Nuvela fantastică 

„La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale se distinge

de alte opere similare prin încorporarea a trei universuri diferite: comic, tragic
și fantastic. Publicată pentru prima dată în anul 1898 în revista „Gazeta
Săteanului”, nuvela a fost apoi retipărită în volumele „Momente ”(1901) și
„Nuvele, povestiri” (1908).

„La hanul lui Mânjoală” îmbină elemente reale și fantastice, astfel

încât acțiunea nuvelei se desfășoară în două planuri temporale și
spațiale distincte, unul obiectiv, care înscrie evenimentele narate în
prezentul realității, și celălalt plan, subiectiv, al fabulosului mitic. Astfel,
nuvela începe cu un tânăr călător care se orientează către destinație, și anume,
în Popeștii-de-sus, la „pocovnicu Iordache” (viitorul lui socru). Acesta ia în
calcul un popas la hanul lui Mânjoală, după care avea să ajungă la destinație
cel târziu la ora zece.

Despre hanul lui Mânjoală aflăm apoi că aparținea, de fapt, văduvei acestuia,
coana Marghioala (poreclită „Mânjoloaia”, după răposatul ei soț). Aceasta este
personajul-cheie care introduce cititorul într-un univers fantastic, autorul
sugerând că femeia deținea puteri supranaturale. Soțul său murise cu cinci ani
în urmă, iar nevasta lui rămăsese cu responsabilitatea datoriilor, pe care le
plătise în totalitate. În plus, aceasta reușise chiar să facă niște ajustări: dresese
acareturile, ridicase un grajd nou și economisise niște bani în plus. Localnicii
comentau cum că Marghioala dăduse, probabil, peste vreo comoară sau avea
puteri supranaturale. Aceste comentarii se bazau și pe o întâmplare stranie,
când doi tâlhari au atacat-o într-o zi pe Marghioala. Unul dintre ei a murit pe
loc, iar celălalt a rămas mut pentru totdeauna.

Odată ajuns la hanul lui Mânjoală, tânărul se îndreaptă spre bucătărie, unde o
găsește pe gazdă. Marghioala este caracterizată drept o femeie frumoasă și
„ochioasă”. Tânărul, curajos, o ciupește de braț, flirtând cu ea, și lăudându-i
ochii cei „strașnici”. Aceasta, în schimb, spre surpriza bărbatului, îi amintește
acestuia de viitoarea lui căsătorie, odată ajuns la Popeștii-de-sus. Omul nu își
putea explica faptul că femeia știa despre viitoarea lui căsătorie. Această scenă
reprezintă prima întâlnire a călătorului cu tentația.

Intrând într-o odaie curată și frumos mirositoare, tânărul voi să se închine

către răsărit. Cu toate acestea, fu surprins să observe lipsa totală a icoanelor și
a obiectelor de cult. Marghioala a motivat prin faptul că icoanele atrag cari și
păduchi de lemn.

Din greșeală, imediat după ce și-a făcut semnul crucii, călătorul călcă pe coadă
un motan, dând să se așeze la masă. Acesta s-a grăbit să fugă, iar când cucoana
deschise ușa, lampa s-a stins din pricina curentului de aer. Profitând de
întuneric și de faptul că se aflau amândoi în procesul de căutare a
chibriturilor, bărbatul o prinse în brațe pe Marghioala, dând să o sărute.
Jupâneasa care aducea tava cu mâncare a întrerupt scena, însă a adus cu ea o
lumânare. Omul observă cu ușurință, din cauza temperaturii acum scăzute a
lămpii, că pierduse percepția asupra timpului. Însă și-a dat seama cu adevărat
cât timp trecuse abia atunci când jupâneasa a atras atenția asupra vremii
neprietenoase de afară. În timp ce acesta socotise că a petrecut jumătate de
oră la han, trecuseră două ore și jumătate.

Șocat de cele petrecute, călătorul a dat să iasă afară și să-și ia calul pentru a-și
continua drumul. Deși cucoana a vrut să-l oprească, acesta, grăbit fiind, a
plătit consumația și a dat să-și ia rămas bun de la femeie. Marghioala, cu
căciula în mână, îl privea nespus de ciudat la despărțire. Cu toate acestea,
călătorul nostru a ignorat cele întâmplate și a pornit la drum.
Pe drum se ivesc complicații. Din cauza viforului și a ploii, capul îl durea
îngrozitor, de parcă l-ar fi strâns căciula. Brusc, un ied negru îi iese în cale,
speriind calul. Tânărul decide să-l ia într-o desagă, deși calul tremura din toate
încheieturile și părea foarte dezorientat.

După câteva ore de rătăcit prin întuneric, calul l-a trântit la pământ. Aflând de
la un om ce păzea cocenii că se afla chiar în spatele hanului, omul s-a îndreptat
bucuros într-acolo. În pragul camerei, tânărul observă iedul cel negru, care se
dovedise a fi al cucoanei. Călătorul intră și dădu să-și facă semnul crucii, însă
cucoana l-a oprit și l-a strâns în brațe.

În final, omul își amintește că ar fi stat mult la hanul lui Mânjoală dacă nu ar fi
venit pocovnicul Iordache să îl ia. Înainte de logodnă fugise de trei ori din casa
acestuia, până când a trebuit dus legat la schit, unde i s-au făcut slujbe și tot
felul de ritualuri care să-l elibereze de șiretlicurile Marghioalei. A rămas acolo
patruzeci de zile, până și-a revenit.

După însurătoare, pe când stătea de vorbă cu pocovnicul Iordache, acum

socrul lui, cei doi au aflat că hanul lui Mânjoală arsese, cu tot cu Marghioala.
Ascultând povestea ginerelui său, Iordache a ajuns la concluzia că tânărul se
aflase sub influența unor vrăji puternice și necurate, și că iedul, precum și
motanul, erau încarnări ale diavolului. Amuzat, ginerele concluzionează că
aceasta poate duce atât la consecințe bune, cât și rele. Cu toate acestea, socrul
său îi explică faptul că ceea ce pare a fi bun se află acolo doar pentru a servi
drept momeală în drumul către „cele rele”.
Tragismul și fantasticul sunt caracteristice nuvelelor lui Caragiale, pe când
comicul se regăsește în special în operele dramatice și în schițele acestuia.
Nuvela „La hanul lui Mânjoală” ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei
malefice, care întoarce din drum călătorii, tulburându-le mințile, scoțând la
suprafață dorințe ascunse, dar care, odată ieșiți din cercul magiei diavolești, își
reiau cursul normal al existenței.