Baltagul

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de

la niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și
nu mai dă niciun semn de viață.[8] Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu
lipsise niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu
se dusese nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe
balta Jijiei, unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și de
unde trebuia apoi să se întoarcă acasă cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o
lună, iar Vitoria visează într-o noapte că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și
începe să bănuiască că acesta a murit.După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba
Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii Domnului și să țină post negru douăsprezece vineri la
rând, sperând că Nechifor se va întoarce până atunci. După ce Gheorghiță se întoarce acasă în
preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă la mănăstirea Bistrița pentru a se ruga la icoana
făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat duhovnicesc, apoi se deplasează la Piatra
Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei. Prefectul județului afirmă că este posibil
ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis, confirmând temerile Vitoriei. Femeia se hotărăște
să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea celor douăsprezece săptămâni de post negru,
împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag pentru a se apăra de răufăcători. [8]După ce-și vinde
restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10 martie, împreună cu
Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei urmează cursul Bistriței, trecând
prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând
peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei unde
află din registrele de vânzări că Nechifor cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi
către doi gospodari munteni necunoscuți. Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra
Șarului către popasul de iarnă de la Ștefănești (de la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe
urmele lor.Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru
Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul
Stânișoara (pe Drumul Talienilor) până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini). Ajunsă la
Suha, Vitoria află de la crâșmarul Iorgu Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut acolo prin
toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi
Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima vreme, iar nevestele lor deveniseră fudule și
începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și întrebați, Bogza și Cuțui afirmă că au cumpărat
toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea Talienilor, Nechifor întorcându-se înspre
casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon în Suha că vânzarea
oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și fără semnarea
vreunui document doveditor.Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a
avut loc între Suha și Sabasa și traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui
gospodar din Sabasa pe Lupu, câinele credincios al soțului ei. Animalul le semnalează râpa unde
zăceau osemintele lui Nechifor Lipan, alături de cele ale calului său. Craniul mortului era spart de o
lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului fusese una violentă. Chemate la fața locului,
autoritățile îi cercetează pe Bogza și pe Cuțui, care continuă să susțină că ei se despărțiseră de
Lipan după ce-i plătiseră toți banii.Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia
înmormântării oaselor lui Lipan, invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl
acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce
Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun drumeț. Furios, gospodarul îi dă pe toți la o
parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește pe Bogza în frunte
cu muchea baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă
acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și cere să
fie iertat.

Personaje
 Nechifor Lipan - oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la vârsta de patru ani, fiindu-
i schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca parte a unui ritual vrăjitoresc. [9] Provine dintr-o
familie de oieri[10] și este proprietar al mai multor turme de oi.
 Vitoria Lipan - soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci au murit de pojar sau
de difterie, rămânând în viață numai doi.[11] Este aprigă și îndârjită.
 Gheorghiță Lipan - fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat al tatălui său.
 Minodora Lipan - fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C. Topor (feciorul
dascălului Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț). Este trimisă la mănăstirea
Văratec pe perioada căutărilor lui Nechifor Lipan.
 părintele Daniil (Dănilă) Milieș - preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu preoteasa Aglaia și
are șase copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și documentele oficiale și le scrie jalbe și
scrisori.
 baba Maranda - vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului, lângă cimitir.
 Iordan - crâșmarul din satul Tarcău
 Mitrea - argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă, scund și cu ochii
șterși”,[12] iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.
 moș Alexa - bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu oile la pășunat în
bălțile Jijiei și Prului.
 arhimandritul Visarion - starețul mănăstirii Bistrița
 David - negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă și han la Călugăreni;
el cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o perioadă de drum.
 Donea - hangiul de la Bicaz
 Anastase Balmez - subprefect al județului Neamț
 Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau - organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari din Galați.
Au fost prinși la Farcașa.
 moș Pricop - fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi invită la masă pe Vitoria
și pe Gheorghiță.
 Dumitru Macovei și Toma - hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește Vitoria pentru
a afla pe unde a călătorit Nechifor
 Iorgu Vasiliu - hangiul de la Suha
 Maria - soția lui Iorgu Vasiliu
 Calistrat Bogza - muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui Nechifor
Lipan
 Ilie Cuțui - muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui Nechifor Lipan
 Ileana - soția lui Calistrat Bogza
 Gafița - soția lui Ilie Cuțui
Zodia Cancerului
În toamna anului 1679, aflat în drum spre Istanbul pentru a transmite un mesaj tainic sultanului din
partea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, abatele francez Paul de Marenne tranzitează Principatul
Moldovei, călăuzit de la Liov de căpitanul mercenar Ilie Turculeț. În ținutul Romanului, ei se întâlnesc
cu beizade Alecu Ruset, fiu de domnitor, căruia i se încredințase protejarea înaltului oaspete, iar
suita mărită se îndreaptă către Iași pentru ca abatele să fie prezentat domnului Gheorghe Duca. Pe
parcursul călătoriei, oaspetele francez are prilejul să se familiarizeze cu diferite locuri și obiceiuri din
Țara Moldovei. Alecu Ruset îi mărturisește abatelui dragostea sa pentru domnița Catrina, fiica
voievodului tiran; aceasta fusese logodită din copilărie cu beizade Ștefan, un fiu urât și slut al fostului
domnitor Radu Leon.
Ajuns la Iași, abatele este primit la curtea lui Duca-Vodă, cunoscându-i cu acest prilej pe
logofătul Miron Costin și pe mitropolitul Dosoftei, importanți cărturari ai Moldovei. Chemat la Curtea
Domnească, Alecu Ruset îl amenință pe Duca-Vodă că, în cazul în care va păți ceva rău, prietenii
săi din Polonia vor trimite la Stambul scrisorile prin care domnitorul făgăduia credință polonezilor
după cea de-a doua mazilire, punându-se astfel la adăpost de mânia lui Vodă. Cu ajutorul dădacei
Măgdălina, fiul fostului domnitor se întâlnește cu domnița Catrina și-și declară dragostea pentru ea.
În aceeași perioadă, hatmanul Sandu Buhuș descoperă un complot prin care boierii Vasilie Gheuca
și Georgie Bogdan încearcă să provoace o răzmeriță a răzeșilor orheieni și lăpușneni (care se mai
răsculaseră în 1671 sub conducerea lui Mihalcea Hâncu), trimițându-le o scrisoare măsluită de
spătarul Ion Milescu pentru a părea că ar fi fost scrisă de Dumitrașcu Cantacuzino, fost domn al
Moldovei (1673-1674, 1674-1675 și 1684-1685). Conspiratorii sunt prinși, iar sulgerul Lupul (curierul
scrisorii) divulgă sub tortură numele boierilor trădători. La sfatul logofătului Miron Costin, Vodă îi
cruță viața spătarului Milescu, al cărui talent plastografic ar putea să-i fie de folos. Ceilalți complotiști
sunt decapitați de gâdele Buga Sârbul în fața porții domnești.
Abatele de Marenne pornește spre Stambul, însoțit o parte din drum de Alecu Ruset, care-l salvează
pe solul francez de o încercare de jaf pusă la cale de doi frați lioveni tocmiți de domnie. Beizadeaua
se întoarce la Iași unde se întâlnește în taină de mai multe ori cu domnița Catrina. În acest timp,
răscoala orheienilor este înăbușită de serdarul Constantin Cantemir, iar viața celor prinși este
salvată în urma rugăminții fostului căpitan de oști Tudor Șoimaru. Bătrânul oștean orb moare pe
lespezile bisericii Mănăstirii Golia, blestemându-l pe Duca-Vodă, iar clopotul cel mare din turn
începe să bată singur. În primăvara anului 1680, cu ajutorul lui Ion Milescu, domnitorul plăsmuiește
niște scrisori mincinoase prin care Alecu Ruset recunoaște că el ar fi scris acele scrisori
compromițătoare aflate în mâinile polonezilor. Sfătuit de domnița Catrina, tânărul fiu de domn pleacă
la Stambul pentru a cere protecția abatelui de Marenne. Gheorghe Duca merge și el acolo,
împreună cu domnița Catrina, pentru a cere hătmănia Ucrainei turcești.
Salvat prin intervenția diplomatică a abatelui la sultanul Mehmed al IV-lea, în urma unui joc
de șah pierdut intenționat, Alecu Ruset încearcă fără succes să o răpească pe domnița Catrina de la
o mănăstire de maici din Fanar unde fusese închisă pentru că refuzase să se căsătorească cu
beizade Ștefan. Într-un final, înțelegând că refuzul ei ar pune în primejdie domnia și chiar viața
tatălui său, domnița Catrina acceptă nunta, iar alaiul domnesc se îndreaptă spre Moldova. Alecu
Ruset se îndreaptă și el înspre Iași, ocolind pe la Belgrad, prin Transilvania și prin Polonia, unde
plătește un grup de briganzi polonezi și pe căpitanul Ilie Turculeț pentru a-l răpi pe beizade Ștefan
înainte de nunta domnească. Mirele este răpit, dar oștenii conduși de serdarul Constantin
Cantemir îi ajung din urmă pe răpitori și-l capturează pe Alecu Ruset. Adus legat la Iași, tânărul fiu
de domn este ucis de Gheorghe Duca cu o lovitură de buzdugan, iar nunta domnească își urmează
cursul.

Titlul romanului
Titlul romanului are o semnificație dublă. O primă semnificație provine din faptul că Zodia Cancerului
este denumirea populară a Zodiei Racului (latinescul „cancer” însemnând „rac” în limba română);
mersul înapoi al racului poate fi o aluzie la regresul țării în timpul domniei lui Duca-Vodă. O a doua
semnificație se referă la cancer, o boală ce macină organismul dinspre interior înspre exterior,
aceasta fiind o aluzie la slăbirea internă a Principatului Moldovei de către același Duca-Vodă care a
făcut ca statul să devină vulnerabil pe plan extern.

Structură
Romanul este împărțit în 33 de capitole numerotate cu cifre romane, fiecare având un titlu lung
(precum în cronicile moldovenești) care învăluie trecutul într-o aură de legendă populară. [1]:p. 240

 I - În care se vede cum intră în Moldova un călător dintr-o țară depărtată și cum Ilie Turculeț nu-i
numai căpitan de steag, ci și cititor de stele
 II - Apare beizade Alecu Ruset și cetește o scrisoare de la un prietin
 III - Aici se vede că trecerea Siretului se face într-un chip cu totul deosebit; se vede și cine-i
Vâlcu Bârlădeanu; apoi încep să se ivească autohtonii
 IV - Urmează alte apariții din ce în ce mai minunate
 V - Domnul abate de Marenne face cunoștință cu dumnealui Lăzărel Griga, șătrar
 VI - Vorbește tot despre dumnealui răzășul Griga și despre un vin de la Matiaș precum și despre
niște lăutari și niște sarmale - totul spre desfătarea domnului abate Paul de Marenne
 VII - Unii sfătuiesc, alții dorm
 VIII - Moldovenii cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce nație ar fi
 IX - Drum spre Iași
 X - Scaunul țării Moldovei, măria sa Georgie Duca-Vodă și Curtea sa
 XI - Popas la Iași
 XII - Beizade Alecu Ruset dovedește deodată o putere tainică
 XIII - Se vede că și cei doi lioveni nu sunt niște nevrednici
 XIV - Veste de la domnița Catrina
 XV - Despre tulburări în țară și viclenia unor boieri divaniți
 XVI - Mare masă domnească
 XVII - Întâlnire de dragoste, cu care prilej dadaca Măgdălina își dovedește meșteșugurile
 XVIII - Hotărârile cinstitului divan al măriei sale
 XIX - Abatele Paul iese din târgul Iașilor, urmând calea spre Împărăție, pe alte drumuri fără
păreche în lume
 XX - Îl întâmpină pe domnul abate o mică ploaie de început de toamnă
 XXI - Unde se vădește mai bine vrednicia fraților lioveni
 XXII - Alte puteri ale Măgdălinei dadaca
 XXIII - Se vede cum beizade Alecu poate aluneca spre o mare primejdie și ce părere are despre
asta Vâlcu Bârlădeanu
 XXIV - Despre cele șase semne care s-au arătat într-o iarnă, în zilele Ducăi-Vodă
 XXV - Mila Ducăi-Vodă
 XXVI - Domnița Catrina începe să poruncească
 XXVII - Depărtata cale spre rai
 XXVIII - Arată că, în intimitate, și cei mai înfricoșați stăpânitori pot fi oameni; și că, uneori, o
partidă de șah o poți câștiga pierzând-o
 XXIX - Nu numai abatele Paul filosofează, ci și Bârlădeanu
 XXX - Despre dobânzile întârziate ale lui beizade Alecu Ruset
 XXXI - Unde Vâlcu Bârlădeanu crede tot mai mult că-i mai cuminte decât stăpânul său. Dar cel
mai cuminte dintre toți e altul.
 XXXII - Pregătiri de mare nuntă domnească
 XXXIII - Cel din urmă, în care domnița Catrina mai vede o dată pe beizade Alecu

Personaje
 Paul de Marenne - abate de Juvigny și om învățat, călugăr catolic din Ordinul Sfântului Augustin
care călătorește aparent ca misionar spre Răsărit, dar este în realitate sol tainic al
regelui Ludovic al XIV-lea al Franței
 beizade Alecu Ruset - fiul fostului domn Antonie Ruset, tânăr cultivat ce a urmat studii
în Polonia și a trăit și la Stambul
 Ilie Turculeț - căpitan de steag de strânsură, călăuza abatelui de Marenne în Moldova
 Gheorghe Duca - domn al Moldovei (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683), fost domn al Țării
Românești (1674-1678), apoi hatman al Ucrainei (1681-1684)
 Anastasia Doamna - fiica lui Eustatie Dabija, soția lui Gheorghe Duca
 domnița Catrina - fiica domnitorului Gheorghe Duca
 Dosoftei - mitropolitul Moldovei (1671-1674, 1675-1686)
 Miron Costin - logofăt al Moldovei, cronicar
 Vâlcu Bârlădeanu - un pădurar solid aflat în slujba beizadelei Alecu Ruset
 Lăzărel Griga - șătrar, răzeș din Costești
 popa Nicoară - preot din Costești, invitat la masa șătrarului Lăzărel Griga
 Măgdălina - dădaca domniței Catrina
 Sandu Buhuș - hatman, cumnat al lui Duca-Vodă
 Ion Milescu - vel-spătar, nepot al spătarului Nicolae Milescu
 Toader Fliondor - vel-armaș
 Guido Celesti - bătrânul pater-praefectus al misiunii franciscane din Moldova
 Tudor Șoimaru - fost căpitan de oșteni al lui Ștefan Tomșa al II-lea, personaj principal al
romanului Neamul Șoimăreștilor
 Constantin Cantemir - serdar, viitor domn al Moldovei (1685-1693)
 Brahă - căpitan de oști, însoțitor domnesc al abatelui de Marenne până la Dunăre
 Alexa Balaban - negustor de la Liov, de origine grec din Rumelia
 Mehmed al IV-lea - sultanul Imperiului Otoman (1648-1687)
 Kara Mustafa Pașa - Mare Vizir al Imperiului Otoman (1676-1683)
 Constantin Duca - fiul lui Gheorghe Duca, domn al Moldovei (1693-1695, 1700-1703)
 beizade Ștefan - fiul lui Radu Leon (domn al Țării Românești în perioada 1664-1669), logodnicul
domniței Catrina
 Mesterul Manole
 Ca si poezia, dramaturgia lui Blaga atesta stranse legaturi cu miscarea modernista.
Chiar insesi denumirile pe care le da unora din piesele sale sunt marturie directa a
inrauririi expresioniste: mister pagan (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomima
(Invierea).   In teatrul lui Blaga, ca si in teatrul expresionist, personajele nu sunt
decat simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. In consecinta, la baza conflictului
dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte, care actioneaza in spatele
personajelor, si nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceste. Drama
Mesterul Manole a fost publicata la Sibiu in 1927. Peste doi ani in 1929, la 6 aprilie,
piesa vedea si lumina rampei, in premiera absoluta, pe scena Teatrului National din
Bucuresti. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul
altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil
se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate
popoarele din sud-estul Europei, dar balada romaneasca este unanim recunoscuta ca
fiind cea mai aleasa intruchipare artistica. Innoirea si innobilarea acestui mit stravechi
prin valorile nemuritoare dobandite de indrazneala, tenacitatea si jertfa generatiilor
mai noi este strans legata de bogatia, stralucirea si unicitatea arhitectonica a
manastirii de pe Arges. Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a
baladei si expozitiunea dramei incepe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape
descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste in odaia sa
de lucru, in prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat Gaman, care
doarme intins pe dusumea un somn agitat, bantuit de vedenii terifiante, ce-l fac
uneori sa tresara si sa se comporte in nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia
desperata in care se afla constructorii o singura solutie - jertfa. Pentru Manole, jertfa
unei fiinte umane este irationala si el continua sa se framante in nehotarare.
Conflictul dramei incepe in momentul in care intra in scena Mira, sotia lui Manole.
Mira cunoaste framantarea interioara a sotului sau si a inteles sfatul staretului
Bogumil. Intre cei doi soti are loc un schimb de replici, la care contribuie si Gaman in
visurile sale, din care Manole intelege ca sfatul staretului Bogumil nu e lipsit de talc,
dar in acelasi timp isi da seama si de puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti.
Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorat din
infruntarea luciditatii mesterului care construieste  inca multe altare, cu necesitatea,
care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propria-i
sotie. Elementele conflictului sunt, asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru
constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea
ei, toate intruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sortii sa aleaga intre
biserica - simbol al Vocatiei creatoare - si Mira - simbol al vietii, al dragostei, al
puritatii omenesti: biserica si Mira sunt cele doua 'jumatati' ale personalitatii eroului.
Fara una din ele, mesterul e anulat ca om. Constatam deci un echilibru perfect al
fortelor conflictului, si de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra
acestor framantari interioare, facand din personajul sau un erou de tragedie antica,
acolo unde balada rezolva aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict starnit
de clarificarea in vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic
pentru ca e fara iesire. Iesirea din conflict nu poate avea loc decat prin moartea
eroului, o moarte necesara, fara indoiala, iar nu o sinucidere, cum am fi tentati,
poate, sa credem, sau o moarte accidentala, ca in balada. Intreaga desfasurare a
actiunii releva conditia tragica a creatorului de valori durabile, aflat in lupta cu
propriul sau destin.
 Iar dincolo de aceasta semnificatie, mitul confera momentului intelesuri nebanuite.
Metafora femeie-biserica, devenita transparenta prin insasi desfasurarea actiunii,
trimite cu gandul la vocatia zamislirii, in care biserica e simbol al plasmuirii, unei
valori estetice eterne, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin neclintitul ei
destin de a perpetua, nascand, Omul. Din acest punct de vedere in conceptia lui
Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate sociala si temporala precisa, e un
simbol, si in acelasi timp, un purtator de cuvant al autorului, care o data cu
desfasurarea intamplarilor descifreaza si semnificatiile lor. In acelasi fel trebuie vazut
si Gaman, personaj stihial el insusi si simbol, totodata, al fortelor irationale
dezlantuite impotriva rationalului. Manole, desi simbol si el ca mai toate celelalte
personaje, evolueaza totusi ca un caracter cu o puternica si problematica
personalitate, cu o individualitate distincta, traindu-si intens si neabatut destinul sau
de martir al frumosului etern. Dar intamplarile se precipita. Zidurile cad din nou si
mesterii lui Manole sunt tentati tot mai mult de ideea abandonarii lucrarii. SI, ca si
cum noul esec nu era de ajuns, din partea lui Voda un sol aduce un ultimatum.
Mistuit de arderea patimii sale creatoare si urmarit de ideea jertfei, Manole
fagaduieste spre uluirea zidarilor o noua incercare. Cu raspunsul dat de Manole lui
Voda actiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compozitionala a
dramei izvoraste din complexitatea personajului ei principal. In permanenta Manole
evolueaza pe doua planuri fundamentale aflate intr-o stransa conditionare reciproca:
unul psihologic si unul al faptelor. In ordine psihologica, actiunea ei, si o data cu ea,
personajul atinge punctul maxim al incordarii in momentul hotararii de a jertfi (cand
Manole spune solului ca 'biserica se va ridica', hotararea e definitiva); in ordinea
faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei in temeliile bisericii. Solul pleaca
si Manole trebuie sa desluseasca zidarilor talcul fagaduielii lui. Unii vor sa-l
paraseasca, dar marele mester le strecoara in suflet sentimentul unui destin
implacabil care cere o jertfa. Hotararea e pecetluita prin juramant. Dupa trei zile de
asteptare infrigurata, in care mesterii se istovesc in tot felul de banuieli de incalcare a
juramantului, ale unuia, impotriva celuilalt si ale tuturor impotriva lui Manole, apare
Mira. Se face un nou pas spre implinirea unui destin. Mira insa vine pentru a
preintampina un omor pe care-l face raspunzator pe staretul Bogumil. Trecand prin
chinuri mai presus de puterea unui om, Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar
zidarii sai il constrang cu virtutea juramantului facut. Acolo deci unde balada incerca
evitarea zidirii Anei prin invocarea fortelor naturii, Blaga isi pune eroul in confruntare
directa cu propriii sai colaboratori pentru a releva finetea mecanismelor sufletesti
antrenate in trairea de catre marele mester a propriului sau destin. In balada natura
era un personaj oarecum exterior intr-o intamplare oarecare; nevoile teatrului
modern obliga pe poet la intruchiparea fortelor naturii in oameni. Dramatismul va fi
mai intens, data fiind confruntarea directa dintre ei. Manole implineste destinul, caci
patima de a zamisli frumosul e neinduratoare. In psihologia framantata a lui Manole,
momentul hotararii de a jertfi, reprezinta in ordinea luptei omului cu natura, la scara
istorica, momentul transfigurat artistic al neutralizarii opozitiei dintre natura si
cultura. Manole e aici, prin sacrificiul facut, un erou civilizator, care da oamenilor o
noua valoare, etern-durabila, asa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le daduse
focul. Blaga nu paraseste nici o clipa conditia omului. Zidarii traiesc din plin febra
constructiva a celorlalti, dar obsesia vaierului care razbate din zid si comportarea
Mirei in ultimele ei clipe de viata il robesc tot mai mult. Tot mai puternica devine
constiinta ca pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai inseamna izbanda, ci secatuirea
tuturor puterilor sufletesti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea
sacrificarii celei mai de pret fiinte, care-i apartinea trup si suflet, in gestul suprem al
renuntarii nemaigasind iarasi nici un sens, Manole se razvrateste impotriva propriei
sale fapte si a celui care i-o ceruse si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita.
Dar zidarii il opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul
nu mai apartine autorului ei, ci eternitatii. G. Calinescu gaseste in aceasta scena
esenta clasica a interpretarii 'pe care o da L. Blaga  mitului Mesterului Manole
Mesterul vrea sa darame biserica, dar norodul il da la o parte. Multimea nu vrea sa
stie de autor, el nu recunoaste decat opera'. Finalul dramei din nou se disociaza de
balada. In balada, dupa terminarea bisericii, marele mester declara, ca vrea sa
construiasca 'Alta monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai
frumoasa!'. In drama, insistenta autorului se concentreaza asupra conditiei dramatice
a creatorului, de unde gestul de razvratire impotriva propriei lui opere. Biserica
ramane dreapta Ea are acum zugraveli, clopote si carti. Domnitorul vine cu alai sa
vada minunea si sa se bucure de stralucirea ei. Boierii si calugarii insa il acuza pe
Manole de crima si socotesc biserica lui 'intaiul lacas al lui Anticrist'. Acest conflict in
aparenta secundar nu este, de fapt, altceva decat exteriorizarea unor contradictii
existente in sufletul lui Manole, inca de la inceputul dramei. El se si manifesta de
altfel prin dezacordul dintre marele mester si staretul Bogumil si prin ezitarile lui
Manole de a se hotari asupra jertfei. Izvorul acestei contradictii se afla in
incompatibilitatea mitului precrestin al jertfei cu religia crestina, care nu accepta
ideea uciderii. Se clarifica astfel sensurile mitice pe care le aduce in drama Bogumil,
calugar atemporal, altfel decat calugarii care cer osandirea lui Manole pentru crima.
Dar osanda nu mai ajunge la marele mester. El si-a depasit conditia, cucerind
eternitatea si atingand absolutul prin creatia sa zamislita din suferinta. Judecarea lui
Manole prin raportarea la cea ce tocmai ispravise nu mai e posibila. El nu mai
apartine clipei, nici macar timpului istoric, ci pur si simplu timpului. Nu intamplator
Blaga isi localizeaza drama pe Arges in jos, dar intr-un timp mitic romanesc, adica
intr-un timp initial, fara determinare precisa, in care se incheaga, prin expresia
miturilor, situatiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, in speta poporului
roman.  Multimea insasi care-l apasa pe Manole impotriva calugarilor si boierilor,
sanctifica esenta mitica a eroului: 'Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii
osandesc - toti suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastra, deasupra
bisericii!' La propriu si la figurat, caci Manole se urca in adevar in turla, trage clopotul,
dupa care se arunca in gol.  Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, ii eternizeaza
opera. Astfel amandoi, autor si opera, ating absolutul.  Desi Manole este cel ce
filtreaza intreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu raman nici ei straini de suferinta
se de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si
echilibrul sufletesc. Ei au invesnicit capodopera lor cu propriile lor suflete. Dupa cum
stim balada se incheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificatie nu numai a
sacrificiului total, dar si a razbunarii voievodului egoist care vrea sa fie singurul ctitor
al unei asemenea capodopere. Blaga lasa in viata pe mesteri ca pe niste dovezi vii si
concrete ale adevarului ca marile izbanzi ale omului vor cere neintrerupt noi si mari
sacrificii umane. In esenta lor, fiecare dintre zidari e un Mester Manole.
Frunze de dor

Departe in Euuropa , isi mai poarta ecourile sinistre ultimele salbe de

tun ,razboiul e pe sfirsite,dar in valea Razesului mai continua sa vina scrisori
cu colturi aurii ,frunze de dor, asteptarea si infrigurare la marginea satului ,
instientari de sanatate celor dragi sau vesti negre ,dupa ce satul se umplea  de
asteptare infigurata,compasiune,lacrimi ,”De-i frig , de ploua  de bate vintul ,
la marginea satului rasar doi copii”.Veneau copiii sa imparta  asteptarile  si
durerile satului din  asprile zile de razboi, cind chiar si geanta postasului
mirosea a transee, a praf de pusca,a iod… ne vin in memorie;in continuare si
intregirea acestui tablou poeziile poetilor , a caror copilarie  a coincis cu
razboiul:”iar noi coplesiti ,tinindu-ne de mina, / printre transee rataciti am
fost “. Aceasta a fost si soarta lui Trofimas si a celorlalti copii si tineri pe care
ii invoca Ion Druta. “Deodata printre scrisori rasare un patratel cenusiu ,
unul dintre acelea ,dupa care niciodata nu mai scrie soldatul. Pe pod se lasa
o liniste adinca si numai piriiasul murmura incet ,stingherit .Lelea Artina
albi ca varul, abia sopteste : Maica precisa a cui sa fie? Postasul isi coboara
fruntea jos buchiseste multa vreme si in cele din urma sopteste cu virful
buzelor:”Zinel Cojocaru”… Peste o jumatate de ceas vestea  colindase tot
satul .Si-l jeleau gospodinele , caci a fost harnic, si-l jeleau fetele caci era
baiat frumos , si tot asteptau cu toti ,asteptau cu infrigurare in suflet cind se
vor deschide  larg usile casei de pe  malul iazului  si un bocet de mama va
porni a vraminta micutul satuc pierdut in largul cimpurilor.Dar s-a lasat
amurgul , pornise a se intuneca  si in Valea Razesilor domnea linistea .
Numai stresenele lacramau  din belsug si vintul plingea  la marginea satului ,
temindu-se sa porneasca singurul asupra noptii” Autorul a scris in prin-plan
acestea secvente pentru a intensifica mesajul antirazboinic pentru a ne
introduce  cu primile episoade in atmosfera specifica a satului moldovenesc
din perioada reflectata si pentru a defini citeva din liniile mesajului . Aceasta
oferta deci satul in care ne poarta frumosul poem in proza  a lui I.Druta sat in
care a descoperit pe tinara  si frumoasa Rusanda in care se infiripa
muguriiunei iubiri tinere si se intrevad primizele dramatice alei unei
despartiri. Scrisa in 1955 aparuta  in editie aparte in 1957 modificata intr-o
noua versiune in1964, povestirea intruneste si adinceste citeva
trasaturi  specifice ale poeziei lui Druta .Un liric duios ,o fraza cu muzica-n
surdina , o maiestrie anazisa psihologica duiosia relatarii , multa dragoste
pentru eroi si pentru arbori si case pentru  fiintele  plapindesi mici , pentru
locuri si mai ales pentru oamenii traitori in acest sat de cimpie , un
exemplude dragoste duioasa , colorata scapatari  sagalnice.Asadar prin ce s-a
impus lucrarea atentiei cititorului si criticii literare? Prin fondul ei liric prin
scenele plastice de viata prin umorul specific ,prin maiestriea analizei
psihologice , prin stilul si formula narativa  si mai ales prin frumusetea si
bogatia launtrica a eroilor . Reusita si succesul povestirii n-ar putea fi inteles
si apreciat pe deplin ,daca n-am privi-o in contexul anilor 50. Povestirile si
romanele aparute la sf.anilor 50 erau mai degraba niste eronici tematice
(“Desteptare”, ”Zorile”) . Scriitorii inregistrau la rece evenimentile fara a
participa cu inima la ele :ei neglijau ipoteze ca literatura e stiinta despre om,
despre sufletul omenesc . La aceasta situatie refera si unul din articolele sale
A.Tolstoi. Scriirile de la rascrucea anilor 50-60 aduceau mai multa
emotivitate , mai multa investigare a sufletelor sidestinelor umane .Pe
Fundalul lor “Frunze de dor “ se impune ca o lucrare deosebit de umana ,
imbratisind o ogama larga de statuite-de la comic pina la tragic. Povestirea
“Frunze de dor” cuprinde o perioada scurta din primavara pina in toamna
anului 1945 ultimile luni de razboi si primele luni de pace . E un rastimp
bogat in evenimente de importanta cardinala pentru om si pentru tara; sfirsitul
razboiului , intoarcerea la munca pasnica, cicatrizarea unor rani sufletesti ,
timpurile sint grele dar viata si tineretea triunfa – tinerii de 16-17 ani
muncesc in ogoare, traiesc primele iubiri si drame , danseaza la club ,isi
primesc viata.

Personajele literare

Protagonistul care are mai multe intelesuri initiator, promotor, corifeu,

fruntasi, interpretul rolului principal intr-o piesa sau film . In intelesul pe
cite i-l dam noi protagonistul unei opere literare este eroul purtator al
ideii (mesajului).De protagonist se leaga actiunea principala , ideile
principale , sensul general allucrarii, ei sint participanti principali la
dezfoltarea conflictului , de ei isi leaga autorul ideal  sau de oameni si
frumos ,ei ii ajuta sa spuna ceea ce a vrut sa spuna.

RUSANDA- in lirica mare Ion Druta e preocupat de dramele pe care le

genereaza statornicia noului:Eroii sint pusi fata cu noua realitate ,
revelindusi atitudinea fata de ea. Rusanda mai receptiva la nou,
orienteaza , moral si spiritual spre noile orizonturi pe care i le decide
noua realitatea. Ghiorghe , dimpotriva , asimileaza mai anevoe sa se
familiarizeze mai greu cu noile conditii sociale, deaceea ramine dincolo
de bariera… Autorul ne-a prezentat asa dar doua moduri de traire
psihologica a noii realitatii conflictul se sprijina pe framintarile sufletesti
si starile de spirit ale eroilor. Druta ne introduce in intimitatea acestor
eroi avind o sensibilitate aparte pentru universul launtric, psihologiile
umane . Mai mult decit atit el o predispozitie psihologica pentru ce e mai
intim , mai delicat, mai sensibilin eroiisai.Trasaturile fizice si
spirituale  ale eroului nu sunt accentuate prin comentariu
direct.Scriitorul surprinde si inregistreaza gusturi si reactii, obserfa
miscari launtrice traduse in actiuni, citeste  in liniile ascunse ale vietii
interioare si le discifreaza direct.Dar daca autorul refuza
caracterizarile  declarative evitind stilul patetic, dulamator,apoi
nici  eroii sai nu-si etaleaza  retoric starile de suflet. In arte de a ajunge la
analiza concreta a personajului sa observe si sa aleaga citeva modalitati
mai frecvent folosite in individualizarea personajelor si.n analiza
psihologica: detaliu vestimentar, detaliu de ambianta, gestica, vom
observa preverinta autorului pentru caracterizare in paralel pentru
prezentare cuplurilor  Domnica-Rusanda, Gheorghe-Rusanda . Domnica
si Rusanda se asemana intre ele virsta ca tarance, din acelasi sat, din
aceeasi perioada cit au invatat in acelasi sat din aceeasi scoala. Dar ele
se deosebesc ca fire si temporamente, ca sructura sufleteasca si
sensibilitate. Tiparul sufletesc care il prezinta ele se evindetiaza mai
confingator cind autorul le pune alaturi. Nu ingroasa culorile, nu
exagereaza culorile contrastanta dar foloseste cu subtilitate care ne ajuta
sa vedem ca avem in fata doua structuri sufleteti. Al doilea
cuplu:Gheorghe-Scridon – este desemnat deasemenea prin opozitie.Mai
ales cind ii vedem alaturiputem constata o anumita superficialitate si
lipsa de sensibilitate a lui Scridon si firea mai complexa, mai sensibila,
mai adinca a lui Gheorghe (scena din padurea taulenilor) Ghiorghe si
Rusanda, Scridon si Domnica , (“Fa Domnica,  stii ceva”) Rusanda.
Valea Razesilor n-ar fi sat atit de frumos, n-ar fi atit poezie in paginile
lui Druta daca n-ar merge pe drumurile satului tinara Rusanda Ciobotaru
cu inima doldora de poezie,de asteptare si de lumina… E personajul cel
mai frumos implinit si realist. Faptul acesta il putem constata deja in
povestirea “Frunze de dor” cu eroii care divera metaforic in contextul
altor personaje  in literatura anilor 50. Sint prinsi toti cu o excelenta
cunoastere a sufletului uman . Fireste, lipsiti de ariditatea gesturilor, si a
vocilor delicati si indiscrsti pina la sfiosenie –asa ne apareau tinerii eroi
a lui Druta. Viata lor se impleteste cu cea a pamintului intr-un joc al
destinului  si scriitorului abordind “baladele din copilarie”. Povestea
pamintului abordeaza si baladele omului si universului, relatind
drumurile prin lume si prin viata ale eroului, povestitorul realizeaza si
ale pamintului, vatra , tara. Primul lucru ce ni se pare important este
cunoasterea psihologiei sociale, Druta presimte psihologia unei clase, a
unei comunitati umane a satului, a taranimii . Apoi vom observa
cunoastera psihologiei virstelor: Trofimas-Rusanda, badea Zinel-leile
Frasina. Eroii de atunci si mai tirziu :Onache, Horia, Ruta, Mos Mihail,
recompusa, oglindita si transfigurata oglinda launtrica a scriitorului.
Acesta a chinuit tinereste cu eroii de la pus mazarea, a inbatrinit sufletul
cu eroii sai a creat sanii si a revenit la izvoare, a intenirit iarasi a rezistat
sustinut de rezistentul toiag al credintei, a purtat povara bunatatii, a
inaltat “clopotnita” a asteptat intoarcerea dim lume a fiilor imprastiiati si
a ramas singur la poarta “ Ultemei luni de toamna” si s-a retras in solitar
impreuna cu pastorul in casuta lui batuta de vinturi si soare pe piscul lui
de singuratate si pe poezie. Asadar Druta nu numai patrunde an miezul
constiinte eroilor ci este el insusi a cea constiinta a fiecarui erou fiind
intr-o manera sau alta un alter ego  al autorului. “Rusanda tese un laicer
“, observa ca nu marcheaza direct in text atitudinea sa fata de eroi, dar
atitudinea sa o simtim din felul cum mladiaza fraza, cum povesteste.
Urmarim dialectica eroilor sai in relatiile lor cu lumea, scriitorul e atent
la actiuni, la miscarile sufletesti, dar nu le descrie ci adesea le sugereaza
stiind sa discifreze o personalitate de probe mai subtile un gest, o
reactie,un detaliu vestimentar in gesturi si mimica in peisaj, in detalii
care aduce schimbari in conditiile sociala a eroilor, ci si despre relatiile
cu eroi. Asadar eroii in fata cu realitatea, in fata cu dragostea lor,
zbuciumul sufletesc, credinta si indoiala, aspiratia incrincenarea
indaradnica , eroii in fata cu trupul. Acelasi Leon Raprumaru pretindea
ca , dramele si destinele nu pot capata dezlegarea artistica daca eviti
ciocnirea intre eroi si ca autoru are o atitudine pasiva, opozitia sociala
pasiva pentru ca ferindu-si eroii de incercarile grele el nu mobilizeaza
vointa cititorului sa infringa greutatile.Parca un scriitor poate mobiliza
numai daca si-arata eroii in momente grele .Dar o iubire frumoasa si
curata este un model superior de relatii care oameni nu le
mobilizeaza.Legata de nedreptate intelegere a esecului, conflictul este si
afirmarea prifind finalul povestirii.

PROBLIMATECA SI MESAJUL

Toate observatiile si reprosurile care i s-au facut scriitorului la aparitia

povestirii au tinut in rind in faptul ca prozatorul ar fi neglijat cipurile,
socialul, ca n-ar fi reflectat schimbarile asantiale din fiata poporului. Citatu
din articolul lui Zenon Sapunarin ”Scriitorul si realitatea “ “ Este o ignorare
a realitatii, o izolare a eroilor si a oamenilor de tot ce este viata sociala ,
colectiv , de tot ce este  nou cerinta a vremii… Si daca noul totusi  razbate, se
impune intrucit  cu toata ignorarea lui, sa vorbesti  despre dinsul, apoi  aduci
vorba in treacat, tangential si lentorei cu fata spre trecut.“Avem o proba a
convormismului critic autorul critica ceea ce era la moda sa se critice ceea ce-
i cerea scriitorului ceea ce era la moda sa i se ceara.Avem in fata totusi un
neadevar mascat sub haine griji, dupa literatura . Pentru ca I.Druta intr-adevar
nu sa aratat parca preocupat de socia, dar operele lui nu au fost si nu sint o
ignorare a realitatii. Este altceva ceea ce spune scriitorul putea sa nu convina ,
putea sa nu pleaca oficialitatilor , putea sa niste problemele… Da Druta nu
aabordat probleme de imediata actualitate, dar el a stiut (atunci si mai tirziu)
la ceea ce e vesnic . Caci vesnica e dragostea, vesnice sint bastina omului si
pamintul, vesnic este visul la mai bine si frumos. Despre toate acestea
vorbeste  povestirea despre dragoste, vis, puritate, legamint cu pamintul,
despre familie! Ca sa formulam tematica scriitorului mentionam ca spre
deosebire de alti scriitor care incercau sa impuna prin multitudinea
problemelor si ampluarea ariei de cuprindere, Druta se limiteaza de obicei la
aspecte ceva mai inguste, dar sapa in adinc. Privita in prim larg tema
povestirii este viata satului basarabian din ultimile luni de razboi siprimele
zile de pace. In prim-plan scriiri autorul  a scos relatiile intime , dragostea …
Prin povestea dramatica a lui badea Zinel autorul abordeaza urmarile
dramatice ale razboiului in destinele umane, iar prin soarta Rusandei evoca
cresterea tinerii intelectualitati basarabene . In perioada mediat bostbelica
Gheorghe vine si el cu problemele lui, problemele care credem noi, au fost
oarecum trecute in umbra sau interpretate in alta cheie decit ceea pe care ne-o
propune autorul. Sa vorbim despre neutrlitate lui de taran patriarhal, care se
zicea nu vrea sa se desparte de formele vechi de gospodarie si pamint si care
avea un ideal ingust de fericire care il si desparte de Rusanda …Prin
Gheorghe, Druta a abordat o problema extem de actuala relatia om-pamtnt.In
genere pamintul se incadreaza in paragraful de motive drutiene ca unul din
cele mai frecvente si mai adinci ………………. 4.a poeziei Drutiene este si
asa legatura adinca de satul basarabian unde se joaca spectacolul vietii. Deci ,
putem vorbi despre satul-problema,satul cadru, satul personaj colectiv. Acest
erou colectiv are in creatia lui Druta cam acelasi satul afectiv, satul bifeste si
condamna , compatimeste si invidiaza ajuta si ironizeaza … Valea Razesilor
este in asa ordine de idei un sat drutian tipic, inrudi cu cele care vor veni
ulterior in creatia lui. Poate nu si-a verivicat inca toate virtutiile in a
sugera  complexitatea acestui erou colectiv dar a izbit deja sa ne prezinte intr-
o expresie inconfundabila imaginea satului basarabian pastrind  atributele
spirituale  omului timp concret,  iar pe fundalul si in interiolul acestui sat
familie. Nu e familia lui Preda este mai curind familia solitara actionind dupa
legile nescrise ale comunicatii din care face parte. Acest personaj colectiv
care este familia ii ajuta prozatorului sa transmita psihologia colectivitatii.
Caci si in faptele si actiunele familiea intuim acelasi comportament taranesc .
Sa observam cele 3 fomilii din povestirea lui badea Zinel Cojocaru , a lui
badea Mihalachi si a doinarilor . Sintetizam viata  satului dupa razboi,
dragostea, familia, legamintul cu pamintul legaturile dintre adierile timpului
si destinele umane amprentele razboiului . Druta a cintat cimpia, bastina,
leagan al omului , sursa a puterii, vatra primitoare in care durerile isi pierd
acutitatea iar bucuriile devin mai mari.Tocmai acest pamint-vatra, statornicit
in doina si in istorie, pamint de legenda si de dor, il invoca pe scriitorul
in Frunze de dor. Sa pornim mai intii de toate de la un pamint concret de 2
hectare ale lui Doinaru, fara de care existenta lui nici nu pote fi
conceputa;”Poate undeva s aici lingahat ii face mica-sa umbra, aruncind
salinca pe doi pelini, poate aiciil lua in brate parintele pe care nu-l mai tinea
minte ;poate anume pe aceste brazde unde a pus el picioruls-a zbatut pentru
ultima oara inima tatalui sau”. Aici era pamintul parintilor, parintelorlui, al
mostenitorilor sai si anii intregi de indata ce se zbircea pamintul si pina
toamna tirziu cind nici oile nu puteau culege frunzele amortite de frig, aici
era. Aici isi duce asteptarile cele mai curate, durerea si banuielile cele mai
ferite de ochii lumii,dragostea cea mai curata, vom vedea ca la un moment
dat Ghiorghe are senzatia ca ar trebui sa aleaga intre pamint si
Rusanda-“biruise pamintul din hirtop, snopi de griu,minzul cu steluta alba si
earba nalta buna de coasa-Era o biruinta provizorie si care il durea nu
intimplator cind o intilneste dupa o saptamina de framintari” a inteles ca
totul ce a avut mai scump in viata a schimbat pe acesti 2 ochi caprui. Si
pamintul si griul si iarba . De fapt inca nu intelegea puterea launtrica alui
Ghiorghe, pe ciocnirele despre sentimentele si pasiunile lui si ideile,
gindurile, faptele lui (inima spuneuna , gindul il indeamna
spre alta).Conflictul artistic este forma specifica de reflectare in opera de arta
a contradictiilor sociale, a faptelor, ideilor, sentimentelor diametral opuse
“este o expresie a continuei lupte a contrariilor” si presupune “manifestarea
a doua tipuri de comportare umana, de fapte ,idei si sentimente…”.Exista
conflicte sociale, etice morale morale intime exterioare si launtrice … Ion
Druta prefera nu ciocnirea punctelor de vedere si a pozitiilor ei mai ales
conflictele launtrice.Inca de la bun inceput a evitat punerea fata in fata a
eroilor. Si ceea ce nu inseamna ca ar lipsi coliziile de viata . Dar ca acestea
sint interiorizate, trecute prin vibraiiile launtrice ale eroilor, sentimentele in
lumea lor launtrica pentru a se declansa la un moment. In “ Frunze de dor”
avem in faia mai multe conflicte. In primul rind autorul e preocupat de
dramele care le genereaza statornicia noului sau a altui mod de viata.
Rusanda mai receptiva, mai plina de cautari si indemnuri, in interior, accepa
schimbarile pe care i le aduce timpul Ghiorghe dimpotriva se schimba greu.
Dar conflictul povestirii tine nu numai de acestea adieri ale vietii de dupa
razboi, ca doar cu acestea si cu pamintul si cu Rusanda putea fi
fericit.Pamintul insa mai apare si interpretat de autor ca valoare sacra, leagan
al pamintului, lege si legiuitor sursa de intelepciune si de si de viata. Citam:
Pamintul l-a inzestrat pe om cu intelepciunea tihne, iar cerul i-a dat harul
bucuriilor. E cea mai sfinta sarbatoare a sufletului  bucuria nu are margini
fericirea omului precum margini n-are minunea unui cer albastru de vara, ce
si freamata seninul, varsind potoape de lumina , o rasadeste in mireasma
gingasa a florilor, in freamatul padurilor  adinci in tepusele spicelor de griu
adica in toate cele carora le zicem noi viata. “Frunze de dor”  interpretata in
permanenta ca un poem de dragoste, mai este un cald poem despre pamint,
despre legatura omului cu pamintul bastina si vatra, despre pamintul-suflet.
Acum sa ne referim la un aspect principal important pentru intelegerea
intregii povestiri-spotiul universului drutian. Liviu rebreanu afirma ” opera
nu valoreaza prin materialul rural sau urban ci numai prin realizarea
estetica. Dar    estetica nu exclude predominanta unui spirit specific care da
o anumita culoare si autenticitate operei” Spiritul acesta i-l da operei
drutiene oriuontul rustic, lumea taraneasca vazuta si resimtita in toata
frumusetea si complexitatea ei. Perimetrul geografic al creatiei  drutiene este
satul, un sat care vine dintr-un paragraf estetic si moral stabilizat de sute de
ani, vine cu legile lui de frumos si omenie, cu dragostea lui de pamint. Daca
am convenit ca un motiv axial al creatiei drutiene este crezul in pamint, apoi
vom observa ca majoritatea eroilor ai scriitorului vin in subiect cu acest cult
al pamintului vin cu un deal si o casa inaltata de minele dragastoase ale
Pastorului sau ale Plugarului Onache, cu o Cimpie a Sorocii si o Cale a
cucoarelor, viu cu Pamintul. Casa e centru universului lor,pamintul fiind
acest univers. Scriitorul evoca momente si valori ce prefigureaza Patria e
universul geografic si spiritual ce-l mosteneste eroul, sint cele doua hectare
din hirtoape si Valea Rautului, este o tara de cucostirci si clopotnite , cu
biserici albe si paduri… Un univers concretizat prin zeci de amanunte vazute
de aproape  pe care putea sa le retina tn toata poezia lor  - doar un om care
vine din acest univers pomenit  lucrulrile acestea  pentru ca intre omul si
spatiul drutian exista o asemanare de rudenie spirituala, tnemurirea cu
stramosii este la ei nu o doar o legatura de singe, ci si unade loc:Gheorghe
munceste un pamint mostenit si care este al mostenitorilor lui “un pamint
care mai poarta vibratiile de inima ale tatalui sau, dar care-i simte si pe
carei viu. In asa legatura cu locul  intra devotamentul, grija de a pastra si a
transmite , dar mai intii si legatura cu traditiile, cu datinile mostenite  cu
obiceiurile si ritualurile de munca ale pamintului. Pornind la drum cu atita
soare si poezie in suflet, cu primavara in inima eroilor scriitorul n-a rezistat
pina la urma temperaturii, acestea inalt-umane, l-a apucat si pe el dorul de
trcut, de toamna si nu de primavara vietii si i-a lipsit pe eroi de roada
semintei aruncate in brazda,iar pe cititori de roadele si bucuriile vietii
noi”Concluziile sint pretintioase si naive scriitorul nicin-a intentionat sa
prezinte roadele vietii noi el a vrut sane prezinteexact ceea ce ne-a prezentat:
o dragoste tinarasi in cadrele ei, si a izbutit s-o faca cu multa subtilitate si
spirit de patrundere. Ca nu mobilizeaza nu-e adevarat. Druta fiind unul din
scriitorii care educa prin putere. El are o viziune dramatica asupra vieti si
faptului asa se simte la toate nivelile, inclusiv la cel al conflictului.Aceasta
cunoaste intetiri si relascari ce cristalizeaza pe indelete, de la episod la
episod,  de la scena la scena, astfel incit despartirea din final nu este o
surpriza pentru cititori, autorul l-a si pregatit sufletesti pentru un astfel  final.
In ariea densa a subiectului a incaput inmugurirea, unei iubiri, zbaterile ei
primavaratice, dar finalulnu descurajeaza, dimpotriva ne pune pe ginduri.
Sorescu Maria IONA
Iona, subintitulată de Marin Sorescu „tragedie în patru tablouri”, a fost publicată în 1968
în revista „Luceafărul” şi face parte, alături de Paracliserul şi Matca, dintr-o trilogie
dramatică, intitulată sugestiv Setea muntelui de sare.
Iona foloseşte tehnica monologului dialogat sau solilocviul (monolog rostit în prezenţa
sau absenţa altui personaj, de care se face abstracţie), ce pune în valoare numeroase
idei privind existenţa şi destinul uman, prin exprimarea propriilor reflecţii, opinii sau
concepţii. Însuşi autorul precizează în deschiderea piesei această modalitate artistică,
menţionând: „ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune
întrebări şi răspunde”. Într-un interviu privind semnificaţia dramei, Marin Sorescu afirma:
„Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot
Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui
umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”.
Geneza Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona
primeşte în taină misiunea de a propovădui cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci
păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona acceptă misiunea, dar după aceea se
răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl
pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună pe
mare. Corăbierii îşi dau seama că Iona este cel care a atras mânia cerească, aşa că îl
aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi, după trei
zile şi trei nopţi petrecute în burta chitului în pocăinţă, „Domnul a poruncit peştelui şi
peştele a vărsat pe Iona pe uscat”.
Subiectul Subiectul acestei fabule biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu
numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din
urmă este înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu
nu săvârşise nici un păcat, se află încă de la început „în gura peştelui” şi nici nu are
posibilitatea eliberării în fapt. De altfel, drama-parabolă încifrează un sens ascuns, ce
conduce spre condiţia tragică a omului, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o
vină pe care nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.
Structura textului dramatic Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de
afară (I şi IV) şi de înăuntru (II şi III). În mod cu totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc
prin imaginar, plaja şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane, precum şi prin
spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde.
Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic,
cel cronologic fiind numai un mijloc artistic de amplificare a stărilor interioare ale
protagonistului.

Titlul Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de
cunoaştere şi de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din
absurdul vieţii, din automatismul istovitor al existenţei, iar cele trei drame care o compun
sunt meditaţii-parabole, realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care
fac parte, dramele Iona, Paracliserul şi Matca sunt parabole pe tema destinului uman,
parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona), mitul meşterului Manole
(Paracliserul) şi mitul potopului (Matca).
Marin Sorescu Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula „io” (domnul,
stăpânul) şi „na”, cu sensul familiar al lui „ia”, denumind personajul piesei care apare
într-o triplă ipostază: pescar, călător şi auditoriu.
Tema Tema ilustrează conflictul interior, strigătul tragic al individului însingurat, care
face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, neputinţa eroului de a înainta pe calea
libertăţii şi a asumării propriului destin, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate
şi necesitate, dintre sens şi nonsens, ca problematică filozofică existenţială.
Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic
Tabloul I Iona este pescar, este omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care
sugerează viaţa, libertatea, aspiraţia, iluzia şi chiar deschiderea spre un orizont
nelimitat. Iona este un pescar ghinionist, care, deşi îşi doreşte să prindă peştele cel
mare, prinde numai „fâţe” şi, pentru a rezolva neputinţa impusă de destin atunci când
vede „că e lată rău”, îşi ia totdeauna cu el un acvariu ca să pescuiască peştii care „au
mai fost prinşi o dată”, semnificând faptul că se refugiază în micile bucurii şi satisfacţii
pe care le mai trăise şi alte daţi. Din pricina neputinţei, Iona se simte un ratat, un
damnat.
Incipitul Incipitul piesei îl prezintă pe Iona care încearcă, strigându-se, să se
regăsească, să se identifice pe sine, cugetând asupra relaţiei dintre viaţă şi moarte: „-
Ce mare bogată avem! - Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe aici. - Cam câţi? -
Dumnezeu ştie: mulţi. - (Cu uimire) O sută? - Mai mulţi. - Cam cât a număra toată viaţa?
- Mai mulţi. - Atunci, cât a număra toată moartea? - Poate, că moartea e foarte lungă. -
Ce moarte lungă avem!”.
Marea e plină „de nade [...] frumos colorate”, care sugerează capcanele, sau tentaţiile
vieţii, atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra existenţei umane. Iona îşi
asumă această existenţă, deoarece „noi, peştii, înotăm printre ele (nade), atât de
repede, încât părem gălăgioşi”. Visul omului este să „înghită” una, pe cea mai mare, dar
totul rămâne la nivel de speranţă, pentru că „ni s-a terminat apa”.

Finalul Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă
să se lupte şi strigă după ajutor - „Eh, de-ar fi măcar ecoul!”, sugerând pornirea
personajului într-o aventură a cunoaşterii.
Tabloul al II-lea Tabloul al II-lea se petrece în „interiorul Peştelui I”, în întuneric, ceea
ce îl determină pe Iona să constate deprimat că „începe să fie târziu în mine. Uite, s-a
făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei”. Iona vorbeşte mult, logosul
fiind expresia supravieţuirii, „şi-am lăsat vorbă în amintirea mea” ca „universul întreg să
fie dat lumii de pomană”, el având aici ipostaza de călător, explorator pe drumul
cunoaşterii.
Monologul dialogat Monologul dialogul continuă cu puternice accente filozofice,
exprimând cele mai variate idei existenţiale, „de ce trebuie să se culce toţi oamenii la
sfârşitul vieţii”, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă „de ce oamenii îşi pierd timpul cu
lucruri ce nu le folosesc după moarte?”. Iona doreşte să se simtă liber, „fac ce vreau,
vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. Nu mi-e frică”. Prin intruziune
narativă şi flash-back, eroul îşi aminteşte povestea chitului, dar aceasta nu-l interesează
decât în măsura în care ar fi ancorată în real, dacă ar putea şti reţeta soluţiei de ieşire
din situaţia limită, reprezentată de „veşnica mistuire” a pântecului de peşte. Iona
găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi constată lipsă de vigilenţă a chitului,
apoi recomandă că „ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”, de unde
reiese ideea că este necesară o selecţie lucidă a lucrurilor, importante în viaţă. Exprimă
un şantaj sentimental („dacă mă sinucid?”) cu jovialitate şi înţelegere pentru imprudenţa
chitului, care e tânăr, „fără experienţă”, cuţitul sugerând o variantă, o cale de ieşire din
această situaţie anormală, „sunt primul pescar pescuit de el”.
Finalul În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască „o
bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească „pescăruşii mai Iaşi” şi
vântul. „Construcţia grandioasă”, singurul lucru bun pe care l-ar fi făcut în viaţa lui, ar fi
„această bancă de lemn” având „de jur împrejur marea”, comparabilă cu „un lăcaş de
stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Tabloul al III-lea Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care înghiţise,
la rândul său, Peştele I şi în care se află o „mică moară de vânt”, care poate să se
învârtească sau să nu se învârtească, simbol al zădărniciei, al donquijotismului. Ideile
asupra căruia meditează Iona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia omului în
lume, la ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: „dacă într-adevăr sunt mort şi-acum
se pune problema să vin iar pe lume?”. Oamenii sunt copleşiţi de viaţă şi-şi uită „fraţii”,
pierd din vedere faptul că sunt semeni şi sunt supuşi aceleiaşi condiţii de muritori,
„neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele”. Apar doi figuranţi care „nu
scot nici un cuvânt”, Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o
cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de
destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină.
Iona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca o
obligaţie, „aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?”. Viaţa aici,
înăuntru, în spaţiul restrictiv, impus, este plină de „umezeală”, nu este una sănătoasă
spiritual, benefică şi atunci se întreabă Iona de ce trebuie să ducă oamenii un astfel de
trai, „de ce-i mai mănâncă (chitul), dacă n-are condiţii?”. Iona devine încrezător, „o scot
eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă”, apoi scapă cuţitul şi se închipuie o mare şi
puternică unghie, „ca de la piciorul lui Dumnezeu”, o armă cu care începe să spintece
burţile peştilor, despărţind „interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei”. Iona rămâne
singur cu propria conştiinţă, gândind („stăteam gânduri întregi”) şi acţionând solitar în
lumea înconjurătoarei Apar în acest tablou motive literare noi, cu o simbolistică bogată:
gemenii, prezenţa ochilor care privesc şi cu care dialoghează interiorizat, reflexiv, întors
către sine. Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că „în viaţa lumii” există „o
clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la
mamă, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...”. Deşi i „s-a
întâmplat o mare nenorocire”, Iona iubeşte viaţa cu jovialitate şi tristeţe, ideea
repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: „Tu
nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu”, deoarece „ne scapă mereu ceva în
viaţă”, totdeauna esenţialul. Replicile se succed cu vioiciune şi amărăciune în acelaşi
timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, remarcă faptul că „scriu
nenorociţii, scriu”, cu speranţa naufragiatului de a fi salvat de cineva: „Cât e pământul
de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre
în mare după tine - nici unul”, însemnând că pe nimeni nu interesează necazurile tale,
te compătimesc, se uită cu milă, dar nimeni nu face nici cel mai mic gest de a te ajuta.
Finalul Finalul tabloului ilustrează o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizând
nenăscuţii pe care chitul îi purta în pântece: „Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec
[...] şi acum cresc de spaimă. [...] Vin spre mine cu gurile... scoase din teacă. Mă
mănâncă!”.
Tabloul al IV-lea Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”,
iar din el se vede la început numai „barba lui lungă şi ascuţită [...] care fâlfâie afară”.
Respiră acum alt aer, „aer de-al nostru - dens”, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe
„nasturii valurilor”, dar nu este fericit, pentru că „fericirea nu vine niciodată atunci când
trebuie”. Este singur în pustietatea imensă şi-şi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar
cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu
„aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată „până într-
atâta?”. Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de peşte, după care se zăreşte „alt
orizont” care este „o burtă de peşte uriaş”, apoi „un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte
geamuri puse unul lângă altul”. Meditând asupra relaţiei dintre om şi divinitate, Iona nu
are nici o speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire, „noi, oamenii,
numai atâta vrem: un exemplu de înviere”, după care fiecare se va duce acasă ca „să
murim bine, omeneşte”, însă „învierea se amână”. Drama umană este aceea a vieţii
apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate: „Problema e dacă
mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!”
simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir nesfârşit de necazuri, de neplăceri care
uneori se ţin lanţ. Toţi oamenii sunt supuşi aceluiaşi destin de muritor, toate „lucrurile
sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru”. În naivitatea lui, Iona voise să-şi
depăşească umila condiţie, aspirase spre o existenţă superioară, deşi ar fi trebuit să se
oprească la un moment dat „ca toată lumea”, iar nu să „tot mergi înainte, să te rătăceşti
înainte”. Iona încearcă să-şi prezică „trecutul”, amintirile sunt departe, înceţoşate
sugerând părinţii, casa copilăriei, şcoala, poveştile şi nu-şi poate identifica propria viaţă,
întrebându-se ce o fi fost „drăcia” aceea „frumoasă şi minunată şi nenorocită şi
caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”. Îşi aminteşte numele: „Eu sunt
Iona”. Constată că viaţa de până acum a greşit drumul, „totul e invers”, dar nu renunţă:
„plec din nou”, pe tot parcursul acestui monolog dialogat Iona aflându-se şi în ipostaza
de auditoriu. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei
burţi care ar semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria
captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă
regăsirea sinelui, cunoaşterea propriilor capacităţi de acţiune, concluzionând că „e greu
să fii singur” şi simbolizând un nou început: „Răzbim noi cumva la lumină”. Acest ultim
gest al lui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o părăsire voită a lumii
înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.
Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore,
Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea,
energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie limită se află numai în sine, în propria
capacitate de supravieţuire.
În concluzie, în parabola Iona, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin
ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Siomion: „Când un
poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin
Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi,
prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite
de lirism şi nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în
sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o
căutare spirituală”.
Horodiste
Tatal lui I.Druţă e din Slobozia, un sat
Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 1)
de răzeşi de pe malul Nistrului, aşezat puţin mai sus de
Soroca. Mergea vorba că satele de răzeşi de pe malurile
Nistrului au fost întemeiate de către domnitorul Ştefan cel
Mare. Răzeşii de aici erau arţăgoşi şi puternici, putând să
ţină piept invadatorilor până la sosirea oştilor domnitorului.
Tatăl scriitorului moştenise acel caracter. Badea Pentelei
era dintr-o familie de răzeşi, numeroasă, dar sărmană. Nu
făcuse şcoala, fiindcă situaţia familiară nu i-o permitea,
dar avea un talent la desenat, mai ales îi placea să
deseneze cai. De altfel, această dragoste pentru desen l-a
adus în Horodişte, unde lucra ca boiangiu. Aici, tocmai se
construise o biserică nouă. Soarta a făcut astfel, casa
mamei sale, Sofica, să fie în apropierea bisericii noi. De la
început i-a fost atrasă privirea de acel ”boiangiu
roşcovan”. Chiar dacă familia nu era de acord, Sofica a
plecat în Slobozia, unde s-a căsătorit. A avut noroc de o
soacră bună, care mereu a susţinut-o. După un timp,
batrânul Sioma Tverdohleb s-a împacat cu gândul, şi le-a
oferit pamânt, unde şi-au construit casa. Pentelei a
devenit horodiştean adevărat, însă nu îi plăcea că lumea îi
zicea Pentelei a Simioanei, Simioana fiind soacra sa.
Ion Druţă a gustat din plin din bunătatea cuvântului
”Mama”. El îşi descrie mama ca pe o fire mereu
zâmbitoare, veselă, muncitoare, şi energia căreia îi lumina
pe toţi. Ion era mezinul familiei, al patrulea copil, fără cele
două surori, care au murit de mici. De mic copil era
molipsit de fiinţa care i-a dat viata. Mereu o insoţea prin
sat, prin diferite gospodării, unde plecau pentru a mai
schima o vorbă. Mereu i-a plăcut să asculte conversaţiile
celor maturi sau, mai ales pătărăniile. Din copilărie, Ion
Druţă a rămas cu patima de a vedea mereu în jur o lume
senină.
Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 2)
Cu toate că erau patru frați, erau doi câte doi. Ion Druță și
sora Aniuta, care era cu 2 ani mai mare, erau încă copii și se
bucurau din plin de copilărie. Ceilalți frați, Pavel și Gheorghe,
erau deja flăcăi, primul era însurat și făcea armata. Micul Ion
făcea mereu ghidușii, jucându-se lânga biserica veche a
satului cu ceilalți copii. Într-o toamnă, când lumea i se părea
cea mai frumoasă, se trezește la poarta școlii de mână cu
mama. Ăia au fost primii săi pași în lumea cunoștințelor.
Primul necaz la școală a fost cu sora. Prima lună a fost bine,
pâna când au venit marile ploi de toamnă. Din cei douăzeci de
elevi, poate unul sau doi aveau cumpărate încălțări de la târg,
special pentru ei. Naratorul avea niște vechituri, care îi erau
mari, și mereu ramânea cu ele înglodat. La începutul drumului
școlar nu era un elev bun. Literele îi erau pocite și, nici cu
aritmetica nu stătea prea bine. Învățător în primele clase era
Pavel al Gafiței, un băiat înalt și frumos. Lui Ion cel mai mult îi
plăcea cum dascălul său scria litera ”D” în catalog,
considerând că prin acest gest învățătorul îi acorda o atenție
mai deosebită. După patru clase, familia Druță s-a mutat în alt
sat, iar Ion a pierdut legătura cu învățătorul și cu acel minunat
”D”. Peste 30 de ani, fiind deja la Moscova, va deschide cutia
poștală, unde din nou va întâlni acel nemaipomenit ”D”, iar pe
autor îl coplesesc din nou amintirile, și se bucură că scrisul
triumfă asupra timpului.
Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 3) Ion Druță învăța să scrie pe o tablă cu
grafit, fiindcă bani pentru caiete puțini aveau. Manualele erau și ele un
blestem al copilăriei. In clasa a doua sau a treia, Ion a rămas fără cartea
de citire, iar de alta nouă nu avea bani, fiindcă era iarnă și găinile nu
făceau ouă, așa că mama nu avea vreo sursă de venit. Vreo săptămână și
ceva nu a învățat nimic. Se ruga în gând ca să nu se vândă toate
manualele, ca să-i rămâna și lui unul. Pe ultimul manual, Harabagiu i l-a
întins cu o mișcare largă și fără a cere bani. Culoarea, mirosul și foșnetul
acelei cărțulii au rămas veșnice în amintirea naratorului. Cât despre
mama, mereu o visează stând lângă o vatră și punând lemne pe foc și,
ajuns împlinit, ar vrea să-i dea o mână de ajutor. Dintotdeauna grija ei
principală a fost pregătirea mesei. Cu puținul ce-l aveau era greu să
hrănească șase suflete timp de un an. Apoi, venea grijile sufletești,
fiindcă după șase zile de lucru venea duminica, când cocea colaci pentru
biserică. După grijile sufletești veneau grijile casei, fiindcă ca să fii în
rând cu toți horodiștenii, trebuia ca să faci gospodărie, iar la Crăciun sau
Paște trebuia să primești bine musafirii. O mare grijă a mamei era satul,
fiindcă ceea ce îi plăcea satului îi plăcea și ei. Mereu umbla cu ghicitul pe
la fetele unde umbla Gheorghe, fiul mijlociu, analizând viitoarea posibilă
noră și cuscri. Multe griji ale ei se concentrau și în jurul tatălui, fiindcă
mereu își făcea griji de câți bani va aduce acasă, și câți va cheltui, dacă va
ajunge acasă fără să se oprească la vreo cârciumă sau altele. Însă,
căpetenia tuturor grijilor era Pavel, fiul cel mai mare. El era marea
speranță a familiei. Făcuse câteva clase la un liceu industrial, și chiar
primea diferite burse. Însă, când nu a mai primit s-a înfuriat pe toată
Soroca și a părăsit liceul. Întors în sat s-a însurat și își avea casa la
marginea pădurii. Însurat fiind a fost luat la armată. A făcut armata la
București, în garda regală, unde la început a trăit vremuri grele. Într-o
noapte, când era de gardă, a scăpat arma jos și a defectat-o. Pentru asta a
fost bătut crunt, iar familia Druță a primit vestea cu multă durere și cu
frică că ar putea muri. La București nu a plecat nimeni, fiindcă nici
părinții, nici nora nu aveau bani și nu s-au putut înțelege cine să plece.
După ce-a ieșit din spital, s-a mai cumințit, ajungând caporal și făcea
santinela pe lânga teatre și librării. I-a apărut și patima cititului. Când
venea în sat, mereu aducea câte o valiză cu cărți, niște cărți mici și cu
coperta moale. Micul Ion a intrat cu adevărat în lumea cărților. Mai ales
îl copleșeau seria de romane „Femei celebre”, plăcându-i scenele unde
era acțiune, chiar dacă acele lecturi nu erau pentru vârsta sa.
Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 4)Pe
atunci concediile erau scurte. Bădica Pavel
venea de la regiment pentru câteva zile, apoi toți erau în așteptare. În
această situație, primirea și expedierea scrisorilor era un ritual sfânt.
Era un poștaș pentru 2-3 sate. El dispunea de o trasură, așa că venea
zilnic la primărie, ca să distribuie scrisorile. Ion era prea mic, așa că nu
era trimis la primărie după corespondență. Într-o primavară, când
mama era ocupată cu treburi casnice, l-a trimis pentru prima dată la
primărie. La început nu a vrut să se ducă, apoi i s-a făcut rușine că a
refuzat și s-a dus. Era primăvara devreme, asa ca erau niște gloduri
cumplite. Drumul spre primărie trecea printr-o râpă, numită râpa
Pacheloaiei. Încolo a trecut cu bine prin acea prăpastie noroioasă. Însă,
la primărie a stat până se înserase de-a binelea. Poștașul când a ajuns nu
a împărțit scrisorile, ci a trimis pe cineva după preot. Acesta primise o
scrisoare, precum că la București murise patriarhul și a înștiințat lumea
aflată acolo. Ion a venit în fugă spre casă, căzând de câteva ori prin
glodul din râpă. Ajuns acasă, plin de noroi, a comunicat vestea mamei.
Aceasta s-a întristat mult, deoarece era credincioasă. A doua zi, Ion nu
avea cu ce se îmbrăca pentru școală, dar dorea foarte tare ca să meargă,
așa că mama i-a găsit niște vechituri. La școală a citit celor prezenți o
poezie proprie despre moartea patriarhului. Chiar dacă era simplă, ea a
atras atenția lumii. Dovadă a fost că, în ciuda glodului din sat, ea a
circulat din om în om prin tot satul. Niște vecini tineri, pasionați de
poezie, i-au propus chiar ca s-o trimită la patriarhie. Și acum naratorul
se miră și nu își poate explica cum de i-a venit să scrie pentru prima dată
versuri. Sa fi fost oare de la citirea seriei ”Femei celebre” sau de la o
carte, ce se numea ”Genoveva”, pe care o adusese Gheorghe într-o seară,
și care a impresionat-o mult pe mama. Ori de la o întâmplare din
Arionești, unde un tânăr pădurar și-a ucis prima dragoste din gelozie.
Despre acea fată s-a făcut și un cântec, care circula pe malurile Sorocii.
Poate au pornit toate de la mâinile încremenite ale mamei, ce-l dezbrăca,
la aflarea veștii morții patriarhului. Naratorul nu își poate explica, dar a
fost cert că acea poezie a fost un început.
Horodiste” de Ion Druta(Capitolul 5) Cu toate că pamânturile din Horodiște erau
bune, un cernoziom bun și gras, în grădina casei părintești era un sol cleios și
cu lut. Nu era lut curat, ci cu paie și bucăți de sobe din casele risipite de pe acel
teritoriu. Ultima casa risipita a fost a bunicilor. În Horodiște au rămas puține
neamuri a familiei Druță. Cea mai apropiată era Vasiluța, o soră de-a mamei,
ce trăia în Sudarca. După ce s-a măritat cu Zinel Jitaru, un om blajin și foarte
cuminte, Ion și sora sa o vizitau des, fiindcă ea nu avea copii. Celelalte surori
ale mamei se măritaseră în sate mai îndepărtate. Dintre frații mamei, Pavel
cazuse în Primul Război Mondial, Petrea trăia în Horodiște, avea o vârstă
înaintată, iar naratorul nu-l prea ține minte. În schimb, pe Vanea, un bărbat
josuț, bine legat, cu un par negru și foarte inimos, îl știa bine, fiindcă acesta se
dușmănea mult cu tatăl său. Nașul Vanea se căsătorise cu una Zinovia, o
vădană înstărită, însă nu erau înscriși, fiindcă Zinovia nu dorea să piardă
pensia ce-o primea pentru soțul căzut în război. Când tatăl o bătea pe mama
lui Ion, ea mereu fugea la Vanea. Odată a venit la el în plină noapte și pe o
ploaie mare, iar el a primit-o și a liniștit-o. A doua zi, nașul Vanea a venit și a
făcut un mare scandal, încât în curtea casei naratorului, s-au adunat o parte
din sat.Într-o iarnă, așa cam după Anul Nou, nașul Vanea a căzut foarte bolnav,
având niște fierbințeli mari, și își pierdea des cunoștința. A fost dus la vreo 30
de verste, la spitalul din Zgurița, și după câteva săptămâni a murit acolo.
Penru prima și ultima dată s-au întâlnit împreună toate surorile mamei.
Firește, durerea morții fratelui era mare, dar mai rămânea în urma sa o
frumoasa avere, iar o mare problemă devenise locul unde va fi înmormântat.
Din cauza că avea tifos, nu putea fi adus în Horodiște, așa că averea sa îi
rămânea Zinoviei. Sorile l-au bătut la cap pe tata să aducă sicriul, fiindcă din
cauza gerului și a viscolului, dar și a bolii infecțioase, nimeni nu dorea să plece
la drum lung. Naratoru parcă îl vede și acum, cum stă în sanie, alături de
Zinovia, și cum pleacă pe acel viscol după sicriu. A trecut o zi și o noapte, iar
tatăl nu mai venea, mama nefiind în apele ei. Surorile, însă, se gândeau că el a
ajuns la o înțelegere cu văduva. Tatăl s-a întors a treia zi, ostenit și cu caii
foarte slabi. După acea întâmplare în ocolul casei au mai apărut vreo cinci
oițe, gurile rele spunând că acesta a fost prețul înțelegerii cu nașa Zinovia. La
început, Ion își întrebă tatăl ce s-a întâmplat în acele zile cât a fost plecat, dar
el nu dorea să-i răspundă.Apoi, peste mulți ani, la vatra sobei, nu mai
pomenea de Zgurița, fiindcă, fiind deja trecut prin viață, nu a mai vazut pe
cineva la fel de curajos ca tatăl. Să facă drum lung, pe un viscol cumplit, să sape
o groapa în pământul înghețat, să înmormânteze un om cu care mereu s-a
dușmănit, și mai ales să se aproprie de un sicru al unui bolnav de tifos, i se
parea ceva ireal si măreț, iar acele cinci oițe, chiar nu aveau un asemenea pret.