Dinu, Mihai COMUNICAREA : repere fundamentale Edifia a Il-a BCU Cluj-Napoca Redactor: ISABELA POPOVICIU Coperta: MARIANA PAVELESCU SUMANARU (llustratia copertei reproduce pictura ,ULEI PE PANZ.A" UUBOV POPOVA (1889-1924) CUVANT INAINTE Comunicarea - un cuvant aflat astazi pe buzele tuturora, inrudita etimologic cu o stafie care, potrivit unui manifest de frisonant& amintire, incepea in urm& cu vreun secol si jumatate sa bantuie prin Europa, comunicarea s-a dovedit, in cele din urma, mai puternica decat aceasta. Comunismul s-a straduit din rasputeri ca, desi milita, in teorie, pentru solidaritate sociala, si impiedice comunicarea dintre oameni, atomizand societatea si ingradind, pe diferite cai, accesul la informatie. Zadamnic. O carte a lui Bernard Miege, tradusa recent si in romaneste, e intitulata, pe bund dreptate, Lumea cucerita de comunicare. O alta, a lui Ignacio Ramonet, se cheama insa Tirania comunicarii Doua fefe ale medaliei; pe avers, in locul pajurei, porumbelul calator, purtator de vesti bune, mesager al infelegerii intre oameni pe revers insa, chipul unui oricdnd posibil Big Brother, caruia tot progesul mijloacelor de comunicare ii pune la dispozitie instrumentele controlului gi ale manipularii, S& ne temem de comunicare? in inchisori si lagire, nenumarafi semeni de-ai nostri -au pus viefile in pericol pentru a comunica intre ei sau cu cei din afara spatiului concentrajionar. Fiindca fra comunicare e peste putin Si trfiesti Te poti lipsi o vreme sau pentru totdeauna de cuvantul scris i chiar de cel rostit, dar nu si de alte nenumarate forme ale comunicarii’ un suras, oglindirea in privirile unei fi 1¢ dragi, © melodie ‘murmurati, rugiciunea, Numai infelegdnd exact natura irtutile comunicarii, devenim constienti de masura in care depindem de ea. La fel cum planta e fcut& din luming, cAci nu ar fi putut exista in afara fotosintezei, persoana umand e facut din comunicare, Ne-am fi putut oare numi oameni in absenta oric&rui schimb de mesaje cu alte fapturi asemeni noua? intrebarea e, fireste, retoricaExtensiunea si varietatea ipostazelor comunicarii obliga ins Ia 0 selectie, Aga se face c& majoritatea cArfilor care apar pe aceasti tema privesc subdomenii strict delimitate; comunicare mediatica, comunicare organizational tehnici argumentative, pragmatic’ lingvistici, kinezica, proxemica. in cei mai bine de trei ani care au trecut de la aparitia primei edi ia lucrarii de fata, bibliografia de limba romani a domeniului s-a imbogatit cu un mare numar de asemenea volume, constind atat in traduceri din autori strdini, cat si in contributii romanesti originale. Fie ci se adreseaz specialistilor din domen precum relafiile publice, presa, publicitatea, marketingul, fie c& urmarese initierea publicului larg in cateva dintre strategiile comunicafionale cele mai utile in raporturile interumane, acestea prezinta ins, aproape far’ exceptie, acelasi caracter sectorial Cartea de fafa urmareste un obiectiv diferit, Avand la bazA cursul de teorie a comunicarii pe care autorul il tine de mai bine de un deceniu la Universitatea din Bucuresti, ea incearca, fi aaspira la exhaustivitate, si acopere un spectru cit mai larg de aspete ale atat de diversei problematici comunicafionale. Incursiunile in filozofie, istorie, etologie, matematici, tehnic: teatru, cinematograf si chiar, spre final, in teologie nu constituie aici doar simple exemplificari ilustrative, ci insasi esenta demersului auctorial. Tocmai inexistenfa inca, pe piata romaneasca de carte, a unei alte abordari de acest gen, precum si epuizarea rapida a celor trei tiraje ale primei editii au determinat Editura Algos s& isi asume sarcina reeditirii lucrarii, Rog conducerea editurii si pe redactorul de carte, doamna Isabela Popoviciu, s& vada in aceste rdnduri si o expresie a recunostinjei mele. Autorul Octombrie 2000 Extensiunea si varietatea ipostazelor comunicarii obliga insi la o selectie. Asa se face ci majoritatea cArfilor care apar pe aceasti tema privesc subdomenii strict delimitate: comunicare mediatica, comunicare organizafional tehnici argumentative, pragmatic’ lingvistic’, kinezica, proxemicd. in cei mai bine de trei ani care au trecut de la aparitia primei editii a lucririi de fata, bibliografia de limba romana a domeniului s-a imbogafit cu un mare numar de asemenea volume, constind atat in traduceri din autori strdini, cat si in contributii romanesti originale. Fie ca se adreseazi specialistilor din domenii precum relatiile publice, presa, publicitatea, marketingul, fie c& urmarese initierea publicului larg in cdteva dintre strategiile comunicationale cele mai utile in raporturile interumane, acestea pres nta insd, aproape fara exceptie, acelasi caracter sectorial Cartea de fafa urmareste un obiectiv diferit, Avand la baz& cursul de teorie a comunicarii pe care autorul il tine de mai bine de un deceniu la Universitatea din Bucuresti, ea incearcd, fara a aspira la exhaustivitate, s& acopere un spectru cét mai larg de aspete ale atat de diverse problematici 2comunicafionale, Incursiunile in filozofie, istorie, etologie, matematica, tehnicd, pictura, muzica, teatru, cinematograf si chiar, spre final, in teologie nu constituie aici doar simple exemplificari ilustrative, ci insdgi esenfa demersului auctorial Tocmai inexistenfa inca, pe piafa romaneasca de carte, a unei alte abordari de acest gen, precum si epuizarea rapida a celor trei tiraje ale primei editii au determinat Editura Algos s& isi asume sarcina reeditirii lucrarii, Rog conducerea editurii si pe redactorul de carte, doamna Isabela Popoviciu, s& vada in aceste rdnduri si o expresie a recunostinjei mele. Autorul 1, COMUNICAREA: DIFICULTATILE UNEI DEFINITIL De la Aris constituie un ‘otel incoace, intocmirea unui tablou general al stiinfelor continua proiect mereu deschis, Caci, pe masura progreselor cercetarii stiinfifice, se ivesc nu numai necesitatea definirii unor domenii si discipline noi, ci si cerinfa reconsiderarii periodice a raporturilor reciproce dintre cele existente (modificarea frontierei dintre fiziea i chimie, 0 data cu descoperirea suportului microfizic al proprietatilor macroscopice ale substanfelor, e poate exemplul cel mai la indeména pentru ilustrarea acestui proces). De aici caracterul provizoriu, vesnic susceptibil de revizuiri, al oric&rui demers taxinomic, cea ce nu pare a fi insi de natura sa demobilizeze initiativa, specific umana, de a opera clasificari oriunde este ceva de clasificat. Se cauté astfel, in continuare, criteriile cele mai judicioase de delimitare a domeniilor cunoaster jtate in care argumentele de ordin filosofic act cedeaziiastizi tot mai mult locul celor tindnd de logica interna a stiinfelor insesi. Dar pentru ca acest partaj inter disciplinar si poat avea loc, o premis& indispensabila este ca obiectul fiecdrei stiinfe si fie precizat fara echivoc. © atare conditie pare att de elementara incat s-ar zice ci ea nici nu ar mai trebui adusa in discutie. $i totusi, de cand lumea, au existat discipline care au intampinat dificultafi deloc neglijabile in a-si circumscrie domeniul si in a-si explicita obiectul de cercetare. Este evident, de pilda, cA geologului sau lingvistului le e cu mult mai usor s explice cu ce se ocupa decat filosofilui sau matematicianului, Pentru acestia din urma, definirea propriului obiect de studiu ridica probleme atat de delicate incat tinde sa se transforme ea insagi intr-o ramura de cercetare distincta (subordonata, respectiv, gnoseologici, in primul caz, si metamatematicii, in cel de al doilea), In ceea ce priveste relativ recenta teorie a comunicarii, tocmai aparenta claritate a denumirii noii discipline s-a dovedit a ascunde o capcand, intrucét aducea cu sine treaga incdrcatura de ambiguitaji si conotafii acumulate de-a lungul vremii de cel de al doilea termen al sintagmei, intr- adevar, aflat intr-o spectaculoasd crestere de popularitate, atat in limbajul uzual cat si in terminologia tunor tot mai diverse domenii ale stiinfelor sociale (si nu numai), conceptul de comunicare deruteaz 3prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanent sursi de confuzii si controverse. In dorina de a infelege si, eventual, controla acest proces de proliferare semanticd, cercetatorii americani Frank E.X. Dance si Cari E. Larson au incercat, in urma cu aproape douizeci de ani, si autori, limitandu-se la cele mai adune intro carte definitiile comunicarii propuse de diferiti [32]. Ei in care lucrarea citati circula sub forma de pre-print, au si inceput si se fact auzite obiect reprezentative 126 (!) de formuli , in ciuda acestei offerte atat de generoase, inca din faza le specialistilor de diferite formatii, pe care nici una dintre propunerile retinute de cei doi nu era de natu sa Ti satisfacd, S-a evidenfiat cu acel prilej faptul c4, in aproape fiecare sub-domeniu al biologiei, sociologiei sau stiintelor informatiei (ciberneticd, telecomunicatii ete), termenul este utilizat intr-o izata, aflata nu © dat acceptiune particulars, speci divergenta cu sensul incetafenit in alte sectoare ale cunoaster Pentru un biolog ca Edward O, Wilson, ,comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participangi". E de la sine injeles de ce o atare definitie are toate motivele si ii nemulfumeasci deopotrivi pe informaticianul interesat de comunicarea dintre worganisme " sau ,celule” nevi, ba chiar anorganice, in al ciror comportament criteriul adaptarii la mediu devine inoperant, si pe psihologul sau sociologul care nu concep comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta, chiar dac& nu intotdeauna constient de informatia pe care o vehiculeaza Acesti din urma specialisti ar fi, probabil, inclinati sa accepte, mai degraba, definitia avansata de Cari 1. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley : ,Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor i indivizi (auditoriul)". Totusi ei nu vor putea si nu observe c& postularea preponderentei comuni verbale se afla in vadita contradictie cu rezultatele recente ale cercetarilor din campul kinezicii, potrivit carora persoanele aflate in interactiune nemijlocita isi transmit cu precadere mesaje non-verbale Acestea sunt e ate la circa 65 % de Ray Birdwhistell, care are in vedere numai limbajul gestual, si Ja nu mai putin de 93 % de Albert Mehrabian (94), care include in aceasti categorie si parametii vocali de tipul intonatiei, ritmului, inaltimii, volumului sonor ete, ce insofesc expresia verbald, fra a apartine planului lingvistic propriurzis. In plus, nu trebuie uitata larga gama de situatii in care oamenii sunt nevoiti si comunice prin mijloace exclusiv non-verbale, ca in cazul mutismului sau al surditatii unuia dintre parteneri, in cel al aloglotiei interlocutorilor sau al unor contexte situafionale particulare, ca distanta excesiva, un zgomot de fond puternic, interdictiile cu sau religios, ori acter magic constrangerile de ordin ludic/artistic, precum in jocurile de societate bazate pe mimarea unor acjiuni sau in spectacolele de pantomima, Chiar ficand abstractie de toate acestea, riméne neacoperit de definitie vastul domeniu al comunicarii animale, ce face obiectul preocuparilpr etologiei si care, cu 4exceptia verbal fii* neconstientizate a pasdrilor imitatoare (papagalul, corbul, graurul, pasérea-liré), nu cunoaste ipostaza lingvistic’ (deca, cel mult, in fabulé sau basm !), De asemenea, trebuie ‘mengionat faptul c& nu orice comunicare urméreste s& provoace modific&ri comportamentale, cum las Si se infeleaga definitia citata. Muzica sau artele plastice constituie mijloace puternice de influenfare a constiintelor si de modelare a afectivitatii, fara ca in intentiile artistului mitator s& stea si impunerea sau micar sugerarea unor schimbari in conduita receptorului. In fine, referirea la destinatarii comunicarii in termenii alteritafii (,a schimba comportarea altor indivizi*) exclude, in mod arbitrar, din domeniul de definitie importanta zona a comunicari intrapersonale (dialogul interior). incercarile de a largi cadrul definitiei, pentru a acoperi astfel exigentele particulare ale cat mai multora dintre disciplinele interesate de problemele comunicarii, nu au condus nici ele la rezultate mai fericite, In viziunea lui Charles Morris, sfera conceptului de comunicare, definit ca ,punerea in comun, impartisirea, transmiterea unor proprietiti unui numar de lucruri" se extinde pana la a cuprinde tipuri de interactiuni ce nu mai au nimic de a face cu informatia. Filosoful american i ilustreaza el insusi definitia cu exemplul surprinzator al unui radiator care isi .comunica” cAldura obiectelor din spatiul ambiant. $i pentru a limpezi lucrurile, adaugi definifiei precizarea ci orice mediu care serveste acestui proces de punere in comun e un mijloc de comunicare : aerul, drumul, telefonul, limbajul” (apud [53], p. 11). O privire atenta ar putea decela indaratul acestei opinii singulare 0 anume presiune exercitata de grila perceptiva a limbajului, recte 0 manifestare a postulatului cunoscut sub numele de ,,ipoteza Sapir-Whorf ({117], [134]). Potrivit acestei conjecturi, imaginea pe care ne-o formam asupra realitatii depinde esentialmente de limba pe care o vorbim. Or, dupa cum se stie, engleza (ca, de altfel, si limba francezA) nu posed un cuplu de cuvinte care si marcheze distinctia, existent in romaneste, dintre comunicare si comunicafie. Pentru vorbitorii de limba romana, autobuzul sau metroul sunt mijloace de comu nicatie, iar logosul si melosul— mijloace de comunicare, termenii nefiind intervertibili, decat cu riscul de a se crea confuzie sau efecte comice, Cand Charles Morris numeste drumurile .means of communication", el se refera la calitatea lor de cdi de comunicatie, nofiune diferita de cea de cale de comunicare, din sfera céreia fac parte, bundoara, posta sau telefonul. Pentru roman, © marfa se transporté pe o cale de comunicatie, in timp ce o stire se transmite pe o cale de comunicare si nu invers, Aerul; mentionat de Morris, poate fi si una si alta, dupa cum serveste transportului de marfuri gi pasageri sau difuwzArii in spatiu a cuvintelor pe care le rostim, Distincfia de mai sus e importanta si pentru cA atrage atengia asupra erorii freevente de a discuta despre transmiterea mesajelor, adicd despre comunicare, in termenii metaforei transportului, Din perspectiva acesteia, cuvintele sunt presupuse a purta intelesuri, imagine ingelatoare, intrucat vorbele nu igi contin sensurile, acestea neexistind decat in mititea celor care le utilizeaz’. Cuvantul rostit nu e nimic altceva decat un semnal care, o dat ajuns la un receptor, poate sau nu si iste in mintea acestuia un injeles, strict conditionat ins de cunoasterea unui cod anume, in absenfa cAruia comunicarea estede romanul care le pronun{a, tocmai din pricina non-identitafii codurilor lingvistice ale celor doi imposibila. Cuvintele mal sau n sunt infelese si de un francez, dar intr-un mod diferit de cel dor interlocutori, dovada cA termenii respectivi nu sunt purtatori de semnificatie, ci constituie doar simpli stimuli, menifi s& destepte in mintea receptorului, printr-un mecanism asociativ specific, inelesuri, de dorit cat mai apropiate de cele avute in vedere de catre emititor. incercénd si dea seama deopotriva de n, defi \cApatoare, si deci inoperanté, dar mai si incurajeaz acceptiunea de ,comunicare" si de cea de ,comunicatie" a anglo-saxonului communica tia lui Ch. Mortis nu numai c& devine prea confiuziile privind natura reali a proceselor de semnalizare si semnificare. De altfel, definitiile deficitare sub raportul pertinentei, de tipul celei mai sus citate, au pufine sanse de a sepa de ironiile confratilor, asa cum s-a intmplat cu aceea datorata profesorului britanic de telecomunicafii Colin Cherry, autorul uneia dintre primele lucriri de teoria comunicdrii din literatura mondial a domeniului [25]. Remarcabili prin concizia ei (,Comunicarea este ceea ce leagi organismele intre ele"), formularea propusi de acesta i-a prilejuit lui Louis Forsdale ([53], p. 11) observatia critic-glumeata c&, in litera definijiei, si lesa cu care ne scoatem céinele la plimbare ar constitui tot 0 forma de comunicare. De fapt, daci depisim efectul comic al reprosului adus de Forsdale si judecdm Iuerurile mai la rece, putem observa c relatia lesei cu comunicarea nu e, nici pe depart, atat de arbitrara pe cat pare la prima vedere. Chiar daca, ce-i drept, lesa in sine nu este comu- nicare, ea stabileste o legatura comunicafionala, in masura in care le d& ocazia, atat st&panului, cat si céinelui sd-si transmit, prin mijlocirea unor smucituri semnificative, informatii relative la intentiile proprii de deplasare, sugestii privind planurile de actiune pentru viitorul imediat, atentionari sau avertismente, care toate sfirgesc prin a transforma banalul obiect intr-un autentic canal de comunicare, in lipsa cdruia aceleasi mesaje ar fi trebuit sA-si caute o altd forma de codificare si transmitere (ca, de exemplu, fluieraturile sau apelul verbal, de o parte, Litratul, mardielile, ori guduratul persuasiv — de cealalta). Precum se vede, justa cumpand dintre definitia precisa, dar restrictiva, care nu-1 satisface decat pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumseris, si cea cu caracter general, dar vaga, de care, pana la urm, nu e nimeni muljumit, riméne dificil de realizat, Nici cir-cularitatea definitiilor din dicfionarele explicative (DEX-ul defineste pleonastic comunicarea ca ,actiunea de a comunica si rezultatul ei") si nici pseudo-rezolvarile care muta problema in alta parte (pentru Warren Weaver, de pilda, comunicarea reprezinta ,totalitatea proceselor prin care © minte poate si o afecteze pe o alta", ceea ce revine la inlocuirea unui impas cu altul, c&ci mintea nu e mai lesne de definit decat comunicarea) nu par s ofere un rispuns satisfacdtor problemei noastre. Complexitatea acesteia s-ar reduce, fireste, dacd, f’cind abstractie de comunicarea animals si de cea dintre artefacte, ne-am margini la definirea numai a comunicarii interumane, dar nici aici lucrurile nu merg chiar de la sine. Un punct nevralgic este, indiscutabil, problema intentionalitafii 6Raspunsul la intrebarea dac& putem vorbi de comunicare si atunci cand scurgerea de informatie este involuntara desparte teoriile comunic&rii in dou mari clase Cea dint de i ar putea fi ilustrati de semiologia comunicarii, asa cum a fost ea dezvolta semioticienii Eric Buyssens, Jeanne Martinet, Georges Mounin si Louis Prieto ([10], p. 51). Acesti autori isi structureaz teoria pe distinctia fundamentala dintre semnal si indiciu, numai cel dintai presupunand existenta unei intentionalitati din partea emiitorului, Paloarea bruscd ce invadeazi chipul cuiva este doar un indiciu al sentimentelor incercate, pe cand o chemare in ajutor reprezint& un semnal explicit, un act deliberat sAvarsit intr-un scop precis, Cele dou aspecte nu sunt insé intotdeauna usor de separat: intr-un strigit de groazi, e greu si precizim ce este reactie spontand, rspuns reflex la uri stimul exterior, nesupus controlului constient al subiectului, si ce — apel in vederea interventiei semenilor si deci comunicare intentionata, Potrivit autorilor citati, nu suntem indreptatifi sA vorbim de comunicare decat in cazul semnalelor, studiul indiciilor fiind rezervat unei discipline aparte semiologia semnificari La polul opus s-ar situa Scoala de la Palo Alto, in cadrul cAreia au fost elaborate renumitele .axiome” ale comunicarii, asupra cArora vom reveni intr-un capitol urmator (8). Prima dintre ele, datorata cercetitorilor Paul Watzlawick, Janet Beavin si Don Jackson ([131], pp. 45-47), postuleaza c& shon-comunicarea este jposibila", atta vreme cat infajisarea, vestimentatia, mimica, pi mersul, gesturile si chiar tAcerile noastre le dezvaluie celorlalfi conditia social’, temperamentul, obi- irea, ceiurile, dispozitia, atitudinile sau emotiile pe care le resimfim, Ideea ce sti la baza demersului paloaltistilor e deci cA orice comportament are o valoare comunicati urmare, distinetia sic PI semnal versus indiciu este irelevanta, ea complicand util lucrurile intr-un domeniu ce presupune gi aga destule complicatii. Practic vorbind, dac& gesturile interlocutorului ne furnizeaza informatii ce ne pot fi utile, e de fapt destul de pufin important in ce masurd a avut intenfia sini le ofere (cazul indu-ne involuntar actorului, care igi premediteaza jocul de scena) si in ce masurd s-a ,demascat", liv date pe care poate ci ar fi dorit s@ le find ascunse. De altfel, in viziunea sociologiei moderne» care pune un accent tot mai mare pe conceptul de rol, conditionat de contextul spatial, temporal, social sau psihologic al comunicarii, este de asteptat ca raporturile dintre spontaneitate si premeditare si fie substantial revizuitey disjungerea semnalelor de indicii aparand in multe situajii ca o chestiune indecidabila Revenind la dificultatile legate de formularea unei definifii convenabile a comunicarii» trebuie observat cA, in mare masurd, ele se datoresc vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decat milenarei sale existenje a acumulat progresiv trisituri si conotaii ce ingreuneazi considerabil misiunea celui care incearci astizi si-i expliciteze confinutul. Aidoma lui Henri Bergson ([15], pp. 5— 18 6), care isi imagina clipa prezenta ca fiind gravida" de toate momentele anterioare ale timpului ne putem inchipui nofiunea de comunicare , grea" de urmarile peripetiilor semantice prin hatigul cArora cuvantul care o intruchipeazd a ajuns pana in zilele noastre. Ni se pare, de aceea, cA restituirea 7semnificatiei inifiale, printr-un demers de natura etimologic |, poate contribui la luminarea sensului de baz al cuvantului, usurand distinctia dintre ceea ce reprezint& substratul peren al conceptului si accesoriile trecdtoare, notele conjuncturale, efemere, adaugate de un context istorie sau altul Se presupune cé la temelia formarii verbului latin corn-munico, -are ar sta adjectivul munis, -e, al cArui infeles era care igi face datoria, indatoritor, serviabil”, Acest din urma cuvant a dat nastere nei familii lexicale bogate, din care rejinem adjectivele immunis = ,scutit de sarcini, exceptat de la (la 1 it Liviu immu indeplinirea unei datori is miliia figureaza cu infelesul de ,scutit de serviciul militar*), de unde si sensul actual .exceptat de la contractarea unei boli*, communis = care isi imparte sarcinile cu altcineva", iar mai tarziu, in epoca clasica, ,,ce apartine mai multora sau tuturora" (acceptiunea din sintagma trasaturi comune"), sursa a sensului derivat ,obignuit, banal" (ca in .substantiv comun') si, probabil, *municus, cuvant neatestat in texte, dar reconstituit (intre altele, si cu ajutorul unui muiniku, identificat in limba osc), Acesta din urm, prin mijlocirea derivatului siu *communicus i poate explica acceptabil pe communi-care, termen insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura. Apoi, o data cu raspandirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistie, cuvdntul desemnand impartisirea credinciosilor in cadrul agapelor ce s- au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu, Din aceastt ultima accepfiune, s-a dezvoltat antonimul excommunicare = ,interdictie de a primi impartasania", echivalent& cu excluderea din comunitate si punerea, practic, in afara legii Demn de notat este faptul ci romanii nu au retinut decat infelesul cultual, ecleziastic, al lat communicare, mostenit sub forma cuminecare, Preluarea recenta, pe cale savanta, si a sensului laic al cuvantului, reprezentat de neologismul comunicare, a condus la aparitia unui dublet etimologic bogat in semnificayii, Cele dowd cuvinte surori dau seam& impreuné de ambivalenta procesului de comunicare, evidenfiindu-i dubla dimensiune, comunitard si sacr, Comunicarea st& la baza organizarii sociale, coaguland si controlind raporturile ,orizontale” dintre oameni, dar angajeazé totodata si aspiratiile lor ,verticale", intr-o migcare ascensionalai cAtre planurile superioare ale realitatii, Nu poate trece neobservata, in aceasta ordine de idei, paralela semnificativa cu dublul statut al cuvantului, care, pe langa infelesul comun, situat in sfera semantica a comunicar are si pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare. Asezata sub semnul cruciform al acestei duble orientari, comunicarea dobindeste o rezonan{a mai adanca, un timbru metafizic, pe care definifiile uzuale i-1 refuza, din pacate, SA nu ezitam a il restitui,2. SCHEMA DE PRINCIPIU A PROCESELOR DE COMUNICARE Este foarte posibil ca, dupa lectura capitolului precedent, ideea pe care cititorul si-o f’cea despre comunicare si-si mai fi pierdut cite ceva din limpezimea contururilor initiale. Faptul era, in fond, previzibil. Lucrurile par intotdeauna Simple acelora care nu se apleacd asupra lor cu suficient atenfie, dup cum multe adevaruri elementare" nu sunt altceva deca aspecte ale complexititii lumi deformate de o perceptie grabité. De-abia atunci cand incepi si-ti pui intrebari pe marginea unui concept uzual, cdnd ai dubii, cdnd ceea ce ifi parea mai inainte clar ca lumina zilei devine incert si discutabil, e semn c& te apropii de chipul adevarat al lucrurilor, o& ai sanse de a purcede cu succes la recuperarea sensurilor genuine, obnubliate de intrebuintarea excesiva a termenilor. Un fals aer de accesibilitate insofeste adesea nofiunile cele mai subtile, deghizate in haina modesta a limbii ,,de toate zilele" Ce este timpul 2" se intreba, cu mai bine de un mileniu si jumatate in urma Sfantul Augustin gi adauga : ,Dac& nu ma intreaba nimeni, stiu, dar dacd vreau sa raspund la intrebare, incetez. de a mai ber XI, cap. XIV). Situati sti" (Confessiones, comunicarii este intru tottil asemandtoare : termenul se afl pe buzele tuturora si, de aceea, pare lipsit de ascunzisuri, dar, de indata ce incercim si-1 de iefeaza polivalenfa si ambiguititile, Ferecarea sa intr-o formula inchis, autosufi- im, el igi cienta, i-ar limita orizonturile, pe care interesul programatic al cArfii de fata este de a le menjine deschise citre toate punctele cardinale ale cunoasterii. Dar, pe de alta parte, inaintarea pe terenurile miscatoare ale comunic&rii fara sprijinul macar al unei definitii de lucru, fie ea cat de aproximativa gi provizorie, risc& si sporeasc& primejdia ratacirii in labirint. Este motivul pentru care mai refinem atentia cititorului asupra inca a unei defini pe care ne propunem si o adoptim pentru moment, din ratiuni operationale, avand in vedere cateva note distinctive ce 0 recomanda drept mai completa si flexibila decat cele mentionate anterior. Elaborata de Louis Forsdale, nume cu care ne-am intalnit deja in capitolul precedent, ea sund astfel : Comunicarea € procesul prin care un sistem este stabilit, menfinut si modificat prin intermediul unor semnale comune jpartisite) care actioneaza potrivit unor reguli® ([53], pp. 12—13) Formularea de mai sus eludeazA elegant problema delicata a precizirii naturii entitafilor care comunica, subliniind totodata rolul integrator al comunicarii. Prin interconectarea unor agenti pani atunci izolafi, comunicarea genereazé configuraii de nivel superior, inzestrate cu proprietafi noi in raport cu cele ale unitatilor alctuitoare, Dac& un grup uman reprezinta mai mult decat suma indivizilor care-1 compun, faptul se datoreazi, primul rand, comunicarii interpersonale dintre membrii sai, refeaua de legituri astfel formata adugind trasituri suplimentare, structurale, de ordin interactional, caracteristicilor indivi inuare a luale ale part yangilor. Atat conservarea, cat si evolujia in cont grupului depind in mod hotarator de directia in care se dezvoltd relatiile din cadrul su, asadar de bunul mers al comunicarFireste, ideea interconectarii era prezenta gi in alte definitii, dar cea a lui L. Forsdale adaugi precizarea indispensabili ci raporturile dintre componentele sistemului se bazeaz numai pe utilizarea de semnale recunoscute de toti participanfii la proces, adica pe un consens privitor la codul in care are loc transmiterea informatiilor si ca, in plus, organizarea sirurilor de semnale trebuie si se supund unor restrictii combinatorice determinate, unor reguli ce exclud anumite secvente si le privilegiaza pe altele Altminteri spus, este prezenti aici ideea unei sintaxe a nivelului signaletic al comunicari, alaturi de dimensiunea semantic& pe care 0 presupune codificarea mesajului, Cum afirmarea componentei pragmatice se face prin chiar evidentierea caracterului dinamic al legaturilor, care funetioneaza facand astfel si functioneze si sistemul caruia i-au dat nastere, putem afirma cA, intr-o forma implicita, se regisesc in definitia lui L. Forsdale tofi termenii trihotomiei sintaxi-semantici-pragmatica propuse de Charles Morr va trebui si aiba inca din anii '30 ai secolului nostru, O teorie completa a comunicai asadar in vedere integralitatea acestor trei dimensiuni ale procesului Dar existi oare o teorie a comunicarii ? Parcurgerea literaturii de specialitate ne ofera, din acest punct de vedere, un spectacol intrucitva derutant. Nu de pufine ori, sintagma este pus la plural, vorbindu- in paralel, de teoria comunicarii si de teoriile comunicarii, Contradictia ¢ numai aparenta Ambele denumiri sunt legitime, dar ele desemneazai realititi diferite, in functie de accepfiunea pe care 6 dim termenului regent Construit pe baza verbului grecesc theoreo (Gecopeco) = a privi, a contempla, a examin La considera, generator de derivate precum theoreion (Becopeiov) = teatru, loc unde publicul contempla reprezentatia actorilor, thedrema (ecopr|}ia) = spectacol, dar si obiect de observatie stiimtifica, principiu (de unde rom. teorema), theoretos (BECDPTIIOQ il (la propriu, dar si cu ochii mini recte comprehensibil) si theoretiks (SecopririkDc) = contemplativ, intelectual, teoretic, cuvantul teorie (gr. Becopioc = theoria = contemplare, examinare, studiu) a dezvoltat trei sensuri diferite * 1. Cel de ipoteza particulara destinata elucidarii cauzelor sau naturii unui fenomen determinat. In acest sens se vorbeste de teoria corpusculard sau de cea ondu-latorie a luminii 2. Cel de incercare de explicare unitara a unui ansamblu mai bogat de fapte, in perspectiva unei ipoteze, adic& a unei teorii de tipul 1, Teoriile geocentricé sau heliocentrica ale miscArii planetelor ar putea ilustra aceasta a doua accepfiune. 3. Cel de conceptie globala la care a ajuns stiina intr-un domeniu dat, Teoria probabilitatilor sau teoria versificatiei includ toate achizitiile sectoarelor respective si nu depind de vreo ipotezi particulara, chiar dac& ele simt datoare sa consemneze, in virtutea naturii lor totalizatoare, teoriile aparfindnd tipurilor 1 si 2 Privite din unghiul extensiunii lor notionale, cele trei ipostaze ale teoriei, TI, T2, T3, intretin deci relatii de incluziune de forma : TI cT2 cT3, dat fiind faptul c& orice teorie general T3 inglobeazd teoriile T2, care presupun si congin, la randul lor, teorii de tip TL 10In perspectiva clasificarii de mai sus, teoria comunicarii s-a nascut sub forma T2, 0 data cu aparifia, in anul 1949, a lucrarii The Mathematical Theory of Communication a americanilor Claude Shannon si Warren Weaver [123]. insusi adjectivul prezent in titlu atesté caracterul de T2 al acestei prime teorii. Lucrand in domeniul telecomunicatiilor, unde se confiuntau cu problemele tehnice ale transmiterii semnalelor (codaj optim, reducere a zgomotului, maximizare a debitului de informatie) pe care erau interesati si le rezolve de o manieri strict formal, fri a lua in considerare continutul mesajelor vehiculate, cei doi autori ai teoriei care se cristaliza astfel si-au centrat preocuparile pe raporturile dintre cod si canalul de transmisie. Aidoma functionarei de la post, care numara si taxea cuvintele telegramelor prezentate de clienfi conform unui criteriu pur cantitativ, indiferent de valoarea i ignora infelesul si utili- cognitiva sau afectiva a celor cuprinse in ele, teoria matematicd a comuni tatea mesajelor, ea operind cu unitifi distinctive, dar nu si semnificative, ceca ce revine la o analiza strict sintacticd a comunicarii, Desi conceptul de cod constitui unul dintre pilonii centrali ai teoriei, el nu depaseste aici condifia unei corespondente formale dintre un repertoriu de semnale, supus de altfel unei examinari dintre cele mai atente, si universul mental al semnificatiilor asociate acestora, a cdror natura si calitate rman in afara oricdror preocupari ale disciplinei. In lumina definitiei saussuriene a semnului vizut ca ceva" care {ine locul a ,altceva", teoria informatiei (Hartley, Szilard, Wiener, Shannon etc.) nu are ochi (si instrumente de masura) decd pentru ceva", ignordnd deliberat ,altceva"~ ul. Cu toate acestea, impactul ei asupra stiinfelor comunicarii a fost considerabil, Multe dintre conceptele elaborate in cadrul acestei abordari tehnice a proceselor de comunicare au intrat in patrimoniul comun al mai multor discipline ; din pacate ins, nu intotdeauna in acceptiunea lor cea mai corecta, Realizirile noului domeniu au exercitat bundoari o veritabila fascinatie asupra lingvistilor, ceea ce i-a determinat pe unii dintre ei sa preia fara suficient discerndmant si intr-o maniera mult prea libera termeni care, la origine, beneficiau de definitii riguroase, univoce, Dup& cum bine observa Georges Mounin : ,,Teoria informatiei a avut parte de © difuziune si de 0 favoare imediata, terminologia ei proprie a trecut repede in limba curenta si in multe alte discipline, precum gi in literatu- ra de vulgarizare, Ea a pierdut sau riscd si piarda in orice moment specificitatea sa, functiile conceptuale exacte, pentru a impregna vocabularul curent cu valori aproximative, metaforice sau simbolice (in sensul pe care psihanaliza il di acestui cuvant), care nu e deloc sigur c& mai conserva calitatea propriu-zi 38, apud [10], p. 47) operatorie pe care 0 poseda termenii in teoria informatiei insasi" ([100], pp. 35— Unii au asimilat, astfel, cantitatea de informatie cu vechea nofiune de semnificatie a unui cuvant. Or, parametrul formal ce exprima potentialul informational al unui mesaj transmis printr-un canal nu confine nici un termen care s-ar putea pune in legaturd cu planul semantic al comunicari incercarea de a corela cele doud perspective, prin recurgerea la reprezentarea intr-un cod binar a infelesului cuvintelor, pornind de la © arborescenti de dihotomii succesive, idee ce relua, de fapt, qlstravechiul vis al logicienilor de a clasifica toate nofiunile aginabile potrivit genului proxim si diferenjei specifice, sistem pe care un Descartes, un Dalgarno sau un Leibniz isi propuneau si-1 pun Ja baza constructiei unei limbi artificiale perfect rajionale a esuat, in cele din urma, din pricina imposibil i de a se elimina total efectele optiunii subiective a celui ce efectueazi analiza. Cum reconstructia semanticd se dovedeste a mu fi univoci, evaluarea cantitativi a informatiei corespunziitoare fuurnizeaz mereu alte rezultate, in funcfie de traseul logic ales, ceea ce anuleaza toate avantajele recurgerii la formule de calcul exacte Tot 0 confuzie pagubitoare se dovedeste a fi cea dintre limbile naturale si coduri asa cum sunt ele definite in teoria matematica a comunicarii, Ne vom ocupa ceva mai departe de asemanirile si deosebirile dintre cele doua concepte, Pana atunci, si refinem numai caracterizarea succinti a raporturilor dintre limba si cod datorata lui Pierre Guiraud : ,,Limba si codul sunt, si una si celalalt, sis teme de convenfii care permit transformarea unui mesaj; astfel, limba e sistemul de echivalente lexicale si de reguli sintactice cu ajutorul carora ideile, gandirea sunt transformate in cuvinte articulate. Dar exista intre limba si cod o diferenta fundamentala ; conventiile codului sunt explicite, prestabilite si imperative ; cele ale limbii sunt implicite, ele se instituie spontan in chiar cursul comunicarii, Omul a creat un cod in vederea comur in timp ce limba se creeaz chiar in comunicare. De aceea codul ¢ inchis si incremenit, el nu se transforma decat in virtutea unui acord explicit al utilizatorilor, pe cand limba e deschisi si repusa in discutie cu fiecare vorbi noua* ([64], pp. 37—38, apud [10], p. 49) La randul lor, psihologii au asimilat abuziv subiectul uman cu un simplu canal de transmitere a informatiei, propundndu-si s4 estimeze capacitiile mentale in termenii fluxului informational maxim pe care omul il poate vehicula, Rezultatul experimentelor, total defavorabil pentru potentialul intelectual al speciei, a fost sintetizat de G.A, Miller intr-o frazd plind de umor : ,Orice s-ar spune, e evident ci omul reprezinta 0 component slab a ‘emului de comunicare. El prezinté o plaja ingusti, un nivel de zgomot ridicat, intrefinerea sa consti mult si, din 24 de ore, doarme 8" (citat dupa [10], p. 44), De fapt, debitul de informatie, realmente dezamagitor (sub 25 de biti pe secunda), pus in unui om mu se evidenti de cercetirile de laborator efectuate, trebuie atribuit faptului c& mintea ni comport ca o simpli conducté de drenaj singnaletic, ce primeste niste stimuli exteriori pe care fi restituie apoi ca atare sub forma output-ului emergent, ci functionarea ei este incomparabil mai complicata : semnalele recepfionate sunt supuse decodificari, iar mesajul rezultant face obiectul unei analize, ce presupune, intre altele, filtrajul prin grila personalitatii proprii, dupa care rezultatul prelucrarii este sintetizat intr-un nou mesaj, recodificat si emis sub forma unui sir de semnale de iesire, care, prin forfa imprejuririlor, nu au cum si repete identic alcdtuirea input-ului initial. Procesul implica, asadar, manifestarea unui anume fel de discernamant al dispozitivului uman, ce nu se mulfumeste cu conditia mecanicé de curea de transmisie, ci intervine activ in proces, punandu-si 12amprenta identitafii personale, intruchipate aici de autonomia (in sensul strict etimologic de autoguvernare dupa legi proprii) psihicului individual Limitele de aplicare menfionate nu trebuie si ne determine insi si considerim teoria informatiei drept 0 teorie a comunicarii nereusiti sau incompleti, atata vreme cat ea rispunde lumina unei satisfacdtor obiectivelor pe care si le-a propus. Faptul ca abordeaz comunicarea numai ipoteze anume, oferind sintaxei un loc privilegiat in raport cu semantica si pragmatica nu poate fi privit cao slabiciune, ci, pur si simplu, ca un indiciu cé ne aflam in fafa unei teorii de tipul 2, pe care teoria general a comunicarii e chemata si 0 inglobeze si, eventual, sé o tran-sceada, Foloasele perspectivei informationale s-au dovedit, de altfel, substantiale, printre achizitiile incontestabile de ordin general ale disciplinei intemeiate de Shannon si Weaver numarandu-se si elaborarea schemei canonice care le poarta numele, schema ce si-a dovedit aplicabilitatea in toate domeniile comunicarii.,; Reprezentata in Fig, 1, schema Shannon-Weaver prezinta avatarurile unui MESAJ care, elaborat de 0 SURSA, este codificat de un TRANSMITATOR sub forma unor SEMNALE, ce parcurg un CANAL, pe traseul cdruia se confrunta cu primejdia distorsionarii lor ca urmare a intervenfiei unei surse de ZGOMOT, dupa care parvin la RECEPTORUL ce le decodificd, restituind mesajului forma initiala si ineredinjandu-1 astfel DESTINATARULUI. Meritul major al schemei este c&, desi conceputi in vederea explicirii unor aspecte specifice sferei telecomunicatiilor, ea ne ingiduie si infelegem mai bine esenta oricérei comunicari, de la transmiterea ereditara a caracterelor biologice, pana la discursul poetic, muzical sau cinematografic, ESAS SEMNALSEMNAL MESA SURSA TRANSMITATOR «CANAL «= RECEPTOR «= DESTINATIE + SURSA DE ZGOMOT Fic. 1. SCHEMA GENERALA A COMUNICARIL DUPA SHANNON $IWEAVER. 13O prima distinc important pe care o pune in evidenja schema din Fig. | este cea dintre sursi si trans-mifator, Sursa produce mesajul, dar, in general, ea nu dispune si de mijloacele necesare pentru a-L face si ajunga la destinatie, Ne confrunt&m aici cu principalul paradox al comunic&rii, proces a c&rui rat une de a fi este vehicularea de infelesuri, care, prin insisi natura lor, nu pot fi vehiculate.- Termenul global MESAJ acopera o mare observabil mu poate fi decat, cel mult, indiciul material al prezentei semmificatului, dar niciodat& semnificatul insusi Aspectul cel mai spinos al comunicarii rezida tocmai in contradicfia dintre nevoia interlocutorilor de a-si transmite mesaje si imposibilitatea practicd in care se alla ei de a emite si recepfiona altceva decat semnale. Codificarea se dovedeste astfel 0 activitate indispensabilé, iar TRANSMITATORUL care o efectueazi — un participant de neinlaturat la procesul comunicarii, Conceptul de suRSA reclamé si el unele clarificari st numeroase situatii in care emigsitorul nu face decat sa repete cuvintele unei terte persoane (cazul recitatorului, dar si al oriedrui ins care e pus ori doreste sé reproduca replicile altcuiva). in termenii logicii enunfarii schitate de Emile Benveniste [13] un atare comunicator nu este si enunfatorul mesajului pe care il difuzeaza. Daca se are in vedere numai planul strict verbal al comunicarii, recitatorul nu joaca un rol diferit de cel al aparatelor de inregistrare si redare a vorbirii (fonograf, magnetofon, casetofon) sau de cel a pasirilor imitatoare (papagalul, corbul, graurul, gaita). Totusi semnalele vocale non-verbale din sfera_mijloacelor paralingvistice, ca timbrul vocii, ritmul vorbirii, pauzele, variafiile de intensitate si indlfime, conturul intonational al frazarii, tonul (ironic, bland, iritat etc.) si alte marci asociate unor parametti ca ezitarea, graba, plictiseala, hotardrea, mania ete, aparjin actorului insusi, Cum gi acestea sunt purtatoare de informatie, avem tot dreptul si vorbim de o sursi dubla autor-recitator. O vom face cu atat mai mult in cazul purtitorului de cuvant, care nu repeti ad litte-ram fraze prefabricate, ci le formuleazsi el insusi, fara a inceta s transmit, de fapt, gndurile altcuiva. Facdnd un pas mai departe, am putea afirma cA oricine preia, constient sau nu, idei, expresii ori al mesajelor citate enunjate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enunfatorul exclusiv gi uni transmise. Prin gura sa ne vorbese multi alfii: paring si educatorii, prietenii, vecinii, grupul de apartenenfa sociala sau profesionala, opinia general, infelepciunea popular, spiritul epocii. Eruditia se intalneste aici, paradoxal, cu lenea intelectuala, Dictionarul ideilor primite al lui G. Flaubert ilustrand cu sarcasm ipostaza degradat, rutiniera, a permanentului transfer de paternitate ce caracterizeaza interactiunea comunicativa dintre oameni Daca judecam, asadar, mesajele prin prisma originalitati lor, iar sursa — in lumina ,dreptului de autor" asupra celor enunfate, vom fi nevoiti si conchidem ci nu exist decat surse colective prin intermediul oricdrui cuplu de comunicatori, stau, in fond, de vorb&, mari multimi de indivizi, cunoscuti sau necunoscufi, traitori in prezent ori pierduti in negura istoriei, Preluand o idee a lui C Baylon si P, Fabre, Oswald Ducrot ([43], p. 44) caracterizeaza, in acest caz, comunicarea drept ,,poli- fonici", .emisi de o pluralitate de voci 14La randul su, TRANSMITATORUL poate fi si el multiplu, dar in cu totul alt sens decat sursa. O conditie sine-qua-non pentru ca semnalele si ajungi la receptor este ca ele si posede o natura compatibilé cu cea a canalului de transmisie, Astfel, comunicarea sonora e posibila numai daca mediul fizic interpus intre cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil. Aflati in vidul cosmic, doi astronauti vor fi obli i sf renunfe la cuvantul rostit in favoarea, de exemplu, a limbajului ges-tual. intunericul va anula insd si aceasta posibilitate, noile semnale dovedindu-se incapabile si strabata spatiul ce-i desparte pe cei doi interlocutor, Comunicarea va putea fi restabilita prin alegerea undelor electromagnetice ca vehicul al informatiei, dar de aceasti dati recurgerea la un singur transmitator nu va mai fi suficienti. Cum fiinfa umana nu dispune de mijloacele naturale necesare pentru a-si traduce direct gandurile in unde hertziene, codificarea va avea de parcurs doua etape. Cea dintai va consta in transpunerea in cuvinte a inten| lor emitatorului, operafiune pe care, in calitate de prim transmifator, o poate efectua el insusi, pe cand cea de a doua va trebui si o incredinfeze unui sistem electronic specializat in traducerea discursului sonor intr-imul electromagnetic, dispozitivul cu pricina jucand rolul unui transmitator secund, la fel de indispensabil, in cazul in speti, ca si cel dintai Similar, o persoani care vorbeste la telefon opereazi o prima codificare a mesajului sub forma acus- ticd, urmand ca microfonul aparatului si asocieze cuvintelor pronuntate de emifator semnale electrice conventionale, apte si stribati conductorul metalic ce constituie canalul de comunicare utilizat. E de la sine infeles cA lanful transmifatorilor poate fi si mai lung. Astfel, un compozitor isi transpune intenfiile muzicale in structuri sonore virtuale, pe care le codifica grafic in paginile partiturii ; dirijorul traducevindicatiile acesteia intr-un limbaj gestual, pe care instrumentistii din orchestra le talmacesc intr-un discurs sonor, preluat si recodificat electric de microfoane, iar apoi electromagnetic in sistemul antenei de emisie a postului de radio, pentru ca, in final, radioreceptorul de la domicitiul ascultatorului sé retranspuna in termeni acustici si si puna la dispozitia acestuia produsul muzical destinat descifiarii si contemplarii estetice BRUIAJUL SI PROBLEMATICA ASCULTARII In cAlaitoria lor de-a lungul canalului care face legatura dintre emititor si receptor (sau al canalelor interpuse intre diversii transmifatori, in cazul codificdrilor multiple), semnalele pot fi afectate, in orice moment, de acfiunea perturbatoare a zgomotului, Termenul desemneazi clasa, practic infinita, a fenomenelor susceptibile de a distorsiona mesajul prin alterarea calitatii semnalelor Uneori zgomotul arc chiar aspectul unei perturbafii sonore (larma din clas, zarva din piafa, tumultul mulfimii de pe stadion, vacarmul din halele unui santier naval, vuietul furtunii, bubuitul tunetului). La fel de bine ins el se poate prezenta, dimpotriva, ca o atenuare a undei acustice purtitoare a mesajului, care dim nueaza sansele acestuia de a fi corect perceput. in acest sens, vata 15purtata in ureche din motive medicale, perefii fonoizolanti, o c&ciula trasa adanc pe cap sau chiar vor- birea in soapta constituie surse de bruiaj, pentru ca, la limita, zgomotul cel mai puternic" s& ia insusi chipul t&cerii ! Atunei ins cénd veriga senzoriala implicata in analiza gi traducerea semnalelor este alta decat auzul, ¢ de asteptat ca bruiajul si eeteze de a mai avea vreo tangent cu galiigia ori cu contrariul ei Greselile de tipar dintr-o carte, lacrimile iubitei care pict pe scrisoarea de adio, produeand pete ce ingreuneaz& descifrarea textului, ceafa sau ploaia care uda parbrizul masinii, impiedicandu-1 pegofer sciteasci" corect semnele de circulatie sunt si ele zgomote in cel mai exact sens al definitiei. In comunicarea interpersonala, ochelarii de soare pot constitui o serioas sursi de bruiaj, data fiind importanja binecunoscut& a privirii in reglarea interactiunii dintre interlocutori, Blocarea, fie ea gi partiala, a accesului la ,,ferestrele sufletului" tulburd considerabil comunicarea si face sensibil mai dificila decelarea starilor psihice ale persoanelor ce recurg la acest procedeu, Nu intdmplator il practic& jucdtorii de poker sau oamenii de afaceri, care doresc si isi ascunda intentiile precum $i reac emofionale spontane ce i-ar putea demasca, Dar la fel de bine ca prezenta ochelarilor, si lipsa lor poate fi producitoare de zgomot, in cazul persoanelor cu defecte de vedere. O savuroas povestire a lui E.A Poe ({108}, p. 42) aduce in scend un miop care, refurzand, din cochetarie, s8 poarte ochelari, ajunge, in cele din urma, in situatia de neinvidiat de a adresa o cerere in cdsitorie propriei sale strastrabuni Nici celelalte canale senzoriale nu sunt scutite de agresiunea zgomotului, Degustatorul de vinuri isi cliteste indelung gura dupa fiecare esantion testat pentru a contracara bruiajul produs de degustarea precedent, Revenit acasi de la cumparaturile de sérbatori, constati ci apa de colonie destinati sofiei miroase cu totul altfel decat in magazinul unde o alesesesi in conditiile perturbatoare in ale efluviilor produse de prezenta simultand a altor parfumuri. in fine, stratageme ca acelea prin care Ulysse i tovaragii sii au izbutit si ingele vigilenfa ciclopului Polyphem strecurdndu-se afard din pestera acestuia pitifi sub pantecele oilor sau cea cu ajutorul cireia patriarhul Iacob a smuls binecuvantarea pirinteasca a lui Isaac (Geneza, 27) ilustreazi ideea de bruiaj tact O forma mai aparte de zgomot, aproape omniprezenta in interactiunea noastr’ comunicativa cu semenii, este autobruiajul psihologic. El reprezint& o barier& perceptiva cu caracter paradoxal, intrucat igi datoreaza existenfa nu unor limite organice sau functionale ale dispozitivelor noastre de receptie si prelucrare a informatiilor primite din mediul inconjurator, ci, tocmai dimpotriva, unei capacitati superioare de procesare a acestora, Cercetirile au demonstrat c& scoarfa cerebrala umana dispune de capacitatea de a prelucra si interpreta un flux sonor de cel putin 800 de cuvinte/minut, in timp ce debitul verbal al unui locutor mediu atinge de-abia un sfert din aceasta valoare*. Diferenta de trei patrimi reprezint& 0 rezerva de procesare a informatiei pe care receptorul mesajului verbal e liber si 0 utilizeze dupa cum crede de cuviinfa. Stim, intr-adevar, fiecare, din proprie experienti, c& faptul de a asculta pe cineva vorbind nu ne impiedic& s& ne mai gandim gi la alte lucruri, mai mult sau mai putin 16legate de discursul interlocutorului nostru, Avantajele acestei stari de fapt sunt atat de evidente incdt nu necesiti nici un comentariu. In schimb, merité discutat pericolul potential, de care nu e nimeni scutit, ca, lisiindu-se antrenata de cine stie ce asociafii de idei, mintea noastra s& se indeparteze suficient de mult de subiectul comunicarii pentru a pierde cu totul contactul cu acesta. Nu e greu de observat cA lucrul se intmpli cu atat mai lesne cu cat ritmul vorbirii emitatorului e mai lent, ceea ce favorizeaza autobruiajul psihologic al ascultatorului. in sprijinul aceleiasi observ: vine si constatarea, deveniti proverbiald, c& savantii sunt indeobste mai distrafi decat ceilalfi muritori, Dotafi cu calitafi intelectuale deosebite, acestia sunt mai expusi, datoritd vitezei cu care gdndesc, la fenomenul decolatii atentiei din zona obiectului de discutie citre cea a propriilor preocupari Nu este ins nevoie sf fii om de stiinta pentru ca g indurile s& inceapa acti rétaci aiurea in timp ce asculfi pe cineva vorbind. Elevii mai putin atrasi de invafaturd sau aceia mai visdtori din fire, stimulaji eventual si de mono tonia expunerii profesorului, sunt victime sigure ale efectelor de- conectante pentru atenfie ale acelui ,isvor de horum-harum" descris de Eminescu in Scrisoarea a Ila, unde procesul autobruiajului generator de reverii hipnotice igi afla o ilustrare poetic magistrala .imi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. Scirfairea de condeie diidea farmec astei linisti, Vedeam valuri verzi de grane, undoiarea unel inist, Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit; Cand suna stiam c& Ramses trebuia sa fi murit" Dac: , pana in vremea noastri, stiinja a neglijat oarecum analiza mecanismelor di par si concentrarii atenfiei, aceasta a constituit, in schimb, un permanent obiect de preocupare pentru practicantii rugaciunii sistematice din mai toate marile religii ale lumii, Grija de a evita ,xisipirea mingii" 0 regasim deopotriva la mari ascefi ai crestinismului rasaritean, ca Sf. Isaac Sirul sau Sf. loan Scérarul i la renumitul intemeietor al hasidismului iudaic, Israel ben Eliezer supranumit Baal Sem Tov (1700-1760), care si-a petrecut o parte din viaf& in Moldova, in singurdtatea mungilor gi intr-o sinagoga de lemn din Piatra Neamt ([129], p. 385). Se spune despre acesta din urma ca le recomanda uucenicilor sii ca : ,inainte de a incepe rugdciunea, omul s& cugete » propriul meu destin, soarta poporului evreu, ba chiar a intregii lumi atarna de aceasta rugiciune ; daca voi face cumva o singura gregeali, dac& voi rosti incorect un singur cuvant, daci in minte imi va patrunde un singur gind strain (sn), mantuirea lumii va intarzia" (apud H. Bloch Povestiri hasidice, Bucuresti? Ed. Cartea Roméaneasca, 1994, p. 30). lata, pe de alta parte, cum se prezinta, sintetizata de regretatul teolog Dumitru Staniloae perspectiva ortodoxa asupra probleme’ : ,,...patima duce cugetarea, fara s vrem, pe cine stie ce carari, producnd fenomenul zis al imprastierii ei, pana ce scApim cu totul frinele gindurilor din mana, cea ce aduce si o viata externa necon-trolata si patimasa, Paza gindurilor e o paz ce si-o face mintea sie insAsi, Desigur mintea nu poate fi oprit& de a lucra continu, De aceea trebui si veghem mereu asupra 17ei. Tar scopul acestei vegheri este, fie ca, primind gandul si se desfaisoare intr-o cugetare pioast, provocdnd asociafii de ganduri cucemice, fie ca, aparand alte ganduri ca inceputuri de serii, ele si fie iardsi din prima clipa indrumate pe albia cea sinatoasd, Aceasta este o cale stramta, o cale susfinuta cu efort continuu, care la inceput e foarte grea, dar cu vremea devine tot mai usoara" ([125], p. 130) Convergente din anumite puncte de vedere cu aceste preocupari traditionale, cereetarile actuale, izvordte din aplecarea citre eficient a omului modem, urmiresc nu atat dirijarea intr-o direetie determinata a cursului viefii interioare, cat, mai degraba, sporirea atenfiei acordate raporturilor noastre interpersonale, .in vederea obfinerii unui profit social si intelectual maxim din fiecare interactiune cu semenii, Investigarea metodicd a procesului ascultarii a pornit, de altfel, de la unele sondaje cu caracter statistic privind ponderea relativi a diferitelor tipuri de activitati comunicationale in mediile universitare americane. Luandu-se in considerare cele patru categorii principale de acti ti cu profil de comunicare pe care le desfsoard un intelectual pe parcursul unei zile, a fost determinatd urmatoarea repartizare a timpului acordat fiecdreia dintre indeletnicirile respective — scrisul 11% — cititul 15% — vorbitul 32% — ascultatul 42%. E de presupus, fireste, ci pentru alte segmente ale societiii valorile procentuale vor fi diferite, in primul rand din pricina marii variabilitati in ceea ce priveste implicarea in primele doud tipuri de activitate, a ciror pondere poate scidea pana la zero (in cazul mediilor analfabete, dar nu numai al lor) Nu incape insa indoiala ca si acolo intaietatea ascultarii se va menfine nestirbit& macar si numai pentru faptul cd, in grupuri, vorbitul concomitent e mai rar decét auditia simultana, iar individual sunt multi cei ce asculta in singurdtate (emisiuni radiofonice sau de T.V.) si putini cei care obignuiesc si vorbeas at sau de uni singuri (ar mai ramane de discutat daci un atare solilocviu constituie cu adev: ‘nu un act de comunicare). Toata lumea stie ins& c& pri nele trei activitati menfionate sunt departe de a avea un caracter spontan, inniiscut, Atit vorbitul cét si scrisul si cititul au la baz& procese de invatare, n pregitite in acest scop. Ciudat este c& tocmai ascultatul, situat, macar sub raport cantitativ, in fruntea desfigurate de-a lungul unor perioade indelungate, de multe ori sub indrumarea unor persoane spe manifestarilor noastre comunicationale, nu face obiectul nici unei pedagogii. Dintre persoanele responsabile cu formarea noastri scolara si uman& (educatori, p&rinti, profesori), nimeni nu se intereseaza daca stim sa ascultam si nu incearcd sa ne invete si o facem. Cauza acestei extrem de obignuite situatii neobignuite rezida, fireste, in ignorarea problemei insesi. Si cum ar fi altfel cand prea pufind lume opereazs distinogia dintre a auzi si a asculta ? Cel ce aude nu e decét un receptacul pasiv de semnale sonore, pe cand ascultitorul le traduce si interpreteazi, tragand si un folos personal, in misura in care integreaz informatiile primite in structura personalitatii proprii Experienfa contactului cu muzica ne poate ajuta s4 infelegem mai limpede deosebirea dintre 18cele dou actiuni, O pies muzicala oricat de dificila este auzita, in toate detaliile sale acustice, de orice persoana fir defecte de auz, dar ascultarea ei poate presupune o lunga si complicata ucenicie, Putini sunt, probabil, cei care nu sesizeazA aceasta realitate simpla, Mult mai multi, in schimb, sunt vorbitorii care confunda auzitul cu ascultatul atunci cdnd este vorba despre receptarea mesajelor verbale. Ca uurmare, ei nici nu manifesta vreo preocupare de a-si imbunatiti formele de ascultare, ceea ce explica neglijarea vreme indelungati a acestui important domeniu. Astazi se stie c& © bund calitate a ascultrii se objine numai in anumite condifii, insisi mobilizarea fizici a organismului joaci un rol insemnat, pozitia si tonusul muscular al receptorului conditionand nivelul sau de ate inlocuirea in scoli a bancilor de lemn cu fotolii comode, ce permit © relaxare total a auditoriului, se dovedeste a avea efecte deloc favorabile asupra procesului de invitare, E cunoscut, de altfel, modul in care ascultatorii reactioneazi la auzul unei informatii interesante : trunchiul se indreapt& si se incordeazd usor, capul avanseazi, cu gatul intins, ca spre a capta mai bine sunetele, urechile ,se ciulesc". inca in a doua jumatate a secolului trecut, intr-o lucrare de etologie avant la lettre, intitulaté The Expression of Emotions in Man and Animals, Charles Darwin \dicii gestuale comune ale atent la om si la unele mamifere. Astfel, o fata care priveste cu interes un baiat inclina capul intr-o parte, exact ca si cifelul sau pisica ce observa un soricel, ori alta pra Pozitiile defensive di nueazi receptivitatea noastra la mesajele celorlalfi, S-a demonstrat experimental cd persoanele care asculta cu bratele incrucisate la piept, pozitie ,de protectie", denotand © atitudine pusin binevoitoare fafa de vorbitor, ce poate merge de Ia circumspectie pana la ostilitate, refin cu circa 38% mai putin din ceea ce spune acesta decit cele neprotejate de o atare barierd Esenfiala pentru ameliorarea modului de a asculta este valorificarea eficienta a decalajului dintre gandire si vorbire. Locutorii cu debit verbal mai lent sunt intotdeauna mai greu de urmarit si pentru a-i putea totusi asculta se impune s-i dam de lucru minfii noastre, pe cat posibil, tot in sfera tematica a discutiei pe care o purtam cu ei. Recapitularea a ceea ce ne-au spus pani atunci, cAutarea tunor sensuri ascunse ori mai putin evidente ale cuvintelor lor, incercarea de a prevedea cursul ulterior al expunerii ne mentin in aceeasi zona de interes, impiedicind decolarea gindului spre zAri straine subiectului si intreruperea legaturii cu interlocutorul. Dac& suntem constienfi cA infelesul comunicarii se afla si incomportamentul non-verbal al emifatorului, ba chiar si in ceea ce el omite, deliberat sau nu, Si ne transmita, vom folosi capacitatea noastra disponibilé de prelucrare a informatiilor pentru o ascultare totala, deopotriva critica si empatica, Spre deosebire de postura de emitator, in care detii controlul total asupra celor comunicate, conditia de receptor presupune efortul continuu de a urmari un gind strfin, Acesta poate contrazice propriile tale convingeri sau poate pur si simplu si nu te intereseze si si te plictiseasca, A asculta opinii pe care nu le impartagesti nu e intotdeauna usor. Atunci cand imprejurarile nu ifi permit s& ripostezi pe loc, pregatirea replicii pe care urmeaza s& 0 dai mai 19tarziu se poate constitui ea insdsi intr-o puternic& surs4 de bruiaj. Nu rareori prelegerile urmate de intrebari si comentarii ofer unor intervenienfi prilejul de a se discredita ridicand obiectii la care conferentiarul insusi a réspuns in chiar cuprinsul expunerii sale. Faptul se explica prin efectul de bruiaj al incercarii de a-fi formula observatile intr-un chip cat mai percutant si convingator. in majoritatea cazurilor, planul viitoarei luari de cuvant acapareazi atentia in asemenea misura incat pierzi contactul cu mersul argumentat i oratorului si risti s& te expui deriziunii asistengei, care ii sancjioneaza intotdeauna pe ,cAscafii" ce adue in discutie probleme deja elucidate. Este, de aceea, preferabil ca orice obiectie si fie notata telegrafic si si nu se revin& asupra ei pnd in momentul luarii de cuvant, decat in cazul in care, pe parcurs, apar elemente noi, de natura si antreneze o schimbare de si o dai perspeetiva asupra aspectului sesizat. Oricum, repetarea in minte a replicii pe care urmea: reprezint& opfiunea cea mai proasta, Tot o practicd nefericitd o constituie si filtrarea mesajelor, in sensul de a eluda ceea ce ne displace, nu ne convine sau cere un efort de infelegere pe care nu suntem dispusi si il facem. in realitate, tocmai mesajele aparfindnd acestor tipuri ar trebui ascultate cu mai multa atentie. De ideile care it i confirma propriile convingeri te poti dispensa fara a pierde mare lucru, in timp ce cunoasterea argumentelor cuiva care gandeste altfel decat tine ji-ar putea imbogati substangial orizontul. Nu e vorba, fireste, s accepfi neapiirat opiniile interlocutorului, c 4 le iei in considerare, eventual pentru a le combate si a le consolida pe ale tale, printr-o motivare intemeiata pe un rafionament mai solid. E 0 adevarata arta sa stii s inveti chiar si de la cineva care iti este profund antipatic, sau sa continui s@ asculfi cu atentie dupa ce interlocutorul a facut o remarca ostila, ori a folosit la adresa ta o expresie care te-a jignit. Ca 0 regula general ar fi de refinut c& nu exist conversatie a priori neinteresant, a din orice interactiune cu o alta persoand se poate invata ceva. Nimic mai regretabil decat manifestarile de snobism comunicational ale celor care impart oamenii in unii cu care merita si alfi cu care nu merit sa stai de vorba, 4, CODIFICAREA: VERIGA INDISPENSABILA A ORICARUI PROCES DE COMUNICARE, Revenind la schema Shannon-Weaver, trebuie spus c& zgomotul nu este nici unica si nici cea mai important sursi a necoincidenei dintre mesajul expediat si cel ajuns la destinatar. Sistemele noastre de comunicare dispun, in general, de mijloace de atenuare a efectelor bruiajului, cel mai ficient dintre ele find redundanfa codificarii, concept asupra c&ruia vom reveni pe larg intr-un alt capitol. Mult mai grave, insa si mai greu de combatut, sunt neinfelegerile intervenite ca urmare a non- identitajii codurilor cu care opereazi transmita-torul, pe de o parte, si receptorul, pe de alta. Numai o 20simetrie perfecta dintre codificare si decodificare garanteazi fidelitatea transmisiei, Or, intr-un mare numér de cazuri, aceasta condifie absolut natural nu e nici pe departe indeplinita Pentru a asigura reversibilitatea transformarii mesaj-semnal, codul va trebui si fie conceput astfel incat traducerile pe care el le mijloceste s& aiba un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate Din acest motiv se impune definirea riguroasé a codificarii si codului, nofiuni utilizate adesea intr-o manieri vagi, aproximativa sau inexact, Ca gi in alte situafii in care se incearca evitarea impreciziei gi a echivocului, vom recurge, cu scuzele de rigoare falé de cititorul mai putin familiarizat, la un formalism matematic minimal, menit sé elimine orice neclaritate conceptual. Termenii cu care vom opera apartin teoriei multimilor, abordare datorata lui Georg Cantor (1845—1918), a carei apari condus la regandirea intr-o noua perspectiva a tuturor disciplinelor matematice, Conceptul de baza al ac stei teorii este unul absolut intuitiv : multimea, infeleas ca o colectie de obiecte oarecare, date fie in mod explicit, prin enumerare, (de exemplu muljimea alcatuits din aceasta carte, sonata ,Lunii" si piramida lui Keops), fie prin enuntarea unei proprietafi comune (de pilda, multimea numerelor pare sau cea a fetelor blonde, ale caror elemente sunt mai greu ori imposibil de listat exhaustiv, dar pot fi oricéind departajate, pe baza trisiturii enunfate — divizibilitatea cu 2 sau culoarea parului — de elementele ce nu apartin mulfimilor mentionate). Singura condifie impusd unui ansamblu de elemente pentru ca el si constituie © mulfime este ca nici un element si nu se repete Asadar M h {a, b, ¢} este o mulfime, pe cand P = {a, b, a} nu este Fiind date doud multimi M si , numim relatie orice multime de perechi de elemente alcatuite astfel incat primul element al perechii s& aparfin& multimii M, iar cel de-al doilea multimii S. Daca, bundoard, M este multimea autorilor si S — multimea crfilor, exist o relatie R care asociazi autorii cu cdirjile pe care le-au seris. Elementele acestei relatii sunt cupluri de felul (L.. Tolstoi, Razboi si pace), (G, Flaubert, Madame Bovary), (Th, Mann, Muntele vrajit) ete, Relatia care pune in corespondenta fiecare element dintr-o mulfime M cu numai, cel mult, un element al altei mulimi numeste fiunctie. Nu este cazul relafiei R menfionate, deoarece destui autori au scris mai mult de o carte. In schimb, o functie leaga mul mea indivizilor de mulfimea mamelor care i-au nascut, nimeni neavand mai mult decat o singurdi mama, Spunem despre o funcfie c& este biunivoct atunci cand ea asociaza si fiecdrui element din multimea de sosire $ cel mult un element din multimea de plecare M intrucat ea interzice atat barbatilor si aib& mai Cisatoria monogama este o asemenea functie biunivoc multe sofii cat si femeilor — mai multi sofi. Un cod este gi el, prin definitie, o functie biunivoca stabilita intre o multime M de mesaje multime $ de semnale. Conditia de biunivocitate (sau bijectie) este obligatorie pentru asigurarea unei reversibilitaji perfecte intre codificare si decodificare. O definitie mai precisi a codificarii face necesard introducerea unei notiuni noi, si anume cea de limbaj pe un alfabet dat. Fiind data o muljime M de elemente de natura nespecificata, vom numi 21cuvant pe alfabetul M orice sir de elemente, repetate sau nu, aparfinand muljimii M. Daca M este multimea literelor alfabetului latin, vom spune despre orice seevenfé de litere latine, fie c& posed un sens in vreo limb& cunoscutd, fie c& nu inseamna nimic in nici o limba, cA este un .cuvant pe M" Multimea tuturor cuvintelor distincte ce se pot alcatui cu ajutorul alfabetului M (mulfime evident infinita, deoarece nu am impus cuvintelor nici o restrictie de lungime) se cheama vocabular universal pe M. Prin limbaj pe M infelegem o parte oarecare a vocabularului universal. Lexicul limbii romane este un astfel de limbaj pe alfabetul latin, 1a fel cum lexicul suedez, portughez sau turcese reprezinta si ele limbaje distincte (dar nu neaparat disjuncte) pe acelasi alfabet. Suntem acum in masura s formulm definitia riguroasa a celor patru tipuri de codificare intalnite in procesul comunicarii interumane. Daci M este o multime de mesaje, S — o multime de semnale, fun cod, adica o functie biunivocé, iar L(M) si L(S) doua limbaje definite pe alfabetele M si, respectiv, S, vom numi codificare oricare dintre mulfimile Cx = (M.S, f), - {M, L(S), f}, = {L(M), f}, C= (LOM), L(S), f Primul caz corespunde asocierii mesajelor simple cu semnale simple, ca in cifturile alfabetice in care o litera se substituie alteia, Suetoniu ne relateazi c Cezar igi redacta scrierile catre intimi inlocuind litera a cu d, litera b cu e si aga mai departe, intr-un sistem de permutri care transformau caracterul ce ocup& rangul i in alfabetul latin cu cel de rang i+ 3 (.... si qua occultius perferenda erant, per notas scripsit, id est, ic structo litterarum ordine, ut nullum verbum effici posset: quae si quis investigare et persequi velit, quartam elementorum litteram, id est, d pro a, et perinde reliquas commutet"* — De duode-cim Caesarum, C.J, Caesar, LVI). in acest caz, ca si in cel al transliterérii dintr-un alfabet intr-altul, inlocuirile se fac element cu element, nu secventa cu secventa. Coditficarile de tip C: limbajul L(S). Este cazul alfabetului” Morse, unde M reprezinté mulfimea caracterelor latine si a uubstituie mesajelor simple din M siruri de semnale, recte cuvinte, din semnelor uzuale de punctuatie, iar S o pereche de semnale notate prin punct (impuls electric scurt) si linioara (impuls electric lung). Fiectrei litere i se asociaza, de data aceasta, nu cate un simplu element din S, ci secvente de pan’ la 7 astfel de elemente. in codificarea de tip Cs, semnale elementare exprima injelesuri complexe. Astfel, in transportul rutier sau feroviar mesaje de genul ,,Accesul e liber sau ,.Trecerea interzisé" sunt comunicate printr- tun semnal luminos unic, la fel cum in sport un simplu pocnet de pistol poate insemna , Luati-o la fuga” sau sunetul produs de fluierul arbitrului ,.Opriti jocul, fiindea s-a comis o inealcare a regulamentului in fine, traducerea dintr-o limba intr-alta reprezint un caz tipic de codificare de tip C,, intrucat opereaza cu substitufii la nivelul cuvintelor, nu al literelor sau fonemelor componente. Echivalenfa dintre francezul tapis si cuvantul romanesc covor se stabileste printr-o functie defi 22 i pe vocabularelecelor dous limbi si ar fi absurd sa o infelegem in sensul c’, in francezii c se spune t, 0 e numit a, iar p inseamna v daca dorea sa transmita, ceva mai in ascuns, scria cifrat, adic& potrivind astfel ordinea literelor incat nici un cuvant s nu poata fi deslusit : daca cineva ar vrea s@ cerceteze si sa descopere acestea, sf schimbe fiecare litera a alfabetului cu cea de a patra, de pilda, pe d in locul lui a, si tot asa cu toate celelalte" Comuni area verbala presupune o codi are de tipul C2, care pune in corespondenja multimea M a conceptelor gndite de sursa, cu mulfimea secventelor constituite de cuvintele limbii in care ne exprimam. In cazul cand folosim o limba strain continuand s4 gandim in idiomul matern, intre momentul elaborarii mesajului gi cel al formulatii si emiterii lui se interpune o noua codificare, de data aceasta apartindnd clasei Cy. La rindul stu, interlocutorul nostru poate, dup cum este vorbitor nativ wu nu al nbii utilizate, s4 infeleagd direct ce ii spunem sau sd isi traducd in prealabil mesajul in limba proprie, ceea ce ne atrage atenjia asupra faptului c& tr-un proces de comunicare numarul treptelor de codifeare nu trebuie si fie, in mod obligatoriu, egal cu al celor de decodificare. Dupa cum se vede, distinctia dintre diferitele modalitati de codaj are in vedere primele dows elemente ale tripletei Cj. Marea problema a comunicarii verbale este insi legati de cel de al treilea termen, Pentru ca mesajul s@ ajunga intact la destinatar, functia f, care nu e nimic altceva decat codul utilizat, trebuie s@ fie, precum s-a spus, riguros biunivocd. Numai astfel avem garanfia c& decodificarea se va prezenta ca imaginea in oglind’ a codificari, restituind cu fidelitate intentiile emiatorului. Dar este oare indeplinita aceasta conditie in cazul limbilor naturale ? Evident nu, macar si numai dacd Iuim in considerare fenomene ca sinonimia sau omonimia, care infirma biu-nivocitatea relatiei f. Dac un acelasi mesaj poate fi exprimat in doua feluri diferite, inseamn’ nu numai A functia f nu este bijectiva, ci, mai grav, c& ea nu e deloc o functie in sensul definifiei matematice a termenului, In plus, posibilitatea ca o aceeasi secventa de semnale s@ reprezinte dou mesaje diferite, adic& existenta omonimiei, creeazi la decodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod, chiar dacd multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului, Dar nu acesta e obstacolul cel mai redutabil de care se loveste dorinta noastri de a comunicacu semenii.Definitiapecareamacceptat-o conditioneaz’ comunicarea de existenfa unui repertoriu de semnale impirtasite atat de emifator cat si de receptor, ceea ce ar presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codifica. Exista ins o list& completa, explicita si unanim aceceptata a echivalenfelor convenite dintre cuvinte si infelesurile lor ? Existenja dicfionarelor explicative ar pirea si pledeze pentru un rispuns afirmativ. La prima vedere, dictionarul se prezint& intr-adevar ca o list de corespondente care ne oferd cheia codificarii lexicale a nofiunilor, in acelasi fel in care, de pilda, ,alfabetul Morse" ne dezvaluie modul in care literele si cuvintele alcatuite din ele sunt codificate in sistemul binar al punetelor si linioarelor. Facand 23abstractie de unele abateri de felul sinonimici si omonimici, ce ar putea fi socotite, la rigoare, drept accidente sau excepfii neglijabile (desi o cercetare statistical infirma categoric o atare ipotezi*), am putea vedea in dictionar expresia unui cod si in limb& modalitatea practica de utilizare a acestuia in comunicarea interumand De fapt insa, raporturile dictionarului cu limba vorbita sau scrisi sunt de © cu totul alta natura decat cele ale alfabetului Morse" cu telegramele codificate i transmise cu ajutorul siu. in cazul din urma, codul este dat a priori, cunoscut si respectat cu sfinfenie" de cei doi comunicatori, Asa cum observa Pierre Guiraud, in fraza citat& pufin mai inainte (pag. 21), ,codul nu se transforma decat virtutea unui acord explicit al utilizatorilor", el nu evolueaza in mod natural ca limba, aflata intr-o dinamica * _Inceea ce priveste sinonimele din limba romana, e suficient s@ amintim ca dicfionarul pe care li l-au consacrat Luiza si Mircea Seche [122] contine mai bine de 35 000 de intra “at despre omonimie si polisemie, investiga intreprinsa de autorul acestor randuri [37] a permis o prima evaluare cantitativa a considerabilei extensiuni a acestor fenomene. Nu e aici locul unei expuneri pe aceasta tema, dar merit mentionat, cu titlu de exemplu, c4, in romaneste, verbe ca fine, face sau da poseda cate 46, 45 si, respectiv, 36, de sensuri distincte, adjectivele bun si iu — cate 28 si, respeetiv, 22 de sensuri, substantivul ochi — 17, adverbul bine— 17, prepozitile de si pe cate 47 si, respectiv, 31 de sensuri necontenita, care face ca in orice moment imaginea pe care ne-o ofera despre ea dictionarele si fie deja depasita. Consemnari a posteriori ale ,,codului" lingvistic, dictionarele ne vorbese, chiar din clipa aparitiei lor, despre o limba care nu mai exist, Nu incape indoiala c& dupa incheierea redactarii marelui Dietionar al Academiei, a cirui elaborare se apropie de sfirsit, obiectivul prioritar al cercetitorilor Institutului de Lingvisticd va fi reluarea muncii sisifice ineepute cu mai mult de un secol in urma, intrucat limba de astizi diferd suficient de cea consemnati de Hasdeu sau Philippide pentru a necesita o revizuire capitala a acestui mamut lexicogratic. De fapt problema dictionarelor, desi interesanta in sine, nici nu ar trebui s& ne preocupe aici, intrucdt experienta ne invata c& ele nu fac decét s4 consemneze un uz lingvistic, esuand, in schimb, sistematic atunei cdnd incearc& sé il impund, adicd sf joace efectiv rolul de instrument de codificare a gandurilor vorbitorilor. Pentru o mai corect& evaluare a situafiei, si ne reamintim doar modul in care am deprins noi insine limba materna, Macar si din pricina faptului ci lucrul s-a petrecut la o varsta cand inc nu stiam sf citim, dicfionarele nu ne-au fost de nici un folos. Nu din ele am invajat infelesurile imensei majoritifi a cuvintelor pe care le folosim, ci dintr-o experienfa personal de comunicare, direct sau mediat& (de lecturile parintilor, bunicilor sau educatorilor) cu semenii nostri cuvantitori. Cu exceptia 24