Instanțele comunicării într-un text epic:

- 1. Naratorul – instanța narativă (proiecție imaginară a autorului) care își asumă actul relatării
(sau/și funcția de reprezentare). A. Naratorul obiectiv (auctorial) prezintă întâmplările la
persoana a III-a; este supraindividual și extradiegetic, adoptă, de regulă, perspectivă
”dindărăt” (=”par-derriere”), adică are o privire cuprinzătoare ca a unui demiurg sau a unui
regizor universal care vede totul sau/și știe totul despre personajele sale; a) dacă doar
”vede” ca și cum ar însoți personajele pretutindeni și le-ar citi din reacții și comportamente
intențiile ascunse/nemărturisite, atunci este un narator omniprezent (care adoptă tehnica
modernă a comportamentismului) – se impun exemple cu explicația rolului/efectelor asupra
cititorului (receptor extradiegetic, instanța căreia îi este destinat textul); b) dacă ”știe”
totul despre personaje, poate reda monologul interior, fac observații analitice asupra
sentimentelor/trăirilor și redă gândurile cele mai intime ale personajelor, le cunoaște
trecutul și le poate anticipa viitorul, atunci este un narator omniscient. Acesta este varianta
de narator creditabil pentru că îi oferă cititorului toate informațiile de care are nevoie. Acest
narator poate alege în ce grad se implică (dar, dacă o face, nu devine subiectiv!!!): poate fi
total imparțial, neutru, adică refruză să facă orice comentariu personal despre
comportamentele personajelor, chiar dacă ar fi imorale, ceea ce se numește focalizare zero
(narațiune nonfocalizată) sau să poate oferi sintagme apreciative sau depreciative,
comentarii critice sau ironice, astfel încât intenția sa moralizatoare/educativă este mai
evidentă; el devine atunci o instanță critică/morală care judecă, de regulă, după un criteriu
de valori unanim acceptat (specific epocii sale sau, dimpotrivă, care e superior valorilor
generale din epocă, pentru a demasca moravurile societății, imoralitatea, incultura,
snobismul etc. Aceste dovezi de implicare vin fie prin antifrază sau ironie evidentă (face
afirmații din care se subînțelege contrariul), fie prin inversiuni de epitete, comparații, chiar
metafore, prin diminutive sau/și augmentative, prin termeni de jargon sau cuvinte greșite,
folosite de și de personaje, dar preluate și de narator în mod suspect. B. Naratorul subiectiv
(actorial) = narațiunea este la persoana I, adeseori analitică, cu perspectivă ”împreună cu”
(=”avec”), căci naratorul este implicat în acțiune ca personaj principal (=personaj-narator)
sau ca martor (personaj-martor); de aceea, naratorul este marcat textual prin mărcile lexico-
gramaticale de perosoana I singular, verbe, pronume, adjective pronominale etc. Acest tip de
narator se implică prin comentarii frecvente la adresa realității prezentate, a celorlalte
personaje, se confesează, își exprimă direct sentimentele (e necesar să dovedești cu cât mai
multe exemple din textul-suport); este un narator necreditabil pentru că nu știe ce gândesc
sau ce simt ceilalți, deci ceea ce-i poate oferi citiorului este doar rezultatul a ceea ce vede,
aude, înțelege, în limitele umane (deci al unui punct de vedere strict subiectiv) și, adesea, sub
imperiul unor trăiri (pasiune, dezamăgire, neîncredere/îndoială etc.) care-l pot face să
deformeze realitatea în mod neintenționat.
- 2. Personajul – actant în diegeză, principal/secundar/episodic; individual sau colectiv –
construit prin mijloace directe sau/și indirecte (pe care le exemplifici cu exemple din text)
- 3. Naratarul – cititorul imaginar vs. real (trebuie identificate efectele obținute/intenționate
asupra sa prin perspectiva narativă aleasă)
Instanțele comunicării într-un text liric

- 1. Eul liric este o proiecție imaginară a poetului/autorului și apare într-o ipostază specifică
temei abordate: îndrăgostit, însingurat melancolic, căutător de absolut sau de divinitate, fiu
înstrăinat, soldat cu dor de casă etc.
- este marcat textual cel mai adesea prin pronume, verbe și adjective posesive de persoana I
singular, prin interjecții, exclamații retorice sau inversiuni frecvente (=o marcă expresivă a
implicării emoționale (se identifică trăirile, cauza lor, evoluția acestora cu ex.)
- poate fi marcat – mai rar – prin a) mărci lexico-gramaticale de persoana I plural (verbe,
pronume, adjective pronominale nostru/noastră) din dorința de a oferi o imagine mai
cuprinzătoare asupra condiției general-umane (identificare sau de solidarizare cu o
comunitate/grup în diferite scopuri: pentru a trezi/întreține patriotismul sau mândria
națională, ori modestia unei clase sociale etc., pentru a nu pune distanță între sine, ca
instanță superioară, și cei pe care-i critică într-o specie satirică; sau b) prin mărci lexico-
gramaticale de persoana II-a singular cu înțeles general uman sau impersonal (verbe,
pronume, adjective pronominale tău/ta/tăi/tale), ca în proverbe sau în textele cu caracter
didactic; această persoană e specifică mai ales lirismului reflexiv, de meditație; poate oferi
o imagine mai amplă asupra condiției umane, fiind o modalitate de semiobiectivare a eului
liric (pentru a da glas unor trăiri impersonale, universal-umane), dar și de implicare a
cititorului pe care-l face să conștientizeze o stare/condiție sau să-și asume o atitudine (e
necesară identificarea în text cu explicație și citate)
- 2. Referentul (individual sau colectiv) = ființa căreia îi este adresat explicit discursul liric și
care e proiectat în ipostaza femeii iubite, a mamei, a cititorului, a lui Dumnezeu etc. Textul
se constituie atunci ca un monolog adresat. Este desemnat prin mărci lexico-gramaticale de
persoana II-a singular (verbe, pronume, adjective pronominale tău/ta/tăi/tale,
substantive/construcții în vocativ, orice formă a adresării directe). OBS: Mai ales formele de
adresare expresivă, prin V sau/și metafore, epitete etc. se impun a fi comentate pentru a
deduce/explica rolul pe care-l joacă referentul în viața eului liric.
- (dacă eul liric se adresează lui însuși într-o ipostază din trecut/din viitor sau într-o ipostază
spre care aspiră/ideală, atunci avem monolog autoadresat cu anumie intenții care trebuie
identificate, explicate, exemplificate cu citat; putem vorbi de o dedublare, o aparentă
suprapunere: eu liric cu anumite stări și totodată referent căruia i se transmite o
învățătură/dezamăgire etc. – ex. Glossa eminesciană, Satiră. Duhului meu, de Gr.
Alexandrescu)
- 3. Cititorul (imaginar vs. real) – un fel de destinatar implicit; este cel căruia îi este destinat
textul ca lectură, deci confesiunea lirică sau descrierea urmăresc efecte asupra sa, căci el va
extrage mesajul, va resimți tensiunea lirică pe care eul liric o transmite în comunicarea sa
cu orice alt referent (orice autor își calibrează arsenalul poetic având în vedere pe/în funcție
de un citior ideal de un anume profil spiritual)

Temă: Aplicație pe textul liric Afară-i toamnă, de M. Eminescu