MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

I.P. CENTRUL DE EXCELENTA IN ENERGETICA SI ELECTRONICA

Specialitatea : Rețele de Calculatoare

STUDIU INDIVIDUAL
La disciplina : FILOSOFIE
Tema lucrării: Filosofia în Antichitate

A efectuat elevul gr. RC-0120: Leahu Mihai RC-

0120

A verificat: Bucătaru Igor

 CHIȘINĂU 2022
Prima etapă semnificativă în istoria originii și dezvoltării gândirii filosofice este
filosofia antică. Strămoșii săi sunt vechii greci și romani. Filosofi antici au fost
primii care au stabilit întrebările eterne de interes pentru om: din ce provine tot
întregul din jur, libertate, nașterea și moartea, destinul omului, datoria morală,
frumusețe, înțelepciune, prietenie, dragostea, fericirea, demnitatea persoanei.
Aceste probleme sunt încă relevante astăzi. Fundamentul pentru formarea și
dezvoltarea gândirii filosofice în Europa a fost servit de filosofia antică.
Principalele probleme rezolvate de filosofia antică, etapele dezvoltării sale ca
știință și dezvoltarea gândirii filosofice antice grecești și romane, pot fi distinse
în mod condiționat în patru etape importante.

Prima perioadă fiind cea pre-Socrațiană ce se încadrează în secolele VII-V

î.Hr. Este reprezentată de activitățile unor școlilor Grecești, așa ca școala Eleatic
și Miletus, Heraclitus din Efes, Pitagora și discipolii săi, Democritus și
Leucypus. Ei s-au ocupat de legile naturii, de construcția lumii și a Cosmosului.
Semnificația perioadei pre-Socrațiene nu poate fi supraestimată, deoarece
tocmai filosofia antică din acea perioadă a influențat în mare măsură dezvoltarea
culturii, vieții publice și sfera politică în Grecia antică.

Cea de-a doua perioadă fiind perioada Clasică, dintre secolele V-IV î.Hr.
O caracteristică a acestei perioade este apariția Sofiștilor. Ei și-au schimbat
atenția de la problemele naturii și cosmosului la problemele umane, au pus
bazele logicii și au contribuit la dezvoltarea retoricii ca știință. În plus față de
soțiști, filozofia antică timpurie în această perioadă este reprezentată de numele
lui Aristotel, Socrate, Platon, Protogor. În același timp, începe să se formeze
filosofia romană.

În perioada dintre secolele IV la II î.Hr. în filozofia antică apare a treia

etapă, etapa Elenă de dezvoltare. În acest moment apar primele sisteme
filozofice, adânc în conținut, apar noi școli. Reprezentanții perioadei Elenistice
trec la soluționarea problemelor etice și moralizează tocmai în momentul în care
cultura elenă este în declin. Numele Epicurus, Theophrastus și Carneades
reprezintă această etapă în dezvoltarea filosofiei.

Cu începutul erei noastre, secolele I-VI, filozofia antică intră în ultima sa

perioadă de dezvoltare. În acest moment, rolul principal în lumea antică aparține
Romei, sub influența căruia este Grecia. Formarea filosofiei romane este
influențată în mare măsură de scena greacă, în special a elenismului. În filosofia
Romei se formează trei tendințe principale - epicureanismul, Stoicismul și
Scepticismul. Secolul al III-lea și al IV-lea, timpul apariției și dezvoltării unei
noi direcții în filozofia antică - Neoplatonism, al cărui strămoș a fost Platon.
Ideile și concepțiile sale au influențat în mare măsură filozofia creștinismului
timpuriu și a filozofiei Evului Mediu. Așadar, a existat o filozofie antică, etapele
de dezvoltare a căror dezvoltare a generat idei interesante: ideea unei legături
universale a tuturor fenomenelor și lucrurilor existente în lume și ideea
dezvoltării infinite.

„Epoca de aur”
și cei trei mari filosofi clasici
ai Greciei Antice.

Socrate este considerat tatăl filozofiei occidentale pentru că și-a centralizat

filosofia doar asupra ființei umane, distingând astfel studiile gânditorilor
presocratici asupra naturii.

Născut în 470 î.Hr. lângă Atena, dintr-o mamă moașă, Fenaret, și un tată pietrar,
Sophronisque, Socrate a fost uimit că nu a lăsat absolut nicio scriere; Platon,
principalul său discipol, este filosoful prin care îi cunoaștem cel mai bine
învățătura și metodele sale. Cu toate acestea, din viața sa, cea mai de încredere
mărturie se găsește în Memorabilele lui Xenophon, un alt discipol al lui Socrate.

Un eveniment l-ar fi cufundat definitiv în filozofie: vizita unuia dintre prietenii

săi la oracolul din Delfi. Acest prieten, întrebând oracolul care era cel mai
înțelept dintre oameni, a răspuns că însuși Socrate a fost cel care l-a supărat
profund pe acesta și a decis „convertirea” sa.

El a frecventat sofiștii ( Hippias, Protagoras...) și a discutat adesea cu ei pentru

a-și demonta pseudo-știința.

Metoda lui Socrate poate fi rezumată într-un singur cuvânt: Maieutică sau „arta
de a naște”. El a susținut de fapt că, deși ignorant, era capabil, datorită modului
său de a pune întrebări, să facă mintea interlocutorilor să dea naștere unor
cunoștințe pe care le purtau deja în ele fără să le știe. El a numit această metodă
„maieutică” pentru a face o paralelă cu profesia mamei sale.

Doar Socrate poseda și o artă de respingere, care consta în împingerea punctului

de vedere al interlocutorului său cât mai mult posibil, până când a dus la
consecințe contradictorii, care arătau în mod clar falsitatea punctului de vedere
de plecare. În acest fel, a reușit să-l facă să-și schimbe punctul de vedere
folosind numai rațiunea, fără artificii retorici.

Socrate a spus că deține un demon adică o voce interioară (și nu un demon în

sensul rău al cuvântului), o putere superioară care uneori îl împiedica să facă
ceva ce dorea. . Astfel, se spune că într-o zi, Aristipp din Cirena i-a trimis
douăzeci de mine de argint și că Socrate i-a trimis înapoi cu pretextul că
demonul său i-a interzis să facă acest lucru.

Platon s-a născut la Atena în 427 î.Hr. și a murit în același oraș în 348 î.Hr. El
provenea dintr-o familie aristocratică ateniană și a început să scrie tragedii. Are
doi frați, Adimante și Glaucon, și o soră, Potone.

În 407 î.Hr., a făcut o întâlnire decisivă în persoana lui Socrate, ale cărui
învățături le-a urmat timp de opt ani, până la moartea acestuia din urmă în 399
î.Hr. În urma acestei întâlniri, el va renunța la toate primele sale scrieri, pe care
le va arunca în foc.

Era atât de sătul de condamnarea lui Socrate, încât nu a participat la ultimele

clipe ale stăpânului său; cu toate acestea, el a transcris acest moment intens în
dialogul său intitulat Phédon.

După aceea, a plecat într-o călătorie în Megara, în Egipt și apoi în Sicilia. A fost
primit la curte de Dionisie cel Bătrân, tiran din Siracuza care, gelos pe succesul
filosofului cu oaspeții săi, l-a trimis înapoi în Grecia. Silit să se oprească la
Aegina, în război cu Atena, a fost vândut ca sclav și eliberat prin plata poștelor
sale de către Annicéris, unul dintre prietenii săi.

Socrate se află în centrul filosofiei lui Platon, „sclavul său conceptual”, el este
principalul socratic. Dialogurile scrise sunt o expunere a figurilor celebre ale
vremii și ale montării teatrale exercitate anterior de filosof. Cu toate acestea,
autorul are această particularitate că nu-și dăruiește un rol în propriile sale texte,
este adevărat că, în cea mai mare parte, el nu este martorul direct.

Teoria ideilor lui Platon este, cu siguranță, cu „alegoria peșterii”, cel mai
cunoscut dintre concepțiile filozofice, și probabil cel mai utilizat, dacă opera sa a
fost păstrată în mare măsură, aceasta se datorează absorbției creștine a teoriei.
Ideile sunt prezente din toată eternitatea și nu sunt deloc inventate. Platon credea
în metempsihoză, el fiinf inspirat în acest punct de pitagoreici, adică într-o
reîncarnare ciclică a sufletului. Corpul este doar un recipient temporar, sufletul
este etern. La moarte, sufletul este descarnat și merge, liber, în lumea Ideilor,
apoi se reîncarnează la naștere, în lumea sensibilă.

În același mod, în „Republica”, Platon nu concepe un alt personaj mai demn de

a guverna un oraș decât un filozof, întrucât acesta pare a fi singurul capabil să
contemple Ideile, substanțe obiective. El ia, de exemplu, civilizația Atlantidei,
potrivit lui, cuprinsă de 9000 de ani și care a folosit concepția sa politică despre
oraș.

Cel mai faimos discipol și apoi critic al său a fost Aristotel, pe care l-a poreclit
„Cititorul”.

Aristotel s-a născut în 384 î.Hr. în Stagira, Macedonia și a murit în Chalcis,

Eubea, în 322 î.Hr. Tot ceea ce știm despre viața sa ne vine de la autori terți care
sunt semnificativ îndepărtați în timp, acesta este motivul pentru care este
cunoscut doar în linii mari. Tatăl său Nicomaque era medicul lui Amyntas al III
al Macedoniei; mama lui, moașă. În jurul vârstei de optsprezece ani, s-a mutat la
Atena, unde a intrat în Academia lui Platon. Fiind remarcat de inteligența sa,
vine să dea lecții cu autorizarea stăpânului său. Dar, în curând, își dă seama că
ideile lui Platon nu sunt ale lui și se rupe de învățăturile primite la Academie.
Aristotel a avut credință doar în capacitatea sa de a colecta totul și de a învăța
totul, de unde remarcabilul eclecticism al filosofului; în schimb, Platon nu
privea favorabil cunoștințele enciclopedice, avea tendința de a crede că
încercarea de a colecta toate cunoștințele era inutilă și de a crede că Ideile erau
singura cunoaștere care conta. Aristotel va deveni cel mai bun critic al său.

A rămas la Atena până la moartea lui Platon în 348 î.Hr. De acolo s-a alăturat
unui fost coleg de clasă, regele Hermias, la Assos din Aeolid. A început să
studieze botanica acolo, în același timp, s-a căsătorit cu fiica sau nepoata
adoptivă a lui Hermias, Pythias.

La moartea lui Hermias, el s-a întors în Macedonia și a devenit tutorele lui

Alexandru cel Mare, nepotul lui Amyntas al III. La curtea din Pella, el se
împrietenește cu mulți oameni, Văduv, se căsătorește cu Herpyllis, care îi va da
un fiu pe nume Nicomaque.

Întorcându-se la Atena, nemulțumit de Xenocrates, succesorul lui Speusippe ca

învățat al Academiei, Aristotel a decis să creeze școala peripatetică, pe care a
înființat-o lângă Liceu în 335 î.Hr.

Când Alexandru cel Mare a murit în Babilon în 323, Aristotel s-a temut de viața
sa și a fugit din Atena, s-a retras pe o insulă pentru a „scuti atenienilor un al
doilea atac asupra filozofiei”. A murit în anul următor.

Dintre operele lui Aristotel, doar vreo cincizeci din cele 400 pe care le-a scris au
ajuns la noi. Era interesat de tot ceea ce putea studia, iar filosofia sa poate fi
împărțită în trei părți: filosofia teoretică, filosofia practică și filosofia poietică.
Partea teoretică, adică „care are ca obiect căutarea dezinteresată a cunoașterii și
adevărului” este la rândul ei împărțită în fizică, matematică și teologie, filozofie
practică în economie, etică, politică și retorică, poietică include toate activitățile
care produc o lucrare.