şi prezent, insula păstorilor devenind o
zonă a petrochimiei dezvoltate. în urmă cu un secol, Sardinia
era „insula", zona de candori, în care viaţa fremăta
elementar, ca la începuturile lumii.
Folclorul sard va rămîne în centrul artei sale, care se
revendică iniţial de la verism. De altfel, Luigi Capuana, spiri-
tus roctor al variantei italiene a naturalismului denumită
verism şi echivalentă cu oglindirea integrală a adevărului
(vero), avea să-i recenzeze favorabil primul său roman
intitulat Căile răului.
 348

Aportul Graziei Deledda la verism a fost fluidul său

lirism, un profund sens de nelinişti şi de austeritate.
Scriitoarea, cititoare asiduă a romanelor ruseşti, care
pătrundeau masiv în literatura occidentală a acelor ani, ţinea
seama parcă de excepţionala recomandare pe care o adresa
marele epic Lev Tolstoi tinerilor scriitori : „Descrie-ţi satul şi
vei deveni universal". Italia cunoscuse de secole o
fragmentare regionalistă, prin divizarea politică a
Comunelor-stat, a Signoriilor, prin frecvenţa dialectelor,
prin campanilismul literar, care nu se înălţa decît prea rare
ori deasupra zidurilor cetăţii pentru a contempla întreaga
Peninsulă. Lumea prozei Grazei Deledda, lumea pămîntului
său insular, este o lume arhaică, o lume de legende, de
întîrzieri, o lume închisă sub semnul negru al unui fatalism
primordial. Hotarul între bine şi rău se poate trece de cele
mai multe ori, în romanele autoarei italiene, cu un salt care
se revendică de la o psihologie elementară. Oamenii ţări sale
sînt liniari, aspri ca pămînturile înţelenite şi ca oceanul
înconjurător. Se dezlănţuie în ei forţe elementare. Aspirînd
să creeze un tărîm fantastic, o zonă populată de oameni
„inocenţi", dimensionaţi uneori supranatural, simbolizînd
forţele elementelor care constituie universul, proza veristă
cunoaşte astfel o trecere spre prosa d'arte, reflectarea
căpătând haloul de taină al unui tărîm de vis. Aşa sînt
paginile din Canne al Vento, pătrunse de lirismul neliniştit,
de sensibilitatea fragilă a autoarei, care freamătă şi ea
 349

aidoma unei trestii care se îndoaie în vînt. Dar alte

numeroase pagini ale Graziei Deledda se află sub semnul
socialului, se revendică de la o sensibilă răzvrătire
împotriva dimensiunilor lumii contemporane. S-a putut vorbi
şi despre un vag socialism, singulară concepţie de tip
preponderent anarhic, descătuşat şi rezolvat în manieră
sentimentală. Era la modă în acei ani un pozitivism edulcorat
care încerca să domine arta în căutarea cauzelor, în determi-
narea efectelor. Dar Grazia Deledda nu este esenţial caracte-
rizată de convenţionalismul modei filosofice care a purtat-o
spre realizări monocarde, ci de participarea directă, de
lirismul care o poartă impetuos atunci cînt descrie locurile şi
viaţa oamenilor ţării sale. Chiar reprezentanţii criticii care îi
reproşau monotonia nu îi puteau refuza recunoaşterea
absolutei aderenţe şi a forţei sugestive cu care evoca marea
insulă natală. Pendularea între răzvrătire şi fatalism, între
realitate şi fantezie, de la lumină la zonele umbrelor are
totdeauna drept mare cadru Sardinia, uneori arhaică,
pierdută în ceţuri mistice, dar fremătînd perpetuu de o
intensă viaţă primordială. Protagoniştii din Elias Portolou,
capodopera Graziei Deledda
(tradusă şi în limba română), sînt profund înrădăcinaţi în
solul mistic al Sardiniei, prezentări ale unor suflete însetate
de viaţă, de trăire în zone de puritate. Folclorul ca imagine
predominantă în artă a fost o altă propunere estetică a
Graziei Deledda, alături de aceea a transfigurării oamenilor
 350

care caută o transcenderé a păcatului. „Moralitatea"

romanului Elias Portolou a putut să fie comparată cu a
capodoperei prozei romantice italiene Promessi sposi de
Alessandro Manzoni.
Dar Grazia Deledda va rămîne în istoria literaturii italiene
sintetizată de caracterizarea lapidară înscrisă în diploma
pentru literatură a Premiului Nobel din 1926 : ...„pentru
forţa ei de scriitoare, susţinută de un înalt ideal şi care
portretizează în forme plastice viaţa îndepărtatei sale insule
natale..."
*
A murit Dino Buzzati. Avea doar 65 de ani şi va rămîne în
istoria literaturii ţării sale prin vasta vibraţie de nelinişti de
care vor fi cuprinşi totdeauna cititorii unor cărţi ca II deserto
dei Tartari sau Barnabo delle Montagne. In ultima parte a
vieţii, sub semnul întunecat al unei inexorabile maladii, Dino
Buzzati îşi transfigura neliniştea în culorile vii ale unei picturi
care trece dincolo de realitate spre nemărginite spaţii meta-
fizice.
*
Mulţi dintre scriitorii României contemporane îl cunosc
pe Elio Filippo Accrocca, profundul poet italian, călător de
mulţi ani pe toate meridianele neliniştitului nostru
continent. In vagabondările lui iluminate, el a atins şi
ţărmurile ţării noastre, despre a cărei armonie structurală şi
umană a scris în nenumărate pagini.
 351

Născut la Cori la 17 aprilie 1923, Accrocca a studiat li-

teraturile moderne, şi teza lui de doctorat despre Poezia
italiană a Rezistenţei, îndrumată de însuşi Ungaretti,
profesor la Universitatea din Roma, avea să însemne o dată
în evidenţierea responsabilităţii intelectualului faţă de
problema angajării şi a libertăţii de creaţie. înclinat şi către
artele plastice (ilustraţiile proprii care îi însoţesc cărţile o
dovedesc), împreună cu cunoscuţii pictori Vespignani,
Buratti. Muccini, crează dinamicul Gruppo di Portonaccio.
Este un vechi colaborator cultural al Radiodifuziunii italiene,
reporter călător pentru importante ziare şi reviste, iar în
vremea din urmă a fost numit profesor la Academia di Belle
Arte din Foggia. A tipărit pînă acum douăzeci de volume de
versuri şi de interpretări critice dintre care pot fi amintite:
Portonaccio (1949), cu o strălucită prezentare făcută de
severul maestru de literatură italiană, Giuseppe Ungaretti,
Reliquia umana (1955), Innesto-grammi-Corrispondenze
(1966), Del guardare in faccia (1969), Ritratti su misura di
scrittori italiani, Roma, paesaggio e poesia etc.
în primăvara acestui an i-au apărut, concomitent, două
noi cărţi, care se completează şi se întrepătrund reciproc,
(coresponzînd astfel faimoasei sale formule estetice de
inesto-grame şi corespondenţe), Europa inquieta şi
Vagabondaggio per V Europa.
Europa inquieta a fost publicată sub egida cercului de
scriitori şi artişti care prezidează Premiul Tormargana,
 352

intitulat astfel — cum o ştim de acum prea bine — de la

Piazza Margana, al cărui triunghi armonic, sub umbra
turnului care o denumeşte, este o oază de linişti, insulă
pedonală interzisă halucinantului trafic roman, atol de
îndelungi dezbateri la mesele de convivio, banchet nu numai
spiritual, al restaurantului Angelino.
Europa inquieta cuprinde, în sinteze lirice, versurile în
care au cristalizat doisprezece ani de călătorii, de la Est la
Vest, de la Nord la Sud, tăind diametral continentul încărcat
de istorie, copleşit de arte şi de nelinişti. Călătoria poetului
în Europa este a unui lucid observator, a unui analist struc-
tural, care dimensionează geometrii contrastante,
caracterele, simbolurile într-un mozaic circular în care
umbrele alternează cu lumini, în care marile sonorităţi
cunosc pauzele absolutei tăceri. în acest jurnal poetic de
călătorie se regăsesc — cum ar putea declara şi autorul —
prezentul şi trecutul, fantezia şi realitatea, cronica şi cultura,
somnul şi gestul, cuvîntul şi pic-

tura, drama şi ironia, interferîndu-se sau

contrapunctîndu-se. Aceste itinerarii ordonate de axe
cardinale stau şi sub semnul întâlnirilor cu cei mai credincioşi
martori ai lumii care sînt creatorii de artă. Nu lipsesc marile
voci ale poeziei pe care Accrocca le-a ascultat lîngă genuina
fluiditate a izvoarelor lor primordiale. Nu lipsesc
reverberaţiile marilor artişti care au fost, totdeauna şi în
 353

orice labirint, faruri pentru omenire. Evo-cînd cu facultatea

unei prisme poliedrice contemporaneitatea noastră, în
ochiul dilatat al poetului se răsfrîng curcubeiele artei,
fragmentele pulberii ei scăpărătoare, lucirile de intermitente
astre, un flux continuu, o neîntreruptă serie de alternanţe
între umbre şi lumini, mareea tumultuoasă, fosforescentă a
neliniştitei noastre lumi. Accrocca a încercat să atingă rădăci-
nile cunoaşterii. încercînd să ridice un semn plastic veacului
şi Europei noastre, conştiinţa lui de artist conştient de
valorile lumii a vibrat îndelung, ca o imensă bătaie de gong.
Pînă la urmă, vocile singulare ale poeziei se însumează coral
ca în magnificile versuri din Momenti romeni :
Tutti poeti d'ogni tempo e spazio
Il cieco Omero
ed il gobbo Leopardi
Cendrars il monco
ed il folle Eminescu...
tutti condurremo all'appuntamento del secolo...
Vagabondaggio per l'Europa însumează în paginile lor
de prosa d'arte o altă serie de însemnări legate de rătăcirile
europene, un nou caiet de note, de impresii directe ale unui
spirit reflexiv, a cărui singură ţintă în actul vrăjit al călătoriei
este de a descoperi pe alţii, descoperindu-se pe sine însuşi.
Această carte este un alt intim colocviu al poetului înzestrat
cu darul rar al sesizării imediate, iar paginile ei dense reflectă
analiza obiectivă de situaţii, dar mai ales tendinţa de a
 354

descoperi totdeauna posibilitatea transfigurării poeziei.

Ghidul european al scriitorului italian dedica o masivă parte
României, cu capitole intitulate : Primo incontro, Tra i laghi
di Bucarest, In Moldavia, Nel paese di Eminescu, Le ville di
Sinaia, Monumento a Ovidio, Sul Mar Nero, şi este reluat,
ca o concluzie de artă, poemul Momenti romeni.
Impresiile despre România ale lui Elio Filippo Accrocca
sînt ale unui spirit dispus să interpreteze întreaga complexi-
tate contemporană a fenomenului cultural românesc. El
adera la ţara lui Eminescu, în care cei care construiesc pot
înălţa, înfioraţi de artă, un cînt general de admiraţie pentru
artiştii care le întrupează geniul. Artistul plastic, profesorul
de la Academia de Belle Arte, vibrează îndelung în faţa
minunii albas-trului de Voroneţ, intre luminile muzeelor
bucureştene, în faţa perpetuii ondulări şi alternări de culori a
Mării Negre. De la Ovidiu la Eminescu şi Tudor Arghezi,
România se dovedeşte a fi pentru Accrocca un tărîm al
poeziei, acolo unde (cum ne-a scris) naşte poezia şi unde
poeţii nu sînt făcuţi să moară. Continuă să trăiască în
memoria neamului şi în atmosfera locurilor. El a sesizat în
profunzime inestograma atît de caracteristică a culturii
româneşti, care-şi altoieşte pe trunchiul milenar al tradiţiilor
florile noi ale modernităţii.
Semnalăm prin aceste însemnări de lungă scrisoare con-
ştiinţa artistică a unui poet european şi a fermului prieten al
culturii româneşti, Elio Filippo Accrocca.
 355

L-am cunoscut pe Goffredo Parise după ce terminasem

de tradus pentru Editura Univers tulburătoarea sa carte Cre-
matoriul din Viena. L-am întîlnit în casa lui romană din Via
Camiluccia şi am vorbit îndelung sub un tablou de Renato
Guttuso, care lumina straniu camera scufundată într-o
opales-cenţă de acvarium.
Era invitat şi Giorgio Bassani (ce uluitor seamănă cu
Vladimir Străinu), foarte interesat de fenomenul literar, dar
şi de problemele ecologice, în calitatea, la care ţine foarte
mult, de preşedinte al Societăţii italiene pentru apărarea
naturii. Am vorbit 'mult despre ultimul paradis ecologic
european, Delta Dunării, pe care cei doi scriitori italieni
doresc să o cunoască, (invidiindu-i, pentru atingerea acestei
zone edenice, pe Pier Paolo Pasolini şi Alberto Moravia).
Goffredo Parise, „subiectul" meu din acea zi de ploaie
absolută într-o Romă neverosimilă, se agita mereu neliniştit
în orizontul camerei care nu-1 putea cuprinde. Aşa cum l-am
cunoscut, el aspiră mereu spre alte ceruri.
în urmă cu cincisprezece ani, Goffredo Parise răspundea
sec unor întrebări adresate de Elio Filippo Accrocca, care
pregătea un masiv volum de Portrete de scriitori (Ritratti su
misura), o temerară încercare de a întocmi un repertoriu
contemporan al numelor celor mai calificate sau mai promi-
ţătoare din cultură, o primă, vastă panoramă a complexei
 356

suprastructuri italiene de după cel de al doilea război mon-

dial.
Răspunsurile lui Parise, consemnate fidel de Accrocca în
cartea sa, se reduceau la cincisprezece rînduri din care se
putea afla că s-a născut la Vicenza, la 8 decembrie 1929, şi că
a terminat liceul clasic, dar nu Facultatea de Filozofie la
Universitatea din Padova. Călătorise în Franţa, Germania,
Austria, Maroc, Algeria, Tunisia, Israel, Ungaria şi Uniunea
Sovietică. Frecventa mediile populare şi mic-burgheze
conforme ambiţiei familiare în care crescuse. Nu primise nici
un premiu literar. îşi definea opera ca realist-lirică. Emitea şi
o judecată severă asupra criticii literare în Italia, pe care o
considera incoerentă şi contradictorie. După părerea lui nu
exista o adevărată critică, ci numai opnii, tehniciste ori
academice, bazate pe multe elemente prea adesea străine
de opera literară şi de artă.
La unsprezece ani de la laconicele răspunsuri
consemnate de Accrocca, Goffredo Parise este considerat,
oriunde în lume, unul dintre cei mai semnificativi
reprezentanţi ai literaturii italiene contemporane. Cărţile
sale apar acum în zeci de mii de exemplare, şi nu numai în
Italia, iar în anii apropiat trecuţi a obţinut cele două
importante premii literare ale ţării sale, Viareggio şi Strega,
echivalentul italian al prestigiosului Gon-court. Aria
călătoriilor sale s-a spaţiat infinit în zonele Chinei,
Vietnamului şi Americii.
 357

La optsprezece ani, Goffredo Parise a scris prima sa

carte, II ragazzo morto e le comete, cu aspiraţia pură şi cu
sentimentele profund sincere cu care la această vîrstă se
scriu versuri. îşi recunoaşte drept izvoare prime de inspiraţie
cinematograful, pe care îl frecventa asidu, şi războiul al
doilea mondial, ale cărui mari bătăi de clopote răsunaseră
vast deasupra cerului său. Proza sa primă freamătă de lirism
şi sinceritate şi emoţionează şi astăzi la distanţa de douăzeci
şi trei de ani. Lucidul Parise, contemporanul zilelor noastre
fierbinţi, nu-i reneagă astăzi romantismul şi pecetea sumbră
a orientării fără de întoarcere a lumii spre ireversibilul ei
apus. Eugenio Montale, unul dintre primii şi cei mai atenţi
cititori ai lui Goffredo Parise, recunoştea acestei prime cărţi
fantezia de fabulă magică a lui Chagall, în a cărui pictură
zboară urşii şi vrăjitoarele, dar şi sigilul teribilei experienţe
trăite a războaielor şi a stării subumane a celor atinşi de
neagra lor aripă.
Transferîndu-se la Milano în 1953, Parise va suferi
trauma marelui oraş, cristalizată în romanul II Prete bello,
dominat de anxietatea poetică a neadaptării adolescenţilor,
care nu-şi pot afla nici o stea călăuzitoare, la nici un orizont.
Cartea este primul best-seller al Italiei literare după cel de al
doilea război mondial (350.000 exemplare).
Nu de acelaşi succes se va bucura II Fidanzamento, ro-
man al unei logodiri (vezi şi Manzoni, I Promessi sposi), care
se prelungeşte, oscilînd de la minus la plus infinit, cu
 358

paginele străbătute de un acid dar prea trist sarcasm,

departe, foarte departe de zonele lirice ale primelor proze.
Cinematograful şi Parise se descoperă reciproc şi
scriitorul lucrează la Roma pentru Fellini şi Ferreri, între
scenariile sale înscriindu-se şi causticul Ape Regina. Este
antrenat şi de jurnalismul activ şi, curios de „a cunoaşte
lumea comunistă", călătoreşte în China şi în Vietnam, în
Mongolia şi Albania. Rezultat al corespondenţelor transmise,
volumul de reportaje Car a Cina (150.000 exemplare într-un
singur an), Biafra şi Due, tre cose sul Vietnam. în cuvîntul
înainte al acestei ultime cărţi, Parise ajunge la concluzii de
profundă participare umană : „Aş vrea să mor în Vietnam.
Nu ca spectator, nici ca scriitor, de data asta, şi cu atit mai
puţin ca instrument, maşină, obiect de război în serie, ci în
mod simplu, umil, anonim şi fericit ca om între alţi oameni
simpli şi anonimi..."
în 1965 i-a apărut romanul care 1-a lansat definitiv în
circuitul internaţional al literaturii, II Padrone, primit excep-

ţional de critică, care 1-a considerat ca o fabulă

modernă, de inspiraţie voltairiană, iar pe protagonist, tînărul
liniştit din provincii calme, proiectat în metropolă şi în
sistemul industrializării excesive, drept un Candide
contemporan. Cartea aceasta a putut să fie considerată
drept o mare cursă mortuară, dominată de-o filosofie
nihilistă, un imens lagăr de concentrare în care cei mulţi
 359

trebuie să se transforme în supuşi, mai mult, mai monstruos,

în lucruri utile în exclusivitate Patronului. „Dependenţii" sînt
proprietatea absolută a Stăpînului, care vrea să stingă din ei
orice lumină, concentrînd, pentru respingerea ultimei
umanităţi, o voinţă uriaşă, nihilist-atotcuprin-zătoare. în
proza densă a Patronului lui Goffredo Parise nu poate
pătrunde nici o rază.
Traducînd Crematoriul din Viena, am avut puternic şi
permanent senzaţia prezenţei Patronului, echivalent cu alie-
narea şi cu moartea, cu violenţa exercitată pînă la extreme
limite a celor puţini asupra celor mulţi.
în Crematoriul din Viena ard cu mari flăcări, pînă la
ultima cenuşă, inadaptabilii. Crematoriul este un abis
infernal dantesc în care sînt în combustiune lentă damnaţii
societăţii contemporane, mistuiţi în esenţa lor socială. Există
şi încarcerările pe care le acordă solitudinea impusă, gratiile
invizibile pe care cei puţini şi puternici le ridică în faţa celor
mulţi. Crematoriul din Viena este dedicată într-adevăr oi
rcoXoi, celor mulţi, definiţi de Platon ca participanţi la
efervescenţele unui univers ostil. Cartea este o suită
clarobscură de variante al cărui sumbru nucleu central este
lupta împotriva dezumanizării, lupta pentru a supravieţui,
genuin şi uman, „consum is-mului" moral.
în ultima carte a lui Parise sînt pagini desprinse din
constelaţia de astre negre a prozei lui Kafka. Forţa artistică a
naraţiunii autorului italian dimensionează magic anihilarea
 360

umană, combustiunea etică, mecanizarea şi automatismul de

robot, încetarea bătăilor de inimă atunci cînd nu mai există
nici un resort ideal. Alienarea nu este numai singulară, ea îşi
poate revărsa magma sa anihilatoare asupra întregului uni-
vers, în realitate, cartea lui Goffredo Parise este un prelung
strigăt de alarmă, un mare şi implicit protest, un denunţ tra-
gic al contemporaneităţii, în care, deasupra ultimelor flori, se
boltesc ceruri de smog. Cartea ultimă a lui Parise este o pro-
iectare extrem de lucidă asupra unei umanităţi obosite,
roasă profund de incapacitatea de a se reînnoi, reflectarea în
culori stinse a unei umanităţi crepusculare, în profundă criză.
Protagonistul suitelor naraţiunii din Crematoriul din Viena
este surprins de ochiul absolut obiectivizat al scriitorului,
care-şi refuză, aparent, participarea, neemiţînd niciodată
sesizabile vibraţii proprii. Ochiul lui Parise capătă însuşirea
magică a microscopului electrome, apt să spargă crusta
celulară pentru a pătrunde în nucleul iradiant al tumorii
maligne. Omul lui Parise, violentat într-o lume
unidimensională, rătăcind în labirinturi niciodată mirifice,
simte instinctual însingurarea, se zbate inutil pentru a
sparge zidurile invizibile care îl închid.
Crematoriul din Viena este un puternic, patetic protest
intelectual şi de artă străbătut de luciditate, o dramă intensă
a cunoaşterii, o denunţare a instrumentalizării şi a violenţei,
care dezumanizează universul antropomorf ic, de la floare şi
pînă la stea.
 361

★
A apărut în Italia un volum antologic de Tudor Arghezi în
traducerea lui Marco Cugno. Tînărul traducător italian a fost
cîţiva ani lector de limba şi literatura italiană la Universitatea
din Bucureşti şi a arătat, încă de la începutul activităţii sale, o
intensă dorinţă de a se apropia şi de a înţelege, în toată
complexitatea sa, fenomenul cultural românesc
contemporan. A fost atras curînd de universul poeziei lui
Tudor Arghezi şi rezultatul îndelungilor sale încercări de
exegeze şi echivalenţe este acest florilegiu pe care
importanta Casă editorială Einaudi din Torino îl oferă
cititorilor italieni, într-un splendid veşmînt grafic.
Antologia este însoţită de o prefaţă şi de o serie de clare
note în care autorul traducerii încearcă să descifreze
secretele artei argheziene, mînuind cheia estetică pe care
Ibrăileanu şi Vianu au oferit-o exegeţilor şi istoriei literare,
relativă, în primul rînd, la noutatea revoluţionară a
limbajului.
Marco Cugno străbate, cu siguranţă şi înţelegere, etapele
itinerariului arghezian de la anii primului simbolism
macedons-kian, la perioada de claustrare în solitudinea
creatoare a mînăs-tirilor, la călătoria în Elveţia şi Franţa cu
întoarcerea în ţară în 1910 şi publicarea în Viaţa Socială a
versurilor salutate de prietenii N. D. Cocea şi Gala Galaction
 362

ca aparţinînd „poetului celui mai revoluţionar al timpurilor

noastre".
Pentru Cugno, opera primă a lui Arghezi, Cuvinte potri-
vite, este creaţia unui mare spirit neliniştit esenţial, a unui
înger cu o aripă neagră, agnostică. Itinerariul acestei nelinişti
atinge zonele graniţelor alienării, este ecoul uriaş al
întrebărilor fără răspuns. Uneori, Dumnezeul poetului nu
păstrează numai caracteristicile sale arcane, ci se învecinează
panteistic cu divinitatea francescană creatoare a „fratelui
soare" şi a „surorii luna". Veghea neliniştită argheziană a
modernismului său, care pendulează între credinţă şi negate,
între polii îndoielii şi dorinţei de a afirma, între starea
titanică a omului, care poate respinge concepţia mistică, a
unei nebuloase entităţi metafizice exilată în ceruri ostile, şi
freamătul de ape clare şi umile ale rugăciunii în asceză.
Coexistă permanent ipostazele stării de candoare a copilăriei
in care imaginile sînt dilatate infinit de ochii plini de mari
mirări, cu peregrinarea care se opreşte totdeauna în faţa
marilor porţi care închid mistere şi la care orice bătaie este
zadarnică.
Este interesantă o afirmaţie a lui Cugno, care surprinde
în Flori de mucegai o dilatare a poeticei enunţate în
Testamentul arghezian, o sete de real şi de concret care nu
exclude starea fantastică, echivalentă de atîtca ori cu poezia
şi cu visul. Infernul arghezian nu este cel dantesc şi el nu
îndepărtează speranţe. Infernul arghezian este un infern
 363

social în care toate elementele vibrează îndelung de

presimţirea unor cutremure viitoare.
Versurile de seară sînt „pulberile de fum", cum le carac-
terizase Arghezi, şi ele nu ancorează la portul îngropat al lui
Giuseppe Ungaretti, ci la ţărmul seninătăţii şi al căutării
armoniei pierdute. Ele sint şi decantări edenice în amintirea
şi prezentul iubirii dintre bărbat şi femeie. Niciodată arta
argheziană nu a fost un joc secund, nu a fost evadare şi nici
act creator gratuit. Halucinaţia şi grotescul au fost o ramă în
care se înscriau liniile viguros trasate ale „semnelor" vieţii
transfigurate în atelierul de frumuseţi al poeziei.
Prezentînd volumul Chitare Omului, Marco Cugno va
aminti cuvintele lui Tudor Vianu, care îl considera drept
ultimul inel al milenarei serii tematice a sociogonici, şi va
afirma încă o dată profunda sinceritate de creator a lui
Arghezi. Chitare Omului nu este un „compromis ideologic"
al marelui scriitor român, iar trecerea spre noul umanism,
spre noua viziune a omului şi a istoriei este rezultanta de
apogeu a unei experienţe intense, cutremurătoare, dar nu şi
rezolvarea definitivă a tuturor neliniştilor.
In munca aspră a alegerii versurilor unui volum de două
sute cincizeci de pagini, Marco Cugno a avut un punct ferm,
călăuzitor, un gust estetic sigur, o sensibilă vibraţie, o
aderare patetică, sincronă la subiectul predilect, care 1-a dus
spre traducerea poeziilor esenţiale, menită să poarte în
înţelegerea cititorilor italieni semnalele reverberaţiilor şi
 364

interferenţelor proteicii personalităţi argheziene. în

Antologia sa, Marco Cugno a luat în consideraţie şi
traducerile preexistente în limba italiană şi a încercat, aşa
cum declară în prefaţă : «o traducere cît mai f.del cu putinţă,
ca o cale de mijloc între încercarea riscantă, temerară şi
poate imposibilă de a elabora „echivalentul poetic" al
teatrului original şi simpla parafrază în proză, oferită drept
cheie care să faciliteze cititorului, numai în parte iniţiat,
decodificarea mesajului...» Autorul traducerii recunoaşte
astfel implicit că se ating imposibile frontiere, mai ales cînd
se străbat zonele de umbre şi lumini, atit de specifice
argheziene. Metrica marelui poet român, care pendulează
armonic între versul regulat şi versul liber, a fost o
preocupare constantă pentru traducătorul italian, care i-a
urmărit flexiunea şi meandrele de cristal, dar nu a izbutit să
redea desigur vastele ecouri, care îşi răspund simetric, ale
rimelor celor mai bogate din limba română, după minunile
prozodiei eminesciene.
Traducătorul îşi plăteşte o datorie de recunoştinţă
predecesorilor, înscriind o lungă listă de tălmăcitori, deschisă
de regretatul profesor Umberto Cianciolo şi culminînd cu
Premiul Nobel pentru literatură, Salvatore Quasimodo, şi
profesoara Rosa del Conte, a cărei exegeză argheziană Invito
alla lettura di Ar-ghezi şi traducerea integrală a Cìntimi
Omului sînt amintite cu reverenţa.
 365

Prezenta antologie are transparenţa cristalului, care re-

cepţionează şi răsfrînge imagini. Căutînd să găsească
corespondenţele italieneşti ale nuanţelor atît de subtile ale
lexicului românesc arghezian, Marco Cugno a ştiut să
jeriească fidelitatea mecanică şi parţială pentru a echihbra
întregul armonic. El a ştiut să reclădească pe un tărîm
îndepărtat, suprasaturat, arhitectura de aur a formei
româneşti prinţr-o serie de echivalenţe clar. lexicale, dacă nu
totdeauna de mare artă poetică, şi care au servit în primul
rînd complexitatea conţinutului. A avut tenacitatea, credinţa
şi talentul de a transmite şi de a le face sensibile cititorilor
ţării sale structurile operei unui poet despre care se poate
vorbi, în poezia europeană, ca despre Claudel, Rilke sau Eliot,
ca despre Garcia Lorca sau Aragon, iar în poezia românească
ca despre al doilea munte magic al său.
Transcriem cîteva versuri italieneşti din finalul
Testamentului, ca o demonstraţie a clarului travaliu al lui
Marco Cugno:
Il dolore nostro sordo ed amaro
i'ho ammucchiato su un solo violino,
e ascoltando il suo ritmo ha scalciato
il padrone, come un capro sgozzato.
Dalle piaghe, dalla muff a e dal fango
bellezze ho cavato e nuovi valori.
La frusta pazientata si ritorce in parole
e redime lentamente punitrice
 366

la prole viva della colpa di lutti.

È la giustizia resa al ramo oscuro
uscito alla luce dalla foresta
e che germoglia, come un grappolo di porri,
il frutto del dolore di intere eternità.
Mollemente sdraiata sul divano, la principessa soff re
nel mio libro.
Parola di fuoco e parola d'aric aceoppiate si sposano
nel libro, come ferro rovente in stretta di tenaglia. L'ha
scritto il servo, lo leggeil signore, scuza sapere che nel mio
profondo cora il furore d'ei miei antenati.
Trebuie să-i fim recunoscători lui Marco Cugno pentru
încercarea sa de a lumina mirificul labirint arghezian, pe care
1-a explorat cu profundă devoţiune, cu intensă participare,
pu-nind în faţa cititorilor italieni versurile unui poet care a
excelat totdeauna pe omul liber, pe descendentul lui
Prometeu. Antologia sa, Tudor Arghezi, Accordi di parole,
este o altă contribuţie la răspîndirea culturii româneşti în
Italia, la înscrierea ei în circuitul universal.
Am vrut să termin aceste pagini ale unui posibil Jurnal
italian, cu simbolul Arghezi. însemnările despre Italia au
căutat să se concentreze în relevarea transfigurării peisajului
în spiritualitatea oamenilor. Italia este un uriaş cristal
poliedric, în care fiecare călător se poate oglindi în orice
posibilă ipostază. Sînt tot atîtea Italii cîţi călători. Există
„neconformişti" care elimină Capri din itinerariile lor sau
 367

cărora Siracuza nu le spune nimic. Pe rugi a încărcată de

taine etrusce nu se descoperă automo-biliştilor, nici
Cerveteri. Veneţia este oraşul unor imposibile în-lîlniri şi
dispariţii ale frumuseţii lumii, Florenţa este suprasaturată de
arte. Italienii nu au devenit paznici exclusivi lîngă
monumente, striviţi de amintirea lor, nemaiputînd avea
încredere în alte construcţii echivalente. Ei au devenit mari
constructori de drumuri pentru a servi noului zeu al lumii.
Formula marinettiană, care considera automobilul lansat în
cursă mai frumos decît Victoria din Samotrace, este de o
halucinantă actualitate. Cine va putea uita ziua în care sute
de mii de automobile au rămas încleştate în Roma într-o
gigantică inerţie, încastrate ca miliarde de insecte metalice
care căutau să se devoreze reciproc. Am văzut oameni în
delir care îşi spărgeau geamurile propriilor vehicule cu mari
lovituri de cric, am văzut un imens fluviu metalic
contursionat, fără mişcare, în toate mean-

drele oraşului etern. A fost o zi demenţială, o zi superbă

în care omul se revolta împotriva maşinii, care îl stăpânea
total. Cobo-rîse de la tronul volanului şi-şi descărca
electricitatea statică pe care o dobîndea prin osmoza cu
maşina, prin atingerea planetei Terra cu picioarele create
pentru a-i mişca raţional în spaţii ordonate. într-o altă
posibilă ipostază a Italiei, la Roma, i romei, peregrinii spre
Cetatea Eternă, călătoresc lent de-a lungul drumurilor
 368

Peninsulei sub ploi şi sub soare, apropiaţi de pămînt şi de

flori. Astăzi, autostradele părăsesc munţii şi marea pentru
cucerirea liniei drepte, perpendiculară coborîtă din Alpi în Si-
cilia, aptă să permită dezvoltarea unor viteze halucinante.
Aceste însemnări au căutat ipostaza unei Italii culturale în
care oamenii consideră romantic peisajul o stare sufletească.
Ele pot fi oricînd reluate, un Jurnal italian fiind o carte
deschisă, fără început, fără sfîrşit.
Le întrerup brusc într-o zi de iulie, cînd afa este un
imens clopot de lumini orbitoare, coborîtă peste Valle Giulia,
gîndind intens la violetul crestei Bucegilor.
 369

Sumar

Laus Romae . . . .
Interviuri romane . • . Palermo în noiembrie .
. Relaţii intre Italia şi România Etna-T aor mina-Catania
Cronica din ianuarie La civiltà romana în Romania Cronica
din februarie Flăcările soarelui din sud Varia italica
în luna mai . . . . încarnarea poeziei în cetatea
lui Ariosto Meditaţie în Umbria Intinerar adriatic în
căutarea etruscilor
în nord.
O recunoaştere europeană
a poeziei româneşti
Toscana . . . .
In sud. . .
Un an al poeziei . . . Lunga scrisoare din Roma