SUBIECTE EDENTATIE TOTALA

1. Zona retrozigomatica- limite, examinare, importanta protetica in tratamentul unei

edentatii totale mazilare

Limite:

 anterior - creasta zigomato-alveolară in dreptul primului molar superior;

 posterior - şanţul retrotuberozitar (între versantul vestibular al tuberozităţii şi croşetul
apofizei pterigoide);
 intern - versantul vestibular al tuberozităţii;
 extern - fibrele orizontale ale muşchiului buccinator acoperite de mucoasă şi ţesut
submucos conjunctiv lax;
 superior - fibrele arcuate ale muşchiului buccinator, acoperite de mucoasă;
 inferior- zona este deschisă şi constituie calea de abord

Mucoasa pasiv-mobilă de la acest nivel nu se mobilizează prin tracţiunea obrazului, ci doar

prin deschiderea gurii şi balansarea mandibulei dreapta-stânga. în timpul acestor mişcări
apofiza coronoidă coboară în acest spaţiu, mobilizând uşor mucoasa fundului de sac

Examinare:

 amplitudinea, măsurată între limita anterioară şi cea posterioară;

 înălţimea, măsurată vestibular, de la limita de trecere dintre mucoasa fixă şi mucoasa
pasiv-mobilă, până în fundul de sac vestibular. Pentru determinarea acestui parametru,
pacientul este rugat să deschidă puţin gura şi să deplaseze mandibula de partea
examinată;
 lăţimea (lărgimea) zonei se măsoară între peretele intern (de la limita dintre mucoasa fixă
şi mucoasa pasiv mobilă) până la peretele extern (la limita de reflexie a mucoasei pasiv-
mobile), pacientul fiind rugat să ducă mandibula în partea opusă celei examinate, in
această situaţie lăţimea pungii este maximă, în timp ce amplitudinea sa se reduce.

Importanta protetica:

Punga EISENRING este o zonă de 'Închidere marginală cheie", unde obligatoriu trebuie să
se realizeze o etanşeizare marginală a protezei maxilare.Acest spaţiu este de regulă mai înalt
decât celelalte zone funcţionale periferice maxilare, permiţând prelungirea marginilor
protezei şi în consecinţă, creşterea suprafeţei de sprijin a acesteia. Frecvent, în practica
clinică se constată proteze maxilare cu margini scurte la acest nivel, aceasta datorându- se, pe
de o parte mobilităţii reduse a mucoasei şi pe de altă parte, adoptării unei tehnici de
amprentare muco-statică.Pe măsură ce atrofia şi rezorbţia osului alveolar progresează,
lăţimea acestui spaţiu se măreşte, permiţând îngroşarea marginală a protezei la acest nivel şi
realizarea unei succiuni interne mai bune.
 Când muşchiul maseter, în contracţia sa, dezvoltă o forţă izometrică mare, acesta reduce
spaţiul disponibil pentru grosimea marginii distale a protezei. marginile ei trebuie să fie
corespunzătoare parametrilor dimensionali ai spaţiului real existent. în unele situaţii clinice în
care versantul vestibular al tuberozităţii maxilare este foarte retentiv, spaţiul disponibil este
îngustat, astfel încât marginea protezei la nivelul pungii va fi subţire. Dacă proteza este
realizată cu margini îngroşate, apofiza coronoidă în deplasările sale va interfera cu acestea,
dislocând-o de pe câmp.

(Tuberozitate exostotică), apofiza coronoidă ocupă în întregime punga, nemaiexistând spaţiu

pentru protezare. în aceste cazuri va trebui efectuată o rezecţie osoasă modelantă a
tuberozităţilor exostotice. Şanţul retrotuberozitar, care formează limita distală a pungii
EISENRING este acoperit de o mucoasă groasă alcătuită care permite acoperirea sa de către
marginea posterioară a protezei. închiderea marginală a protezei în zona palatinală
posterioară este plasată direct în centrul porţiunii adânci a şanţului, pentru că la acest nivel nu
există nici o inserţie musculară sau ligamentară care să contribuie la deplasarea protezei.

Uneori, lateral de ligamentul mandibular, poate fi palpată marginea anterioară a muşchiului

pterigoidian intern, care poate mobiliza proteza maxilară.

2. Zona vestibulara maxilara laterala

Limite:

 anterior: plică alveolo-jugală numită şi fren lateral sau bucal

 posterior, creasta zigomato-alveolară;
 intern: versantul vestibular al crestei;
 extern: peretele jugal format din muşchiul buccinator acoperit de mucoasă;
 superior fundul de sac vestibular format din mucoasa pasiv-mobilă
 inferior, zona este deschisă accesului.

Examinare:

 amplitudinea: măsurată între limitele anterioară şi posterioară; dacă plică alveolo-

jugală ce constituie limita anterioară a zonei are inserţii multiple, lungimea acestui
spaţiu se consideră până la prima plică mezială
 înălţimea, măsurată vestibular, de la limita de trecere dintre mucoasa fixă şi
mucoasa pasiv-mobilă, până în fundul de sac vestibula, este în general mai redusă.
 lăţimea (lărgimea) zonei se măsoară între aceleaşi repere ca şi la punga Eisenring.
De regulă ea este mai redusă datorită hipotonicităţii musculare

Importanta protetica:

Deoarece parametrii dimensionali ai acestei zone sunt mai reduşi iar mucoasa este subţire şi
săracă în ţesut submucos, marginile protezei vor fi în general scurte şi subţiri şi în consecinţă se
creează condiţii nefavorabile obţinerii unei închideri marginale optime. Din punct de vedere
fonetic, înălţimea marginilor protezei contribuie la închiderea rezonatorului bucal. Se pune în
evidenţă prin teste fonetice. modelarea grosimii marginale a protezei va fi dictată de criterii
fizionomice, întrucât ea va avea rolul de a reface conturul obrajilor şi de a le oferi suportul
pierdut în urma instalării edentaţiei.

Plică alveolo-jugală (reperul anterior al zonei) poate prezenta aspecte clinice variate. . Poate fi
pusă în evidenţă numai prin tracţionarea obrazului înafară. Muşchiul canin care se inseră
dedesubtul plicii alveolo-jugale poate să-i influenţeze forma. De asemenea, muşchiul orbicularis
oris tracţionează plică înainte, iar muşchiul buccinator înapoi. Răscroirea protezei trebuine să fie
suficient de largă pentru a permite libertatea de mişcare a plicii. De regulă, plică alveolo-jugală
necesită o mai mare degajare pentru acţiunea sa decât frenul labial superior. Cuprinderea plicilor
alveolo-jugale sub proteză, chiar dacă nu o mobilizează decât la mişcări foarte exagerate, va
determina totuşi dureri şi leziuni de decubit. Daca nu este apreciata corect zona de rascroire sau
marginile sunt realizate prea groase se produce desprinderea protezei cand pacientul zambeste.

3. Zona vestibulara frontala maxilara

Limite:

 latero-lateral: plicile alveolo-jugale dreaptă şi stângă;

 posterior sau intern: versantul vestibular al crestei edentate din zona anterioară;
 anterior sau extern: muşchiul orbicular al buzei superioare
 superior, fundul de sac vestibular;
 inferior, zona este deschisă accesului

Examinare :

Se îndepărtează uşor buză superioară şi se eversează, apreciindu-se ca şi la celelalte zone

periferice înălţimea, lăţimea şi amplitudinea.Zona nu prezintă o evidenţiere clară a limitei reale a
fundului de sac vestibular frontal. în plus, mucoasa acoperitoare prezintă o zonă pasiv-mobilă
indecisă, nereperabilă exact. ; cele două treimi superioare, ale versantului vestibular conţine ţesut
elastic în cantitate mai mare, ceea ce imprimă zonei o mobilitate orizontală mai mare. Astfel,
tracţiunea foarte mare pe buză, poate mobiliza şi modifca limitele acestei zone. Lărgimea antero-
posterioară a zonei vestibulare frontale este variabilă în funcţie de gradul rezorbţie al crestei
edentate.

Importanta protetica:

Zonă de închidere marginală "cheie", etanşeizarea protezei la acest nivel fiind o condiţie
obligatorie pentru menţinerea ei pe câmpul protetic. Are rol în refacerea funcţiei fizionomice,
grosimea marginilor protezei la nivelul zonei, fiind dictată numai de considerente estetice, dar
întotdeauna în raport direct cu gradul de atrofie şi rezorbţie al crestei. In edentaţiile recente, zona
vestibulară frontală prezintă o înălţime destul de mare, ceea ce permite realizarea unor margini
extinse care contribuie la creşterea suprafeţei de sprijin a protezei maxilare. Frenui buzei
superioare, este după unii un repliu de mucoasă care nu conţine fibre musculare, iar după alţii ar
fi de natură musculară, ce ar conţine muşchii incisivi. De regulă, această bandă de ţesut porneşte
superior sub formă de evantai şi converge pe măsură ce coboară spre inserţia lui inferioară,
situată la nivelul versantului vestibular al crestei frontale. Se caracterizează printr-o mare
mobilitate mai ales în sens vertical. La nivelul răscroielii marginile trebuie să aibă o grosime
redusă . Atunci când frenul labial are o bază largă de implantare sau când este inserat aproape de
muchia crestei, se indică corecţia lui prin frenoplastie, respectiv frenotomie, dar numai după ce
proteza a fost realizată pentru a putea fi folosită ca şi conformatorîn dirijarea cicatrizării. Limita
anterioară reprezentată de muşchii orbiculari, prezintă fibre paralele cu periferia câmpului
protetic, contribuind astfel la o bună stabilizare şi menţinere a protezei datorită succiunii externe
realizată de tonicitatea musculară.

4. Zona periferica distala sau zona Ah

Inchide distal arcul zonelor funcţionale periferice vestibulare şi face trecerea de la mucoasa
palatului dur, la cea a palatului moale. Bandă de mucoasă pasiv-mobilă în formă de acoladă

Limite:

 Lateral: santurile retrotuberozitare. se lărgeşte mergând median, pentru ca la nivelul

spinei nazale posterioare să fie redusă la o linie
 Distal: inserţia membranei conjunctive a vălului palatin, pe marginea posterioară a
palatului dur acoperit de mucoasă

Examinare :

Detectarea exactă a lăţimii ei în scopul realizării etanşeizării distale a aparatului gnato-protetic

maxilar prin succiune internă. Repere :

 vârfurile aripilor interne ale apofizelor pterigoide ce limitează extensia aparatului

în zona posterioară a tuberozităţilor;
 şanţurile pterigomaxilare (retrotuberozitare), la nivelul cărora marginile aparatului
gnato-protetic trebuie să se înfunde în banda de mucoasă pasiv-mobilă ce le
acoperă, pentru obţinerea închiderii marginale distale;
 zonele lui SCHRODER, a căror rezilienţă trebuie atent evaluată;
 foveele palatine
 limita de vibratie anterioara si posterioara a valului palatin

Linia de vibratie anterioara- reprezintă linia de joncţiune dintre palatul dur şi palatul moale, şi
poate fi pusă în evidenţă prin pronunţia scurtă şi puternică a fonemei "A" sau "Ah", sau prin
manevra Valsalva
Linia devibratie posterioara- este situată în palatul moale, şi se evidenţiază prin pronunţia înceată
şi prelungă a fonemei "A".

Zona vibratorie-este delimitata între cele două linii. unde Silverman situează joncţiunea velo-
palatină, variabilă ca formă şi întindere.

VALUL PALATIN-dupa Landa

a. val palatin orizontal- iar zona "Ah" are aspectul unei benzi de mucoasă mobilă mai late ,
începând cu 1-2 mm înapoia foveelor palatine şi mergând anterior pe o distanţă de 2-5
mm. . Această situaţie este favorabilă protezării, pentru că permite o extensie posterioară
şi o închidere marginală bună, indiferent unde s-ar opri marginea distală a protezei.
Aceasta se datorează şi caracteristicilor mucoasei care este groasă, cu rezilienţă
favorabilă ce permite o etanşeizare perfectă
b. vălul palatului cade oblic, 'In perdea"- ", zona de mucoasă pasiv-mobilă este foarte mult
îngustată, reducându-se chiar la o singură linie, foveele palatine nemaifiind acoperite de
marginea distală a protezei. Este situaţia cea mai nefavorabilă protezării deoarece
închiderea marginală se va realiza cu dificultate la acest nivel. Se impune deci o
delimitare foarte precisă a zonei, în caz contrar, o proteză supraextinsă distal va fi
mobilizată cu uşurinţă de mişcările vălului palatin, creând disconfort şi senzaţii de vomă
pacientului, iar o proteză subextinsă se va sprijini pe mucoasa dură a bolţii palatine,
creând leziuni de decubit şi durere, fără a se putea realiza închiderea marginală.
c. văl palatin cu înclinaţie medie- zona de mucoasă pasiv mobilă are o lăţime de asemenea
medie şi formă de acoladă. Examinare -tuse uşoară, manevra Valsalva, prin palparea cu
un fular gros sau prin depistarea diferenţei de culoare dintre mucoasa palatului dur (roz-
pal) şi cea a vălului palatin (roz intens).

Importanta protetica

Obligatoriu realizarea inchiderii marginale pentru mentinerea protezei pe campul protetic.

protetic este obligatorie realizarea acestui deziderat.

Oricât de favorabile ar fi condiţiile de protezare, zona "Ah" rămâne totuşi regiunea în

care există cea mai slabă închidere marginală a protezei maxilare, deoarece muşchii vălului
palatin, care au inserţii perpendiculare la acest nivel, solicită această închidere; etanşeizarea
protezei este asigurată numai de succiunea internă creată între faţa internă a protezei şi zona de
mucoasă pasiv-mobilă.

5. Creasta alveolara reziduala maxilara

reziduală rezultă în urma pierderii dinţilor, a vindecării plăgilor alveolare şi a remanierii

osoase continue, la acest nivel. împreună cu tuberozităţile maxilare formează arcada alveolară, a
cărei formă este de regulă de semielipsă; anormal poate avea şi formă de: U, V, semicerc, omega,
M.

Forma arcadei se modifica in functie de momentul, cronologia si etiologia extractiilor si

in functie de procesul de atrofie si rezorbtie osoasa. Acest parametru prezinta importanţă pentru
montarea individualizată a dinţilor artificiali. Crestele alveolare reziduale au pe secţiune un
aspect triunghiular cu o bază orientată superior, un vârf orientat inferior care reprezintă muchia
crestei şi doi versanfi (vestibular şi oral) care suferă un proces de atrofie şi rezorbţie.

Versantii - Versanţii cu retentivităţi exagerate împiedică inserţia protezei pe câmpul

protetic sau modifică axul de inserţie al ei. Versanţii cu retentivităţi moderate asigură menţinerea
şi stabilitatea protezei maxilare. presiunile masticatorii sunt dispersate în componente oblice şi
orizontale, ei fiind consideraţi zone secundare de sprijin pentru aparatul gnato-protetic total
amovibil.

Muchia crestei-crestei poate fi rotunjită (în edentaţiile de etiologie carioasă) asigurând un

sprijin nedureros, sau ascuţită (în edentaţiile vechi sau în cele a căror etiologie este
postparodontopatică), provocând dureri şi leziuni de decubit la purtarea protezelor. La acest nivel
presiunile masticatorii se aplică în ax, de aceea muchia crestei reprezintă zona primară de sprijin.

Inaltimea crestei edentate:

 înalte: cu înălţime peste 6 mm;

 medie cu înălţime cuprinsă între 4-6 mm;
 reduse: cu înălţime sub 4 mm

Grosimea vestibulo-orală a crestei este dată de lărgimea bazei de implantare, astfel încât
crestele edentate pot fi: late, medii sau înguste.

Profilul crestei reprezentat de marginea privită din lateral poate fi regulat, asigurând o
bună stabilitate aparatului gnato-protetic şi suportând presiuni masticatorii funcţionale, sau
neregulat, cu o mucoasă subţire, sensibilă la presiune

Direcţia crestelor alveolare în plan frontal poate fi orizontală (favorabilă protezării),

ascendentă sau Forma, înălţimea şi lăţimea crestelor edentate determină retentivitatea câmpului
protetic în plan sagital, transversal şi vertical. Gradul de atrofie şi rezorbţie a lor, modifică în
timp toţi aceşti parametri, astfel încât se pot deosebi: câmpuri protetice pozitive (cu retentivităţi
moderate, optime protezării); câmpuri protetice negative caracterizate, fie de existenţa unor
retentivităţi exagerate care necesită intervenţii chirurgicale proprotetice, fie de absenţa aproape
completă a crestelor alveolare
 6. Bolta palatina

Reprezintă peretele superior al cavităţii orale, componenta ei osoasă fiind formată din
apofizele palatine ale osului maxilar unite pe linia mediană în cele 2/3 anterioare şi lamele
orizontale ale oaselor palatine în 1/3 posterioară, unite pe linia mediană prin sutura medio-
sagitală.Linia mediană este de obicei îngroşată datorită liniilor de forţă care traversează palatul şi
se anihilează reciproc. La acest nivel uneori ia naştere o formaţiune osoasă numită toms palatin.
Absenţa acestei formaţiuni creează condiţii favorabile pentru menţinerea şi stabilitatea aparatului
gnato-protetic. Bolta palatină este considerată şi ea zonă biostatică de sprijin pentru că suferă o
atrofie mai lentă decât crestele alveolare. suprafaţă de sprijin crescută pentru aparatul gnato-
protetic total amovibil maxilar, permiţând totodată şi o dispersie a presiunilor ocluzale pe o arie
mai întinsă. în acest fel, ea contribuie la menţinerea protezei maxilare pe câmp prin fenomenul
de adeziune

Parametrii:

 lungimea medie a bolţii palatine, măsurată de la vârful papilei bunoide la SNP

este de 4,8 cm;
 lăţimea bolţii palatine măsurată în zona molarului 1 este în medie de 4,1 cm, iar la
nivel intertuberozitar, de 4,5 cm;
 adâncimea medie este de 1,2 cm.boltă plană, orizontalizată (6-8 mm); boltă de
adâncime medie (8-10 mm); boltă adâncă (10-12 mm); boltă foarte adâncă (>12
mm).

Forma si adancimea

 bolta palatină adâncă de formă ogivală sau de arcadă gotică, cu unghiuri bine exprimate;
este caracteristică pacienţilor ce au prezentat în perioada dentată, anomalii dento-
alveolare, obiceiuri vicioase şi/sau tulburări funcţionale. La edentatul total, acest tip de
boltă asigură o mai bună stabilitate a protezei în sens sagital şi transversal, dar o
menţinere mai precară datorită lipsei de adeziune.
 bolta palatină adâncă sub formă de arcadă romană sau de cupolă, cu unghiuri rotunjite,
favorabilă protezării;
 bolta palatină de adâncime medie sau intermediară, cea mai favorabilă protezării;
 bolta palatină plată, orizontalizată întâlnită frecvent în edentaţiile totale vechi
neprotezate sau protezate necorespunzător. Din punct de vedere protetic, bolta plată
contribuie la menţinerea aparatului gnato-protetic maxilar prin crearea unei forţe de
adeziune crescute, dar stabilitatea ei este precară datorită dispariţiei reliefurilor osoase.

Elemente importante la nivelul boltii palatine

 gaura retroincisivă situată la 1 cm în spatele incisivilor centrali, dar care, prin rezorbţie
osoasă alveolară poate fi prezentă pe muchia crestei. Ea reprezintă un punct de
 emergenţă al pachetului vasculo- nervos şi va necesita precauţii speciale în faza de
amprentare.
 găurile palatine posterioare plasate în zonele distale ale bolţii, simetric în raport de
sutura mediană, nu ridică probleme deosebite în protezare, fiind acoperite de ţesut grăsos
rezilient.
 spina nazală posterioară plasată în plan median, în punctul cel mai posterior al palatului
dur, este evidenţiabilă mucozal prin cele două fovei palatine. Este necesară detecţia
acestei formaţiuni deoarece în situaţia în care este traversată secant de marginile protezei
poate cauza leziuni grave de decubit.
 sutura mediană reprezintă locul de unire al oaselor maxilare şi palatine-mucoasa este
subtire si fara rezilienta.
7. Zona tuberculilor piriformi

Zonă de sprijin biostatică prin cele 2/3 anterioare ale sale, capabilă să suporte
presiunile transmise de proteză, dar poate fi considerată şi o zonă funcţională periferică, de
închidere marginală "cheie" prin banda îngustă de mucoasă pasiv-mobilă care o înconjoară.
Această zonă se află în sectorul distal al crestei edentate mandibulare la nivelul molarului de
minte. Este reprezentată de o formaţiune piriformă, încadrabilă într-un triunghi, cu vârful
orientat posterior şi baza anterior.

Limite:

 Anterior- de o linie imaginară ce trece tangent la faţa distală a molarului de 12 ani,

prelungită până la intersecţia ei cu linia oblică internă şi externă.
 Posterior – intersectia ligamentelor pterigo-mandibulare
 Lateral-liniile imaginare ce unesc varful cu baza- în acest perimetru se găseşte un
suport osos sub formă de prag, rezultat în urma extracţiei molarului de minte
mandibular. Mucoasa acoperitoare este groasă, fibroasă, are o rezilienţă bună

În edentaţiile recente, poziţia tuberculului piriform este aproape orizontală, inserţia

ligamentului pterigo-mandibular fiind plasată în porţiunea cea mai distală a acestora. în
edentaţiile vechi, odată cu rezorbţia osului, fibromucoasa acoperitoare îşi pierde ataşarea intimă
de periostui subiaccent, devine mobilizabilă în toate sensurile, iar inserţia ligamentului pterigo-
mandibular pare că avansează. . Clinic, gradul de mobilitate al tuberculului poate fi pus în
evidenţă prin tracţiuni pe ligamentul pterigo-mandibular în deglutiţie, în deschiderea largă a gurii
sau prin contracţii ale constrictorului superior al faringelui realizate în deglutiţie. El prezintă
valoare protetică de sprijin numai prin cele 2/3 anterioare ale sale, deoarece la unirea 1/3 mijlocii
cu 1/3 posterioară se inseră ligamentul pterigo-mandibular care limitează extensia distală a
protezei la acest nivel. extensia distală a protezei este limitată şi de marginea anterioară a ramului
montant al mandibulei, de fibrele muşchiului buccinator precum şi de muşchiul constrictor
superior al faringelui. Uneori, marginea anterioară a muşchiului maseter poate veni în raport cu
versantul vestibular al tuberculului şi din aceste considerente marginea protezei trebuie modelată
corespunzător (uşor concavă) pentru a nu împiedica funcţionalitatea acestui muşchi. Alteori, pe
versantul lingual al tuberculului în porţiunea sa bazală limitată de linia oblică internă, se
întâlnesc repliuri de mucoasă care avansează spre zona linguală laterală; prezenţa lor necesită
excizie chirurgicală sau când aceasta nu este posibilă, ele vor trebuie întinse prin amprentare
până în fundul de sac.

8. Punga lui Fisch sau zona vestibulara laterala

Limite:

 posterior: de linia imaginară ce trece prin faţa distală a molarului de 12 ani, ce

corespunde marginii anterioare a muşchiului maseter;
 anterior, zona este limitată de plică alveolo-jugală
 intern: versantul vestibular al crestei edentate;
 extern: fibrele muşchiului buccinator tapetate de mucoasa jugală;
 inferior, fibrele arcuate ale buccinatorului care merg spre inserţia lor pe linia
oblică externă;
 superior: punga este deschisă accesului

importanta protetica

Punga lui Fisch este zonă de închidere marginală. Zona de mucoasă pasiv-mobilă este
bine delimitată şi lipsită de mobilitate permiţând o delimitare exactă a spaţiului în timpul
amprentării. Când punga este mai adâncă şi are o lărgime suficientă se poate realiza la acest nivel
o îngroşare a marginilor aparatului numită "buia lui Karol". Pe măsură ce creasta edentată din
zona laterală se rezoarbe, lăţimea zonei creşte şi în consecinţă îngroşarea marginală devine mai
pronunţată, îmbunătăţind etanşeizarea protezei prin succiune internă şi asigurând o stabilitate mai
mare acesteia. muşchiului buccinator ale cărui fibre au o direcţie paralelă cu marginile şi faţa
externă a protezei contribuie astfel la menţinerea protezei pe câmp. In scopul măririi suprafeţei
de sprijin este posibilă extinderea marginală a protezei până la linia oblică externă şi chiar uşor
peste ea, deoarece ţesuturile acoperitoare opun o rezistenţă scăzută.

Dacă unghiul goniac este mai mic, ramul mandibular are o direcţie verticală şi inserţia
superioară a maseterului este orientată spre mijloc, muşchiul se deplasează direct de-a lungul
marginii disto-vestibulare a protezei. Acest fapt determină deplasarea muşchiului buccinator spre
interior, reducând spaţiul acestei regiuni. Situaţia inversă celei menţionate este favorabilă
protezării, permiţând o extindere mai amplă a porţiunii disto-vestibulare a protezei. Spaţiul
existent va fi înregistrat doar când muşchiul maseter se află în contracţie. Um alt reper important
este ligamentul pterigomandibular la nivelul căruia se găsesc inserţiile posterioare ale
buccinatorului
 9. Zona vestibulara frontala mandibulara

Limite:

 lateral: de plicile alveolo-jugale plasate în dreptul caninilor şi premolarilor

inferiori;
 median: se află frenul buzei inferioare (frenul bucal), care împarte zona
vestibulară frontală în două porţiuni ce pot fi simetrice sau asimetrice. Uneori
frenul poate lipsi sau poate fi divizat în bride multiple şi mici;
 peretele anterior este reprezentat de muşchiul orbicular al buzei inferioare,
acoperit de mucoasa labiaiă, care se reflectă spre inferior formând fundul pungii;
 peretele posterior este format de versantul vestibular al crestei acoperit de
mucoasă

Importanta protetica

Este zonă de închidere marginală.Banda de mucoasă pasiv-mobilă a acestei zone fiind foarte
îngustă este greu de pus în evidenţă. Aceasta se realizează prin tracţiunea uşoară şi răsfrângerea
buzei inferioare.Frenul labial inferior este format dintr-o bandă de ţesut conjunctiv fibros care
oferă inserţie muşchiului orbicular. Este relativ sensibil şi de aceea marginile protezei trebuie
răscroite cu atenţie în jurul lui pentru realizarea unei închideri marginale optime şi fără a cauza
dureri şi leziuni de decubit. Datorită mobilităţii sale reduse unii autori (COSTA 1975} susţin că
frenul poate fi acoperit de proteză fără a-i afecta menţinerea ei pe câmp. Alţii autori recomandă
secţionarea lui înainte de amprentare sau după aplicarea protezei

Muschi ce limiteaza extinderea marginala a protezei (m. orbicular, m. pătratul mentonului, m.

moţul bărbiei, m. triunghiular al buzelor)

Muşchiul orbicular al buzei inferioare, prin fibrele sale paralele cu marginile vestibulare
ale aparatului gnato-protetic total amovibil mandibular contribuie la realizarea succiunii externe
şi, implicit, la îmbunătăţirea menţinerii şi stabilităţii acestuia pe câmpul protetic. Totuşi, în
deschiderea largă a gurii, fibrele sale se întind, îngustează şi mai mult spaţiul funcţional şi poate
disloca aparatul dacă marginile sunt prea groase. în plus, orice îngroşare marginală la acest nivel
determină modificări ale aspectului facial al pacientului traduse prin: modificarea curburii buzei
inferioare, a treptei labiale şi a profilului. în formele clinice cu rezorbţii alveolare accentuate în
zona frontală, menţinerea aparatului gnato-protetic mandibular pe câmp se realizează numai prin
succiunea externă, creată între faţa lustruită a acestuia şi mucoasa labială. Raportul de forţe
dintre orbicularul buzelor şi musculatura linguală, influenţează caracteristicile culoarului neutral,
cu implicaţii asupra montării dinţilor frontali şi a stabilităţii protezei mandibulare.

Muşchii pătratul bărbiei, moţul bărbiei şi triunghiularul buzei inferioare, prin inserţia lor
perpendiculară pe periferia câmpului protetic, mobilizează fundul de sac în timpul contracţiei lor,
putând destabiliza proteza.
 Nodului comisural, format prin încrucişarea fibrelor musculare amintite, poate constitui
un factor favorabil sau nefavorabil protezării, în funcţie de gradul lui de mobilizare în timpul
amprentării.

10. Zona retromilohioidiană sau nişa lui Neill şi Bowen (dreapta-stânga)

este situată intern, lingual de tuberculul piriform, între osul mandibular şi baza limbii.

Limite:

 Limita anterioară este dată de linia imaginară care marchează faţa distală a
molarului de 12 ani, prelungită la nivelul nişei;
 Limita posterioară este delimitată de o linie imaginară dusă din vârful tuberculului
spre muşchiul palatoglos (pilierul anterior) şi spre limbă;
 Limita externă este reprezentată de faţa internă a corpului mandibulei, la unirea
ramului ascendent cu ramul orizontal, tapetată de mucoasă;
 Limita internă este dată de faţa externă a bazei limbii.

Importanta protetica

La acest nivel, nişa este străbătută de formaţiuni musculare profunde, ceea ce determină pe unii
autori (COSTA 1975) să o considere inaptă pentru prelungirea aparatului gnato-protetic. Astfel,
în porţiunea sa anterioară trece fasciculul milofaringian al constrictorului superior al faringelui;
posterior de acesta se află muşchiul pterigoidian intern, a cărui contracţie determină apariţia unei
proeminenţe în peretele inferior al pungii, în acelaşi fel în care contracţia maseterului poate
cauza apariţia unei tumefieri în muşchiul buccinator; în porţiunea posterioară, într-un repliu de
mucoasă, muşchiul palatogros; iar în profunzime, muşchiul stiloglos. Toţi aceşti muşchi sunt
mobilizaţi în deglutitie. Prelungirea aparatului în această zonă va fi tatonată încă din faza de
amprentare preliminară. în situaţia eversării gonionului, când nişa devine retentivă, aceste
prelungiri sunt absolut contraindicate.Clinica de Gnatoprotetică din laşi este de părere că, în
procesele accentuate de atrofie şi rezorbţie osoasă, pentru stabilitatea aparatului gnato-protetic
este utilă prelungirea bazei în această zonă, atunci când situaţia o permite.

11. Zona linguala laterala

Este iocaiizată pe versantul lingual al crestei alveolare mandibulare în continuarea nişei

retromilohioidiene.

Limite:

 Limita posterioară este dată de linia imaginară care trece prin faţa distală a
molarului de 12 ani, prelungită pe versantul lingual al crestei până în fundul de
sac.
  Limita anterioară este reprezentată tot de o linie imaginară situată între caninul şi
premolarul inferior, prelungită pe versantul lingual al crestei până în fundul de
sac.
 Peretele extern al acestei regiuni este reprezentat de versantul lingual al crestei
alveolare edentate, la nivelul căruia se află linia oblică internă ce oferă inserţie
muşchiului milohioidian.
 Peretele intern al zonei linguale laterale este format de faţa laterală a limbii şi
glandele sublinguale acoperite de mucoasă.
 Peretele inferior este reprezentat de fundul de sac lingual situat sub linia oblică
internă, când limba este în repaus.
 Superior, zona este deschisă accesului.

Importanta protetica

Este zonă de închidere marginală pentru proteza mandibulară deşi lărgimea acestui spaţiu este
foarte redusă.Datorită traiectului descendent, dinspre posterior spre anterior, a liniei
milohioidiene şi implicit a inserţiei milohioidianului, această zonă permite prelungirea
marginilor protezei până în fundul de sac lingual (a cărui adâncime maximă se află în dreptul
premolarilor), atunci când linia este rotunjită şi cu retentivitate mică. Această prelungire se
numeşte"aripioară paralinguală"şi are rolul de a mări suprafaţa de sprijin a protezei mandibulare
în scopul îmbunătăţirii stabilităţii ei.Uneori pe versantul lingual al crestei, între cei doi premolari
se poate dezvolta o formaţiune osoasă, numită torus mandibular. Prezenţa lui este întotdeauna
nefavorabilă protezării. în edentaţiile vechi, cu rezorbţii accentuate ale crestei alveolare, planşeul
lingual are o inserţie mai înaltă, ceea ce determină hernierea glandelor sublinguale (care
proemină submucos) şi etalarea lor pe crestă. în aceste cazuri, spaţiul vertical dintre limbă şi
versantul intern al crestei fiind foarte îngust, trebuie examinat cu multă atenţie pentru a realiza un
aparat ale cărui margini sa se insere intre aceste elemente. Când creasta milohioidiană devine
ascuţită, dureroasă şi foarte retentivă în sens vertical, marginea aparatului gnato-protetic trebuie
să se oprească imediat asupra ei, la o distanţă ce depinde de rezilienţa mucoasei acoperitoare a
crestei. Acest fapt determină pierderea succiunii interne la nivelul zonei. Pentru îmbunătăţirea
menţinerii protezei în aceste situaţii, se poate prelungi marginea acesteia între planşeu şi limbă
("aripioară sublinguală"), când şi planşeul are o inserţie înaltă. . Prin dispariţia dinţilor de pe
arcadă, limba se lăţeşte şi creează dificultăţi atât în amprentare cât şi în adaptarea pacientului la
proteză. Totuşi această situaţie contribuie la etanşeizarea marginală a protezei prin succiunea
externă care se realizează între feţele externe ale sale aplicate în contact intim cu versantele
iinguaie aie protezei.

12. Zona linguala centrala sau zona Slack şi Schreinemakers

Este situată pe partea linguală a arcului mandibular în zona anterioară

Limite:
  posterior, o linie virtuală ce trece prin faţa distală a celor doi canini mandibulari,
prelungită pe versantul lingual al crestei până în fundul de sac;
 anterior, versantul lingual al crestei edentate din zona frontală;
 superior, zona este deschisă şi permite accesul direct;
 inferior, planşeul bucal acoperit de mucoasă;
 superior, zona este deschisă accesului

Importanta protetica

Este o zonă de închidere marginală "cheie" a protezei mandibulare. Principala

caracteristică a acestei zone o constituie prezenţa dominantă a muşchiului genioglos, ce se inseră
prin intermediul unui tendon puternic, pe apofizele genii superioare, în mijlocul feţei linguale a
arcului mandibular. El permite limbii mişcări largi spre înainte şi în afară. De aceea autorul
recomandă realizarea unei îngroşări marginale a protezei în această zonă (3 mm), îngroşare care
se reduce progresiv până la nivelul caninilor (1,5 mm). In unele cazuri, în repaus, limba se
găseşte în contact cu versantul lingual al crestei frontale, având o poziţie anterioară. Marginile ei
sunt etalate pe creastă, ocupând complet planşeul lingual. în plus planşeul lingual este şi el în
contact intim cu versantul lingual al protezei mandibulare, contribuind alături de limbă, la
menţinerea acestuia pe câmp prin realizarea unei succiuni externe. Un alt element important,
favorabil protezării îl constituie prezenţa, de o parte şi de alta a trenului, a celor două pungi
parafrenulare ale lui Ackemnann, la nivelul cărora marginea aparatul poate fi prelungită până în
fundul de sac lingual, sub formă de prelungiri parafrenulare ale lui Ackemnann. Un caz
particular îl reprezintă rezorbţia alveolară severă din zona frontală a arcadei mandibulare asociată
cu prezenţa unor apofize genii superioare exostotice acoperite de o mucoasă subţire şi osificarea
tendonului genioglosului, marginea protezei trebuind să se oprească strict la nivelul inserţiei
muşchiului genioglos.

13. Creasta edentata mandibulara

Este alcătuită din apofiza alveolară a osului mandibular. Suprafaţa crestei edentate
mandibulare este mult mai redusă în comparaţie cu cea a maxilarului, limitată de fapt numai la
suprafaţa crestei alveolare reziduale. în plus, zona de sprijin mandibulară este înconjurată de
elemente mobile pe toată circumferinţa sa maceste formaţiuni îngreunând realizarea stabilităţii
aparatului gnato-protetic total amovibil mandibular.

Fornia arcadei alveolare edentate este de parabolă, "V", "omega", urmând forma pe care a
avut-o creasta alveolară înainte de edentare. Apofiza alveolară este mai lată posterior şi mai
îngustă frontal, astfel încât solicitarea mecanică ocluzală prin protezare va trebui să fie cât mai
redusă anterior.

Creasta edentată mandibulară, pe secţiune frontală are de regulă formă triunghiulară cu

baza în jos şi vârful superior şi i se descrie:o grosime vestibulo-orală la nivelul bazei;o înălţime
reprezentată de înălţimea triunghiului figurat din profil;şi doi versanţi, unul vestibular şi altul
oral (lingual), care de cele mai multe ori sunt neretentivi;

Retentivitatea în sens transversal este conferită de parametri dimensionali ai crestei

(înălţime şi lăţime), respectiv de obstacolul pe care-l opune creasta la încercarea de deplasare
orizontală a aparatului

Retentivitatea în sens vertical este dată de convexităţile versanţilor (când acestea există),
precum şi de formaţiunile anatomice osoase dezvoltate în sens orizontal (exostoze, linii oblice
interne, apofize genii superioare, torusuri mandibulare), care în funcţie de dimensiunile lor,
modifică axul de inserţie al protezei sau chiar împiedică inserţia ei pe câmp .înălţimea crestei
edentate este extrem de variabilă, de multe ori fiind redusă sau chiar absentă.Muchia crestei este
în mod normal rotunjită, dar de cele mai multe ori este ascuţită, având o lăţime ce diminuă spre
anterior. (Fig. 38) în zonele distale ale arcadei alveolare reziduale se găsesc două formaţiuni
osoase distincte numite tuberculi piriformi

Elemente osoase

 liniile oblice interne şi externe care reprezintă inserţiile muşchilor milohioidieni şi

respectiv buccinatori
 gaura mentonieră, care reprezintă emergenţa pachetului vasculo- nervos mentonier şi
care trebuie protejată de presiuni în cazul în care, prin procesul de rezorbţie osoasă, ea
ajunge pe muchia crestei;
 apofizele genii superioare care reprezintă locul de inserţie al muşchilor geniogloşi,
muşchi puternici, cu inserţii pe o zonă mică, care pot genera instabilitatea aparatului pe
câmp;
 torusurile mandibulare care reprezintă excrescenţe osoase aflate pe faţa linguală a
apofizei alveolare în dreptul premolarilor. Aceste formaţiuni osoase, când apar, creează
dificultăţi deosebit de neplăcute în protezare, deoarece prin volumul mare şi prin
mucoasa friabilă ce le acoperă, sunt puncte de plecare ale unor leziuni de decubit
posibile şi generatoare de axe de basculare ale aparatului

14. Clasa a III a Sangiuolo maxilara- efectele asupra protezarii total amovibile si
mijloace protetice simple de imbunatatire

Este dominată de procese severe de atrofie şi rezorbţie, cu înălţime redusă a crestelor (sub
4 mm) cu apropiere de muchia crestei, a spinei nazale anterioare şi a crestei zigomato- alveolare.
Bolta palatină este plată, torusul palatin prezent până în zona posterioară, tuberozităţile maxilare
sunt atrofiate, iar când proemină aparent se constată mobilitatea lor. Inserţia elementelor
periferice este aproape de muchia crestei, rezilienţa mucoasei fixe este mult crescută, cu aspect
balant sau "în creastă de cocoş".

Tratament proprotetic
 a. Corectarea rezilienteicrescute a mucoasei

Excizia hipertrofiilor aparente determinate de crestele balante-excizie si modelare

plastica. Incizia in “felie de pepene” de-a lungul portiunii hipertrofiate , excizia peretelui in
exces, apropierea marginilor lambourilor si sutura .

b. Plastia frenurilor

Cand frenul este scurt si are insertie joasa sau este aproape de muchia crestei-
frenotomie. Tractionarea simpla si sutura marginilor plagii (utilizarea unui conformator care
sa disipeze cicatrizarea). Se poate practica si frenotomia simpla fara sutura.

c. Rezectia modelanta a torusurilor

Incizia in “H culcat”, incizia liniara medio-palatina simpla. Torusul este rezecat

dinspre anterior spre posterior . atentie la pofunizema sectionarii la torusuri si se sutureaza

d. Interventia de modelare a campului protetic cu os deficitar

Plastia cu aditie

15. Clasa a III a Sangiuolo mandibulara- efectele asupra protezarii total amovibile si
mijloace protetice simple de imbunatatire

Se însoţeşte de atrofie şi rezorbţie marcată cu dispariţia procesului alveolar; atrofia

aproape completă a tuberculului piriform, dehiscenţa canalului mandibular, când între linia
oblică internă şi externă apare un şanţ. Mucoasa fixă are rezilienţă crescută, prezentând
mobilitate orizontală şi verticală. Inserţia elementelor periferice se face pe muchia crestei,
câmpul protetic este redus, de forma unei linii. Limba are poziţie posterioară,

Tratament proprotetic

a. Corectarea rezilientei crescute a mucoasei

b. Plastia torusurilor
c. Interventia de modelare a campului protetic cu os deficitar

16. EXAMINAREA ATM IN CAZUL EDENTATULUI TOTAL BIMAXILAR

NEPROTEZAT SI ASPECTE CLINICE CARACTERISTICE
Inspecţia statică se realizează la nivelul regiunii pretragiene, (situată la 13 mm înaintea
tragusului, pe linia ce uneşte tragusul cu unghiul extern al ochiului), şi mentoniere, urmărindu-se
comparativ dreapta-stânga, din faţă şi din profil, modificările de culoare şi de integritate, precum şi
asimetriile.
Inspecţia dinamică se realizează în timpul dechiderii şi închiderii gurii, urmărindu-se:
► excursiile condiliene;
 ► excursiile mentonuluî din faţă, pentru aprecierea simetriei faţă de planul mediosagital al
feţei;
► excursiile mentonului din profil, pentru aprecierea traiectoriei sale de mişcare;
► amplitudinea deschiderii gurii.
În mod normal, mişcarea mentonului privită din faţă este simetrică faţă de linia mediană, iar din
profil este continuă, fără pauze, descriind un arc de cerc cu convexitatea orientare anterior.
Deoarece mişcările mentonului sunt oglinda mişcărilor mandibulare, în cazul unor tulburări ale
ATM, mişcarea mentonului suferă devieri de la linia mediană, în formă de "S", de linie curbă sau
frântă (mişcare "în baionetă"), iar din profil poate fi sacadată, în treaptă.
Devierea statică a mentonului se poate accentua sau corecta în timpul dinamicii articulare.
Toate aceste modificări sunt frecvent întâlnite la pacientul edentat total, unde determinantul
ocluzal este dispărut complet, antrenând disfuncţionalităţi musculare şi articulare.
Palparea în statică a regiunii pretragiene se realizează simetric şi comparativ dreapta-stânga.
Palparea în dinamică se realizează prin două modalităţi:
► bidigital: cu indexul în conductul auditiv extern şi policele plasat pretragian.
Metoda este utilizată pentru aprecierea mişcării de rotaţie pură a condililor în articulaţie;
► cu patru degete plasate pretragian, pentru aprecierea mişcării de translaţie.
Deoarece fiecare metodă de palpare surprinde mişcări articulare diferite, ele vor fi aplicate
obligatoriu împreună. Cu ajutorul primei metode nu se poate surprinde cu exactitate poziţia finală,
protrudată a condilului, iar prin a doua metodă nu se poate aprecia mişcarea completă a acestuia în
articulaţie.
În timpul examenului ATM, pacientul va executa mişcări de deschidere, închidere, lateralitate
dreaptă-stângă, protruzie, cu o frecvenţă care să nu fie obositoare şi cu o viteză care să permită
observaţia atentă.
Prin palpare se apreciază:
► sensibilitatea regiunii pretragiene;
► poziţia condililor;
► deformări ale regiunii pretragiene;
► excursiile condiliene;
► zgomotele articulare.
Normal, excursiile condililor sunt simetrice, sinergice, de amplitudine egală, pe o traiectorie
uşor înclinată, dinapoi înainte şi de sus în jos. Deseori, ele se execută dificil sau de loc, datorită
spasmelor musculare, a durerilor, a blocajelor articulare.
Sensibilitatea la presiune a elementelor componente ale ATM va fi depistată nu numai prin
palpare, ci şi printr-o uşoară compresiune postero- inferioară pe menton, pacientul stând cu gura uşor
întredeschisă sau prin introducerea policelui în cavitatea orală , prinzând în mână ambele ramuri ale
mandibulei.
Ascultaţia se face cu sau fără stetoscop, notându-se:
► tipul zgomotului: cracment sau crepitaţie;
► producerea concomitentă sau succesivă în articulaţie;
► momentul apariţiei zgomotului în raport cu dinamica articulară;
 ► asocierea lui cu alte simptome: salt articular, durere

Aspecte clinice caracteristice

 Odata cu evolutia edentatiei spre edentatie totatala, apare tendinta de propulsie si

lateralitate exagerata a mandibulei, din cauza disparitiei obstacolului dentar si laxitatea ligamentara)
 Hiperlaxitatea ligamentelor poate duce la subluxatie (reductibila spontan) sau luxatie
anterioara (cea mai frecventa la edentatul total; poate fi uni sau bilaterala si apare ca urmare a
deschiderii exagerate a gurii- ras, cascat, varsaturi si se manifesta prin imposibilitatea inchiderii gurii),
posterioara sau laterala
 La edentatul total, in miscarea de inchidere, condilul mandibular este plasat postero-
superior si realizeaza presiune asupra osului timpanal si poate duce la colaps condilian posterior
(comprimarea elementelor articulare, cu iritarea nervului auriculo-temporal), care se manifesta prin
dureri cu localizari variate- oftalmice, glotice, faciale (diagnostic dificil)
 Micsorarea DVO
 Subluxatie cronica anterioara sau posterioara a meniscului- cracmente
 Deplasari ireductibile ale mandibulei- crepitatii; daca este o deplasare unilaterala, apar
devieri ale mandibulei ( condilul este blocat in ATM) si amplitudinea miscarii de deschidere este
micsorata)

17. EXAMINAREA ORIFICIULUI BUCAL IN CAZUL EDENTATULUI TOTAL

BIMAXILAR NEPROTEZAT SI ASPECTE CLINICE CARACTERISTICE

Se realizează static şi dinamic.

A. Examenul static evidenţiază:

a) Textura buzelor (diminuată, normală sau în exces)

b) Configuraţia buzelor se apreciază în funcţie de:

- lungimea buzei superioare care se măsoară de la subnazale la stomion (Sn-St) şi este în medie
de 19-22 mm; la edentatul total acest parametru poate fi uşor supradimensionat datorită
hipotonicităţii orbicularului buzei superioare

- lungimea buzei inferioare care se măsoară de la stamion Ia gnation (St-Gn) şi are valori medii
cuprinse între 3&44mm (Fig. 14). La subiecţii dentaţi cu ocluzie normală, lungimea buzei
inferioare este 1/3, iar a buzei inferioare şi bărbiei 2/3 din înălţimea etajului inferior al feţei.

c) Roşul buzelor poate fi mărit, normal sau micşorat

La edentaţii totali vârstnicii, acest element este micşorat, uneori chiar dispărut prin înfundarea
buzelor.
Roşul buzelor se măsoară:

► pentru buza superioară, de la labiale superior la stomion (Lsup-St);

► pentru buza inferioară, de la stomion la labiale inferior (St-Linf). (Fig. 15). în ceea ce priveşte
intensitatea culorii, s-a constat că buzele hiperactive sunt mai roşii şi mai umede, comparativ cu
buzele normale sau hipoactive care sunt mai palide (MOYERS, 1988)

d) Arcul lui Cupidon poate fi:

► simetric sau asimetric;

► bine reprezentat sau aplatizat;

► continuu sau discontinuu, prin depigmentări, cicatrici, formaţiuni tumorale sau herpetice.

e) Filtrul buzei superioare poate fi accentuat sau şters.

Fanta labială poate fi:

► închisă (normal)- normală ca mărime

► întredeschisă (patologic)- mărită

► deschisă (patologic)- sau micşorată

f) Lungimea fantei labiaie se apreciază prin măsurarea distanţei cheilion- cheilion (cheche)

g) Treapta labială poate fi păstrată (normal) sau inversată (E.T.)

De regulă, la edentatul total apar modificări evidente ale tuturor acestor elemente ale orificiului
bucal, ele fiind descrise în Cap. III.

B. Examenul dinamic urmăreşte:

a) Amplitudinea deschiderii gurii, care poate fi:

► normală (4-4,5 cm) = normostomie;

► micşorată (sub 4 cm) = microstomie: (în constricţii temporo- mandibulare, anchiloze

temporo-mandibulare, trismus maseterin, fracturi condiliene);

► mărită (peste 4.5 cm) = macrostomie: laxitate capsulo- ligamentară în ATM.

b) Simetria deschiderii gurii poate fi modificată prin devierea mentonului în:

► afecţiuni ale ATM;

► edentaţii parţiale unilaterale, edentaţii totale;

► paralizii şi pareze faciale.

18. ETAPA DE EDUCATIE SANITARA IN TRATAMENTUL PROTETIC AL

EDENTATULUI TOTAL

Înaintea oricărui act terapeutic se va trece la educaţia sanitară individuală. Actul de

educaţie sanitară este foarte important pentru că el se adresează, în cazul edentatului total,unui
pacient infirm. În plus, măsurile de educaţie sanitară trebuie intensificate la persoanele care au
avut un eşec anterior, în tentativa lor de tratament protetic. Unul din obiectivele educaţiei
sanitare este conştientizarea bolnavului în legătură cu starea sa de sănătate generală şi mai ales
locală, raportată la condiţiile de viaţă şi de muncă. Este necesar să i se explice bolnavului starea
avansată de afectare morfologică şi funcţională a sistemului stomatognat, produsă în urma
instalării edentaţiei totale. Totodată, el trebuie să cunoască şi să-şi însuşească toate măsurile de
combatere a unor noi îmbolnăviri. Depistarea prin sondaj verbal şi examen clinico-paraclinic a
modului incorect de igienizare a cavităţii orale, a obiceiurilor vicioase, a parafuncţiilor, a
modului greşit de alimentaţie, va fi urmată de acţiuni educaţionale ce vor evidenţia riscurile de
îmbolnăvire consecutive lor şi modalităţile de înlăturare a acestor cauze de morbiditate. Se va
insista în mod deosebit asupra necesităţii igienizării corecte şi la timp, a cavităţii orale şi a
aparatelor gnato-protetice, individualizând manoperele în funcţie de starea clinică a bolnavului şi
etapa de tratament în care se află acesta. În al doilea rând, bolnavul va trebui convins de utilitatea
tratamentului, discuţia cu acesta fiind purtată cu discernământ şi echilibru. Promisiunile făcute
trebuie parcimonios exprimate. Tratamentul gnato-protetic total amovibil are limite care trebuie
de la început corect expuse, o dată cu evidenţierea avantajelor.
Educaţia sanitară continuă apoi cu propunerea soluţiei optime de tratament şi
argumentarea acesteia, comparând-o cu celelalte variante posibile de tratament, fiecare cu
avantajele şi dezavantajele sale. Discuţia va fi raportată la situaţia clinică a pacientului.
Ea se va adapta în funcţie de:
 posibilităţile clinice;
 nivelul de instrucţie şi cultură al pacientului;
 posibilităţile materiale ale acestuia.

Se va explica în ce constă un aparat gnato-protetic total amovibil, cu referiri la limitele

restaurării şi se va vorbi bolnavului despre principiile care stau la baza restaurării amovibile.
Etapizarea planului de tratament va stabili şedinţele şi intervalele dintre şedinţe,
prevăzându-se şi eventualele temporizări. I se va explica pacientului necesitatea contactului
permanent cu medicul său gnato-protetician.
Etapizarea va fi făcută în funcţie de factori sociali ca:
 distanţa faţă de cabinet;
 posibilităţile laboratorului sau ale cabinetului;
 posibilităţile economice ale pacientului.
 Actul de educaţie sanitară reprezintă în esenţă o particularizare a teoriei comunicării
interumane. Din acest punct de vedere, comunicarea, care este un mesaj educaţional, circulă de la
medic, care devine emiţător, spre pacient, care este receptorul. Fluxul de cunoştinţe circulă
întotdeauna de la emiţător spre receptor. De aceea, vor apărea aspect variate legate de calitatea
mesajului, cum ar fi:
 conţinutul;
 limbajul;
 nivelul de pregătire.
În acelaşi timp, este necesară totuşi şi o retroinformaţie de la receptor către emiţător,
pentru a şti în ce măsură el este de acord şi asimilează cunoştinţele pe care le primeşte, pentru a
stabili nivelul de educaţie sanitară şi, în funcţie de acesta, succesiunea acţiunilor de educaţie
sanitară individualizată.
Este foarte important ca această comunicare să se realizeze de la început, pentru ca
ascendentul de competenţă al medicului să fie asigurat imediat.

19. ETAPA DE PREGATIRE GENERALA IN TRATAMENTUL PROTETIC AL

EDENTATULUI TOTAL
În cazul edentaţiei totale, pregătirea generală va cuprinde două etape principale şi anume:
1. pregătirea psihică;
2. echilibrarea generală a organismului.

1. PREGĂTIREA PSIHICĂ
Are o deosebită importanţă în cazul pacientului edentat total. Cei care vor beneficia de
terapie amovibilă sunt în majoritate persoane vârstnice, de regulă foarte susceptibile. În funcţie
de temperament, precum şi de experienţa sa anterioară, bolnavul se identifică cu medicul său.
Are loc un transfer de personalitate, situaţie favorabilă care trebuie exploatată pentru a facilita
asimilarea tratamentului gnato-protetic. Medicul va fi apropiat faţă de pacientul său, dar nu mai
departe de limitele profesionalismului. În situaţia în care pacientul prezintă o edentaţie subtotală
ce va trebui transformată în edentaţie totală, implicaţiile psihologice sunt şi mai grave. Proteza
totală în acest ultim caz va fi asociată de către pacient cu starea sa de decrepitudine, de decădere
biologică.
Există, în general, o opoziţie psihologică subiectivă la fiecare pacient în parte, „vis à
vis” de terapia protetică amovibilă. Cu atât mai dificilă va fi pregătirea psihologică la vârste mai
tinere, când bolnavul nu găseşte justificarea biologică a acestui tip de tratament. O atenţie
deosebită trebuie acordată antecedentelor psihologice ale pacientului, deoarece este foarte greu
de diagnosticat un bolnav ce simulează constant o stare normală. Psihoterapia poate fi efectuată
de medicul specialist psiholog, de către medical stomatolog în colaborare cu psihologul sau, cel
mai frecvent, de către medicul stomatolog singur.
Principalele posibilităţi terapeutice sunt:
  psihoterapia nonverbală;
 psihoterapia verbală;
 terapia medicamentoasă;
Ce vor trebui adaptate judicios fiecărui caz în parte.
Atitudinea echipei stomatologice se va modela după temperamentul şi psihicul fiecărui
pacient, fiind foarte important modul de desfăşurare al primului contact dintre bolnav şi medic.
Atitudinea acestuia, prin seriozitatea, înţelegerea, blândeţea şi căldura sufletească va crea un
climat propice de lucru şi de colaborare, contribuind într-o proporţie considerabilă la succesul
terapiei edentaţiei totale prin aparate total amovibile.
 Psihoterapia nonverbală se realizează prin impresia ce o creează ţinuta
medicului şi a personalului auxiliar, sobrietatea sa, propria lui igienă corporală. Aspectul
serviciului stomatologic, prin curăţenie, ordine, linişte, atmosferă de lucru calmă şi
sigură, va contribui la câştigarea totală a încrederii şi la acceptarea colaborării sale cu
echipa stomatologică.

 Psihoterapia verbală se realizează într-un mod mai complex şi depinde

de nivelul de pregătire şi preocupările bolnavului. Pentru a putea găsi cu uşurinţă subiecte
comune de conversaţie cu bolnavul, medicul trebuie să fie la curent cu probleme de
cultură generală, literatură, artă şi istorie, să aibă un nivel intelectual care să-i permită
abordarea discuţiilor în orice domeniu.
Foarte importantă este uşurinţa de a-şi modela limbajul după nivelul de înţelegere al
bolnavului, după starea lui psihică sau temperamentală. Intervenţia medicului trebuie să
tempereze dezechilibrul bolnavului care poate manifesta deprimare sau optimism exagerat
privind tratamentul gnato-protetic amovibil.
Terapia medicamentoasă la care recurge medicul stomatolog va fi indicată numai în
cazuri deosebite şi numai când se poate administra în condiţii de ambulator. Se va urmări
relaxarea psihică a bolnavului prin combaterea stării de anxietate, scăderea pragului de reacţie la
stimulii dureroşi, acustici şi luminoşi din cabinetul stomatologic. Acest lucru trebuie avut în
vedere, cu atât mai mult cu cât pacientul vârstnic prezintă deja o labilitate psihică şi emoţională
exacerbată de procesul de involuţie fiziologică, characteristic îmbătrânirii.
În terapia de reechilibrare psihică se pot utiliza droguri medicamentoase cu acţiune
hipnotică, sedativă, tranchilizantă. Din acest punct de vedere, de mare utilitate clinică sunt
sedativele hipnotice de tipul barbituricelor, a căror administrare duce la scăderea activităţii unor
zone de excitaţie corticală, precum şi a substanţei reticulate activatoare. Prin administrarea
sedativelor hipnotice se realizează o relaxare psihică senzitivo-senzorială şi motorie, o inhibiţie a
reflexelor polisimpatice, la o concentraţie a drogului ce menţine însă starea de veghe, ceea ce
permite utilizarea lor în condiţii de ambulator.
Tranchilizantele majore, sub forma derivaţilor de fenotiazină, butilfenonă, sunt
administrate numai în colaborare cu psihiatrul şi numai în condiţii de spitalizare.
Tranchilizantele minore, de tipul meprobamatului, diazepamului, oxazepamului, au
 dovedit şi proprietăţi miorelaxante. Prin acţiunea lor la nivelul sistemului limbic, ele
reduc labilitatea psiho-emoţională şi anxietatea.
Astfel:
 meprobamatul este indicat pentru dublul său efect, de sedare şi de
relaxare, în doză de 40 mg (1 tabletă) de trei ori pe zi, iar în cazurile de
bruxism se mai administrează o tabletă în plus seara, înainte de culcare.
Prin acţiunea sa uşor analgezică. ce se adaugă celor sedative, tranchilizante şi
miorelaxante, meprobamatul este un medicament cu efecte bune în disfuncţiile stomatognatice.

 diazepamul se administrează câte 2 mg de trei ori pe zi, putându-se creşte

doza până la 20-40 mg/zi în 3-4 prize.
Creşterea dozelor pentru ambele medicamente se poate face în funcţie de toleranţa
pacientului şi de gravitatea cazului. Pe lângă efectul său tranchilizant, diazepamul are şi
proprietăţi miorelaxante destul de accentuate, fapt pentru care dă rezultate foarte bune în
disfuncţiile sistemului stomatognat. Realizează atât o reechilibrare a proceselor de excitaţie-
inhibiţie la nivelul substanţei reticulate, un calm, o indiferenţă ce protejează bolnavul de stress-ul
mediului ambiant, cât şi o inhibiţie a reflexelor motorii la nivelul muşchilor manducatori.
Din cauza efectului lor tranchilizant şi sedativ, tranchilizantele minore produc
somnolenţă, tulburări de vedere, necoordonare motorie, fapt ce limitează administrarea lor
ambulatorie la bolnavii ce efectuează activităţi supuse riscului de accidentare. Pentru a evita
aceste efecte neplăcute, se poate administra medazepam, cunoscut sub forma preparatului numit
RUDOTEL, în doze de 1-3 comprimate (10 mg) pe zi. Medazepamul este un tranchilizant cu
acţiune sedativă foarte uşoară, ceea ce îl face recomandabil pentru administrarea diurnă.
Tranchilizantele minore au un efect dublu, anxiolitic, tranchilizant, psiho-sedativ şi, pe de
altă parte, un efect placebo. Administrarea de către Laskin a meprobamatului şi a unui
medicament placebo în condiţii experimentale de „double-blind”, a avut drept effect obţinerea de
rezultate pozitive în 30% din cazuri. Medicaţia cu psihotrope (sedative, tranchilizante,
anxiolitice) nu suprimă de fapt factorul determinant, ci, mai curând, unul din factorii
predispozanţi. Psihotropele au dezavantajul că menţin bolnavul într-o ambianţă „psihiatrică”,
care creează condiţiile instalării unei dependenţe medicamentoase. În plus,administrarea
prelungită poate avea drept efecte secundare: hiposialie, tulburări ale stării de veghe, reacţii
adverse.
2. ECHILIBRAREA STĂRII GENERALE A ORGANISMULUI
Constă în rezolvarea, în colaborare cu medicul de familie, a bolilor generale pe care le
poate prezenta pacientul.
În funcţie de gravitatea acestora, tratamentul protetic se contraindică în cazul afecţiunilor
acute, a afecţiunilor majore care imobilizează bolnavul sau care tarează într-un asemenea grad
organismul, încât face inoportună intervenţia medicului stomatolog în această fază.
Tratamentul protetic se poate temporiza până al ameliorarea şi/sau vindecarea maladiei
generale, sau se poate practica imediat întrucât starea generală a bolnavului este favorabilă
actului medical protetic.
 La pacientul vârstnic, la care toate tulburările inerente vârstei s-au instalat, se va încerca o
revigorare a stării generale a organismului prin recomandări ce privesc:
 un regim de viaţă echilibrat;
 echilibrarea aportului nutritiv;
 înlăturarea factorilor de risc prin renunţarea la consumul de cafea, tutun,
alcool, combaterea sedentarismului prin plimbări în aer liber, exerciţii fizice, terapie
ocupaţională.

20. LEGEA 1 si 2 A CONCEPTIEI BIOMECANICE IN TRATAMENTUL

PROTETIC AL EDENTATULUI TOTAL
Această concepţie, adoptată în cazul edentaţiei totale, urmăreşte realizarea condiţilor
corecte de echilibrare statică şi dinamică ale aparatului gnato-protetic total amovibil. Ea diferă la
maxilar faţă de mandibulă.
Astfel, la mandibulă, se păstrează orice dinţi restanţi, chiar şi cei cu un anumit grad de
mobilitate (a căror persistenţă va fi de scurtă durată) pentru a anula precaritatea stabilităţii
protezei inferioare şi a-i da timp bolnavului să se adapteze cu aceasta. Dacă sunt grupaţi, sau prin
poziţia lor, permit soluţii terapeutice mai deosebite (telescopare, sprijin pe bară etc.), pot
contribui la crearea condiţiilor favorabile unei bune stabilităţi a protezelor. La maxilar, unităţile
odonto-parodontale se păstrează numai când sunt respectate cele două legi ale concepţiei
mecanice. Când legile nu sunt respectate, dintele sau dinţii restanţi se extrag, întrucât echilibrarea
aparatului gnato-protetic nu se va putea realiza şi vor apărea tendinţe de basculare ce nu pot fi
frânate.
LEGEA NR. 1: linia ce uneşte două retentivităţi ale câmpului protetic trebuie să treacă
prin centrul său de greutate (G), sau cât mai aproape de acesta. Centrul de greutate al maxilarului
este plasat la unirea a 3/5 anterioare, cu 2/5 posterioare.
În situaţia persistenţei unui singur dinte restant pe unul dintre cele două cadrane şi o
retentivitate reprezentată de o tuberozitate maxilară bine exprimată pe hemicadranul opus, linia
ce uneşte cele două retentivităţi trece foarte aproape de G, deci dezideratul legii nr. 1 este
satisfăcut şi dintele va fi păstrat, fiind condiţii satisfăcătoare de echilibru. Această regulă nu este
valabilă în situaţia în care rezilienţa fibromucoasei este crescută, dintele restant trebuind să fie
extras (Fig. 4)
 În mod similar, existenţa a două puncte retentive pe un hemicadran maxilar şi lipsa
retentivităţilor pe hemicadranul opus, va genera apariţia unei pârghii cu braţe inegale, iar proteza
va tinde să basculeze, deci dinţii se vor extrage (Fig. 5).
LEGEA NR. 2: când la nivelul maxilarului există mai multe puncte retentive, şi
poligonul format din unirea acestor puncte este mai mare decât restul suprafeţei câmpului
protetic şi îl include pe G, toţi dinţii restanţi se păstrează.
În cazul existenţei unui număr minim de trei puncte retentive pe arcadă, dar plasate
diseminat, rezultă o suprafaţă delimitată prin unirea acestor puncte, suprafaţă care îl include şi pe
G. Condiţiile de echilibru ale protezei sunt satisfăcute şi dinţii astfel plasaţi vor fi favorabili
execuţiei tratamentului protetic. De exemplu:
- când ambele tuberozităţi maxilare sunt retentive,este indicată păstrarea dinţilor restanţi
(1-3)dacă aceştia sunt în zona frontală şi premolară, dar nu şi a celor din regiunea molară,dacă
profilul crestei alveolare frontale nu este retentiv (Fig.
6, 7, 8, 9).
- când ambele tuberozităţi maxilare sunt
retentive, iar pe unul din hemicadrane mai
persistă un molar, acesta se extrage (Fig. 11).
- când numai una dintre tuberozităţile maxilare
este retentivă, se recomandă menţinerea
ultimilor dinţi, dacă aceştia sunt canini sau
premolari, situaţi pe hemiarcada opusă
tuberozităţii (Fig. 7).
- când creasta alveolară din regiunea frontală
este şi ea retentivă, pot fi menţinuţi ultimii
molari (Fig. 8).
- dacă nici una dintre tuberozităţile maxilare nu
este retentivă, iar cei 1-3 dinţi restanţi sunt dispersaţi
bilateral faţă de linia mediană, aceştia se pot păstra numai atunci când creasta alveolară din
regiunea frontală este retentivă (Fig. 10).
 În concluzie, cu cât zonele retentive sunt mai numeroase şi mai echilibrat repartizate, cu
atât situaţia clinică devine mai favorabilă prin crearea unui poligon de sprijin ce include aproape
toată suprafaţa maxilarului.
Situaţia clinică care prezintă dinţi restanţi sau retentivităţi osoase grupate şi nu diseminate
la nivelul arcadei este nefavorabilă protezării şi trebuie de la început corectată. În caz contrar, se
delimitează o suprafaţă de sprijin foarte mică şi plasată excentric faţă de G. Apar, astfel, braţe de
pârghie inegale şi posibilitatea de basculare a protezei, de aceea dinţii se vor extrage. (Fig. 12)
Desigur, în practica clinică, pot apărea o multitudine de situaţii, însă interpretarea corectă
a lor, pe baza concepţiilor enunţate, elimină de la bun început erorile de tratament protetic.

21. INDICII CLINIC-BIOLOGICI LOCALI NEGATIVI AI CAMPULUI

PROTETIC EDENTAT TOTAL
1) Indicii clinico-biologici privind substratul osos de la nivelul zonei desprijin:
Indicii clinico-biologici sunt consideraţi negativi atunci când:
 crestele edentate au o înălţime mai mică de 4 mm;
 tuberozităţile maxilare sunt şterse;
 tuberculii piriformi sunt rezorbiţi;
 boltă palatină plată;
 torusul palatin prezent;
 torusul mandibular prezent;
 apofize genii dezvoltate în exces;
 creasta milohioidiană este ascuţită şi retentivă;
 formaţiuni hiperostotice, prezente la nivelul câmpului protetic.
Radiografic, evaluarea indicelui de structură osoasă, apreciat ca indice clinico-biologic
negativ pune în evidenţă o structură osoasă rarefiată cu o trabeculaţie săracă, corticale osoase
subţiate sau chiar întrerupte.
2) Indicii clinico-biologici privind mucoasa sunt:
Indicii negativi de mucoasă sunt reprezentaţi de:
  mucoasă congestionată;
 dureroasă la palpare;
 cu rezilienţă mică, subţire şi friabilă (cu aspect atrofic) sau dimpotrivă cu
rezilienţă crescută (cu aspect hiperplazic);
 inserţia mucoasei mobile în apropiere de muchia crestei;
 zona de mucoasă pasiv mobilă este foarte îngustă, redusă chiar la o simplă linie;
 vălul palatin are o poziţie verticală;
 limba are o poziţie posterioară, ce nu poate realiza închiderea marginală în zona
Slack.
3) Saliva reprezintă un alt indice clinico-biologic local care trebuie corect evaluată,
atât cantitativ, (deoarece o salivaţie săracă generează instabilitatea aparatului şi creează
condiţii de apariţie a stomatopatiilor), cât şi calitativ, (vâscozitatea salivei fiind un factor
important căci atunci când este prea fluidă determină scăderea forţei de adeziune).

22. INDICII CLINIC-BIOLOGICI LOCO-REGIONALI POZITIVI SI NEGATIVI

IN CAZUL PACIENTULUI EDENTAT TOTAL BIMAXILAR.
Pot fi identificaţi la nivelul articulaţiilor temporo-mandibulare şi a muşchilor mobilizatori
ai sistemului stomatognat.
1) Indicii clinico-biologici la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare sunt:
A. pozitivi atunci când:
- dinamica mandibulară este normală,
- amplitudinea mişcării este simetrică şi sinergică, fără apariţia durerii.
B. negativi:
- prezenţa durerilor articulare;
- prezenţa zgomotelor articulare (a cracmentelor sau a crepitaţiilor);
- dinamica articulară este asimetrică şi asincronă, şi poate evolua chiar până la blocarea
uni- sau bilaterală a condililor.
2) Indicii clinico-biologici de la nivel muscular sunt consideraţi:
A. pozitivi atunci când se conservă o tonicitate şi o troficitate musculară normală, ce
asigură o simetrie facială atât în repaus cât şi în dinamică;
B. negativi, când apar:
- modificări de troficitate musculară: hipo- sau hipertrofie,
- modificări de tonicitate musculară prin hipo- sau hipertonie,
- dureri musculare,
- spasme musculare,
- necoordonare musculară,
- fatigabilitatea.
3) Indicii clinico-biologici generali
A. Aceştia sunt pozitivi, atunci când:
 starea generală este bună;
 organismul este sănătos, netarat;
  funcţiile se desfăşoară în parametrii normali.
Protezele vor fi integrate în condiţii satisfăcătoare.
B. Indicii negativi includ:
 organismele afectate de boli cronice care reduc rezistenţa la infecţii;
 se adaptează mai greu la tratamentul gnato-protetic total amovibil.
Pentru aprecierea stării generale şi locale, în vederea aplicării unor măsuri profilactice şi
curative, de păstrare a vitalităţii ţesuturilor orale, periorale şi de redresare a funcţiilor se
utilizează indicele de îmbătrânire (index gerontologic) aceasta cu atât mai mult cu cât incidenţa
edentaţiei totale creşte proporţional cu vârsta.
Între vârsta biologică şi cea cronologică există, de regulă, o concordanţă, care reprezintă
o îmbătrânire în limite fiziologice; în alte situaţii însă între vârsta biologică şi cea cronologică
poate exista o neconcordanţă. Devine astfel necesară stabilirea unor corelaţii între îmbătrânirea
organismului în general şi cea a ţesuturilor sistemului stomatognat în special, şi anume:
 când vârsta biologică este mai mare decât vârsta cronologică, indicele de
îmbătrânire este subunitar(negativ), individul arătând mai bătrân decât vârsta pe care o
are (proces de îmbătrânire accelerată);
 când, dimpotrivă, vârsta biologică este mai mică decât cea cronologică, indicele
de îmbătrânire este supraunitar (pozitiv), individul arătând mai tânăr decât anii pe care îi
are.

23. MENTINEREA SI STABILITATEA PROTEZELOR TOTALA

- descrierea fortelor orizontale ce apar in timpul exercitarii functiilor SSG asupra
protezelor si importanta lor.
Fortele orizontale au directie paralela cu planul de ocluzie si sensuri variate: anterior,
posterior sau latero-lateral (dr-stg).
Sunt generate de dezechilibru neuro-muscular al grupelor musculare aflate in exteriorul
arcadei (limba, obraji, buze) si de fortele de descompunere ale fortelor vertical, care, căzând pe
suprafata ocluzala oblica, sufera o descompunere in rezultate ce favorizeaza transmisia lor in
afara crestei edentate.
 Deplasarea de directive antero-posterioara poate avea sensul catre anterior sau
catre posterior. Acest tip de deplasare este favorizat de rezorbtia accentuate a crestelor alveolare
in zona posterioara si se datoreaza presiunilor exercitate de limba in timpul exercitarii functiilor,
ticurilor nefunctionale, contactelor ocluzale incorecte.
Punctul de aplicare a fortei este pe fata linguala a arcadei si pe fata ocluzala a dintilor
artificiali. La mandibula, deplasarea anterioara se mai datoreaza si unor pulsiuni ale limbii,
rezorbtiei accentuate in zona frontala, dezechilibrului dintre muschii celor doua chingi musculare
reprezentate de chinga muschilor vestibulari, cu o tonicitate mai scazuta si cea a muschilor
limbii.
Sensul deplasarii catre anterior, sau catre posterior, depinde de predominanta uneia sau
alteia dintre chingile musculare: fie contractii ale muschilor limbii, aparatul deplasându-se catre
anterior, fie ale orbicularului si buccinatorului, aparatul deplasându-se către posterior. Acest tip
de deplasare apare predominant in cazul formelor clinic incadrate in clasa a II-a Koller si
Russov, cand aparatul mandibular aluneca la nivelul zonelor laterale ale arcadelor, ca pe doua
șine.
 Deplasarea pe directie latero-laterală poate avea sensuri spre dreapta sau spre
stanga. Acest tip de deplasare se datorește tonicității diferite a mușchilor obrazului, unor ticuri de
pulsiune laterală a limbii, fiind favorizate de atrofia crestelor alveolare din zonele distale ale
arcadelor.
La nivelul pantelor cuspidiene a fețelor aocluzale ale dinților artificiale, fortele vertical
care actioneaza dau rezultante orizontale, care sunt cu atat mai mari cu cat pantile cuspidiene
sunt mai înclinate.
Fortele de basculare sunt generate de aparitia unui punct de sprijin care transforma
apartul gnato-protetic intr-o pârghie. Astfel de situatii pot apare atunci cand, la nivelui
maxilarului este prezent un torus palatin voluminous, aparatul basculând de o parte si de alta a
punctului de sprijin, cee ace favorizeaza apariția leziunilor de decubit a rezorbției osoase in
zonele suprasolicitate. Bascularea se mai produce si prin montarea dinților artificiali in afara
creste, in acest caz linia de basculare aflându-se la nivelul muchiei crestei.
Fortele complexe. În cavitatea orala aparatul gnato-protetic total amovibil este supus
acțiunii unei varietăți mari de forte, care produc deplasări complexe, ața încât prezentarea
succintă de mai sus are doar o valoare didactică.

24. Mijloacele obişnuite de combatere a tendinţelor de dislocare ale aparatelor

gnato-protetice
Aceste mijloace urmăresc fie anularea şi desfiinţarea unor forţe, fie stimularea altora.
Astfel, forţele verticale de presiune trebuie stimulate în limite fiziologice pentru că reprezintă
esenţa exercitării funcţiei masticatorii, participând în acelaşi timp şi la stabilitatea aparatului.
Pentru 1 cm2 de suprafaţă de la nivelul câmpului protetic se recepţionează aproximativ 6 kgf.
Forţele de presiune sunt reglate prin intermediul reflexului gingivo-muscular Rubinov.
Când nivelul acestuia depăşeşte pragul dureros, prin intermediul terminaţiilor nervoase,
impulsurile se transmit la nucleul motor trigeminal, care comandă scăderea forţei de contracţie
musculară până la un nivel suportabil.
Diminuarea efectului forţelor de presiune, se poate realiza prin:
 mărirea suprafeţei de sprijin a câmpului protetic;
 prin extinderea marginilor aparatului gnato-protetic în limite fiziologice;
 prin dispersarea şi orientarea presiunilor spre zona de fibromucoasă fermă şi
aderentă de os.
Adeziunea este forţa ce menţine două corpuri aflate în contact intim prin intermediul unui
strat de lichid.
Schreinemakers a fost cel care a făcut demonstraţia practică a acestui fenomen prin
punerea în contact, prin intermediul unui strat de lichid, a două cristale.
 La exercitarea de tracţiuni în sens perpendicular pe suprafeţele aflate în contact,
desprinderea nu mai este posibilă datorită forţei de adeziune ce apare.
Desprinderea este posibilă, însă, la exercitarea de tracţiuni orizontale, cele două suprafeţe
alunecând uşor una faţă de cealaltă. La nivelul porţiunii periferice, prin exercitarea unei forţe
puternice de desprindere în sens perpendicular faţă de suprafaţa cristalului, se formează, prin
tensiunea superficială a lichidului interpus, un menisc concav, ce lunecă spre centrul suprafeţei
cristalelor, pe măsură ce forţa de adeziune scade. Această experienţă este similară cu cazul
edentatului total tratat prin aparat gnato-protetic total amovibil. Cele două cristale sunt
reprezentate de suprafaţa câmpului protetic şi de suprafaţa mucozală a bazei aparatului gnato-
protetic. Lichidul interpus este reprezentat de salivă. Prin analogie, forţa de adeziune va apare
numai la nivelul suprafeţelor orizontale ale câmpului protetic, pentru că desprinderea protezei
este posibilă într-un singur sens.
STAMITZ a calculat forţa de adeziune după formula:

UNDE:
TS - TENSIUNEA SUPERFICIALĂ A SALIVEI CARE DEPINDE DE
VÂSCOZITATEA ACESTEIA;
S - SUPRAFAŢA DE CONTACT DINTRE CELE DOUĂ CORPURI;
h - GROSIMEA STRATULUI SALIVAR.
Din cele expuse mai sus, reiese că amprentarea trebuie să cuprindă suprafeţe cât mai întinse ale
câmpului protetic şi să fie cât mai fidelă şi mai exactă, pentru a realiza o corespondenţă perfectă
între suprafaţa câmpului protetic şi suprafaţa mucozală a aparatului gnato-protetic total amovibil
(Fig. 4).

Fig. 4 PARALELISMUL ÎNTRE FAŢA MUCOZALĂ A PROTEZEI ŞI CÂMPUL

PROTETIC – UNUL DINTRE FACTORII PRINCIPALI CARE CONDIŢIONEAZĂ
VALOAREA ADEZIUNII
Forţa de adeziune este deosebit de activă pe suprafeţele orizontale şi are efecte minime la
nivelul suprafeţelor verticale. Din acest punct de vedere, maxilarul este favorizat faţă de
mandibulă datorită prezenţei bolţii palatine, a unor creste edentate întinse şi mai late şi, în
general, datorită existenţei unor suprafeţe orizontale mai întinse.
Succiunea este un fenomen complex care a fost demonstrat experimental de
SCHREINEMAKERS prin aplicarea la extremităţile celor două cristale puse în contact prin
intermediul unui strat de lichid, a unei garnituri de cauciuc. Pentru deplasarea celor două cristale,
atât în sens vertical, cât şi orizontal, este necesară o forţă mult mai mare. Fenomenul se datorează
închiderii marginale realizate de garnitura de cauciuc, care, împiedicând pătrunderea aerului,
opreşte deplasarea meniscului.

Aplicând, prin analogie, acest fenomen în cazul aparatului gnato-protetic total amovibil,
se observă că marginile aparatului trebuie să se situeze până la limita maximă care să permită
jocul fiziologic al formaţiunilor mobile de la periferia câmpului protetic. Pe de altă parte, aceste
margini trebuie conformate astfel încât, să permită contactul intim cu zona de mucoasă pasiv-
mobilă, realizând succiunea internă. Este obligatoriu de a se realiza în acelaşi timp contactul cu
ţesuturile periferice ale câmpului protetic, care, aplicate intim pe faţa vestibulară şi/sau linguală a
falselor gingii, realizează succiunea externă.
Retentivitatea câmpului protetic este reprezentată de crestele edentate, tuberozităţile
maxilare, tuberculii piriformi, care se opun, prin suprafeţele lor verticale, deplasării orizontale a
aparatului gnato-protetic, cu atât mai eficient cu cât sunt mai bine reprezentate. Retentivităţile
vestibulare ale tuberozităţilor sau ale crestelor edentate pot fi utilizate atunci când nu sunt prea
pronunţate, ele opunându-se eficient deplasărilor şi în sens vertical. Prin rezorbţie şi atrofie
volumul acestor retentivităţi diminuă treptat, astfel încât şi stabilitatea aparatului gnato-protetic
va fi periclitată.
Ocolirea formaţiunilor mobile (ligamente, plici, frenuri, inserţii musculare) este
obligatorie în timpul amprentării, pentru a împiedica interferenţa dintre aceste organe şi
marginile aparatului gnato-protetic total amovibil, care prin funcţionalitate au efect de coardă,
favorizând desprinderea acestuia de pe câmpul protetic.
Tonusul muscular este util în menţinerea şi stabilitatea aparatului gnato-protetic total
amovibil, în cazul în care fibrele musculare sunt paralele cu periferia câmpului protetic. În scopul
utilizării tonicităţii musculare, pe faţa vestibulară a aparatului se realizează o concavitate care să
permită fibrelor musculare să dirijeze forţele ce rezultă din tonicitatea musculară, pe versantul,
astfel încât să reproducă compresiunea
acestuia pe câmpul protetic (Fig. 5).
Inserţiile musculare, care sunt
perpendiculare pe periferia câmpului
protetic, trebuie ocolite, constituind
elemente dislocante pentru aparatul gnato-
protetic total movibil.

Echilibrul neuro-muscular se referă la echilibrul tonic care se stabileşte între cele două
chingi musculare, intra- şi extraorale. În acest mod, la nivelul câmpului protetic se creează un
culoar de echilibru, controlat de musculatura labio-jugală dinspre exterior şi de muşchii limbii
dinspre interior (culoar neutral, zonă neutră). În această zonă neutră trebuie plasat aparatul gnato-
protetic total amovibil, deoarece încălcarea spaţiului neutral va periclita stabilitatea aparatului. În
cazul unor distonii musculare se va încerca, prin proceduri recuperatorii, precum şi prin protezări
de tranziţie, reechilibrarea tonicităţii musculare. În literatura de specialitate sunt menţionate
tehnici speciale de amprentare piezografice care caută să determine culoarul neutral acolo unde
forţele declanşate de muşchii limbii şi de musculatura labio-jugală nu mai au efect dislocant
asupra aparatului.
25. Algoritmul de realizare a amprentei preliminare a unui pacient edentate
total și miscarile realizate in timpul amprentarii
Mişcările efectuate în timpul amprentării preliminare sunt în general mişcări
nefuncţionale, executate de medic, pentru că marginile portamprentei jenează mişcările efectuate
de bolnav. Au ca scop modelarea periferică, fără a realiza condiţiile din cadrul amprentării
funcţionale.
Se execută:
 tracţiuni uşoare ale părţilor moi (buze, obraji), pentru amprentarea formaţiunilor
mobile (plici, frenuri);
 masaje prin intermediul obrajilor, pe toată periferia vestibulară a amprentei;
 tracţiuni şi rotaţii ale nodulului comisural care modelează astfel toţi muşchii
orofaciali ce interferă cu periferia câmpului protetic.

HUPFAUF recomandă în plus şi câteva mişcări-test în faza de amprentare preliminară.

Astfel:
 pentru amprenta preliminară maxilară: deglutiţie, fluierat, sugerea degetului operatorului,
pronunţia fonemei „Ah”, balansarea mandibulei dreapta-stânga;
 pentru amprenta preliminară mandibulară: deglutiţie, deplasarea limbii lateral, dreapta-
stânga, balansarea mandibulei, protracţia moderată a limbii, contracţia orbicularului buzelor.

Aceste mişcări trebuie să fie cu atât mai energice, cu cât materialul de amprentă este mai
vâscos.
Pentru efectuarea unei amprentări preliminare corecte a câmpului protetic edentat total
(indiferent de tehnică sau de materialul ales), trebuie parcurse cu rigurozitate o serie de etape
succesive de lucru, pe care le vom detalia în continuare:
 Alegerea tehnicii şi a materialului de amprentare în funcţie de
caracteristicile câmpului protetic;
 Pregătirea bolnavului şi a instrumentarului necesar amprentării;
 Alegerea şi adaptarea portamprentei standard;
 Pregătirea portamprentei în vederea amprentării preliminare;
 Amprentarea propriu-zisă: Tehnici de amprentare preliminară unimaxilară;
 Amprentarea propriu-zisă: Tehnici de amprentare preliminară globală;
  Verificarea amprentei preliminare;
 Spălarea şi dezinfecţia amprentei preliminare;
 Trasarea conturului marginal al amprentei preliminare în vederea
confecţionării portamprentei individuale;
 Pregătirea amprentei pentru transportul în laborator;
 Indicaţii date tehnicianului privind confecţionarea portamprentei
individuale.

26. Parametrii ce influenteaza alegerea tehnicii si materialului de amprenta

preliminara in cazul edentatului total bimaxilar.
Tehnica şi materialul de amprentare preliminară se vor alege în funcţie de:
A. Caracteristicile câmpului protetic
► După calitatea fibromucoasei acoperitoare se recunosc:
 câmpuri dure, cu fibromucoasă groasă, ferm aderentă de os, care necesită
materiale cu vâscozitate crescută;
 câmpuri intermediare, care necesită materiale cu vâscozitate medie;
 câmpuri moi, cu fibromucoasă subţire, atrofică sau cu fibromucoasă
balantă, neaderentă de os, care necesită materiale fluide.
► După gradul de retentivitate al câmpului protetic, materialele folosite vor fi:
 materiale elastice, pentru câmpurile retentive;
 materiale rigide, pentru câmpurile medii sau neretentive.

Astăzi, o dată cu apariţia materialelor alginice şi a elastomerilor de sinteză, materialele

rigide aproape că au dispărut însă din tehnicile de amprentare preliminară.
B. Vârsta şi starea generală psihosomatică a pacientului:
La pacienţii vârstnici cu afecţiuni generale (cardiace, respiratorii, psihice etc.) se vor
evita tehnicile de amprentare sofisticate, greoaie, ce necesită un timp mai lung de lucru şi
materiale vâscoase, deoarece există riscul obţinerii unor amprente eronate, ce necesită a fi
reluate.
C. Dotarea cu materiale a cabinetului;
D. Distanţa dintre cabinetul stomatologic şi laboratorul de tehnică dentară (vezi
materialele de amprentă).

27. Etapa de pregatire a pacientului si intrumetarul necesar amprentarii

preliminare.
Înaintea fazei de amprentare propriu-zisă se procedează la o serie de pregătiri în vederea
realizării unei amprentări corecte.
1. Pregătirea bolnavului
Această etapă este foarte importantă şi se referă în esenţă la pregătirea psihică, fizică şi
medicamentoasă a bolnavului.
a) Pregătirea psihică a bolnavului se face prin instruirea atentă a acestuia privind
manoperele care vor fi efectuate, senzaţiilor pe care le poate percepe în timpul
amprentării, a necesităţii respiraţiei nazale şi a mişcărilor care-i vor fi comandate. Pentru
o bună colaborare, important este ca pacientul să fie calm, relaxat, să aibă încredere în
medic.

b) Pregătirea fizică va consta în

 degajarea obiectelor groase de vestimentaţie (căciulă, palton, fular, batic etc.),
pentru a nu împiedica cu nimic buna desfăşurare a manoperei.
 aşezarea confortabilă a pacientului în fotoliul dentar, într-o poziţie corectă,
cu capul aproape vertical, sprijinit pe tetieră, astfel încât maxilarul interesat să se
găsească în plan orizontal, paralel cu podeaua, în dreptul cotului operatorului.
 protejarea vestimentaţiei pacientului prin aplicarea unei bavete curate,
sterile din material textil sau de unică folosinţă. înainte de amprentare, se indică toaleta
cavităţii orale prin clătire cu jet de apă pentru îndepărtarea eventualelor resturi alimentare
aderente de mucoasa câmpului protetic, precum şi a salivei vâscoase, care pot da o
amprentă eronată.
 unii autori recomandă trasarea cu creionul chimic a limitei posterioare a
zonei „Ah”, care se va imprima pe amprentă şi va indica tehnicianului limita posterioară
a portamprentei individuale maxilare.

c) Pregătirea medicamentoasă
 la pacienţii cu hipersecreţie salivară se indică spălături repetate ale cavităţii cu apă rece,
masaje ale mucoasei bolţii palatine sau administrarea unei medicaţii parasimpaticolitice sau
tranchilizante.
 în cazul exacerbării reflexului de vomă se indică desensibilizarea vălului palatin prin
utilizarea anestezicelor de contact (prin badijonare sau prin spray).

Pregătirea instrumentarului şi a materialelor necesare

Pentru efectuarea etapei de amprentare preliminară sunt necesare:
 trusa de consultaţie;
 trusa cu portamprentele standard;
 cleşte crampon, spatulă de ceară;
 lampă de spirt;
 materiale termoplastice (Stents şi Kerr);
 materialul de amprentă preliminară;
 bandă sau lacuri adezive pentru realizarea retenţiilor;
 bol de cauciuc şi spatulă pentru malaxarea materialului;
 tăviţă renală sau cutie specială pentru transportul amprentelor;
 28.Verificare si adaptarea portamprentei standard maxilare
Această etapă are rolul de a dezinhiba bolnavul, care poate fi şocat de dimensiunile
portamprentei şi, în acelaşi timp, de a orienta proteticianul asupra alegerii corespunzătoare a
mărimii portamprentei, precum şi a manevrelor ce vor urma (centrare, compresiune, dezinserţie).
Verificarea şi adaptarea portamprentei în cavitatea orală se va face separat pentru maxilar
(Fig. 4, 5, 6, 7) şi separat pentru mandibulă (Fig. 8, 9, 10), în sens transversal, sagital şi vertical.
În sens transversal, marginile portamprentei (maxilare şi mandibulare) trebuie să fie
situate la 4-5 mm distanţă de câmpul protetic, asigurând atât spaţiul necesar pentru obţinerea
unei grosimi optime şi uniforme a materialului de amprentă, cât şi o unei presiune moderată.
Dacă portamprenta este prea largă, amprentele obţinute sunt inexacte, cu grosimi
exagerate ale materialului, care creează tensiuni interne şi deformări elastice ale acesteia. Dacă
portamprentele sunt prea înguste, ele exercită presiuni exagerate asupra anumitor zone ale
câmpului protetic, traumatizând fibromucoasa şi formaţiunile mobile periferice în timpul
amprentării. În plus, aceste presiuni exercitate în timpul amprentării vor fi preluate de proteza
finită, favorizând apariţia stomatopatiilor de decubit în zonele suprasolicitate. Schreinemakers
recomandă ca portamprenta mandibulară să aibă marginea externă vestibulară uşor evazată spre
mucoasa labio-jugală pentru a facilita o adaptare mai bună a acesteia de partea linguală, unde
raportul marginii portamprentei cu fundul de sac lingual trebuie să fie strict delimitat.
Dacă portamprenta (maxilară sau mandibulară) corespunde dimensiunilor câmpului
protetic, dar distanţa dintre marginile ei şi versanţii crestei alveolare nu asigură o grosime optimă
a materialului de amprentă, marginile ei pot fi adaptate, prin apropierea sau depărtarea lor cu
ajutorul unui cleşte crampon.
Unii autori recomandă aplicarea unui rulou din masă termoplastică pe versantul intern al
marginii portamprentei, pe tot conturul acesteia, în scopul realizării unei compresiuni la nivelul
zonei de mucoasă pasiv-mobilă. S-ar crea în acest fel o strictură prin care un material fluid,
utilizat ulterior, ar putea realiza mai uşor succiunea.
După alţi autori, plasarea ruloului din masă termoplastică s-ar putea realiza şi de-a lungul
versantului exterior al marginilor portamprentei. În acest fel, prin îndepărtarea uşoară a
obrazului, apare un spaţiu necesar mobilizării nestingherite a formaţiunilor mobile de la periferia
câmpului protetic. Se pot obţine, astfel, portamprente bine adaptate, care să ofere condiţii bune
pentru o amprentare preliminară corectă.
În sens sagital portamprenta maxilară trebuie să fie la distanţă de 4-5 mm de versantul
vestibular al crestei alveolare din zona frontală, iar distal să depăşească cu 2 mm şanţurile
retrotuberozitare şi cu 4 mm foveele palatine, până în zona de reflexie a vălului palatin.
Dacă portamprenta este mai scurtă în sens antero-posterior, marginile ei pot fi prelungite
cu materiale termoplastice (Stents sau Kerr) atât la nivelul tuberozităţilor, cât şi al zonei „Ah”.
În sens vertical: portamprenta maxilară trebuie să fie la o distanţă de 4-5 mm de bolta
palatină, iar marginile ei, la 2 mm sub nivelul zonei de reflexie a mucoasei pasiv mobile, fără să
jeneze contracţia buccinatorului sau a orbicularului buzei superioare. Marginile vestibulare ale
portamprentei mandibulare trebuie să coboare în vestibul până la o distanţă de 1-2 mm deasupra
liniei de reflexie a mucoasei mobile; în regiunea linguală, spre anterior, marginea portamprentei
poate să ajungă până aproape de inserţia geniogloşilor; spre lateral şi posterior, nu trebuie să
depăşească în sens vertical linia milohioidiană, ci să se oprească la 1-2 mm deasupra, atunci când
aceasta este foarte retentivă, iar peretele extern al nişei retromilohioidiene este foarte excavat.
Cînd linia milohioidiană şi nişa nu sunt retentive, marginile linguale distale ale portamprentei
mandibulare trebuie să ajungă până la 1-2 mm distanţă de fundul de sac lingual din această zonă.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru marginile portamprentei corespunzătoare zonelor linguale
laterale. Raţionamentul acestei tehnici, pe care noi o aplicăm în clinică, îl constituie faptul că
amprentarea preliminară, realizată cu o portamprentă standard bine adaptată cazului clinic, duce
la realizarea ulterioară a unei portamprente individuale cu margini extinse în limitele fiziologice
ale câmpului protetic şi în final la confecţionarea unei proteze totale mandibulare cu o suprafaţă
de sprijin mărită. Când portamprenta nu are margini suficient de înalte (în sens vertical), ele pot
fi prelungite cu masă termoplastică.
Dacă marginile sunt prea înalte, se poate opri înfundarea ei prin îngroşarea butonilor de
distanţare. În situaţia în care, nu dispunem de o portamprentă corespunzătoare dimensiunilor
câmpului protetic, se poate utiliza o portamprentă standard mai largă, cu care se ia o amprentă
preliminară cu Stents. După răcirea materialului şi dezinserţia amprentei din cavitatea orală şi
apoi din portamprentă, aceasta se întăreşte cu sârmă, confecţionându-i-se şi un mâner. Prin
încălziri marginale repetate se adaptează apoi câmpului protetic (portamprentă semifuncţională)
şi se ia o amprentă cu un material fluid (gips, alginat, pasta de eugenat de zinc), obţinându-se o
bună amprentă preliminară.
Dacă bolnavul este deja purtător de proteze mobile se mai pot folosi drept portamprente
vechile proteze, care vor fi adaptate cu material termoplastic sau cu acrilat autopolimerizabil şi
cu ajutorul cărora se poate înregistra amprenta preliminară.

29. Verificare si adaptarea portamprentei standard mandibulare

Această etapă are rolul de a dezinhiba bolnavul, care poate fi şocat de dimensiunile
portamprentei şi, în acelaşi timp, de a orienta proteticianul asupra alegerii corespunzătoare a
mărimii portamprentei, precum şi a manevrelor ce vor urma (centrare, compresiune, dezinserţie).
Verificarea şi adaptarea portamprentei în cavitatea orală se va face separat pentru maxilar
(Fig. 4, 5, 6, 7) şi separat pentru mandibulă (Fig. 8, 9, 10), în sens transversal, sagital şi vertical.

În sens transversal, marginile portamprentei (maxilare şi mandibulare) trebuie să fie

situate la 4-5 mm distanţă de câmpul protetic, asigurând atât spaţiul necesar pentru obţinerea
unei grosimi optime şi uniforme a materialului de amprentă, cât şi o unei presiune moderată.
Dacă portamprenta este prea largă, amprentele obţinute sunt inexacte, cu grosimi
exagerate ale materialului, care creează tensiuni interne şi deformări elastice ale acesteia.
Dacă portamprentele sunt prea înguste, ele exercită presiuni exagerate asupra anumitor zone ale
câmpului protetic, traumatizând fibromucoasa şi formaţiunile mobile periferice în timpul
amprentării. În plus, aceste presiuni exercitate în timpul amprentării vor fi preluate de proteza
finită, favorizând apariţia stomatopatiilor de decubit în zonele suprasolicitate. Schreinemakers
recomandă ca portamprenta mandibulară să aibă marginea externă vestibulară uşor evazată spre
mucoasa labio-jugală pentru a facilita o adaptare mai bună a acesteia de partea linguală, unde
raportul marginii portamprentei cu fundul de sac lingual trebuie să fie strict delimitat.
Dacă portamprenta (maxilară sau mandibulară) corespunde dimensiunilor câmpului
protetic, dar distanţa dintre marginile ei şi versanţii crestei alveolare nu asigură o grosime optimă
a materialului de amprentă, marginile ei pot fi adaptate, prin apropierea sau depărtarea lor cu
ajutorul unui cleşte crampon.
Unii autori recomandă aplicarea unui rulou din masă termoplastică pe versantul intern al
marginii portamprentei, pe tot conturul acesteia, în scopul realizării unei compresiuni la nivelul
zonei de mucoasă pasiv-mobilă. S-ar crea în acest fel o strictură prin care un material fluid,
utilizat ulterior, ar putea realiza mai uşor succiunea.
După alţi autori, plasarea ruloului din masă termoplastică s-ar putea realiza şi de-a lungul
versantului exterior al marginilor portamprentei. În acest fel, prin îndepărtarea uşoară a
obrazului, apare un spaţiu necesar mobilizării nestingherite a formaţiunilor mobile de la periferia
câmpului protetic. Se pot obţine, astfel, portamprente bine adaptate, care să ofere condiţii bune
pentru o amprentare preliminară corectă.
În sens sagittal portamprenta mandibulară, în zonele distale, trebuie să acopere tuberculii
piriformi până la inserţiile ligamentelor pterigomandibulare, iar în zona frontală, marginea să se
găsească la o distanţă de 4-5 mm de versantul vestibular al crestei din această regiune (ca şi la
maxilar), cu condiţia să nu jeneze contracţia orbicularului buzei inferioare
În sens vertical: Marginile vestibulare ale portamprentei mandibulare trebuie să coboare
în vestibul până la o distanţă de 1-2 mm deasupra liniei de reflexie a mucoasei mobile; în
regiunea linguală, spre anterior, marginea portamprentei poate să ajungă până aproape de inserţia
geniogloşilor; spre lateral şi posterior, nu trebuie să depăşească în sens vertical linia
milohioidiană, ci să se oprească la 1-2 mm deasupra, atunci când aceasta este foarte retentivă, iar
peretele extern al nişei retromilohioidiene este foarte excavat. Cînd linia milohioidiană şi nişa nu
sunt retentive, marginile linguale distale ale portamprentei mandibulare trebuie să ajungă până la
1-2 mm distanţă de fundul de sac lingual din această zonă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
marginile portamprentei corespunzătoare zonelor linguale laterale. Raţionamentul acestei tehnici,
pe care noi o aplicăm în clinică, îl constituie faptul că amprentarea preliminară, realizată cu o
portamprentă standard bine adaptată cazului clinic, duce la realizarea ulterioară a unei
portamprente individuale cu margini extinse în limitele fiziologice ale câmpului protetic şi în
final la confecţionarea unei proteze totale mandibulare cu o suprafaţă de sprijin mărită. Când
portamprenta nu are margini suficient de înalte (în sens vertical), ele pot fi prelungite cu masă
termoplastică.
Dacă marginile sunt prea înalte, se poate opri înfundarea ei prin îngroşarea butonilor de
distanţare. În situaţia în care, nu dispunem de o portamprentă corespunzătoare dimensiunilor
câmpului protetic, se poate utiliza o portamprentă standard mai largă, cu care se ia o amprentă
preliminară cu Stents. După răcirea materialului şi dezinserţia amprentei din cavitatea orală şi
apoi din portamprentă, aceasta se întăreşte cu sârmă, confecţionându-i-se şi un mâner. Prin
încălziri marginale repetate se adaptează apoi câmpului protetic (portamprentă semifuncţională)
şi se ia o amprentă cu un material fluid (gips, alginat, pasta de eugenat de zinc), obţinându-se o
bună amprentă preliminară.
Dacă bolnavul este deja purtător de proteze mobile se mai pot folosi drept portamprente
vechile proteze, care vor fi adaptate cu material termoplastic sau cu acrilat autopolimerizabil şi
cu ajutorul cărora se poate înregistra amprenta preliminară.

30. Tehnica de amprentare Schreinemakers maxilara

La ora actuală, amprentele preliminare cu alginat sunt cele mai frecvent utilizate datorită
fidelităţii acceptabile, manipulării uşoare şi confortului pacientului, fiind preferate în locul
amprentelor cu gips. În plus, sunt indicate în toate formele clinice ale câmpului protetic edentat
total, dar mai ales în cazul câmpurilor retentive, a câmpurilor protetice cu mucoasă friabilă sau
cu plăgi postchirurgicale, în protezările imediate, ca şi în sindromul dureros al crestei edentate.
Tehnica este indicată la bolnavii cu labilitate psihică, ca şi la cei care nu suportă gipsul.
Materialul poate fi realizat în grade variate de vâscozitate, ceea ce-l face adaptabil în
majoritatea situaţiilor clinice.
► Alegerea portamprentei se face din setul de portamprente standard metalice sau din
mase plastice dotate cu retenţii. În cazul utilizării portamprentelor fără retenţii, acestea trebuie
realizate urmând tehnicile expuse anterior.
► Prepararea alginatului: în bolul de cauciuc se dozează mai întâi cantitatea de apă şi
apoi cea de pulbere, conform prescripţiilor date de firma producătoare. Spatularea se va realiza
ca şi la gips, dar mai rapid (mai puţin de 1 minut).
► Descrierea tehnicii:Tehnica de amprentare cu alginat utilizează aceeaşi timpi ca şi cea
cu gips, cu unele mici deosebiri: după pregătirea bolnavului, a instrumentarului necesar, a
portamprentei şi a materialului de amprentare se procedează la:
● încărcarea materialului în portamprentă conform uneia dintre cele două tehnici descrise
anterior. În cazul încărcării portamprentei în exces, imprimarea şanţului corespunzător crestei
edentate este precedat de umezirea şi netezirea suprafeţei materialului de amprentă, în scopul
uniformizării lui şi al înlăturării bulelor de aer. Când se optează pentru cea de-a doua metodă,
introducerea materialului în şanţurile vestibulare şi linguale se poate realiza cu seringi speciale
pentru injectare.
● introducerea portamprentei şi centrarea ei pe câmpul protetic maxilar se realizează
după Schreinemakers în mai mulţi timpi:

- într-un prim timp se aplică partea anterioară a portamprentei în zona frontală şi se

înfundă la nivelul vestibulului până ce pasta de alginate refluiază pe marginea externă a
portamprentei;
- în timpul al II-lea, portamprenta se inseră în zona posterioară, alternativ în dreapta şi
apoi în stânga, cu exercitarea concomitentă a unor tracţiuni uşoare spre exterior, asupra obrazului
de partea în care are loc înfundarea portamprentei, în scopul eliminării aerului din vestibul.
 ● Operatorul plasează apoi indexul drept în zona centrală (palatinală a portamprentei)
rugând pacientul să tracţioneze în jos buza superioară peste marginea acesteia. Astfel, surplusul
de material refluat din vestibulul frontal este împins şi modelat pe faţa externă a portamprentei.
Presiunile exercitate asupra bolţii palatine trebuie să fie uşoare, mai mult de menţinere a
portamprentei pe câmpul protetic.
- în timpul al III-lea, pacientul este îndrumat să-şi relaxeze obrajii şi buzele.
● Dezinserţia amprentei maxilare de pe câmp se realizează prin îndepărtarea obrajilor şi a
buzei superioare, după care se aplică degetele pe marginile amprentei în zona anterioară şi
laterală, bilateral şi pe mâner. Această metodă are dezavantajul că poate deforma sau deteriora
amprenta al nivel marginal. De aceea, unii autori recomandă îndepărtarea amprentei printr-o
singură mişcare de tracţiune în jos, fără balansarea antero-posterioară sau latero-laterală,
deoarece se pot produce modificări dimensionale ale amprentei. Cel mai corect procedeu este
tracţionarea verticală a mânerului în ax, concomitent cu îndepărtarea uşoară şi tracţionarea în jos
a periferiei mobile sau cu introducerea de aer în zonele periferice. Se mai poate indica
pacientului manevra de mobilizare a vălului palatin.

31. Tehnica de amprentare Schreinemakers mandibulara

La ora actuală, amprentele preliminare cu alginat sunt cele mai frecvent utilizate datorită
fidelităţii acceptabile, manipulării uşoare şi confortului pacientului, fiind preferate în locul
amprentelor cu gips. În plus, sunt indicate în toate formele clinice ale câmpului protetic edentat
total, dar mai ales în cazul câmpurilor retentive, a câmpurilor protetice cu mucoasă friabilă sau
cu plăgi postchirurgicale, în protezările imediate, ca şi în sindromul dureros al crestei edentate.
Tehnica este indicată la bolnavii cu labilitate psihică, ca şi la cei care nu suportă gipsul.
Materialul poate fi realizat în grade variate de vâscozitate, ceea ce-l face adaptabil în
majoritatea situaţiilor clinice.
► Alegerea portamprentei se face din setul de portamprente standard metalice sau din
mase plastice dotate cu retenţii. În cazul utilizării portamprentelor fără retenţii, acestea trebuie
realizate urmând tehnicile expuse anterior.
► Prepararea alginatului: în bolul de cauciuc se dozează mai întâi cantitatea de apă şi
apoi cea de pulbere, conform prescripţiilor date de firma producătoare. Spatularea se va realiza
ca şi la gips, dar mai rapid (mai puţin de 1 minut).
► Descrierea tehnicii:Tehnica de amprentare cu alginat utilizează aceeaşi timpi ca şi cea
cu gips, cu unele mici deosebiri: după pregătirea bolnavului, a instrumentarului necesar, a
portamprentei şi a materialului de amprentare se procedează la:
● introducerea portamprentei şi centrarea ei pe câmpul protetic mandibular se
realizează, după acelaşi autor, în doi timpi: primul timp pasiv şi al doilea timp activ.
- în primul timp, portamprenta este încărcată cu material alginic consistent.
Portamprenta, susţinută de mâner, se introduce în cavitatea orală, se eversează buza inferioară
înainte şi în jos pentru evidenţierea fundului de sac labial şi se centrează amprenta pe câmp. Cu
mâna rămasă liberă se realizează o tracţiune uşoară a comisurilor, pentru evidenţierea zonei
vestibulare. Portamprenta se înfundă mai întâi în zona posterioară, la nivelul tuberculilor
piriformi şi apoi în zona laterală, alginatul refluând în zonele vestibulare laterale. Pentru
evidenţierea umplerii cu alginat a acestor zone se îndepărtează uşor obrazul. În acest timp,
pacientul nu execută nici un fel de mişcări.
- în timpul al II-lea, începe faza activă.
Operatorul menţine portamprenta pe câmp cu vârful celor doi indecşi pe butonii de
presiune, cerând pacientului să facă protracţia limbii peste mânerul portamprentei, până atinge
buza inferioară. Apoi i se indică umezirea roşului buzei inferioare.

● Dezinserţia amprentei mandibulare, după Schreinemakers se realizează prin presiuni

exercitate de jos în sus, cu cei doi indecşi aplicaţi la nivelul marginilor amprentei şi niciodată
prin intermediul mânerului ce ar putea deforma amprenta.

32. Clasificarea amprentei functionale

CLASIFICAREA AMPRENTELOR FUNCŢIONALE
Numărul foarte mare și varietatea tehnicilor de amprentare funcțională fac aproape
imposibilă o clasificare unitară a acestora. De aceea, în scop didactic, se utilizează
grupareaamprentelor funcţionale după imele elemente comune:
1. ÎN RAPORT DE GRADUL DE MOBILIZARE A PERIFERIEI
CÂMPULUI PROTETIC
Amprentele funcţionale se clasifică în:

 amprente funcționale mucostatice:

 amprente functionale mucodinamice.
1.1. Amprentele funcționale mucostatice (Page, Granger, Peutsch, Slack)
Se înregistrează cu ajutorul unor portamprente individuale cu margini scurte, pentru a nu
influenţa periferia câmpului protetic, folosind materiale de amprentare cu fluiditate mare
(Mucoseal).
Prin amprentarea mucostatică se obțin amprente de adeziune, care nu utilizează şi nu pun
în valoare succiunea, tonicitatea musculară, echilibrul neuro-muscular. Amprentele obținute
prezintă margini subțiri. inalte, care vor trebui retuşate în etape de adaptare imediată a protezei
finite.
Datorită acestor dezavantaje, amprentele funcționale mucostatice au o utilizare extrem de
redusă.
1.2. Amprentele functionale mucodinamice (Herbst, Schreinemakers)
 Se înregistrează cu portamprente individuale, bine adaptate marginal, pe baza
funcţionalizării periferiei mobile cu ajutorul testelor funcţionale. Aceste teste sunt utilizate şi în
etapa următoare, de amprentare propriu-zisă.
Intensitatea mobilizării periferiei este direct proporțională cu gradul de vâscozitate a
materialului de amprentă utilizat.
Datorită mobilizării corespunzătoare se pot obține amprente funcționale cu margini bine
delimitate, ce ocolesc formațiunile mobile periferice, asigurând o bună menținere printr-o
succiune de efect.
Aceste amprente sunt criticate însă, din cauza variaţiilor de presiune ce se pot produce
printr-o compresiune neuniformă asupra câmpului protetic realizată de către un operator
neexperimentat.
2. DUPĂ POZIȚIA MANDIBULEI ÎN TIMPUL AMPRENTĂRII
Amprentele funcționale se împart în:

 amprente cu gura deschisă;

 amprente cu gura închisă;
 amprente combinate.
2.1. Amprentele funcţionale cu gura deschisă (Saizar, Herbst, Hromatka)
Sunt cele mai frecvent utilizate, datorită uşurinţei de înregistrare și posibilităţilor de
mobilizare a periferiei prin teste. Ele combină mişcările efectuate de medic cu cele comandate şi
efectuate de pacient.
Dezavantajul acestor amprente constă în faptul că presiunea exercitată de către operator
asupra portamprentei nu este constantă, datorită necesităţilor de modelare periferică şi deci a
schimbării poziției mâinilor în timpul amprentării.
2.2. Amprentele functionale cu gura închisă (Green, Spreng)
Acestea sunt de regulă amprente mregistrate sub presiune ocluzală. În scopul înregistrării
amprentelor cu gura închisă sunt necesare portamprente rezistente prevăzute cu valuri de ocluzie
adaptate la o dimensiune verticală corespunzătoare.
Amprenta sub presiune ocluzală poate fi luată și cu vechile proteze folosite ca
portamprente, cu condiţia ca relieful ocluzal al acestora să fie corespunzător. În cazul unor
rapoarte ocluzale necorespunzătoare este contraindicată folosirea protezelor vechi, deoarece pot
exercita presiuni neuniforme asupra câmpului protetic, obținându-se amprente funcționale
eronate.
Tehnicile de amprentare cu gura închisă au ca dezavantaj major lipsa de functionalizare a
periferiei mobile a câmpului protetic şi de regulă duc la obţinerea unor margini protetice mai
lungi, care au o acțiune secantă la nivelul mucoasei, proteza fiind mobilizată de pe câmp.
2.3. Amprentele funcționale combinate
 Utilizează o tehnică mixtă, care debutează într-o primă etapă cu o amprentare cu gura
închisă, completată apoi cu o amprentare cu gura deschisă pentru modelarea periferiei mobile,
portamprenta fiind menținută în această etapă prin compresiuni digitale.
3. DUPA NUMĂRUL DE MATERIALE UTILIZATE
Amprentele funcționale pot fi clasificate in:

 amprente functionale simple:

 amprente funcţionale compozite.
3.1. Amprentele funcționale simple
Utilizează un singur material, de exemplu gips, pastă de eugenat de zinc sau silicon-pastă,
amprentarea funcţională efectuându-se într-un singur timp, atât pentru zonele funcţionale
periferice, cât și pentru cele de sprijin. Condiția esențială unei bune amprentări o reprezintă
adaptarea marginală a portamprentei individuale.
3.2. Amprentele functionale compozite
Utilizează de obicei două sau mai multe materiale, de consistenţă şi fluiditate diferită, în
funcție de obiectivele urmărite. În prezent, tehnicile compozite au luat locul amprentărilor
fiuncționale simple, datorită fidelității lor.
4. DUPA GRADUL DE COMPRESIUNE
Amprentele functionale se împart în:

 amprente funcționale compresive;

 amprente funcționale decompresive;
 amprente funcționale cu compresiune selectivă.
4.1. Amprentele funcţionale compresive
Utilizează portamprente rezistente și materiale de amprentă cu vâscozitate ridicată
(Stents. Kerr. elastomeri de sinteză, silicon solid).
Aceste amprente sunt indicate numai pentru câmpurile protetice dure, cu mucoasă ferm
aderentă de os, unde nu există posibilitatea deformării suprafetelor de sprijin în timpul
amprentării.
4.2. Amprentele funcţionale decompresive
Sunt rezervate câmpurilor protetice moi, cu rezilienţă crescută, incapabile să suporte
presiuni: pentru amprentare sunt necesare portamprente distanţate de câmp şi materiale de
amprentă cât mai fluide (Fig. 5).
4.3. Amprentele funcționale cu compresiune selectiva
Sunt tot mai larg utilizate in prezent. Obținerea compresiunii selective derivă din
utilizarea materialului adecvat, în raport cu reziliența câmpului protetic, distanţarea
portamprentei prin folierea modelului preliminar sau radierea ei, despovărarea selectivă cu
ajutorul orificiilor practicate în baza portamprentei individuale.
5. ÎN RAPORT DE FUNCȚIA STIMULATĂ ÎN TIMPUL EFECTUĂRII TESTELOR
AUTOMATIZATE Amprentele funcționale pot fi:

 amprente funcționale fonetice (Hervé, Devin, amprenta piezografică) (SĂBĂDUŞI);

 amprente fimcţionale de masticaţie (Spreng);
 amprente funcţionale de deglutiție (Hromatka).
6. ÎN RAPORT DE ÎNREGISTRAREA SEPARATĂ SAU CONCOMITENTĂ A
CELOR DOUĂ CÂMPURI PROTETICE
Amprenta funcţională poate fi:

 amprentă funcțională unimaxilară:

 amprentă funcțională bimaxilară:
 amprentă funcțională globală.
7. DUPĂ ZONA CÂMPULUI PROTETIC AMPRENTATĂ
Se deosebesc:

 amprentele funcționale care înregistrează în totalitate câmpul protetic (amprente într-un

singur timp);
 amprente funcționale parcelare în doi timpi, care se adresează anumitor zone ale
câmpului protetic (de sprijin, periferice, sau spațiului protetic potenţial)
Cel mai frecvent se utilizează amprentarea funcțională în doi timpi, în primul timp
înregistrându-se o amprentă periferică în scopul obținerii succiunii şi modelării marginale. şi în
al doilea timp, o amprentă centrală pentru înregistrarea zonelor de sprijin. În literatura de
specialitate sunt descrise o multitudine de tehnici de autor, ale căror indicatii si utilizări sunt mai
restrânse.
33. Caracteristicile unei portamprente individuale
Indiferent de modalitatea de realizare, portamprenta individuală trebuie să posede o serie
de proprietăți, și anume: să fie rigidă, rezistentă la socurile care tind să o rupă şi nedeformabilă în
timpul amprentării:
- să fie stabilă pe câmpul protetic (să nu basculeze):
- să aibă marginile rotunjite şi îngroșate in conformitate cu lățimea zonelor fiuncţionale
periferice, cu care trebuie să realizeze un contact intim:
- să se obţină printr-un procedeu tehnologic simplu:
- materialul din care se confecționează să fie ieftin.
34. Teste Herbst maxilare-definitie,descriere importanta protetica
Testele Herbst
FRANTZ HERBST a fost cel care a sintetizat magistral aceste mişcări, separat pentru maxilar și
pentru mandibulă, precizând importanta și zona exactă pe care o modelează fiecare.
Aceste mișcări se aplică atât în ctapa de adaptare a portamprentei individuale, cât și în
celelalte etape de realizare a protezei totale (de amprentare funcțională periferică şi centrală, de
verificare intraorală a machetelor de ocluzie, a machetelor din ceară cu dinți, a protezelor finite).
O atenție deosebită va fi acordată amplitudinii acestor mișcări, care vor fi blânde,
asemănătoare cu cele produse în timpul exercitării fiuncțiilor sistemului stomatognat. În caz
contrar, metoda nu mai prezintă valoare clinică.
O altă precauţie de care obligatoriu trebuie să se țină seama, este aceea că mişcările-test
comandate bolnavului trebuie să respecte înşinuirea logică indicată de autor, altfel metoda da
indicații complet eronate.
Testele lui Herbst pentru maxilar sunt:
- deschiderea uşoară a gurii: pune în tensiune periferia câmpului protetic de la nivelul
premolarului 2 și a molarului 1:
- deschiderea largă a gurii : realizează modelarea zonei vestibulare, cuprinsă între molarul
2 și tuberozitatea maxilară (punga lui Eisenring);
- surâsul forfat: realizează o modelare periferică a zonei vestibulare laterale, concomitent
cu tracţionarea spre posterior a plicilor alveolo- jugale:
- sugere, suflat, fluierat, sărut: modelează zona periferică vestibularà frontală, realizând şi
o tractiune spre anterior a plicilor alveolo-jugale:
- proba Valsalva, tuse uşoară, pronumția fonemelor „A” sau ,,Ah": modelează periferia
câmpului protetic din zona distalà.
Aceste teste trebuie completate cu testul de balansare a mandibulei dreapta-stanga, care
realizează o modelare a zonei distale a pungii Eisenring prin intermediul apofizelor coronoide.
Testul modeleaza de fapt grosimea viitoarei margini ale protezei la acest nivel.
35. Testele Herbst mandibulare-definitie,descriere importanta protetica.
Testele lui Herbst pentru mandibulă sunt
► deschiderea uşoară a gurii: modelează zona mezială a pungii lui Fisch;
► deschiderea largă a gurü: modelează zona distală a pungii lui Fisch și versantul
vestibular al tuberculului piriform, prin contracția marginii anterioare a maseterului; totodată,
este pus în tensiune și ligamentul pterigomandibular.
► umezirea roșului bucelor, de la o comisură la alta: modelează zona
milohioidiană în dreptul molarilor,
► vârful limbii într-un obraz: și în celălalt: modelează zona milohioidiană
dintre canin şi premolari (zona glandei sublinguale);
► protracția limbii către vârful nasului pune în tensiune zona linguală
 centrală (Slack-Schreinemakers) în portiunea sa situată anterior de canin,
modelând zona frenului lingual şi a muşchiului genioglos:
sugere, suflat, fluierat: modelează zona vestibulară frontală;
► deglutiția: modelează zona pungii lui Neill şi Bowen.

36. Verificarea si adaptarea extraorala a portamprentelor individuale.

Verificarea extraorală a portamprente individuale
Se realizează:
• cu portamprenta pe model;
• cu portamprenta detaşată de pe model
1. Verificarea şi adaptarea extraorala a portamprentei pe model constă în aprecierea
corectitudinii execuției și a respectării indicaţiilor date in prealabil tehnicianului privind
materialul utilizat, plasarea butonilor de presiune, plasarea mânerului, a bordurilor de ocluzie sau
a intăriturilor.
In acest scop se verifică dacă:
►portamprenta este bine adaptată pe model și nu basculează sub acțiunea presiunilor
alternative; in caz contrar, ea va fi reumată laboratorului, pentru corecturile necesare,
► baza portamprentei acoperă in intregime toată suprafaţa de sprijin a modelului:
►marginile portamprentei ajung până în fundurile de sac vestibulare şi/sau linguale,
proteticianul orientandu-se după limitele insemnate cu creionul chimic: se verifică dacă
portamprenta este răscroită corespunzător la nivelul formațiunilor mobile;
►materialul din care s-a confecționat portamprenta are o grosime uniformă şi suficientă
pentru a-i asigura o rezistență mecanică in timpul adaptării şi amprentării: portamprentele care
prezintă zone transparente, fisuri sau lipsuri de material vor fi de asemenea returnate
laboratorului pentru corectare:
►accesoriile portamprentei sunt realizate și plasate în pozițiile corespunzătoare, astfel:
mânerul plasat pe linia mediană, perpendicular pe zona corespunzătoare muchiei crestei din zona
frontală, de dimensiuni corespunzătoare celor doi incisivi frontali. şi de forma paralelipipedică,
cu fetele uşor concave pentru a asigura prehensiunea portaprentei in timpul manipularii ei.
► butonii de presiune ai portamprentei mandibulare sunt plasaţi în regiunea
corespunzătoare premolarilor, de dimensiuni aproximative: 5mm înălțime, 2-4mm lățime și
15mm lungime.
 ► atât mânerul, cât şi butonii de presiune trebuie bine solidarizaţi de baza portamprentei,
pentru a nu se desprinde în timpul manipulării ei.
2. Verificarea şi adaptarea extraorală a portamprentei detaşată de pe model se realizează
prin inspecție și palpare digitală, urmărindu-se dacă:
► marginile portamprentei sunt rotunjite, netede şi îngroșate:
►s-au respectat zonele de foliere ale modelului preliminar. precum și grosimea acestor
folieri, indicate in fişa de laborator:
►faţa mucozală a portamprentei nu prezintă zone fisurate sau spiculi de material care ar
putea leza mucoasa în timpul adaptări.
37. Verificarea şi adaptarea intraorala a portamprentei maxilare individuale
Urmăreşte aceleaşi obiective ca şi verificarea extraorală şi, în plus, modul in care ele se
realizează la nivelul cavităţii orale.
Această etapă se desfăşoară in doi timpi, care constau in:
►verificarea stabilității statice,
►verificarea stabilității dinamice.
1. Verificarea stabilităţii statice a portamprentei urmăreşte rapoartele marginilor
portamprentei cu zona de mucoasă pasiv-mobilă și stabilitatea ei pe câmp, în condițü de repaus
Din punct de vedere al acestor rapoarte, există mai multe conceptii:
►metoda Schreinemakers, mai puțin practicată, dar importantă pentru confruntare,
propune ca margirile portamprentei să fie adaptate în așa fel incât, ele să depăşească uşor(cu 1
in) linia ghirlandată. In acest fel. proteza finită va fi intermitent îndepărtată de pe câmpul protetic
(fără a pierde contactul cu acesta, datorită elasticităţii mucoasei), stimulând mecanic circulația
tenninală existentă la acest nivel
Metoda nu este recomandată de noi, tocmai datorită acestei instabilități, a eventualelor
leziuni de decubit care se pot produce, precum și a zgomotului produs de explozia periodică a
salivei de sub baza protezei.
► o altă metodă recomandă scutarea portamprentei cu 1-2 mm sub linia ghirlandata,
pernitând astfel materialului de amprentă (cu vâscozitate uşor crescută in această tehnică) så se
plaseze neforfat al nivelul benzii de mucoasă pasiv-mobilă și să se lase modelar de periferia
mobilă, care se poate astfel deplasa nestingherit.
►a treia metodă recomandă ca marginile portamprentei si se plaseze cu exactitate la
nivelul micoasei pasiv-mobile, necesitand din acest motiv, foarte mult experiență din partea
proteticianului şi un material de amprentare fluid, care să nu forţeze periferia câmpului protetic
peste limitele admise.
 Clinica de Gnatoprotetică din Iaşi recomandă utilizarea ultimelor două metode, aplicate
în funcție de starea clinică a bolnavului, de materialele avute la dispoziție şi de experienta
proprie.
Teste de verificare a stabilitatii statice şi dinamice:
Un test foarte bun pentru detectarea zonelor de overcontur protetic constă în menţinerea
uşoară a portamprentei cu o mână şi tracţionarea buzelor şi obrajilor cu cealaltă mână, încercând
îndepărtarea portamprentei de pe câmp.
Pentru verificarea unei corecte adaptări marginale a portamprentei individuale sunt
indicate următoarele teste:
Pentru maxilar:
►presiune oro-vestibulară exercitată pe mânerul portamprentei, pentru verificarea
adaptării marginale în zona distală
► presiue vestibulo-orală pentru verificarea adaptării marginale în zona frontală
► tractiuni verticale pe mâner, pentru verificare succiunii globale;
►verificarea succinii interne prin plasarea policelui în vestibul și încercarea de a o
îndepărta, din centimetru în centimetru. Această verificare se poate utiliza numai când
amprentarea periferică s-a realizat cu mase termoplastice
38.Verificarea si adaptarea intraorala a portamprentei mandibulare individuale
Pentru mandibula:
►presiune oro-vestibulară pe mâner pentru verificarea adaptării marginale a
portamprentei in zona tuberculilor piriformi și în zona linguală centrală;
►presiune vestibulo-orală pentru verificarea adaptării marginale în zona vestibulară
frontală,
►tracțiuni verticale in ax pentru verificarea succiunii globale.
2. Verificarea stabilitatii dinamice a portamprentei individuale se realizează numai după
ce s-a obţinut o bună stabilitate statică, pe baza testelor lui Herbst, menținând uşor portamprenta
pe câmp. Retuşările interesează zona corespunzătoare testului efectuat. Testele se efectuează pe
rând, in ordinea stabilită, şi apoi cu revenire pe testul anterior pentru zonele de trecere de la una
la alta, până la obţinerea unei stabilități maxime a portamprentei.

Dacă portamprenta individuală nu prezintă stabilitate statică, se trece la adaptarea ei din

centimetru în centimetru, insemnând cu creionul chimic progresiv fiecare zonă funcțională
periferică. De regulă, adaptarea se începe cu limitele distale ale câmpului protetic, atât maxilar,
cât şi mandibular, verificarea efectuându-se atât prin inspecție, cât şi prin palpare cu degetul
Marginile supraextinse ale portamprentei vor fi radiate şi rotunjite cu ajutorul frezei de acrilat
montată pe piesa dreaptă, iar marginile mai scurte vor fi prelungite cu masă termoplastică de tip
Stents sau Kerr.
39. Amprenta functionala centrala cu despovarare selectiva a unui camp protetic
edentat total
Realizează amprentarea suprafeței de sprijin, a zonelor de adeziune şi a zonelor retentive.
Înainte de amprentare, pe portamprenta individuală se realizează orificiile pentru
despovărare, în dreptul zonelor care au fost foliate pe modelul preliminar. Aceste orificii se
realizează, fie cu freza sferică de dimensiuni mici, adaptată la piesa dreaptă, fie cu un instrument
ascuțit încălzit în flacără.
Se tapetează apoi suprafaţa portamprentei cu materialul de amprentă ales în funcție de
tehnica abordată, într-un strat uniform de 2 mm, astfel încât acesta să îmbrace şi marginile.
Ansamblul portamprentă-amprentă se centrează și se plasează pe câmpul protetic prin presiuni
intermitente pentru a lăsa timp tesuturilor să se relaxeze
Se mobilizează apoi periferia câmpului protetic de către operator pentru ca formațiiunile
mobile să se aşeze în poziţia lor fiziologică, apoi se indică pacientului să execute testele Herbst
în ordine, ca și la amprentarea funcţională periferică. Concomitent cu aceste mişcări de modelare
marginală, proteticianul poate efectua uşoare masaje rotatorii ale buzelor şi obrajilor. la nivelul
corespunzător marginilor amprentei. Intensitatea acestor mişcări este insă proporțională cu
vâscozitatea materialului. De regulă, aceste mişcări vor fi efectuate până la priza materialului.
în funcție de mărimea orificiilor de despovărare şi de fluiditatea materialului de
amprentă, se va realiza practic o a doua etanşeizare periferică. perfectându-se astfel inchiderea
marginală.
După priză. amprenta se indepărtează din cavitatea orala, cu atentie pentru a nu o
deforma.In acest scop ,sunt contraindicate miscarile de tractiune sau de basculare exercitate pe
mânerul portamprentei preferându-se introducerea de aer sub portamprentă.
Dacă amprenta periferică s-a realizat cu ceară bucoplastică, este necesară răcirea ei
înainte de îndepărtarea amprentei.
40.Amprenta functionala periferica cu despovarare selectiva a unui camp protetic
edentat total
Se realizează prin mai multe tehnici, în funcţie de materialul utilizat:
Cerurile bucoplastice sunt utilizate în tehnicile care folosesc portamprente confecţionate
din placă de bază. Ele sunt modelate sub formă de rulou, cu diametrul aproximativ de 2 mm, ce
îmbracă marginile portamprentei atât în interior, cât şi în exterior. Ideal este însă ca grosimea
cerii să fie în concordanţă cu lăţimea fiecărei funcţionale periferice. În zonele distale de
închidere marginală-cheie (zona „Ah” şi zona tuberculilor piriformi) materialul de amprentă va fi
plasat uşor spre interior. Portamprenta este apoi centrată pe câmp, se aşteaptă câteva minute până
ce se plastifiază ceara şi se trece la efectuarea testelor Herbst, mai întâi în ordinea menţionată de
autor şi apoi cu revenire pe testul anterior. Periodic, bolnavul este invitat să clătească gura cu apă
rece.
În finalul amprentării, se îndepărtează portamprenta de pe câmp şi se verifică modelajul.
În zonele unde ceara a fost îndepărtată sau materialul portamprentei transpare, marginea este
supraextinsă şi necesită retuşare. După radiere, se acoperă din nou cu ceară bucoplastică zona
respectivă, se repune pe câmp şi se remodelează, aplicând testul corespunzător.
În zonele în care nu s-a modelat, marginea portamprentei este prea scurtă sau prea subţire
şi va fi din nou adaptată, reluându-se apoi amprentarea periferică.
Masele termoplastice sunt utilizate în amprentarea funcţională periferică când amprenta
individuală este confecţionată din acrilat auto- sau termopolimerizabil, deoarece placa de bază se
deformează la temperatura de ramolire a Stents-ului sau Kerr-ului. În acest caz, plasarea ruloului
de material pe marginile portamprentei şi modelarea lui funcţională se va face secvenţial, zonă
cu zonă, până la amprentarea întregii periferii a câmpului protetic.
Dacă trecerea de la o zonă la alta lasă o denivelare a materialului, acesta se ramoleşte
uşor şi se revine pe testul anterior. Se cere o mare atenţie în dozarea plasticităţii materialului:
dacă acesta este prea vâscos, sau dacă portamprenta nu este perfect uscată, el nu aderă de
portamprentă sau împinge ţesuturile, rezultând margini supraextinse; dacă materialul este prea
fluid, provoacă arsuri ale mucoasei sau se îndepărtează fără a fi modelat. În câmpurile protetice
favorabile şi mai ales în cazurile unei portamprente corect adaptate marginal, este suficient ca
amprentarea periferică să se realizeze doar în zonele „cheie”: zona „Ah” şi zona vestibulară
frontală pentru maxilar; zona tuberculilor piriformi, zona vestibulară frontală şi zona linguală
centrală pentru mandibulă.
În cazul folosirii materialelor vâscoase, se verifică stabilitatea portamprentei prin
testele Herbst şi se completează marginile în zonele unde este necesar, realizând succiunea şi
compresiunea mucoasei pasiv-mobile în zonele-cheie.
Materialele fluide se pot folosi în amprentarea funcţională periferică, acoperind
marginile portamprentei cu un strat uniform, care va fi modelat tot cu ajutorul testelor Herbst.
Condiţia unei bune amprentări o reprezintă marginile portamprentei, care trebuie să fie mai
îngroşate şi situate în apropierea zonei ghirlandate. După amprentare, se verifică corecta
etanşeizare periferică prin efectuarea testelor de stabilitate.

Obţinerea închiderii marginale în zonele-cheie

Închiderea marginală în zona distală „Ah” se poate realiza prin una din următoarele
tehnici (după Păuna M. Şi colab., 1997):
► Tehnici care folosesc gravarea modelului preliminar
- Tehnica închiderii palatinale posterioare geometrice (tehnica HUBERMANN) constă în
trasarea pe model a 3 repere (un punct situat imediat retrotuberozitar dreapta-stânga şi foveele
palatine) şi 2 linii care se află la 2 mm una faţă de cealaltă, la nivelul punctelor retrotuberozitare
şi se distanţează progresiv în dreptul foveelor palatine (la 1,5 mm înainte şi după acestea).
Adâncimea gravării este de 1,5 mm la nivelul foveelor şi diminuă progresiv până dispare, la
nivelul tuberozităţilor. Când foveele nu sunt prezente, cele două puncte retrotuberozitare se
unesc printr-o linie dreaptă, care va reprezenta limita posterioară a închiderii marginale, cea
anterioară fiind plasată cu 3 mm spre anterior. După gravarea modelului, se aplică pe faţa
mucozală a portamprentei masă termoplastică, se aşează pe model şi se presează până ce
portamprenta ia poziţia corectă. Apoi se funcţionalizează intraoral cu ajutorul manevrei Valsalva,
a pronunţiei fonemelor „Ah”, „Oh” sau simulării tusei.
- Tehnica Dorrié utilizează în acelaşi scop mase fluide de amprentare şi aceleaşi teste
funcţionale. Deşi are un caracter arbitrar, metoda este totuşi frecvent utilizată în practică.
- Tehnica Saizar: constă în marcarea pe câmpul protetic a zonei „Ah”, ca limită
posterioară de închidere marginală a protezei. Această linie va fi transpusă pe model prin
intermediul bazei machetei de ocluzie. După aprecierea rezilienţei mucoasei, se trasează pe
model şi limita anterioară a zonei „Ah”. Între aceste limite se gravează un şanţ ai cărui versanţi
sunt în pantă lină, până la imitele anterioare şi posterioare ale zonei.
- Tehnica Schreinemakers: cu ajutorul fuloarului de ciment este palpată limita posterioară
de înfundare a mucoasei (la 2-3 mm posterior de foveele palatine şi lateral, retrotuberozitar) şi
apoi transpusă pe modelul preliminar. Cu partea activă a unui excavator este gravat un şanţ de 2
mm, care respectă limita posterioară a zonei „Ah”.
Marginea posterioară a portamprentei individuale este uşor încălzită şi înfundată în acest
şanţ, astfel încât aceasta va prezenta o închidere marginală în relief.
- Tehnica clasică recomandă realizarea închiderii marginale posterioare în etapa de
verificare şi adaptare a machetelor din ceară cu dinţi şi constă în:

 reperarea în cavitatea orală a şanţurilor retrotuberozitare şi a foveelor palatine, cu ajutorul

unui fuloar de ciment;
 trasarea cu creionul chimic a liniei de flexie a vălului palatin (zona de trecere dintre
palatul dur şi palatul moale) şi introducerea machetei în cavitatea orală pentru ca
marcajul să fie transpus pe faţa mucozală a acesteia;
 repunerea machetei pe modelul funcţional şi imprimarea acestei linii pe model;

Trasarea pe modelul funcţional a limitei posterioare a închiderii marginale, care, în

funcţie de inserţia vălului palatin, poate fi:
- la 3-4 mm posterior de linia de flexie a vălului, când acesta este inserat orizontal;
- la 0-1 mm posterior de linia de flexie a vălului palatin, când acesta este inserat în poziţie
verticală;
- la 1-3 mm posterior de linia de flexie a vălului, când acesta are o poziţie intermediară.
În această situaţie, profunzimea gravării se
recomandă a fi de:
 - 1 mm în regiunea foveelor palatine;
- 1,5 mm în zonele Schröder;
- 0,5 mm în zonele retrotuberozitare, şi se termină pierdut, până la limita anterioară a
închiderii marginale distale.
Când vălul palatin este în poziţie verticală, adâncimea gravajului va fi mai mare şi invers,
când vălul este inserat orizontal.
- Tehnica Silverman – constă în delimitarea zonei de închidere marginală distală (linia de
vibraţie anterioară şi posterioară) în timpul amprentării funcţionale, utilizându-se manevra
NELSON (pacientul va flecta capul pentru ca vălul palatin să aibă o poziţie joasă).
► Tehnici de realizare a închiderii marginale distale prin înregistrare funcţională:
constau în delimitarea zonei de închidere distală, prin modificarea amprentei înainte de turnarea
modelului funcţional. În general, aceste tehnici urmează acelaşi algoritm de lucru, materialele de
amprentare utilizate fiind diferite.
- Tehnica Goumi utilizează ca material de amprentă pastele pe bază de oxid de zinc-
eugenol şi constă în:

 realizarea amprentării funcţionale periferice vestibulare;

 amprentare funcţională centrală cu pastă de oxid de zinc-eugenol;
 delimitarea pe amprentă a limitei posterioare a zonei de închidere distală;
 adiţia unui nou strat de material, în zona posterioară şi în zonele laterale depresibile;
Introducerea amprentei în cavitatea orală şi menţinerea ei neforţată; pacientul va flecta uşor
capul, iar limba va fi plasată pe faţa posterioară a mânerului portamprentei.
- Tehnicile Meist, Lejoyeux, Begin utilizează paste termoplastice la temperatura cavităţii
orale, respectiv Ex 3N Gold, Carmenyl, Adheseal.
Studii din literatură arată că închiderea marginală distală, obţinută prin amprentare
funcţională, este mai eficientă decât cea obţinută prin gravare.
► Tehnicile mixte constau în îmbinarea unei tehnici funcţionale de amprentare periferică
distală, cu cea de gravare a modelului.
- Închiderea marginală în zona tuberculului piriform se realizează astfel: pe faţa
marginală a portamprentei individuale, în zonele corespunzătoare tuberculilor piriformi, se aplică
un strat de 1-2 mm grosime de Stents sau Kerr, se ramoleşte uşor şi se aplică pe câmpul protetic.
Se exercită o presiune uniformă şi simultană dreapta-stânga, în timp ce bolnavul realizează de
câteva ori testul de deschidere maximă a gurii (Fig. 14 A).
Pentru modelarea regiunii vestibulare a tuberculului piriform, se ramoleşte din nou
această zonă, se introduce portamprenta în cavitatea orală, bolnavul deschide gura la maxim
(pentru amprentarea buccinatorului) şi o închide, în timp ce proteticianul se opune acestei
mişcări (pentru amprentarea maseterului). Această etapă se realizează separa pentru partea
dreaptă şi pentru cea stângă.
 Pentru modelarea regiunii linguale a tuberculului piriform se ramoleşte Kerr-ul bilateral,
se introduce portamprenta pe câmp, bolnavul efectuând mişcarea de deglutiţie şi de protracţie a
limbii.
În situaţiile clinice în care tuberculul piriform nu mai prezintă valoare protetică (este mobilizabil
în toate sensurile), se va renunţa la închiderea suplimentară cu Kerr.
În aceste situaţii, Clinica de Gnatoprotetică din Iaşi recomandă răscroirea portamprentei în zona
distală şi eliberarea tuberculilor, cu plasarea lor în afară. Astfel, pe de o parte suprafaţa de sprijin
pentru proteza mandibulară nu se va reduce prea mult, iar tuberculul piriform astfel degajat va
contribui la menţinerea protezei pe câmp prin succiune externă.
Închiderea marginală în zona linguală centrală se obţine astfel: se ramoleşte un rulou de Kerr de
3 cm lungime şi se aplică pe marginea portamprentei corespunzătoare zonei respective. Se repetă
apoi ramolirea, se aplică portamprenta pe câmp şi se menţine în această poziţie, în timp ce
bolnavul execută testul de umezire a roşului buzei, de la o comisură la cealaltă şi apoi pe cel de
deplasare a vârfului limbii într-un obraz şi în celălalt
Dacă succiunea obţinută nu este satisfăcătoare, se verifică din nou marginea portamprentei, se
retuşează şi se repetă amprentarea periferică la nivelul acestei zone.
Închiderea marginală în zona vestibulară frontală se obţine prin adiţia unui strat de material
termoplastic de 1 mm grosime, pe marginea portamprentei, introducerea acesteia pe câmpul
protetic şi efectuarea testelor funcţionale de modelare periferică: gura larg deschisă, ţuguierea
buzelor. La acestea se pot asocia masaje ce urmăresc împingerea buzei inferioare în sus,
combinate cu mişcări rotatorii efectuate de protetician. Se controlează apoi calitatea succiunii
obţinute. După obţinerea închiderii marginale în zonele „cheie”, se amprentează şi celelalte zone
periferice prin aceeaşi tehnică, aplicându-se testele funcţionale corespunzătoare.
41.Amprenta functionala piezografica
În amprentarea funcţională piezografică au ca scop înregistrarea culoarului neutral
muscular pentru montarea corectă a dinţilor artificiali.
Tehnica piezografiei fonetice, se urmăreşte obţinerea unui „efect de pensă” prin succesiunea
unor teste fonetice precise, efect produs între două grupe musculare antagoniste şi anume: pe de
o parte, musculatura limbii cu acţiune generală centrifugă şi pe de altă parte, chinga buccinato-
labială care acţionează centripet. La maxilar şi mandibulă: pronunţia repetată a grupelor fonetice
„SIS” (de 6 ori) şi „SO” (o dată) pentru modelarea zonelor periferice buccinato-comisurale;
La maxilar (Fig. 10):

 pentru modelarea feţei orale a bordurilor de ocluzie se indică pronunţia

 fonemelor „TE”, „DE”;
 pentru modelarea feţei vestibulare se indică pronunţia fonemelor ME, PE, BE.
 La

mandibulă (Fig. 9):

 pronunţia grupurilor fonetice („SE-SE”) pentru modelarea feţei linguale a

bordurilor de ocluzie;
 pronunţia grupurilor fonetice ME, PE, BE pentru modelarea feţei vestibulare a
bordurilor de ocluzie.
 în funcţie de tonusul muscular de repaus şi de mobilitatea grupelor musculare
care mobilizează buzele, obrajii şi limba pot fi utilizate şi grupurile fonetice SA,
SA/FI, FI.
Cu excepţia tehnicii de amprentare funcţională Herbst, care utilizează portamprente obişnuite,
intim adaptate pe câmpul protetic, celelalte tehnici menţionate presupun, fie portamprente
prevăzute cu valuri de ocluzie, adaptate la o dimensiune verticală de ocluzie corespunzătoare, fie
proteze tranzitorii confecţionate în acest scop.
42.Relatia de postura a unui edentat total bimaxilar neprotezat
Relatia de postura e suma rapoartelor mandibulo craniene, atunci cand mandibula se
afla in pozitie posturala fata de craniu sub efectul echilibrului tonic antigravific al musculaturii
manducatoare.
Thomson a afirmat ca pozitia de postura se stabilizeaza la 3 luni si ramane constanta toata
viata. Cercetari ulterioare au dovedid ca numerosi factori pot influenta relatia de postura. Pozitia
posturala e suma unor reflexe neuro-musculare innascute, cu punct de plecare in receptorii
fuzoriali, tegumente, labirint, ATM.
REPERELE RELATIEI DE POSTURA
 Pentru aprecierea corectitudinii determinarii relatiei de postura se vor controla reperele:
- reperul articular: condilii mandibulari se afla centrati in cavitatea glenoida in pozitie
nefortata, cu exceptia pozitiilor de postura anormale, cand condilii pot fi plasati intr-o
pozitie excentrica( la bolnavii dentati cu “longcentric” e permisa o deplasare anterioara a
mandibulei intre 0,2-1,7mm);
- reperul muscular: muschii mobilizatori ai mandibului, muschii cefei, prevertebrali si ai
limbii se afla intr-un echilibru tonic antigravific, de regula fara expresie
electromiografica;
- reperul osos: mandibula se afla intr-o pozitie convenabila fata de maxilar, astfel ca
distanta gnation-subnazale sa respecte o dimensiune verticala in limitele unei normalitati
stabilite prin diverse criterii (dimensiunea verticala de postura e mai mare decat cea a
etajului mijlociu cu valoarea spatiului interocluzal), mandibula fiind situate in planul
medio-sagital al fetei. Evaluarea dimensiunii verticale a etajului inferior se face atat pt
pozitia posturala a mandibulei(dimensiunea verticala de postura) , pt pozitia de relatie
centrica( dimensiunea verticala de ocluzie centrica), cat si pentru pozitia de
IM( dimensiunea verticala de intercuspidare). Practice se evidentiaza prin masurarea
distantei dintre un punct situate pe mandibula (reper mobil) si un punct pe maxilar(reper
fix). Masurarea se face intre gnation si subnazale, iar diferenta dintre dimensiunea vert de
postura si dimensiunea vert de ocluzie reprezinta spatial interocluzal;
- reperul dentar: lipseste prin diparitia tuturor dintilor de pe arcada. El va trebui refacut
tocmai in aceasta etapa cu ajutorul machetelor de ocluzie. Determinarea spatiului
interocluzal si a dimensiunii vertical de postura se dovedesc a fi de mare importanta in
pierderea rapoartelor intermaxilare prin edentatii intinse, dar mai ales in dishomeostaziile
decompensate, frecvent intalnite la ET. Refacerea inaltimii etajului inferior in aceste
situatii creeaza conditiile unui spatiu interocluzal functional si ale unei posturi optime;
- reperul labial: buzele inchid fanta labiala, fara a se contracta sau rasfrange;
- reperul lingual: existenta spatiului Donders intre baza limbii si palatal dur (dificil de
conservat la ET si in EP clasa a IV-a Kennedy)
Importanta RP a mandibulei ca relatie de referinta in reabilitarile ocluzale rezida tocmai in
conservarea spatiului interocluzal si a echilibrului neuro-muscular ai muschilor extremitatii
cefalice.
43.Verificarea extraorala a machetelor de ocluzie
Verificarea extraorală a macheteleor de ocluzie se execută cu macheta pe modelul
funcțional, urmărindu-se modalitatea de executie a bazei, a marginilor şi a bordurii de ocluzie
1. Controlul bazelor
Conturul bazelor machetelor de ocluzie urmăreşte dacă acestea:
- sunt rigide, nedeformabile la temperatura cavității orale:
- sunt bine adaptate pe modelele funcționale:
- includ în întregime suprafețele de sprijin ale câmpului protetic,
- permit indepărtarea şi repunerea uşoară pe model
2. Controlul marginilor
 Urmăreşte ca acestea să fie rotunjite, netede, netraumatizante, plasate exact la nivelul
liniei ghirlandate.
3. Controlul bordurii de ocluzie
Se urmăreşte dacă:
►tehnicianul a respectat indicațiile privind materialul de confecţionare a bordurii (mase
termoplastice, acrilat autopolimerizabil sau ceară roz);
►corespund, ca formă, mărime şi poziție, cu cele ale arcadelor naturale: forma borduri
trebuie să respecte forma arcadei, iar dimensiunile bordurii trebuie să fie în zona frontală de 10
mm înălţime şi 5 mm lățime, iar în zonele laterale de 6 mm inălţime şi 8 mm lățime (Fig. 6):
►sunt montate pe mijlocul crestei şi bine solidarizate de bază:
►limita posterioară a bordurii se opreşte la nivelul corespunzător feței distale a molarului
doi, la 1.5 ci înaintea tuberozității maxilare și, respectiv, a tuberculului pirifoni:
►suprafața ocluzală a bordurii este plană şi paralelă cu planul mesei.
44. Verificarea intraorala a machetelor de ocluzie
Verificarea intraorală se va efectua după spălarea cu apă şi săpun a machetelor, urmată
apoi de dezinfecția lor cu una din soluțiile folosite și pentru dezinfecția amprentelor.
Verificarea machetelor în cavitatea orală se va face separat, începând cu macheta
superioară şi apoi cu cea inferioară.
1. Modul de insertie a machetei
Se va urmări în primul rând modul de inserţie a machetei, precum şi gradul de adaptare a
bazei sale la câmpul protetic. În cazul în care macheta nu stă perfect pe câmp, se impune fixarea
prin căptuşirea intraorală cu materiale adezive.
2. Controlul stabilității statice a machetelor pe câmp
Se efectuează prin aplicarea de presiuni alternative dreapta-stânga, pe suprafaţa bordurii
de ocluzie în dreptul premolarilor, urmate apoi de celelalte teste de succiune menționate la
adaptarea portamprentei individuale.
3. Controlul stabilitatii dinamice
Se realizează prin efectuarea de către bolnav a testelor functionale, in timp ce
proteticianul menține indexul miinii drepte. în contact uşor cu baza machetei, pentru a putea
sesiza desprinderea ei de pe câmpul protetic.
Deoarece baza machetelor de ocluzie poate suferi deformări în timpul verificării
intraorale sau în timpul exercitării de presiuni asupra ei, se impune utilizarea unor întărituri de
sârmă care-i conferă o rezistenţă crescută. Tot în acest scop, se recomandă ca verificarea
intraorală să fie efectuată într-un timp cât mai scurt (1-2 minute), să fie urmată de răcirea
machetelor sub jet de apă rece şi de reasezarea lor pe model. De asemenea, orice manoperăde
adaptare sau de individualizare se va realiza numai cu machetele pe modele.
4. Verificarea bordurii de ocluzie
După verificarea stabilităţii statice şi dinamice a machetelor de ocluzie, se verifică
bordura de oclucie, care, prin volumul şi poziţia ei, trebuie să refacă plenitudinea obrajilor şi a
buzelor Această etapă are în vedere, în special, refacerea funcţiei fizionomice şi fonetice, precum
şi conservarea unui culoar neutral necesar stabilității viitoarei proteze atât în plan sagital şi
transversal, cât şi în plan frontal
O margine prea groasă a bazei protezei determină o întindere exagerată a buzei
superioare, modifică profilul facial și jenează orbicularul buzei superioare in timpul contracțiilor
sale, contribuind la dislocarea protezei de pe câmp. Totuşi, fără a depăşi toleranţa fiziologică a
țesuturilor, dinții frontali pot fi montati uşor în afara muchiei crestei alveolare, având ca reper
papila bunoidă, astfel încât, fejele lor vestibulare să fie poziționate la 6-8 mm anterior de aceasta.
5. Verificarea marginii inferioare a bordurii de ocluzie
După determinarea curburii vestibulare a machetei de ocluzie superioară se verifică dacă
marginea inferioară a bordurii de ocluzie din zona frontală depăseşte cu 1-2 mm marginea liberă
a bucei superioare, atunci când pacientul stă cu gura uşor intredeschisă.La bolnavii vârstnici cu
hipotonie misculară, cele două repere pot fi la acelaşi nivel.
6. Adaptarea machetei de ocluzie inferioara
Se realizează in mod asemănător cu cea maxilară, urmărindu-se:
►paralelismul intre valurile de ocluzie ale celor două machete, atunci când acestea vin in
contact
►conservarea culoarului neutral în porțiunea lui inferioară:
►paralelismul fetelor vestibulare și orale ale machetelor în raport cu muchia crestei din
zona interali (pentru stabilirea Läpinii vestibulo-orale a dinţilor laterali)
►realizarea unei uşoare concavități intre bordura de ochure şi baza machetei in zona
vestibular frontală, pentru a mjena contracţia orbicularului buzei superioare
7. Verificarea fizionomica si fonetica a dimensionarii bordurilor de ocluzie
In acest scop ENE si colab. (1983) propun efectuarea testului de propulsie fonetica
inspectand pacientul cu ambele machete in cavitatea oral in decursul unei conversatii pentru a
aprecia raportul bordurilor in sens sagital şi gradul de articulare fonetica a dentalelor si
siflantelor
In mod normal in timpul vorbiri se produce o propulsie a mandibulei dar incisivii
inferiori nu ii depasesc pe cei superiori. Pe masura efectuarii testului ,pacientul este inspectat din
profil ,apreciindu-se astfel corectitudinea modelarii curburii vestibulare,ca si conservarea
spatiului necesar limbii pentru articularea fonetica
 45. Determinarea nivelului si orientarii planului de ocluzie la un pacient edentat
total bimaxilar
1. DETERMINAREA NIVELULUI PLANULUI DE OCLUZIE
Această fază se va realiza mai întâi pe bordura de ocluzie a machetei maxilare, diferenţiat
pentru zona frontală a arcadei şi pentru zona laterală.
1.2. Nivelul planului de ocluzie în zona frontală
În funcţie de particularităţile constituţionale ale bolnavului, acest plan va fi situat la 1,5-2
mm sub marginea inferioară a buzei superioare. La edentatul total vârstnic, luând în considerare
hipotonia generalizată, marginea bordurii de ocluzie în zona frontală va putea fi plasată şi mai
sus de reperul amintit. Acelaşi lucru apare necesar şi în cazul unor bolnavi la care trebuie redată
morfologia secundară dentară pe care aceştia o prezentau anterior edentării totale. Bolnavii cu
pareze şi paralizii vor necesita, de asemenea, corecţii ale nivelului planului de ocluzie, urmărind
obţinerea unui efect cât mai fizionomic.
1.3. Nivelul planului de ocluzie în zonele laterale
Pentru zonele laterale, nivelul planului de ocluzie se va stabili la mijlocul distanţei dintre
cele două creste edentate. În cazul atrofiei şi rezorbţiei exagerate al nivelul unui maxilar, planul
de ocluzie va fi deplasat spre câmpul protetic deficitar.
2. ORIENTAREA PLANULUI DE OCLUZIE
Se va face de asemenea diferenţiat la nivel frontal şi la nivel lateral.
2.1. Orientarea planului de ocluzie în zona frontală
Planul de ocluzie va avea o orientare paralelă cu linia bipupilară, considerată ca fiind
paralelă cu linia solului (Fig. 7 a).
2.2. Orientarea planului de ocluzie în zonele laterale
Orientarea planului de ocluzie în zonele laterale se realizează raportându-se la planul lui
Camper, plan realizat prin unirea punctelor cranio-metrice: subnazale-porion (Fig. 7 b). La
nivelul tegumentelor, acest plan se materializează prin unirea marginii inferioare a aripii nasului,
cu tragusul. Pentru uşurinţa în determinare se poate utiliza plăcuţa Fox (Fig. 8). Plăcuţa Fox este
reprezentată de o folie de plastic care permite verificarea concomitentă a orientării planului de
ocluzie atât în zona anterioară, cât şi în zonele laterale. Există situaţii de excepţie în care
orientarea planului de ocluzie nu se mai realizează paralel cu planul Camper şi anume în
dismorfii grave, malrelaţii mandibulo-craniene accentuate în sens antero-posterior, decelarea
făcându-se în funcţie de profilul bolnavului. Există o anumită particularitate antropologică
privind orientarea planului de ocluzie în zonele laterale şi anume:

 profilul drept reprezintă prototipul normal şi-i va corespunde un parallelism

perfect între planul de ocluzie şi planul Camper;
  profilul convex, cu mentonul retras, prezent la bolnavii care au avut ocluzie clasa
a II-a Angle, va fi însoţit de un plan ocluzal convergent cu planul Camper (ascendent spre
distal);
 profilul concav, caracteristic bolnavilor ce au prezentat o ocluzie clasa a III-a
Angle, va fi însoţit de un plan de ocluzie divergent faţă de planul Camper, (descendent spre
distal).
Stabilirea nivelului şi a orientării planului de ocluzie se poate realiza şi prin metoda
disocierii analitice Lejoyeux, pe baza unei teleradiografii de profil. Porţiunea anterioară a
planului de ocluzie va trece printr-un punct plasat la 2 mm sub marginea inferioară a buzei
superioare, materializat pe teleradiografie ca o uşoară opacitate. Porţiunea posterioară a planului
de ocluzie trece printr-un punct X, situat la intersecţia punctelor mediene ale laturilor formate de
marginile ramului ascendent mandibular.

46. Metode antropometrice cu repere preextractionale pentru determinarea RP a

unui pacient edentat total bimaxilar
► Preluarea dimensiunii verticale a etajului inferior din fişa bolnavului completată în
perioada dentată, în care, dimensiunea vericală a etajului inferior a fost notată în milimetri;
► Măsurarea etajului inferior pe o sârmă de contur ce a fost conformată urmărind
profilul bolnavului când nu intervenise încă starea de edentaţie totală. Similar acestei metode este
utilizarea profilometrului Sears.
► Măsurarea exactă a etajului inferior pe radiografii cefalometrice practicate anterior, în
perioada dentată. Dimensiunea verticală a etajului inferior, în acest caz, se măsoară pe
radiografie între puncte cefalometrice (Subnazale - Gnation) şi se transferă pe machetele de
ocluzie, urmând a se verifica corectitudinea determinării prin una din metodele funcţionale.
► Swenson recomandă utilizarea unor măşti faciale din polistiren sau celuloid
transparent, care, aplicate pe faciesul bolnavului materializează fosta dimensiune verticală a
etajului inferior;
► Silvermann recomandă metoda tatuării în perioada dentată a tuturor pacienţilor, la
nivelul unor repere fixe (între incisivul lateral şi canin, pe mucoasa fixă), situate la nivel maxilar
şi mandibular, urmată de notarea în fişă a acestei dimensiuni. Când pacientul devine edentat
total, se măsoară distanţa dintre punctele tatuate. Metoda are un grad de relativitate dat de
rezorbţia ce apare la nivelul osului alveolar. ► Metoda Wright utilizează fotografii din perioada
dentată pe care se măsoară următoarele dimensiuni: distanţa interpupilară (d1) şi distanţa ofrion-
gnation (d2). Raportând distanţele d1 şi d2, măsurate pe fotografie, cu D1 măsurată între aceleaşi
puncte pe pacient, putem afla D2 după formula:
D1 d 1
=
D2 d 2

47. Metode antropometrice fara repere preextractionale pentru determinarea RP a

unui pacient edentat total bimaxilar
 Sunt cele mai des utilizate în determinarea DV a etajului inferior, întrucât cei mai mulţi
pacienţi se prezintă pentru prima dată la medic deja în faza de edentaţie totală. Cele mai utilizate
metode antropometrice fără repere preextracţionale sunt următoarele:

 metoda Leonardo da Vinci: compară dimensiunea etalon măsurată

NazionSubnazale cu dimensiunea modificată subnazale-gnation. Între aceste dimensiuni,
în mod normal, trebuie să existe egalitate perfectă; Gn-Sn=Sn-N
 metoda Leonardo da Vinci modificată adaugă, la dimensiunea etalon, 1 cm
sau utilizează măsurarea etajului mijlociu de la Ophrion la Subnazale; Gn-Sn= Sn-(N+1
cm) sau Gn-Sn=Sn-Oph
 metoda Boianov: consideră segmentul etalon, cel reprezentat de distanţa
intercomisurală, care se raportează la distanţa măsurată între punctul plasat la intersecţia
liniei mediene cu linia cutaneo-mucoasă a roşului buzelor (Stomion) şi Gnation; Gn-
St=distanţă intercomisurală
Datorită modificărilor survenite prin edentaţie totală, materializate prin diminuarea
roşului buzelor, invaginarea acestora, relaxarea fantei labiale în ansamblu (care fac ca metoda
Boianov să devină impracticabilă) în Clinica de Gnatoprotetică din Iaşi se utilizează metoda
Boianov modificată, unde reperul etalon comisură-comisură a fost înlocuit cu distanţa
interpupilară: Gn-St=distanţă interpupilară

 metoda Willis: consideră segmentul etalon ca fiind distanţa dintre fanta labială şi unghiul
extern al ochiului. Acest segment etalon se compară cu segmentul variabil reprezentat de
distanţa Gnation Subnazale, utilizând un instrument special, numit ocluzometrul Willis
(Fig. 10)
 metoda Landa (metoda planului de la Frankfurt) urmăreşte egalitatea perfectă între
segmentul superior măsurat din vertex la planul lui Frankfurt şi segmentul inferior
măsurat de la planul lui Frankfurt la planul bazal mandibular.
 metoda compasului de aur APPENRODT utilizează un compas special construit care
măsoară distanţa optimă a etajului inferior şi care, după acest autor, reprezintă 3/5 din
distanţa Sn-Gn, măsurată când bolnavul ţine gura deschisă
48. Metode functionale fonetice pentru determinarea RP a unui pacient edentat total
bimaxilar
Alte metode utilizate în cadrul metodelor funcţionale substituie relaţia de postură, cu
relaţii mandibulo-craniene de dinamică funcţională fonetică. În acest caz nu se mai înregistrează
spaţiul de inocluzie fiziologică, ci, cu ajutorul unor teste fonetice, se înregistrează „spaţiul minim
de vorbire”.
• Metoda Wild utilizează pentru determinarea spaţiului minim de articulare fonetică
fonema „ma”, prin pronunţia unor cuvinte de tipul: „mama”, „Ema”; deoarece la sfârşitul
pronunţărilor, între arcade apare spaţiul minim de articulare fonetică. Dacă bordurile de ocluzie
sunt prea înalte, buzele se unesc cu dificultate, iar fibrele musculare se contractă. Pentru
corectarea acestei deficienţe se vor face diminuările necesare relaxării şi poziţionării corecte.
Dacă dimensiunea verticală este diminuată, sunetul îşi pierde claritatea, caz în care se procedează
al completarea necesară la nivelul bordurii.
 • Metoda Silvermann utilizează teste fonetice ce conţin fonema „esse” terminată în
cuvinte cum sunt: „tendresse”, „carresse”, „liesse” etc.
• Metoda Robinson utilizează pentru determinarea spaţiului minim de articulare fonetică
fonemele: „fe”, „ve”, plasate la sfârşitul cuvintelor. În practică se utilizează de regulă toate
aceste metode în succesiunea Wild-Silvermann, deoarece prima metodă obţine o coborâre mai
mare a mandibulei, dar şi o relaxare musculară corespunzătoare, în timp ce a doua metodă aduce
mandibula la o dimensiune verticală funcţională convenabilă.
49. Metode simple de determinare a RC a unui pacient edentat total bimaxilar
► Metoda homotropismului linguo-mandibular se bazează pe reflexul linguomandibular,
conform căruia mandibula urmează limba în periplul său static sau dinamic. În scopul
valorificării acestui reflex, Walchoff plasează o bobiţă de ceară pe bolta palatină a bazei
machetei superioare, cât mai posterior pe linia mediană. Bolnavul va închide gura cu vârful
limbii pe bobiţă. Datorită homotropismului, mandibula va urma limba şi va căpăta o poziţie
apropiată de relaţia centrică (Fig. 15).
► Metoda compresiunii pe menton constă în dirijarea mandibulei în poziţia sa centrică,
prin compresiunea postero-superioară a mentonului (metodă derivată din metoda Lauritzen-
Barelle) (Fig. 16). Această metodă este riscantă deoarece poate conduce mandibula într-o poziţie
incorectă, mult mai retrudată decât poziţia centrică.
► Metoda deglutiţiei se utilizează datorită faptului cunoscut că acest reflex se produce cu
mandibula centrată. Se utilizează această metodă, invitând bolnavul să mimeze în gol deglutiţia
sau chiar să înghită o linguriţă de apă, cu păstrarea poziţiei obţinute. Machetele sunt solidarizate
cu adezivi care nu riscă să modifice cu nimic rapoartele ocluzale centrice create.
► Metoda extensiei forţate urmăreşte ca, prin tracţiunea către posterior, exercitată de
muşchii subhioidieni, să se determine o poziţie a mandibulei cât mai apropiată de relaţia centrică.
Ambele metode sunt doar facultative şi nu pot fi utilizate singular, ci numai în combinaţie cu alte
metode pentru verificare.
► Metoda flexiei forţate a capului urmăreşte, prin compresiunea realizată de părţile moi
prevertebrale asupra mandibulei, conducerea acesteia în relaţie centrică .
► Manevra condiliană urmăreşte obţinerea poziţiei corecte de relaţie centrică, prin
uşoare presiuni exercitate în timpul mişcărilor de deschidere-închidere de amplitudine mică
(pentru a se obţine axa de rotaţie pură), palpată cu indexul în conductul auditiv extern şi policele
pretragian. S-ar mai putea verifica astfel, simetric, poziţia centrică a condililor.
► Stimularea reflexului de ocluzie molară reprezintă o metodă simplă prin care se caută
redeşteptarea vechilor reflexe parodonto-musculare de poziţionare centrică. În acest scop, se
plasează pulpa degetelor pe bordurile de ocluzie, în dreptul molarilor, şi se invit bolnavul să
închidă gura. Pulpa degetului îndeplineşte rolul unui resort elastic ce va stimula reflexele
vestigeale de poziţionare centrică.
► Manevra maseterină Gysi constă în compresiunea maseterului bilateral, în timp ce
bolnavul realizează închiderea gurii, cu scopul obţinerii de contracţii musculare echilibrate.
 ► Manevra temporală Green are acelaşi scop, de obţinere a contracţiilor musculare
simetrice şi se realizează prin compresiunea fasciculului posterior al temporalului, cu palparea în
paralel a condililor mandibulari.
► Metoda Patterson utilizează în scopul stimulării reflexelor vestigeale de poziţionare
centrică, machete de ocluzie special pregătite. Astfel, fiecare bordură de ocluzie, maxilară şi
mandibulară, se scurtează cu 2 mm, după care în grosimea acestora se sapă câte un şanţ retentiv
care se umple cu un material abraziv (corindor). Bolnavul va executa mişcări-test de propulsie şi
de lateralitate dreapta stânga. Se va produce abrazia celor două suprafeţe, ce înlesneşte
poziţionarea centrică spontană a mandibulei. Metoda are un mare dezavantaj: dacă bordurile nu
sunt foarte bine individualizate şi finisate din etapa anterioară, se obţin relaţii excentrice prin
derapaj (Devin) .
50. Reperele relatiei centrice si stimularea reflexului de ocluzie molara in scopul
determinarii ei in cazul unui pacient edentat total bimaxilar
Prin relaţie centrică mandibulo-craniană se înţelege suma raporturilor mandibulocraniene
obţinută prin contracţia echilibrată a muşchilor manducatori, care determină corespondenţa
planurilor mediene ale mandibulei şi craniului, o dimensiune verticală corectă, cu condilii
centraţi în cavitatea glenoidă (V. Burlui).
Reperele relaţiei centrice fac posibilă verificarea corectitudinii determinării ei prin
mijloacele clinice sau paraclinice utilizate. Metoda clinică de determinare a reperelor relaţiei
centrice presupune controlul poziţiei mandibulei faţă de craniu, la nivel articular, muscular, osos
şi ocluzal:

 reperul muscular urmăreşte decelarea prin palpare a contracţiei musculare echilibrate a

grupelor musculare manducatoare;
 reperul articular – plasarea centrică a condililor în cavitatea glenoidă se controlează prin
palpare, utilizând ambele metode cunoscute (condilul se află la 13 mm de marginea
tragusului, pe linia tragus-unghi extern al ochiului): se verifică egalitatea distanţei
gonion-zygion de partea dreaptă cu cea de partea stângă, precum şi distanţa gonion-
kondilion, de asemenea bilateral, în mod normal existând o simetrie dimensională.
În basculările mandibulei, la distanţe gonion-kondilion egale corespund distanţe gonion-
zygion inegale. Acest reper poate avea semnificaţia unei dimensiuni verticale posterioare. (V.
Burlui);

 reperul osos presupune existenţa unei distanţe gnation-subnazale convenabile (egală cu

etajul mijlociu) demonstrată prin una din metodele antropometrice cunoscute. Linia
mediană mandibulară trebuie să corespundă cu planul medio-sagital al feţei. Dimensiunea
verticală fără corelarea sa cu celelalte repere în relaţie posturală şi relaţie centrică nu are
nici o valoare clinică;
 reperul dentar-ocluzal (prezent la dentat, ca şi la edentatul total protezat) urmăreşte
contactele dento-dentare realizate în relaţie centrică Contactele dento-dentare realizate în
relaţie centrică pot asigura o ocluzie de intercuspidare maximă realizând „point-centric”
sau o ocluzie normală cu contacte multiple stabile, dar nu maximale în cazul unui „long-
centric”.
 La edentatul total este indicată numai prima variantă. Există şi cazuri în care contactele
dento-dentare realizează o ocluzie care, deşi este centrică, nu îndeplineşte condiţiile de
normalitate a unei ocluzii.
Stimularea reflexului de ocluzie molară reprezintă o metodă simplă prin care se caută
redeşteptarea vechilor reflexe parodonto-musculare de poziţionare centrică. În acest scop, se
plasează pulpa degetelor pe bordurile de ocluzie, în dreptul molarilor, şi se invit bolnavul să
închidă gura. Pulpa degetului îndeplineşte rolul unui resort elastic ce va stimula reflexele
vestigeale de poziţionare centrică .
51. Solidarizarea machetelor de ocluzie si stabilirea reperelor pentru alegerea si
montarea dintilor artificiali
Solidarizarea celor două machete de ocluzie în relaţie centrică se poate realiza prin mai
multe procedee:
- utilizarea unor anse de sârmă în formă de „U”, care, încălzite în prealabil, sunt
introduse în masa de ceară a ambelor machete, solidarizându-le;
- practicarea unor lăcaşe sau ancoşe în cele două valuri al nivelul primilor
premolari; cu ajutorul unei mase termoplastice plastifiate, introdusă în ancoşă şi apoi răcită,
se stabilizează machetele (Fig. 26);
- folosirea de ştifturi de interpoziţionare între cele două machete;
- utilizarea unui material tip Repin sau ceară topită;
- practicarea unor linii oblice intersectate la nivelul zonelor laterale în ceara
bordurilor de ocluzie.
Indiferent de modalitatea de solidarizare utilizată, trebuie avut în vedere scopul esenţial:
solidarizarea să se facă în poziţie corectă de relaţie centrică şi să fie perfectă, fără a exista joc
între cele două machete, care va antrena erori în montarea în ocluzor. Înainte de a transmite
laboratorului machetele solidarizate, mai este necesară stabilirea anumitor repere necesare în
alegerea dinţilor artificiali.
Volumul, forma şi poziţia bordurii machetei de ocluzie au fost de aşa manieră adaptate şi
individualizate, astfel încât să reprezinte volumul, forma şi poziţia arcadei dentare artificiale.
Astfel, marginile incizale ale dinţilor frontali vor fi la nivelul planului de ocluzie frontal, feţele
lor vestibulare vor descrie o curbă identică cu cea descrisă de bordura de ocluzie, care va reda
plenitudinea obrajilor şi a buzelor şi va compensa eventualele rezorbţii osoase asimetrice. Mai
rămâne să se transmită tehnicianului date privitoare la lungimea şi lăţimea dinţilor artificiali, date
care vor fi apreciate în funcţie de o serie de repere. Principalele repere necesare alegerii dinţilor
artificiali sunt următoarele:

 linia mediană, va reprezenta planul medio-sagital al feţei, apreciindu-se în funcţie de

frenurile buzelor superioară şi inferioară, filtrul, buzei superioare, piramida nazală; „
 linia caninilor materializează faţa distală a caninului, iar spaţiul rezultat dintre linia
mediană şi linia caninului, reprezintă lăţimea celor trei dinţi frontali superiori. Faţa distală
a caninului corespunde la majoritatea pacienţilor cu nivelul comisurii bucale sau cu
intersecţia perpendicularei coborâte din pupilă pe planul de ocluzie. Vârful cuspidului
 caninului se află pe bisectoarea unghiului format de aripa nasului cu şanţul labio-genial,
acolo unde bisectoarea intersectează planul de ocluzie .
 Linia surâsului reprezintă limita de maximă vizibilitate a grupului frontal superior, fiind
totodată nivelul la care se plasează linia coletelor dentare. Pentru trasarea acestui reper, se
preia conturul buzei superioare şi inferioare în timpul surâsului. În finalul şedinţei, în
urma trasării reperelor necesare alegerii dinţilor artificiali, se va practica îndepărtarea cu
grijă din cavitatea orală a celor două machete de ocluzie solidarizate, făcând şi o ultimă
evaluare a determinării anterioare, pe modelele de lucru.
52. Repere necesare pentru alegerea si montarea dintilor. Dimensiunea dintilor
frontali
Dimensiunea dinţilor din zona frontală Va fi apreciată pe baza reperelor înregistrate pe
machetele de ocluzie. Există mai mulţi parametri dimensionali care se iau în consideraţie în
alegerea mărimii dinţilor:
În sens vertical, lungimea dinţilor frontali (înălţimea cervico-incizală), este determinată
de distanţa dintre planul de ocluzie şi linia surâsului.
În sens mezio-distal (lăţimea dinţilor frontali superiori) este determinată prin măsurarea
distanţei dintre linia mediană şi linia caninului. Această distanţă reprezintă spaţiul necesar pentru
montarea a trei dinţi frontali superiori (I, C, PM), linia mediană împărţind simetric grupul frontal
stâng, de cel drept. De regulă, se utilizează garnituri armonizate din punct de vedere al
dimensiunii dinţilor frontali.
În sens vestibulo-oral (grosimea dinţilor frontali) trebuie să fie în armonie cu grosimea
crestei alveolare reziduale din zona anterioară a arcadei. Acest parametru mai este influenţat şi
de raportul existent între cele două maxilare, în zona frontală. Astfel, în cazul unor atrofii
exagerate ale crestei alveolare maxilare, pentru restabilirea funcţiei fizionomice (susţinerea buzei
superioare şi realizarea unui raport interincizal „cap-la-cap”) se poate recurge, în afară de
vestibularizarea în bloc a grupului frontal superior, şi la modificarea grosimii în sens vestibulo-
oral.
Dimensionarea corectă a frontalilor din punct de vedere al grosimii lor şi încadrarea lor în
limitele culoarului neutral oferă pacientului confort, stabilitate şi fonaţie optimă.
53. Alegerea dimensiunii si formei dintilor laterali in cazul unei protezari amovibile
bimaxilare
Dimensiunea în sens vertical este reprezentată de jumătatea distanţei spaţiului
interalveolar din care se scad 2 mm necesari bazei acrilice. Această distanţă este foarte variabilă
şi este direct proporţională cu gradul rezorbţiei osoase existente.
Dimensiunea în sens mezio-distal se va alege în funcţie de distanţa dintre linia caninului
şi limita distală a spaţiului protetic de sprijin, din care se cad 0,5-1 cm, din considerente
biomecanice (molarul al treilea nu se restaurează protetic deoarece, datorită lui, în zonele distale
ale arcadei, ar apărea forţe cu efect de pârghie ce ar disloca proteza). Mai mult, când rezorbţia
crestei alveolare este severă, iar tuberculul piriform are o poziţie ascendentă, se renunţă chiar şi
la montarea celui de-al doilea molar.
 Dimensiunea în sens vestibulo-oral va fi aleasă în funcţie de grosimea crestei edentate. În
general, se doreşte obţinerea unei grosimi a dinţilor artificiali mai mică decât a celor naturali, tot
din considerente biomecanice.
Un alt criteriu în alegerea dimensiunii vestibulo-orale a dinţilor laterali îl constituie
aplicarea regulilor lui Pound :

 verticala ridicată de la nivelul liniei oblice interne nu va intersecta feţele orale ale
dinţilor laterali;
 cuspizii linguali ai dinţilor laterali nu vor depăşi linia care uneşte faţa mezială a
caninului inferior cu marginea linguală a tuberculului piriform.
Un al treilea criteriu îl reprezintă realizarea coincidenţei şanţurilor mezio-distale ale
dinţilor inferiori cu o linie paralelă corespunzătoare muchiei crestei.
54. Conceptia mecano-geometrica Gysi de montare a dintilor intr-o proteza totala
Elaborată iniţial pentru dentiţia naturală, îşi găseşte actualmente întreaga valabilitate în
cazul ocluziei artificiale realizate prin aparat gnato-protetic total amovibil.
Principiul de bază de la care se porneşte este cel de realizare a unui contact tripodal între
suprafeţele ocluzale ale arcadelor dentare artificiale. Acest concept se utilizează în reechilibrările
ocluzale practicate la un edentat total bimaxilar tratat prin aparat gnatoprotetic total amovibil sau
la un edentat total unimaxilar tratat amovibil unimaxilar, chiar dacă la nivelul maxilarului opus
prezintă o dentiţie naturală.
Acest contact tripodal asigură stabilitatea aparatelor total amovibile, care altfel, ar fi
dislocate de pe câmp în mişcările dinamice, lucru extrem de neplăcut pentru bolnav.
Conform concepţiei mecanogeometrice, în intercuspidarea maximă, arcadele trebuie să
realizeze maximum de contacte pe toată arcada, respectând acelaşi principiu valabil ca şi în cazul
ocluziei naturale. În mişcarea de propulsie, contactul dento-dentar trebuie să se realizeze atât în
zona anterioară, cât şi în zonele laterale posterioare, sub forma contactului stabilizator în trei
puncte. În mişcarea de lateralitate de asemenea trebuie să apară trei puncte de contact.
Pentru facilitarea acestor contacte, este necesară armonizarea înclinării ghidajului
anterior, cu înclinarea pantelor cuspidiene şi înclinarea pantei articulare. În felul acesta se pot
realiza arcade cu o cuspidare satisfăcătoare, deci care asigură o eficienţă masticatorie
corespunzătoare, cu păstrarea unor condiţii extrem de favorabile pentru stabilitatea aparatului
gnato-protetic.
Montarea dinţilor artificiali după Gysi impune respectarea anumitor reguli şi anume:

 dinţii artificiali se montează pe mijlocul crestei;

 cuspizii palatinali ai dinţilor superiori trebuie să pătrundă în şanţul mezio-distal al celor
inferiori;
 montarea trebuie să refacă curbele sagitale şi transversale de compensaţie.
 Gysi a elaborat şi o serie de reguli individuale (pentru fiecare dinte) de montare a dinţilor
artificiali, cu scopul de a uşura şi de a standardiza această montare. Urmează apoi
individualizarea, mai ales în zona frontală, pentru redarea unui aspect cât mai fizionomic şi în
acelaşi timp cât mai individualizat.
Existenţa unui număr de contacte mai mic de trei între dinţii artificiali sau distribuirea
necorespunzătoare a acestora, nu realizează principiul contactului tripodal, ceea ce va determina
instabilitatea statică şi dinamică a aparatelor gnato-protetice total amovibile.
Plasarea unilaterală a contactelor între dinţii artificiali va destabiliza static şi dinamic
proteza, aceasta comportându-se ca o pârghie, cu punctele de aplicare ale forţelor la nivelul
contactelor dento-dentare şi punctul de rotaţie la nivelul crestei alveolare. Pentru stabilizare se
impune realizarea şi a unor contacte simetrice în zonele distale.
Existenţa a două puncte de contact plasate unilateral vor determina bascularea în jurul
axei ce uneşte contactele, în direcţia braţului mai scurt.
Realizarea a trei puncte de contact distribuite bilateral, pentru a realiza contactul tripodal,
va determina apariţia a trei forţe de basculare a căror rezultantă se va anula reciproc şi menţine
aparatul gnato-protetic pe câmpul protetic.
Realizarea contactelor tripodale în rapoartele de ocluzie centrică se pot obţine relativ
uşor.
În ocluzia dinamică, asigurarea contactului tripodal presupune realizarea curbelor de
compensaţie în sens sagital, pentru deplasările anterioare şi în sens transversal, pentru deplasările
laterale ale aparatelor gnato-protetice amovibile.
În mişcarea de propulsie, contactele dentare artificiale se realizează la nivelul ghidajului
prin unul sau mai multe puncte, ce vor determina momente de răsturnare ale protezei. Evitarea
destabilizării protezei se va realiza prin intermediul curbei sagitale de compensaţie, ce va permite
păstrarea contactului în zona anterioară şi apariţia contactelor simetrice în zonele distale.
Contactele existente în mişcarea de propulsie în zona anterioară şi în zonele distale, realizează un
contact tripodal între cele două proteze, astfel încât, acestea sunt stabilizate pe câmp.
În mişcarea de lateralitate deplasarea mandibulei se realizează complex, printr-o mişcare
de propulsie şi lateralitate, în ghidajul mişcării intervenind dinţii din zona frontală şi laterală. Pe
partea activă, mişcarea este condusă pe pantele cuspizilor de ghidaj (cuspizii vestibulari ai
dinţilor maxilari şi cuspizii linguali ai dinţilor mandibulari). Direcţia deplasării este spre lateral
(spre partea activă) şi inferior, în funcţie de înălţimea şi panta cuspidiană. Pe partea inactivă se
produce dezangrenarea ocluzală, deoarece panta articulară a tuberculului temporal va conduce
condilul mandibular spre anterior şi inferior, hemiarcada mandibulară respectivă coborând şi
determinând dezangrenarea ocluzală pe această parte (Fig. 11).
În urma acestor deplasări, contactele dintre arcadele artificiale ale aparatelor
gnatoprotetice totale se vor realiza doar la nivelul părţii active, creând condiţii de basculare în
jurul acestor contacte. Pentru a împiedica apariţia basculării protezelor, Gysi accentuează, în
montarea dinţilor artificiali, curbele de compensaţie transversală, astfel încât, în mişcarea de
lateralitate, să se realizeze contacte atât în zona anterioară, cât şi în zonele laterale, atât pe partea
activă (între cuspizii de ghidaj), cât şi pe partea inactivă (între cuspizii palatinali maxilari şi
vestibulari mandibulari). În acest mod, la nivelul arcadelor artificiale se realizează contactul
tripodal, ce asigură stabilitatea protezei pe câmpul protetic.
55. Verificarea machetelor din ceara cu articulatorul inchis
Se verifică rapoartele interdentare în zona frontală, atât în sens vertical, apreciindu-se
gradul de supraacoperire a din"ilor, cât si în sens sagital, cu realizarea unui anumit overjet
conform indicațiilor primite din cabinet.
- corespondența liniilor interincisive;
- maniera de alegere a din"ilor frontali superiori, în funcție de reperele trasate pe macheta
de ocluzie superioară;
- respectarea indicațiilor privind realizarea curburii frontale si a curburii incizale (dreaptă
sau curbă).
Cu ocluzorul închis
Se verifică rapoartele ocluzale statice. Utilizarea unui articulator va permite si verificarea
rapoartelor statico-dinamice, urmărindu-se:
- angrenajul corect cu dinții antagonisti;
- realizarea unităților masticatorii;
- respectarea metodei si tipului de montare în funcție de axul interalveolar;
- poziționarea corectă a dinților.
În sens transversal se va evita montarea dinților cap la cap, întrucât aceasta provoacă
muscarea obrajilor si instabilitatea aparatului gnatoprotetic. Se va urmări de asemenea realizarea
unei curbe transversale de compensație corecte.
În sens sagital, alinierea fețelor ocluzale ale dinților laterali trebuie să refacă curbele
sagitale, simetrice, în concordanță cu gradul de cuspidare a dinților si supraocluzia frontală.
Pentru a controla conservarea dimensiunii verticale stabilite cu machetele de ocluzie,
acestea se reaplică pe modele, închizîndu-se ocluzorul sau articulatorul si urmărindu-se starea
corectă a machetelor, cu păstrarea aceleiasi dimensiuni verticale.
Se verifică corespondența liniilor interincisive, corecta realizare a curbelor sagitale si
transversale, corecta montare a dinților frontali, curbura vestibulară si curbura incizală.
Sistematizând cele expuse mai sus, se poate spune că în primul si al doilea timp de
verificare a machetelor cu dinți, cu ocluzorul închis vom avea în vedere:
1. În zona vestibulară frontală se verifică:
► trasarea corectă a reperelor de pe macheta de ocluzie pe soclul modelului si
evaluarea preciziei utilizării acestora pe macheta din ceară cu dinți, după cum urmează:
- dacă reperele montării din"ilor frontali s-au respectat conform analizei modelului, din
față si din profil;
 - dacă s-au montat cei doi incisivi centrali de o parte si de alta a liniei mediane, conform
reperului median de pe soclul modelului;
- dacă s-au trasat liniile caninilor si dacă cei 6 frontali superiori se încadrează între aceste
limite în sens mezio-distal;
- dacă s-a trasat linia surâsului si s-a respectat înălțimea dinților frontali;
- dacă s-au trasat reperele, nivelul si orientarea planului de ocluzie;
- dacă dinții frontali s-au încadrat în curbura vestibulară;
- dacă marginile incizale ale frontalilor au rapoarte corecte cu planul de orientare
ocluzală;
- dacă s-a păstrat simetria montării conform liniei mediene si formei arcadei;
- dacă forma, dimensiunea (mărimea) si culoarea dinților artificiali este cea indicate în
fisă;
- dacă s-au realizat corect rapoartele ocluzale în zona frontală (overjet compensat cu
overbite);
- dacă s-au respectat principiile generale si individuale corecte de montare ale fiecăruia
dintre dinții artificiali, în funcție de cele trei planuri anatomice.
2. În zona vestibulară laterală se verifică dacă:
- s-au realizat corect unitățile masticatorii (Fig.4);
- poziția dinților laterali este corectă pe creastă (Fig. 5);
- s-au respectat dimensiunea si culoarea dinților laterali în concordanță cu a celor frontali;
- contactele dento-dentare, ale suprafețelor ocluzale văzute dinspre vestibular, sunt
strânse.
Aspectul marginilor vestibulare ale bazei machetei confecționate din ceară se verifică
dacă:
- se adaptează corect în fundurile de sac vestibulare;
- s-au imitat parodonțiul artificial si bosele sau fosele osoase.
3. Evaluarea machetelor dinspre oral cuprinde o apreciere a contactelor strânsedento-
dentare, cu ocluzorul închis. Aceasta relevă corectitudinea montării dinților artificiali.

56. Verificarea machetelor din ceara cu articulatorul deschis

 Verificarea machetelor pe modele cu simulatorul deschis urmăreste dacă au fost
respectate indicațiile date tehnicianului referitor la realizarea bazei machetei si a arcadelor
artificiale. Se va controla calitatea machetei privind confecționarea bazei si a marginilor
1. Controlul bazelor din ceară
La acesta se urmăreste:
- să respecte limitele funcționale ale câmpului protetic: marginile machetei trebuie să
intre până în fundurile de sac ale modelelor funcționale, să acopere 2/3 anterioare ale
tuberculului piriform, să cuprindă sanțurile pterigomaxilare si restul zonei de închidere
palatinală posterioară;
- papilele interdentare să fie modelate convex;
- versantele vestibulare ale machetelor să fie modelate de asemenea convex;
- versantul lingual al machetei inferioare să fie modelat concav pentru a asigura spațiul
necesar funcționalității limbii;
- modelajul corect al feței externe a rugilor palatine si a papilei bunoide;
- imitarea cu atenție a aspectului natural al mucoasei gingivale (ceara este bine să aibă o
culoare cât mai apropiată de culoarea naturală a gingiei, pentru a crea pacientului o
impresie favorabilă si pentru a nu denatura unele observații care se vor face la controlul
intrabucal al machetelor;
- dacă marginile sunt extinse până la nivelul liniei ghirlandate, dacă cuprind în întregime
zona de sprijin a câmpului protetic;
2. Controlul arcadelor artificiale
Se urmăreste:

 dacă au fost respectate indicațiile de alegere si montare a dinților artificiali în privința

formei, culorii, dimensiunii si cuspidarii;
 linia mediană interincisivă trebuie să corespundă cu cea de pe model;
 cei 6 dinți frontali trebuie să ocupe spațiul dintre cele două linii ale caninilor;
 curbura realizată de cei 6 frontali trebuie să fie simetrică (curbura vestibulară);
 înălțimea frontalilor trebuie să se încadreze între planul de ocluzie si linia surâsului;
 curbura incizală trebuie să respecte indicația dată în fisa de laborator (cu convexitate în
jos sau dreaptă);
 se verifică montarea corectă a din"ilor laterali pe mijlocul crestei, după linia trasată pe
soclul modelului si după orientarea sanțurilor intercuspidiene ale molarilor si premolarilor
în aceeasi direcție mezio-distală;
 se verifică corecta lor montare si în sens sagital, adică dacă s-a evitat amplasarea
molarilor în porțiunea distală a seilor (pe tuberculii piriformi sau pe tuberozități),
 prevenindu-se, astfel, contactele premature ce deplasează aparatele gnatoprotetice de pe
câmpul protetic, spre anterior; distal, fiecare machetă trebuie să aibă o porțiune de
minimum un centimetru neacoperită de dinți;
 se controlează dacă fețele orale ale din"ilor mandibulari laterali nu depăsesc o
perpendiculară dusă pe linia oblică internă, sau pe linia ce uneste caninul cu fața orală a
molarului 3;
 direcția curburii sagitale să fie paralelă cu curbura crestei alveolare mandibulare.

57. Verificarea RC si RP a unui pacient edentate total bimaxilar cu machetele din

ceara intraoral
Acesta va aprecia corecta realizare a relațiilor. Verificarea lor este destul de dificil de
realizat, întrucât ceara nu permite realizarea adeziunii si succiunii, iar miscările vor fi reduse ca
amplitudine pentru a nu se fractura sau deforma ceara. Îmbunătățirea stabilității celor două
machete se va realiza prin montarea arcurilor de stabilizare.
1. Verificarea relației de postură
Se va realiza prin verificarea respectării reperelor. Se controlează dacă dimensiunea
verticală a etajului inferior este corectă, cu respectarea spațiului interocluzal.
Dacă spațiul interocluzal este ocupat de machetă sau invers, dacă acesta este prea mare,
situația trebuie imediat remediată prin revenirea la proba de machetă de ocluzie. De obicei,
relația de postură se determină în această fază prin utilizarea unor teste fonetice ce materializează
spațiul minim de articulare fonetică.
Când dimensiunea verticală de postură este mai mare, spa"iul minim de articulare
fonetică este mărit, dinții artificiali sunt prea mici sau montați incorect.
Când dimensiunea verticală de postură este mai mică, machetele aparatelor
gnatoprotetice vor ocupa parțial sau total spațiul de inocluzie fiziologică, împiedicând articularea
fonetică corectă.
2. Verificarea relației centrice
Se realizează dirijând bolnavul să apropie arcadele, fără presiuni prea mari, până la
obținerea primului contact dentar, urmărind a se verifica reperele.
Dacă montarea dinților artificiali este corectă si ocluzia este realizată corect, reperele
relației centrice vor fi corecte.
În cazul în care reperul dentar este modificat (laterodeviații, necorespondențe ale liniilor
interincisive), se va relua montarea dinților după reluarea fazei de determinare a relației centrice
cu machetele de ocluzie.
 58.Verificarea statica si dinamica a relatiei de ocluzie a unui pacient edentate total
bimaxilar cu machetele din ceara intraoral
Deoarece machetele prezintă toate proprietățile aparatelor gnato-protetice, cu excepția
celor legate de materialul din care este confecționată baza, ocluzia artificială pe care o realizează
trebuie să îndeplinească toate condițiile ocluziei bilateral echilibrate a lui Gysi.
La trecerea din poziția de repaus, în intercuspidare maximă se urmăreste în primul rând
traiectoria mandibulei în porțiunea terminală. Aceasta trebuie să fie continuă, într-un singur timp,
fără laterodevieri sau propulsii.
Abaterile de la traiectoria normală provocate de interferențe intercuspidiene, se
corectează prin slefuiri selective practicate cu atenție, pentru a nu distruge morfologia ocluzală.
Relația de ocluzie se verifică static în ocluzie de intercuspidare maximă si dinamic, în
pozi"ia test,aceasta depinzând de principiul care a stat la baza realizării arcadelor artificiale.
Unii autori consideră că este bine să se dea o oarecare libertate de miscare mandibulei si
de aceea este necesar să se realizeze la toți bolnavii „long-centric”; alții consideră că ocluzia
centrică trebuie să se realizeze pe principiul „point-centric”, pentru a se asigura un sprijin sigur,
solid. Pe ocluzor se realizează întotdeauna „point-centric”, pe articulator se poate realiza „point-
centric” sau „long-centric”. Când nu dispunem de articulator, se realizează pe machetă „point-
centric” si apoi, în faza finală, prin slefuire selectivă se poate realiza „longcentric”. În poziția de
intercuspidare maximă trebuie să existe contacte multiple si stabile, distribuite uniform pe toată
arcada. Corectitudinea contactelor ocluzale se verifică prin „proba spatulei”. Încercarea de a
glisa o spatulă între dinți, în zona laterală dreaptă, stângă si frontală, ne permite să decelăm o
eventuală deplasare verticală a bazei si să apreciem dacă angrenajul este real sau fals. Normal,
proba spatulei trebuie să fie negativă, ceea ce indică precizia si corectitudinea tuturor
determinărilor clinico-tehnologice prealabile.
Dacă spatula pătrunde între arcade (proba spatulei pozitivă) în una din zonele amintite,
înseamnă că una din baze nu se aplică intim pe câmpul protetic, sau cele două arcade artificiale
nu vin în contact direct.
Defecțiunea se remediază prin adăugare de ceară la baza machetei, în primul caz, sau prin
adăugarea unei suvițe de ceară roz ramolită pe suprafața ocluzală a arcadei artificiale, cu
înregistrarea corectă a rapoartelor ocluzale, urmată de refacerea montării dinților, în al doilea
caz.
Se verifică, de asemenea, existența concordanței între parametrii ocluzali conform
cvintului Hannau, refacerea unităților masticatorii si realizarea unui overbyte si a unui overjet
corect.
Examenul ocluziei dinamice trebuie efectuat în poziții test: protruzie „cap la cap”,
lateralitate dreaptă si stângă, cu verificarea contactelor tripodale ce trebuie să apară conform
principiului echilibrului general.
 Prin proba spatulei se verifică dacă aceste contacte sunt corecte în miscările-test,
urmărindu-se si contactarea în miscare, din intercuspidare maximă până la poziția test.

59.Examenul de fata din RP a unui pacient edentate total bimaxilar in faza de

machete din ceara-parametrii analizati
Examenul din față se face atât în relație centrică, cât si în relație de postură, urmărinduse

 armonia facială în ansamblu;

 plenitudinea părților moi;
 atenuarea sanțurilor feței.
Toți acesti parametri trebuie să corespundă vârstei biologice a pacientului.
Se verifică dacă nu s-a produs stergerea acestor sanțuri, care este evidentă în cazurile de
supradimensionare a etajului inferior sau de modelare în exces a marginii vestibulare frontale. De
asemenea, se verifică refacerea plenitudinii buzei superioare prin inspecția de față, si de profil cu
gura închisă, în relație de inocluzie fiziologică si la surâs.
O dimensiune verticală incorect apreciată va determina modificări faciale evidente.
Astfel, apare aspectul de facies îmbătrânit, cu accentuarea sanțurilor periorale, în cazul
unei dimensiuni verticale micsorate.
Aspectul fantei labiale, cu buzele eversate sau dimpotrivă prea întinse, este un indiciu
asupra incorectitudinii realizării dimensiunii verticale de ocluzie.
În relație de postură se verifică:

 rapoartele labiale;
 armonia facială;
 simetria facială;
 adâncimea sanțurilor feței;
 dimensiunea verticală de postură.
Când bolnavul se află cu gura întredeschisă se urmăreste dacă, în realizarea arcadelor
artificiale si a bazelor machetelor, s-au respectat principiile de restaurare a funcției fizionomice si
anume:

 plasarea liniei mediene în planul medio-sagital al feței;

 armonia porțiunilor vizibile ale arcadelor în ansamblu;
 simetria lor față de linia mediană;
 curbura lor în sens sagital si transversal.
Se va ține seama că în timpul surâsului, între fața internă a obrajilor si fețele vestibulare
ale caninilor si premolarilor, trebuie să existe un mic spațiu de anumite dimensiuni, deoarece
micsorarea lui dă impresia de „gură plină de dinți”, în timp ce supradimensionarea sa dă senzația
 de discordanță între mărimea arcadei si cea a feței. Cu alte cuvinte, montarea dinților artificiali
trebuie să respecte cu strictețe culoarul neutral.
Se verifică, de asemenea, dacă s-au respectat indicațiile legate de alegerea si montarea
dinților vizibili (din punct de vedere a formei reliefului vestibular, al mărimii si al culorii, în
concordan"ă cu criteriile legate de sex, vârstă, caracterele somatice, temperament etc.). Se
urmăreste redarea curburii incizale corecte, gradul de vizibilitate a dinților în repaus si în timpul
vorbirii sau surâsului, în scopul refacerii unei mimici faciale corespunzătoare atât în statică, cât si
în dinamică. Gradul de vizibilitate a marginilor incizale a frontalilor se apreciază în funcție de
lungimea buzei superioare în poziție de repaus si în fonație, când se pot decela asimetrii de
contracție a orbicularului buzelor. În timpul surâsului, aceste asimetrii de ridicare a buzei
superioare sunt si mai evidente, fapt ce necesită corecturi, de comun acord cu pacientul.

60. Controlul restabilirii functiei fonetice a unui pacient edentate total bimaxilar in
faza de machete din ceara
Controlul restabilirii funcției fonetice: Este o etapă orientativă, deoarece se stie că
adaptarea fonetică propriu-zisă se face într-o anumită perioadă de timp, prin acomodarea cu noile
particularită"i de formă si de volum ale spa"iului protetic poten"ial. Verificarea fonetică se
realizează o dată cu cea fizionomică, dacă machetele au stabilitate bună pe câmpul protetic.

Prin probe fonetice se verifică:

 Poziția marginilor libere ale incisivilor superiori, care, montate corect, trebuie să pemită
pronunțarea normală a labio-dentalelor: „fe”, „ve” si „be”.
 Poziția relativă a frontalilor superiori fa"ă de cei inferiori, cerându-se bolnavului să pronunțe
consoanele dento-dentale „se”, „je”, moment în care dinții frontali bimaxilari trebuie să ajungă în
acelasi plan vertical, fără ca miscarea să se însoțească de ciocnirea machetelor.
Clacarea se produce în caz de supraevaluare a dimensiunii verticale, având drept
consecință micsorarea spațiului liber de articulare fonetică Thompson.
Dacă în cursul acestui test de verificare a siflantelor, pronun"area lor se însoțeste de un
„zâzâit”, se verifică dacă incorectitudinea este datorată montării prea vestibularizate a frontalilor
superiori sau prea lingualizate a celor inferiori.
Deficiența mai poate fi datorată unei grosimi excesive a machetei în zona de articulare
fonetică din partea anterioară a bolții palatine.
Pronunțarea bilabialelor „be” si „pe”, fără ciocnirea machetelor, arată o dimensiune
verticală corectă, în timp ce pronunțarea consoanei „k” este un test ce probează calitatea
închiderii distale a bazei machetei maxilare.

61. Verificarea bazei protezelor finite

 La nivelul bazei fiecărei proteze (maxilară şi mandibulară) se va examina suprafaţa
mucozală, marginile, suprafaţa externă.
► Suprafaţa mucozală trebuie să nu prezinte neregularităţi sub formă de goluri sau
plusuri de material
Golurile se datorează polimerizării necorespunzătoare şi sunt mai uşor tolerabile de
bolnav, deşi, atunci când sunt numeroase, realizează „nişe ecologice” prin nidarea florei
microbiene, fermentarea resturilor alimentare şi a celulelor epiteliale, generând iritaţii localizate
sau generalizate ale mucoasei orale.
Surplusurile de material se datoresc porozităţilor gipsului din care s-a realizat modelul
funcţional şi apar sub formă de spiculi sau creste de acrilat. Surplusurile se depistează prin
examen vizual direct şi prin palpare cu pulpa degetului. Se îndepărtează strict localizat, la nivelul
neregularităţilor, cu freze de acrilat sau pietre cu granulaţie fină. Se vor evita şlefuirile
importante pe suprafaţa mucozală pentru a nu se crea incongruenţe cu câmpul protetic.
Se verifică, de asemenea, corectitudinea plasării zonelor de despovărare, a camerelor cu
vid, a liniilor americane etc.
► Marginile protezei trebuie să aibă o grosime favorabilă şi să fie rotunjite
Marginile prea groase determină îndepărtarea aparatelor gnato-protetice de la periferie,
datorită elasticităţii ţesuturilor. Marginile prea ascuţite, tăioase, care nu eliberează ţesuturile
mobile de la periferia câmpului protetic, vor determina leziuni de decubit, având o acţiune
secantă asupra mucoasei. Corectarea grosimii marginilor se poate realiza cu acrilat
autopolimerizabil sau termopolimerizabil.
Faţa externă (lustruită) trebuie să realizeze falsa gingie, cu modelaj anatomic
corespunzător (fosă canină, bosă canină, papile interdentare) cu concavităţi corespunzătoare
plasării fibrelor musculare orizontale de la periferia câmpului protetic (buccinator, orbicular)
care vor contribui la menţinerea aparatului pe câmp. Când aceste concavităţi nu se respectă, se
produce îndepărtarea protezei de pe câmp.
La maxilar, deosebit de important este modelajul rugilor palatine, al papilei bunoide, ce
permit o adaptare rapidă şi eficientă din punct de vedere fonetic, creând un confort sporit
bolnavului prin senzaţia de natural.
Se controlează, de asemenea, finisarea, lustruirea perfectă a feţei externe care trebuie să
fie lipsită de asperităţi pentru a permite alunecarea ţesuturilor moi şi menţinerea unei igiene
corespunzătoare. Porozităţile pe această suprafaţă realizează nişe ecologice, plusurile de material
constituie zone de iritare mecanică a mucoasei jugale, a limbii, favorizând totodată apariţia unor
forţe ce dislocă aparatul de pe câmp.
În cazul unor baze cu grosime neuniformă, la nivelul zonelor mai groase, bulele de
monomer se vor elimina cu greutate, creând o porozitate mai mare, care va antrena o rezistenţă
scăzută a aparatului.
 Orice retuşare pe faţa externă, la nivelul marginilor sau al bazei va fi însoţită de o
prelucrare şi lustruire perfectă, până la „luciul de oglindă” şi de o verificare clinică atentă, pentru
a evita eventualele asimetrii faciale.

62. Verificarea refacerii arcadelor artificiale a protezelor finite

Controlul refacerii arcadelor artificiale trebuie efectuat minuţios, pe zone de arcadă,
urmărind respectarea indicaţiilor de alegere şi montare a dinţilor, ca şi corecta realizare
morfologică a acestora. Se va verifica, de asemenea, dacă, în urma fazelor tehnologice
(ambalare, polimerizare), au avut loc migrări ale dinţilor de pe arcadă, fracturi, fisuri, deformări
ale aparatului gnato-protetic, care ar putea determina modificări ale echilibrului ocluzo-articular
prin apariţia de contacte premature.
Deformările aparatelor gnato-protetice se datoresc:
- nerespectării indicaţiilor de polimerizare corectă (fiecare tip de acrilat are un
anumit timp de polimerizare);
- nerespectării raportului optim monomer-polimer. O supradozare de monomer va
genera tensiuni în baza protezei;
- dezambalarea incorectă, prin răcirea forţată a chiuvetei, poate produce deformări
ale masei acrilice termoplastice. Atât timp cât proteza este ambalată, baza nu se
modifică, dar o dată cu dezambalarea apar tensiuni care deformează baza protezei
şi produc migrări ale dinţilor;
- grosimea neuniformă a bazei determină apariţia de tensiuni interne în momentul
polimerizării, care deformează aparatul gnato-protetic. Se polimerizează iniţial
zonele mai subţiri, unde cantitatea de polimer este mai mică şi căldura pătrunde
mai bine;
- introducerea aparatului gnato-protetic în apă este însoţită de un process de
absorbţie a apei şi de gonflare, ducând la modificări;
- supraîncălzirea în timpul prelucrării poate produce interferenţe ocluzale prin
deformări ale bazei şi deplasări ale dinţilor;
- fracturarea valului după ştupuire.
Aceste defecte nu afectează stabilitatea aparatului gnato-protetic, datorită faptului că sunt
tolerate de rezilienţa mucoasei orale, dar, la contactul ocluzal, toleranţa este minimă şi necesită
reechilibrare.

63. Controlul relatiilor fundamentale mandibulo-craniene

Cu ambele aparate gnato-protetice în cavitatea orală se verifică repoziţionarea mandibulei
în cele trei planuri, respectiv dacă sunt reevaluate corect relaţiile fundamentale mandibulo-
craniene.
► Relaţia de postură se determină prin una din metodele cunoscute şi se verifică
reperele: articular, muscular, osos, dentar, labial. Dacă există o dimensiune verticală de postură
prea mare, spaţiul de inocluzie este mărit şi dimensiunea verticală de ocluzie a etajului inferior
este subevaluată, persistând semnele faciale caracteristice edentaţiei totale.
Dacă, dimpotrivă, există o dimensiune verticală de postură prea mică, spaţiul de inocluzie
este micşorat sau chiar absent, şi, în consecinţă, dimensiunea verticală de ocluzie a etajului
inferior va fi supradimensionată.
► Relaţia centrică se verifică rugând bolnavul să apropie arcadele până ce acestea vin în
contact intim şi se urmăreşte dacă aceste contacte sunt maxime, uniform repartizate pe toată
arcada. Se verifică dacă reperele relaţiei centrice sunt normale (reperul articular, muscular, osos,
dentar, faringo-glandular).
► Relaţia de ocluzie se verifică ca şi la proba machetei în ceară, în poziţie de
intercuspidare maximă şi în poziţii test, urmărindu-se calitatea şi distribuţia contactelor dento-
dentare.
În protruzie se urmăreşte prezenţa contactelor dento-dentare, atât la nivelul celor şase
dinţi frontali, cât şi în zonele distale, bilateral dreapta-stânga, asigurate prin curbele de
compensaţie sagitală Spee.
În mişcările de lateralitate, trebuie să existe puncte de contact atât pe partea activă, cât şi
în zonele inactive, conform principiului tripodal (două distal şi unul frontal).
Se verifică, de asemenea, libertatea mişcărilor de propulsie şi de lateralitate.
Un aparat gnato-protetic finit poate prezenta o ocluzie imperfectă determinată de unele
defecte de tehnologie protetică sau datorate unor cauze clinice (obiceiuri masticatorii, ticuri), ce
produc abraziunea limitată a suprafeţelor ocluzale (Sangiuolo) şi care se pot corecta prin
reechilibrare ocluzo-articulară imediată.
Numeroase teorii îşi dispută înâietatea în echilibrarea ocluziei bolnavului edentat total.
Dintre acestea, amintim teoriile lui Ackermann, Lejoyeux, Lauritzen, Sharry, care
urmăresc obţinerea de contacte ocluzale multiple prin suprimarea punctelor de contact
premature.
În primul rând, înaintea oricărei reechilibrări ocluzale, este necesar să se ştie ce tip de
ocluzie s-a realizat la bolnavul respectiv, întrucât se urmăreşte păstrarea principiului fundamental
care a stat la baza realizării arcadelor artificiale. Depistarea contactelor premature se face cu
hârtie de articulaţie aplicată pe suprafaţa ocluzală a arcadelor artificiale, bolnavul efectuând
mişcările test cu contact dento-dentar; se verifică ocluzia terminală centrică şi de postură,
propulsia până la contactul „cap la cap”, lateralitatea dreaptă şi stângă.
Ackermann preconizează echilibrarea ocluzală în ocluzie centrică, în propulsie,
lateralitate şi diducţie. El consideră că o ocluzie este stabilă, atunci când mandibula se fixează pe
maxilar prin intercuspidare, de aceea echilibrarea în ocluzie centrică urmăreşte realizarea
calajului ocluzal perfect printr-un contact cuspid-fosetă perfect. Prin acest contact intim se
realizează o stabilitate de tip „point-centric”. Prin şlefuirea selectivă se dă o libertate de mişcare
mandibulei. În propulsie şi lateralitate sunt create contacte în cel puţin trei zone ale arcadei,
dintre care două situate distal şi una frontal, asigurându-se astfel o ocluzie bilateral echilibrată.
Conceptul de şlefuire al lui Ackermann a fost reluat de Lauritzen: în cazul unor contacte
premature ce antrenează o deviere, o glisare a mandibulei, şlefuirea contactelor premature se face
în raport de deplasare şi se va proceda astfel:
- când există puncte de contact premature care împiedică mişcarea de propulsie,
deplasarea fiind spre distal, se execută şlefuiri ale pantelor cuspidiene după formula DUML
(Distal Upper, Mesial Lower), care eliberează această mişcare;
- când există puncte de contact premature care produc devierea spre anterior într-o poziţie
propulsată, pantele care se şlefuiesc sunt MUDL (Mesial Upper, Distal Lower);
- dacă contactul prematur este pe partea dreaptă lucrătoare şi alunecarea mandibulei se
face spre partea stângă (nelucrătoare), se vor şlefui versantele LUBL (Lingual Upper, Bucal
Lower);
- când contactul prematur este pe partea dreaptă şi alunecarea protezei inferioare se face
tot spre dreapta (de partea lucrătoare), şlefuirea se face după formula BULL.
Lauritzen insistă asupra şlefuirii muchiilor incizale ale incisivilor mandibulari şi feţelor
palatinale ale celor maxilari, în scopul eliberării mişcării de propulsie. Se realizează astfel o
uşoară inocluzie care despovărează aparatele gnato-protetice, inocluzie ce este indicată a fi
realizată în faza de montare a dinţilor.
Lejoyeux propune o echilibrare a ocluziei în doi timpi: în primul timp se desfiinţează
contactele incisivo-canine, iar în timpul următor (la trei-patru zile de la prima şedinţă) se
şlefuieşte şi se echilibrează ocluzia centrică şi mişcările de protruzie şi de lateralitate, urmărindu-
se obţinerea unei ocluzii bilateral echilibrate. Sharry recomandă şlefuirea selectivă pentru
realizarea unui echilibru centric. Pentru mişcarea de propulsie, el propune formula DUML şi
MUDL, iar pentru mişcările de lateralitate, şlefuirea versantului palato-vestibular al cuspidului
lingual de partea inactivă şi a versantului vestibulo-palatin al cuspidului vestibular sau a
versantul linguo-vestibular al cuspidului lingual.
În cazul unei montări Sears, se poate aplica metoda de şlefuire Lauritzen pentru zona
frontală. Şlefuirea zonelor laterale este simplificată prin utilizarea unor dinţi aproape decuspidaţi,
în scopul desfiinţării componentelor orizontale care dislocă proteza. În general, nu este indicat să
se efectueze o reechilibrare ocluzală la o exigenţă extremă încă de la prima şedinţă.

64. Controlul adaptarii mecanice a protezelor finite in faza de adaptarea imediata

Controlul adaptării mecanice constă în introducerea separată a protezelor în cavitatea
orală şi verificarea menţinerii lor pe câmp. Se urmăreşte dacă acestea cuprind în întregime zonele
de sprijin ale câmpul protetic, dacă marginile ajung până în zonele de reflexie a mucoasei. Prin
presiuni uşoare aplicate pe suprafaţa ocluzală a dinţilor artificiali, se vor decela eventualele
dureri determinate de spinele iritative, ce au trecut neobservate la examenul extraoral.
 Se verifică apoi stabilitatea statică. Aparatele gnato-protetice nu trebuie să se disloce de
pe câmp atunci când buzele şi limba sunt în repaus. Dacă acest fapt se întâmplă ca, de exemplu,
în cazul marginilor prea lungi sau al neocolirii formaţiunilor mobile de la periferie, acestea din
urmă vor fi degajate prin răscroirea suplimentară a marginilor şi apoi vor fi scurtate.
În cazul în care există retentivităţi marcante la nivelul câmpului protetic (ex:
tuberozităţile retentive), se produc dificultăţi la inserţia aparatului în cavitatea orală. Ca o
posibilitate de rezolvare a acestei situaţi clinice, se pot practica următoarele metode:
• fie se reduc marginile de la nivelul fundului de sac până în zona de maximă convexitate
a tuberozităţii, fapt ce va afecta însă închiderea marginală în această zonă,
• fie se va secţiona falsa gingie cu un disc, dinspre margine spre centrul tuberozităţii,
realizând în acest fel o fantă ce va acţiona ca un croşet acrilic.
Aparatul gnato-protetic trebuie să aibă o bună menţinere, stabilitate şi sprijin, încă din
prima şedinţă.
Adaptarea statică este adesea observată imediat după aplicarea protezei, dar sunt şi
cazuri când aceasta nu se produce datorită rezilienţei scăzute a mucoasei (ex: câmpurile protetice
dure). În aceste cazuri, se impune aplicarea unor presiuni timp de 5-8 minute, prin intermediul
protezei asupra periferiei mobile, ducând la imprimarea în mucoasă a reliefului aparatului gnato-
protetic - atât a bazei, cât şi a marginilor -, până când aparatul capătă o bună menţinere.
Adeziunea trebuie să fie perfectă.
► Stabilitatea dinamică se verifică atât în timpul mişcărilor mandibulare, cât şi în timpul
contracţiilor musculare ce însoţesc anumite funcţii. Cel mai frecvent se verifică prin teste Herbst,
prin teste de verificare digitală a basculării în diferite regiuni, în mod similar ca şi la proba
machetei din ceară cu dinţi.
Din punct de vedere dinamic, problemele adaptării imediate sunt mai dificile. Este posibil
să apară o instabilitate dinamică datorată unor necoordonări musculare reflexe. În aceste cazuri,
în cadrul pregătirilor proprotetice trebuie să se recurgă la întreaga gamă terapeutică expusă la
capitolul XII.
În faza de adaptare imediată, ca şi în fazele următoare de adaptare secundară şi tardivă, se
impune utilizarea kinetoterapiei, pentru reluarea unei dinamici mandibulare corecte sau eventual
inducerea unor noi tipare de dinamică mandibulară. Tot prin kinetoterapie se poate reeduca
poziţia de relaţie centrică corectă (în cadrul protezării tranzitorii), prin exerciţii de poziţionare
statică şi dinamică.
Reeducarea tiparelor de mişcare mandibulară se impune şi pentru reeducarea funcţională:
masticatorie, fonetică şi chiar fizionomică, prin exerciţii complexe.
Funcţia fizionomică este realizată în principal prin mimica facială. În acest sens, mimica
facială dinamică poate fi reeducată kinetoterapic, deoarece este cunoscută deja modificarea
facială majoră ce apare imediat după aplicarea aparatului gnato-protetic total amovibil şi care
constă în rigiditate, inexpresivitatea figurii, apariţia „obrazului de carton”, tendinţa de a acoperi
dinţii prin tensionarea buzelor. Exerciţiile de mimică facială contribuie semnificativ la
dobândirea aspectului natural, fizionomic al bolnavului, precum şi la asimilarea psihică facilă a
tratamentului.

65. Adaptarea psihica a pacientului edentate total bimaxilar in faza de adaptare

imediata
Adaptarea psihică este de foarte mare importanţă, de ea depinzând reuşita tratamentului
nostru. Primul contact al bolnavului cu aparatul gnato-protetic poate influenţa hotărâtor celelalte
etape de adaptare, ducând la o reuşită sau la un eşec al tratamentului.
Inserţia aparatelor în cavitatea orală se va amâna dacă pacientul nu este suficient pregătit
din punct de vedere psihic. Neadaptarea psihică exclude şi celelalte adaptări. De cele mai multe
ori este vorba de bolnavii în vârstă cu o stare psihică specială, ajunşi la stadiul terminus, care în
familie nu mai au nimic de realizat, profesional şi-au spus cuvântul, pensionaţi, marginalizaţi
social, excluşi din rândul persoanelor utile. Aceşti bolnavi, având deja aversiune faţă de
integritatea lor, în contact cu aparatul gnato-protetic pot avea sentimente de neîncredere, de ură,
şi de aceea trebuie ajutaţi să le accepte în intimitatea lor psihică. Fiecare bolnav trebuie încurajat,
tratat cu mult calm, echipa stomatologică trebuind să dea dovadă de competenţă, pentru a-i
câştiga încrederea în reuşita tratamentului, asigurându-l că aparatul este realizat în condiţii
optime.
De multe ori, bolnavii pretind ca aparatele gnato-protetice să le refacă arcadele dentare
intacte, alteori să obţină corecţii importante fizionomice, deseori nelegate de tratamentul protetic
propriu-zis; de aceea este important să li se explice că protezarea amovibilă are posibilităţi
limitate de refacere a modificărilor pe care le-a prezentat, temperând cu mult tact pretenţiile
adeseori absurde.

66. Adaptarea biologica a pacientului edentate bimaxilar protezat in etapa de

adaptare imediata
Se referă la modul în care aparatul gnato-protetic este acceptat de organism. În această
primă etapă, adaptarea biologică prezintă dificultăţi, deoarece apar leziuni ale mucoasei orale
care pot avea cauze şi aspecte clinice diferite.
La primul contact al bolnavului cu aparatul gnato-protetic, pe lângă senzaţia de volum
mare, se produce distensia ţesuturilor moi periorale. Marginile tăioase pot produce dureri şi
mleziuni de decubit prin comprimarea mucoasei. Contactele premature, responsabile de
supraîncărcări, locale vor cauza compresiuni şi dureri.
Toate cauzele de iritaţie trebuie să fie eliminate înainte ca bolnavul să părăsească
cabinetul.
Imediat după aplicare, aparatul poate favoriza apariţia fenomenului de muşcare a
obrajilor, datorită infiltraţiei celulare excesive sau diapneuzei din aceste zone, dar care diminuă
în zilele următoare, o dată cu dispariţia modificărilor tisulare.
 Uneori pot apărea senzaţii de vomă cauzate de o reflectivitate crescută a zonei „Ah”, care
ar putea determina respingerea imediată a aparatului gnato-protetic şi refuzul de a-l purta. Se va
badijona cu cocaină această zonă sau se vor pulveriza spray-uri anestezice, dar cu precauţii la
astmatici sau la alergici, la care există riscul producerii unui edem glotic.
Dacă senzaţia persistă, în cazul unei supraextensii a marginii distale, aceasta se va scurta
până la nivelul zonei „Ah”, dar nu mai mult, pentru a nu periclita stabilitatea aparatului.
Pot apărea, de asemenea, la primul contact cu aparatul gnato-protetic, reacţii alergice ce
se manifestă prin roşeaţă, congestie, edemaţiere a mucoasei, senzaţie de arsură, lăcrimare şi chiar
şoc anafilactic în cazuri rare, când bolnavul devine palid, transpiră, prezintă lipotimie şi edem
glotic. În aceste cazuri, se va îndepărta aparatul de pe câmp şi se vor administra de urgenţă
antihistaminice.
La introducerea aparatului gnato-protetic în cavitatea orală, poate să apară uneori o
hipersalivaţie, ca fenomen reflex al corpul străin reprezentat de proteză, însă acest fenomen va
diminua pe parcurs.
În finalul şedinţei de adaptare imediată, bolnavul va fi instruit să urmeze o serie de
prescripţii referitoare la utilizarea şi igienizarea aparatelor gnato-protetice amovibile.
Bolnavul va fi instruit asupra modalităţii de inserţie şi dezinserţie a aparatelor
gnatoprotetice, care uneori poate fi mai dificilă, solicitând atenţia şi îndemânarea sa. Nu va
părăsi cabinetul fără a stăpâni perfect tehnica, pentru a nu determina deformări sau fracturi ale
aparatelor mânuite cu stângăcie sau incorect.
Bolnavii vor fi instruiţi privind dificultăţile inerente adaptării imediate, precizându-se că
ele vor dispărea în timp, stabilind totodată cauzele principale ale disconfortului pe care îl au toţi
protezaţii în această fază: volumul protezei, dificultăţile funcţionale, hipersalivaţia etc.
Aparatele gnato-protetice vor fi purtate tot timpul zilei, iar seara se vor îndepărta, se vor
igieniza şi se vor păstra până dimineaţă într-un recipient cu apă. Dacă bolnavul este vechi
purtător de proteză mobilă şi s-a obişnuit să le poarte permanent, el va fi atunci îndrumat să le
îndepărteze seara, după masă, să le igienizeze şi să le repună pe câmp după 20-30 de minute,
pentru a da timp ţesuturilor orale să se relaxeze În ceea ce priveşte igienizarea, aparatele gnato-
protetice vor fi aduse de la laborator întrun vas cu soluţie de cloramină, atrăgându-i-se atenţia
asupra calităţilor sale igienice. Se va preciza momentul şi modalitatea de igienizare a aparatului
gnato-protetic. Spălarea protezelor se va face după mesele principale, cu o periuţă specială şi
săpun sau pastă de dinţi, pe ambele feţe, deasupra unei chiuvete sau a unui vas plin cu apă,
evitând folosirea substanţelor abrazive sau chimice. Neîngrijirea corespunzătoare poate
compromite rezultatele clinice obţinute cu cele mai meticuloase tehnici protetice I.
Se vor indica, de asemenea, metode de masaj ale zonelor de sprijin ale aparatului
gnatoprotetic, utilizând periuţe moi sau prin masaje şi percuţii digitale, cu scopul de a îmbunătăţi
keratinizarea mucoasei. Ca adjuvant pentru adaptarea biologică rapidă se pot recomanda, atât în
faza de adaptare imediată, cât şi în fazele de adaptare ulterioare, măsuri generale de
balneofizioterapie, materializate prin duşuri bucale cu rol calmant, desensibilizant şi de stimulare
a circulaţiei periferice; vibromasaje practicate electric; măsuri de recondiţionare tisulară.
 Pentru a favoriza senzaţia gustativă, trecător alterată, se vor recomanda mâncăruri şi
băuturi calde, aromate. Pentru ca ţesuturile să suporte protezele şi presiunile exercitate de ele sub
acţiunea forţelor masticatorii, în primele zile se va recomanda consumul de alimente de
consistenţă redusă. Se va indica bolnavului să nu secţioneze alimentele cu dinţii frontali, pentru a
evita bascularea protezei. Acestea vor fi fragmentate, iar mişcările de masticaţie vor fi
predominant verticale pentru creşterea stabilităţii aparatului. Deglutiţia poate repoziţiona aparatul
pe câmp, în cazul în care, în dinamică, s-a produs desprinderea acestuia. Bolnavul va fi instruit în
privinţa eventualelor dureri ce pot apărea la nivelul câmpului protetic. Dacă acestea sunt
insuportabile, bolnavul va scoate aparatul din cavitatea orală, însă îl va aplica din nou, cu două-
trei ore înainte de a se prezenta la medic, pentru a se observa cu exactitate zonele de decubit
create.
În ceea ce priveşte fizionomia, bolnavul va fi prevenit de schimbarea imediată a
aspectului fizionomic, de aspectul rigid al trăsăturilor feţei, care va dispare în zilele următoare
prin rezorbţia edemului şi relaxarea musculară.
Fonaţia se va modifica după aplicarea aparatelor în cavitatea orală prin reducerea
capacităţii rezonatorului fonic. Bolnavul va vorbi cu greutate, dar adaptarea fonetică se va realiza
relativ uşor. În acest scop, se indică exerciţii de dicţie cu gura deschisă, cu voce tare, repetând
prin silabisire cuvintele pe care le pronunţă mai greu.
Bolnavii vor fi informaţi asupra limitelor restaurărilor protetice, a posibilităţilor de
îmbolnăvire ulterioare, asupra dinamicii permanente a ţesuturilor vii, care determină la un
moment dat schimbarea raporturilor dintre ele sau dintre acestea şi aparat. Se atrage atenţia
bolnavului despre vizitele repetate la medicul stomatolog, stabilind datele şi orele exacte ale
acestora.

67. Adaptarea secundara si tardiva a pacientului edentate bimaxilar protezat

Adapt. secundara:
Adaptarea secundară se referă la următoarea etapă de adaptare a aparatului gnatoprotetic
şi a bolnavului, pe o perioadă de 30 de zile de la inserţia aparatului în cavitatea orală. În această
perioadă apar procese de adaptare secundară a ţesuturilor de susţinere, prin atrofii ale câmpului
protetic. Pot apărea astfel noi leziuni de decubit sau fenomene de instabilitate ale aparatelor
gnato-protetice, prin incongruenţa lor cu câmpul sau prin contacte premature. Bolnavul se va
prezenta la control o dată pe săptămână sau de câte ori este nevoie, urmărindu-se zonele de
interferenţă apărute şi procedându-se la retuşarea strict localizată a acestora. În această etapă
adaptarea psihologică a bolnavului se consolidează.
Adaptarea funcţională este realizată, principalele funcţii se reiau la parametrii normali.
Din punct de vedere al adaptării biologice, se mai pot încă produce leziuni de decubit, reacţii
alergice, chimico-toxice sau microbiene.
Adaptare tardiva:
 Numită şi terţiară, adaptarea tardivă reprezintă adaptarea ce durează permanent, pe toată
perioada purtării aparatului gnato-protetic. Urmărirea periodică este obligatorie şi se efectuează
la maximum şase luni prin dispensarizarea activă a pacientului.
În această etapă pot apărea alterări mecanice sau chimice ale aparatelor gnato-protetice,
traduse prin modificări de culoare şi de structură, fisuri la nivelul aparatelor gnato-protetice,
abraziuni, instabilitate pe câmpul protetic. Aceste deficienţe se pot corecta prin retuşări la nivelul
marginilor, bazei, arcadelor artificiale sau prin reoptimizări ale aparatelor gnatoprotetice.
Este foarte important ca bolnavul să nu piardă legătura cu medicul său gnato-protetician,
el trebuie conştientizat că, în timp, atât câmpul protetic, cât şi aparatul suferă modificări, iar
deficienţele pe care el le resimte se pot remedia doar de către acesta. Datorită acestor fenomene
şi în această etapă pot să apară tulburări psihologice, mecanice, funcţionale sau biologice.
Tulburările mecanice se datoresc rezorbţiei osoase mai mult sau mai puţin accentuate,
care determină incongruenţe şi instabilitatea protezei şi ca urmare, micşorarea randamentului
funcţional. Exercitarea funcţiilor, în special a celei masticatorii, capătă, prin folosirea
îndelungată a aparatelor gnato-protetice, condiţii noi de manifestare. Reluarea lor, la un nivel
corespunzător gradului de atrofie a câmpului protetic, devine posibilă numai după reoptimizarea
piesei protetice şi tratarea leziunilor. Se insistă în continuare pentru reeducarea funcţională, acolo
unde se observă că mai există deficienţe, prin exerciţii kinetoterapice adecvate obiectivelor
propuse. Importantă în această etapă este şi realizarea tratamentului balneofizioterapic ce
îmbunătăţeşte reactivitatea şi troficitatea locală a mucoasei şi a osului, favorizând drenarea
produşilor catabolici.
Tulburările biologice apar tot ca o consecinţă a incongruenţei piesei protetice la câmpul
protetic, generată de rezorbţia şi atrofia neuniformă. Ele se materializează prin apariţia unor
presiuni exagerate pe anumite zone, însoţite de leziuni şi durere.
Dispensarizarea este necesară şi pentru a verifica modul în care bolnavul respect
indicaţiile de purtare şi de igienizare ale aparatelor gnato-protetice, cu scopul de a preveni
apariţia stomatopatiilor paraprotetice, care sunt destul de frecvente.
Metodele utilizate pentru dispensarizare trebuie să fie destul de convingătoare, pentru a
preîntâmpina părerea foarte larg răspândită că o dată cu aplicarea aparatului gnato-protetic
tratamentul s-a încheiat.

68. Adaptarea functionala a pacientului edentate bimaxilar protezat in etapa de

adaptare primara
Reprezintă efectul realizării, prin aparatele gnato-protetice, a aspectelor individuale ale
principalelor funcţii ale sistemului stomatognat.
1. Funcţia fizionomică
Datorită relaxării musculare, a refacerii tonicităţii musculare, a ţesuturilor, în această
etapă bolnavul îşi revine la o expresivitate normală a feţei. Pot să apară totuşi mici vicii
fizionomice ce nu au fost observate corect în etapa anterioară şi care vor fi remediate prin mici
retuşări. În momentul deglutiţiei, datorită unor dificultăţi, se pot produce modificări ale
aspectului fizionomic, prin accentuarea şanţurilor perilabiale.
2. Funcţia fonetică
Pentru reluarea funcţiei fonetice la parametrii normali, bolnavul execută teste fonetice cu
glas tare, studiindu-se în faţa oglinzii şi insistând asupra unor foneme pe care le execută cu
dificultate. Când tulburările de vorbire sunt grave, vor fi corectate cu ajutorul logopedului,
acestea dispărând de regulă în primele săptămâni.
Pentru facilitarea fenomenului de adaptare fonetică, este bine să se dea protezelor o
grosime cât mai mică, iar dinţii artificiali să fie montaţi adecvat, în scopul asigurării unor zone
corecte de articulare fonetică. În acelaşi scop, se urmăreşte imitarea, pe faţa lustruită a protezei
superioare, a elementelor anatomice de detaliu şi crearea la acest nivel al aparatului a replicii
anatomice corecte Problemele de fonetică care pot apărea în această etapă de adaptare sunt:
- lovirea aparatelor gnato-protetice în momentul pronunţării dentodentalelor (Ş, J),
sibilantelor (S, Z), bilabialelor (P, B), când dimensiunea verticală este prea mare sau
protezele sunt instabile;
- tulburări în emisia fonemei „S” sub formă de şuierătură, lucru care apare atunci când
există un spaţiu mare între vârful limbii şi incisivii superiori, sau sub formă de zâzâit ce
apare în cazul unui spaţiu mic, între vârful limbii şi incisivi.
- poate apărea alterarea pronunţiei fonemei „G” şi „K”, datorită unei extensii prea mari în
zona distală. În toate aceste cazuri, se impune corecţia de urgenţă şi crearea cadrului normal
al unei fonaţii normale.
3. Deglutiţia
Se realizează de regulă cu uşurinţă. Uneori, din cauza unor leziuni de decubit, poate
apărea o dificultate în realizarea acestui act. Deglutiţia poate deveni obositoare în cursul
exercitării funcţiilor sistemului stomatognat în cazul în care există o supra- sau o
subdimensionare a etajului inferior.
4. Funcţia masticatorie
Se reia la parametrii normali atunci când s-a respectat stereotipul individual de
masticaţie. Bolnavului i se vor recomanda la început alimente mai puţin consistente, crescându-
se treptat consistenţa acestora. El va fi instruit pentru diversele tipuri de alimente, astfel încât
adaptarea să se facă pentru fiecare aliment în parte. Actul masticator trebuie să fie efectuat cu
răbdare, bolnavul studiindu-şi mişcările.
În scopul realizării unei masticaţii corecte, este necesară:
- verificarea marginilor protezelor, care, atunci când sunt prea lungi, determină
leziuni de decubit;
- verificarea reliefului ocluzal şi a interferenţelor posibile;
- verificarea câmpului protetic şi retuşarea zonelor din baza protezei, proporţional
cu caracterul leziunii.
 Neadaptarea la funcţia masticatorie se referă şi la nerespectarea stereotipului individual
de masticaţie. Edentarea treptată duce la o destrămare lentă a stereotipului dinamic de masticaţie,
pe când o edentare bruscă face ca stereotipul de masticaţie să sufere modificări individuale,
motiv pentru care aparatul gnato-protetic trebuie să aibă un relief ocluzal corespunzător
stereotipului consolidat şi încă nedestrămat. Un relief ocluzal artificial, care nu corespunde
vechiului stereotip individual, va solicita mişcări, respectiv contracţii musculare pe care bolnavul
nu le-a făcut niciodată, ceea ce va face imposibilă instalarea fenomenului de adaptare.
Kransnogorski descrie trei faze ale mecanismului general de adaptare care se întâlnesc la
edentaţii totali protezaţi: faza de orientare, faza de închidere a circuitului şi faza de
automatizare. Introducând aparatul gnato-protetic în cavitatea orală, se poate constata chiar de la
început dacă adaptarea funcţională se va produce repede şi uşor sau încet şi greu. Dacă bolnavul
închide dintr-o dată gura, în ocluzie centrică şi rămâne în această poziţie un timp oarecare fără să
mişte mandibula, înseamnă că fazele de orientare şi închidere a circuitului pentru mişcările
verticale s-au produs. Dacă bolnavul este un tocător, înseamnă că problema adaptării este
definitiv rezolvată, relieful ocluzal corespunzând mişcărilor mandibulei predominant verticale.
Dacă însă bolnavul este un frecător, pot să apară tulburări de adaptare în momentul când începe
masticaţia, fiind necesare şlefuiri selective ale dinţilor artificiali pentru eliberarea mişcărilor de
lateralitate.
Când bolnavul cu aparatele aplicate în gură face mişcări repetate şi multiple de închidere
şi deschidere, înseamnă că el se găseşte într-o fază de orientare de lungă durată, iar închiderea
circuitului nu se produce prin necorespondenţa reliefului ocluzal cu stereotipul dinamic
individual. Se impune necesitatea retuşărilor repetate prin şedinţe programate la medic.

69. Clasificarea tehnicilor de captusire

Prin definitie captusirea consta in aplicarea unor material adecvate pe suprafata mucozala
a protezei in scopul de a realiza un paralelisc intre aceasta si supraf de sprijin a camputlui
protetic atunci cand exista o incongruenta la acest nivel.
Clasificarea modalitatilor de captusire si indicatiile acestora
In fct de zona prot ce urmeaza a fi captusita

 Captusiri partiale, marginale, effectuate doar la nivelul marginilor protezei in scopul

imbunatatirii etanseizarii acesteia

 Captusiri totale, ce intereseaza intreaga suprafata mucozala a protezei, inclusive a

marginilor sale
In functie de durata captusirii:

 Captusiri cu character provizoriu indicate pt reconditionarea tisulara inaintea unei noi

protezari, sau in cazul unor stomatopatii paraprotetice

 Captusiri cu character definitive indicate pt protezele toatle immediate dupa vindecarea

plagilor postextractionale, si in reoptimizarea prot totale ce au devenit instabile in timp
 In functie de rezultatul obtinut:

 Captusiri cu character rigid

 Captusiri elastic
In functie de tehnica abordata

 Captusire directa, in cab stom, utilizand acrilat autopolimerizabil sau material reziliente

 Captusire indirecta, in cabinet si laborator, utilizand acrilat termopolimerizabil,

autopolimerizabil prelucrat in conditii special sau materiale reziliente de tipul polisulfurilor
polimerizate pe proteza.

70. Tehnica captusirii rigide – metoda directa

Medota directa se realizeata dupa urmatorul alogoritm:

 Indepartarea unui stat superficial de acrilat de 1mm grosime (impregnate cu resturi

alimentare, bacteriene sau tartru) cu ajut unor freze de acrilat

 Protejarea fetelor vestib, ocluzale si orale ale dintilor artificiali, cu benzi de leucoplast pt
a impiedica aderenta acrilatului de aceste zone

 Preapararea acrilatului sub forma unei paste omogene de consistenta smantanoasa

 Aplicarea acrilarului pe fata mucozala a protezei

 Protectia campului protetic prin vaselinare

 Aplicarea prot pe cand si inchiderea gurii in relatie centrica

 Modelarea marginala prin miscari combinare, pana la apariatia reactiei exoterme a

acrilatului, de aceea unii autori indica clatirea repeata a gurii cu apa rece, fara indepartarea prot
de pe camp, sau altii propun introducerea ei intr un recipient cu apa

 Spalarea protezei, indepartarea leucoplastului, prelucrarea marginilor,netezirea si

lustruirea lor

 Pacientul nu va purta proteza a doua zi pt ca mucoasa iritata sa se poata reface

Avantajele metodei constau in timp de lucru scurt si rezolvarea imediata a problemelor
legate de instabiliteatea protezei.
Dezavantajele sunt legate de polimerizarea necorespunzatoare si obtinerea unui acrila
poros si imbibitia acestui acrilat cu detritusuri alimentare si flora microbiana generatoare de
stomatopatii paraprotetice.
 71. Tehnica captusirii rigide – metoda indirecta
Metoda indirecta se realizeaza in colab cu laboratorul de tehnica dentara si consta in:

 Preg protezei ca si in etapa precedent. Daca aceasta a devenit instabila pe camp

datorita atrofiei si rezorbtiei osoase, se impune adancirea rascroirilor la nivelul formatiunilor
periferice mobile, apoi scurtarea marginilor si adaptarea lor pana in fundurile de sac

 Amprentarea functionala a campului protetic, folosind vechea proteza ca

portamprenta individuala, prin metoda cu gura inchisa in relatie de ocluzie centrica sub
presiune ocluzala. Ca mat de ampr se pot utiliz siliconii fluizi sau ZOE

 Modelarea marginala este realiz de catre medic

 Indepartarea amprentei din cavit orala, dupa prize materialului si verificarea

inregistratii efectuate

 Spalarea dezinfecta si transportul amprentei in laborator

 Turnarea modelului in gips dur

 Indepartarea materialului de amprenta din proteza

 Ambalarea protezei

 Prepararea, ștupuirea acrilatului

 Strangerea chiuvetei si polimerizarea acrilatului

Ca material de captusire indirecta se poate folosi atat acrilatul auto cat si ecl
termopolimerizabil, dar indicatia de elective o constituie primul, deoarece exista riscul
deformarii bazei protezeii su actiunea fortelor de torsiune.