PICTURILE NEGRE

Francisco de Goya

Ichim Clementina prof. Barbu Alina

XII H
 ROMANTISM

Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală

apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor
1800. În mare parte, romantismul a fost o reacție atât împotriva Revoluției Industriale, cât și
împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Romantismul a influențat artele vizuale,
literatura și muzica, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei
naturale (științele naturii). Anumiți autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment așa-zis
romantic înainte de răspândirea sa efectivă, fiind numiți de aceea pre-romantici. Printre aceștia se
află Francisco Goya și Manuel Maria Barbosa du Bocage. Romantismul apare inițial în zona care
va fi mai târziu Germania (unde a avut o importanță fundamentală pentru unificarea germană
prin mișcarea Sturm und Drang - „furtună și avânt”) și în Anglia. Romantismul s-a manifestat în
forme diferite în diferitele arte și a marcat în special literatura și muzica (deși romantismul s-a
manifestat în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în școli, au apărut
critici împotriva idealizării de către acesta a realității. Datorită acestor critici a apărut mișcarea
care va da naștere realismului.
Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul și neoclasicismul sunt
pur și simplu două fețe ale aceleași monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o
formă obiectivă, romantismul face același lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două
mișcări sunt legate, deci, prin idealizarea realității. Primele manifestări romantice în pictură vor
apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea auzului. O pictură cu tematică
neoclasică precum Saturn devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoții pentru
spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și umbre
care accentuează situația dramatică reprezentată. Deși Goya a fost un pictor academic,
romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie. Francezul Eugène Delacroix este considerat
a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul său Libertatea conducând poporul reunește vigoarea
și idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de
revoluționarii de la 1830 ghidați de spiritul Libertății (reprezentați aici de o femeie purtând
drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși vedea
evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influența burgheză asupra romantismului).
Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.
Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală
a romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și naturalețea în aspectul
său rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave cu destinația polilor, de exemplu, i-
au inspirat pe anumiți artiști ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat acest
spirit în opere precum Furtună pe mare unde apariția unui fenomen natural este folosit pentru
atingerea sentimentelor menționate mai sus. Alții, folosind figuri mai mici au ales pictura
istorică, cum ar fi Salvator Rosa, care picta în maniera lui Claude Lorrain, artist baroc târziu cu
elemente romantice în picturi.
 FRANCISCO DE GOYA

Francisco José de Goya y Lucientes, născut la 30 martie 1746, Fuendetodos, Aragon, Spania și
decedat la 16 aprilie 1828,Bordeaux, Franța, a fost un important pictor și creator de gravuri
spaniol, la răspântia secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. La un secol după Velázquez și cu un
secol înainte de Picasso, Goya este punct de referință pentru două veacuri de pictură spaniolă.
Ani de-a rândul Goya a fost artistul curții regale, la fel ca și mulți alți pictori ai secolului al
XVIII-lea. Ar fi rămas probabil creator al unei picturi liniștite, echilibrate, dacă nu s-ar fi
îmbolnăvit: surzenia îl izolează de lume și îl eliberează de convenția picturii oficiale. La aproape
cincizeci de ani, Goya pornește într-o incursiune în străfundurile misterioase și zbuciumate ale
sufletului omenesc. Ochiul lui sarcastic, demascator, romantic, nu iartă pe nimeni.
Din 1774, Goya face parte din echipa de pictori care, la Madrid - sub conducerea lui Francisco
Bayeu - pregăteau proiectele de goblenuri destinate palatelor regale de la Madrid și Escorial. În
scurtă vreme, începe însă să picteze după propriile sale idei. Astfel, în anul 1781 pictează altarul
bisericii San Francesco el Grande din Madrid. După ce în 1783 pictează portretul contelui
Floridablanca, acesta îl introduce în sferele cele mai înalte și îl prezintă tânărului frate al regelui,
Don Luis, care îi solicită pictorului executarea portretului familiei sale. Începând din anul 1785,
Goya va fi preferatul principelui Osuna, care îi comandă mai multe lucrări, devenind, alături de
rege, cel mai mare mecenat al artistului. Recunoașterea oficială va veni în anul 1786, când
devine pictor al Curții Regale, cu o rentă de 15.000 reali pe an. În 1788, noul rege al Spaniei,
Carol al IV-lea, îl menține pe Goya în funcția dobândită.
În anul 1792, artistul se îmbolnăvește de o maladie care ne este necunoscută. După convalescența
petrecută în Andaluzia, se întoarce la Madrid, dar este și rămâne surd. Boala a influențat starea
fizică și psihică a pictorului, care se reflectă în arta lui: aceasta câștigă în forță interioară și
devine expresivă, răpitoare. Abia acum se naște adevăratul geniu al lui Goya.
În anul 1795, Goya o cunoaște pe Ducesa de Alba. Frumoasa doamnă, care rămăsese văduvă, îl
invită la reședința ei din Andaluzia, la Sanlácar, situată în apropiere de Cadiz. Ducesa se
dovedește totuși inconstantă în sentimente, și idila nu durează mult. Creațiile lui Goya din
această perioadă dovedesc un ascuțit spirit critic până la malițiozitate, cu penelul său își va bate
joc de toată lumea, chiar și de persoanele regale. O dovadă în acest sens fiind de pildă celebrul
tablou Portret al familiei lui Carol al IV-lea, realizat în anii 1800-1801. Artistul privește
monarhia spaniolă cu un ochi lucid. Scriitorul Ernest Hemingway exclamă la vederea tabloului:
"Pe fiecare din aceste chipuri Goya a imprimat disprețul pe care îl nutrește pentru ei. Trebuie să
fii geniu pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că
pictorul curții îl condamnă în ochii întregii lumi". Într-adevăr artistul expune pregnant vanitatea
și mediocritatea persoanelor portretizate.
La sfârșitul anului 1807, armatele franceze ocupă Spania, împăratul Napoleon așează pe tronul
Spaniei pe fratele său Joseph. La fel ca mulți contemporani din toată Europa, Goya a crezut la
început că domnia lui Napoleon va duce la răspândirea ideilor revoluționare și la democratizarea
Spaniei. Aceste speranțe sunt șterse de războiul care va dura până în anul 1814, până în
momentul retragerii trupelor franceze. După întoarcerea la tron a regelui Ferdinand al VII-lea,
artistul trebuie să demonstreze că în timpul guvernării franceze a rămas fidel coroanei spaniole.
Ultima lucrare care i-a fost comandată de rege- un tablou destinat catedralei din Sevilla - va fi
executată în anul 1817.
Pe 20 iunie 1819 moare soția pictorului, Josefa. Un an mai târziu, se va muta lângă Madrid, unde
își cumpără o casă, pe care o va denumi cu umor negru "Quinta del Sordo" ("Casa Surdului"),
însoțit de Leocadia Weiss, devenită tovarășă de viață după moartea Josefei. Artistul trăiește
izolat de lume, stilul său devene grav, satira din tabloul Bătrânele (sau Hasta la Muerte, 1808-
1810) capătă trăsături macabre într-un ciclu (1821-1823) de paisprezece scene înfiorătoare: "Doi
bătrâni mâncând supă", "Saturn devorându-și copiii" etc., care produc o impresie extraordinar de
deprimantă, adeseori de-a dreptul insuportabilă. În creația lui, drumurile artei și ale frumuseții s-
au separat, temele pictate necesitau alte categorii estetice, incluzând și "urâtul". Privirea artistului
transformă oroarea realității în opere pline de dramatism și cruzime.
În anul 1823, Ferdinand al VII-lea le cere francezilor ajutor armat pentru a înăbuși revoluția care
izbucnise la Madrid. În 1824, Goya pleacă la Plombières-les-Bains, o stațiune din munții Vosgi.
După o lună în care vizitează Parisul, se stabilește la Bordeaux. Faptul că se găsea în străinătate
nu îi slăbește forța de creație. Goya pictează scene de coridă, portrete ("Lăptăreasa din
Bordeaux", 1827), realizează miniaturi. În primăvara anului 1825 se îmbolnăvește, trei ani mai
târziu, pe 16 aprilie 1828, moare la Bordeaux. Rămășițele artistului vor reveni în Spania, la
sfârșitul primului război mondial. De la el ne rămâne și cunoscuta expresie "Somnul rațiunii
naște monștri".
 PICTURILE NEGRE

Spre sfârşitul vieţii sale, celebrul pictor spaniol Francisco Goya se îmbolnăvise grav de mai
multe ori. Una dintre aceste boli îl lăsase surd. Fiindu-i frică de moarte și de nebunie, Goya se
retrase într-o vilă aflată în afara Madridului, numită „La Quinta del Sordo”, adică „Casa
surzeniei”. În vilă, Goya va continua să picteze unele din cele mai întunecate și mai ciudate
lucrări ale sale. Ele au fost realizate direct pe pereții casei sale, iar Goya n-a spus nimănui despre
asta. Acestea erau picturi pesimiste, care se deosebeau de picturile sale de la începutul carierei.
Goya n-a numit niciodată picturile, dar istoricii de artă au dat titluri descriptive lucrărilor; în mod
colectiv, ele sunt cunoscute sub numele de „Picturile negre”.
Cele 14 picturi negre sunt pictate de cele mai multe ori în culori închise. Figurile umane sunt
desenate într-un stil expresionist care descrie oamenii ca pseudo-monștri, cu fețe neclare,
deformate, astfel încât chipurile subiecților săi umani reflectă o monstruozitate interioară. În
afară de aceasta, interpretarea multora dintre tablourile negre este o provocare. Goya nu a
intenționat să le afișeze în mod public, neoferind explicații despre subiecții săi. Multe dintre
tablouri sunt nuanțe morfologice de negru sau maro, lipsind detalii pe care le putem folosi pentru
a ne orienta, chiar şi titlurile fiind invenții ale istoricilor de artă.

Duelul cu bâtele

Pictura cu cea mai clară semnificație, „Duelul cu bâtele”, arată doi țărani care se luptă între ei, cu
picioarele lipite într-o mlaștină, în imposibilitatea de a scăpa unul de celălalt, decât prin
zdrobirea adversarului la moarte. Cei mai mulți critici sunt de acord că acest tablou reprezintă
războiul civil spaniol din acele vremuri.
Saturn devorându-și fiul
Dar, cea mai cunoscută dintre „Picturile negre” este, fără îndoială, „Saturn devorându-şi fiul”.
Saturn a fost un zeu roman, unul dintre titanii care au venit înaintea zeilor tradiționali care
locuiau pe Muntele Olimp. El a venit la putere dându-l jos pe tatăl său, Caelus, dar i-a fost
profețit faptul că unul dintre copiii săi i-ar putea face același lucru. Pentru a evita asta, el și-a
mâncat proprii copii după ce aceştia s-au născut. În pictura lui Goya, Saturn are o privire ciudată
și neliniștită pe față, şi, deşi îşi devorează fiul, el pare a fi devastat, ca și cum ar fi înnebunit.
Acest tablou este, cu siguranţă, cea mai înfricoșătoare pictură din colecție. Putem specula că ea
transmite propria temere a lui Goya faţă de nebunie și de moarte, dar din nou, nu există nicio
dovadă că asta a vrut pictorul să transmită cu adevărat.
Pentru a înțelege semnificația din spatele altor picturi, ca „Sabatul vrăjitoarelor”, unde un grup
priveşte cu o fascinaţie teribilă la un demon-ţap, sau ca „Atropos”, unde patru figuri întunecate
se deplasează deasupra unui peisaj, ar trebui să fie întrebat Goya.

Sabatul vrăjitoarelor

Atropos
Criticii de artă sunt de acord că în spatele creării Picturilor Negre se află anumite influențe
psihologice și sociale. Printre primii a fost conștientizarea pictorului cu privire la declinul fizic,
accentuată de conviețuirea cu o femeie mult mai tânără, Leocadia Weiss. Boala gravă a lui Goya
din 1819 marchează începutul acestui declin; l-a lovit și l-a lăsat slab și aproape de moarte.
Aceste preocupări se reflectă în utilizarea de către Goya a culorilor și alegerea subiectelor.
Din punct de vedere sociologic, totul sugerează că Goya a pictat aceste picturi murale după 1820
și după ce și-a revenit din boală, deși nu există o dovadă definitivă în acest sens. Tratamentul
satiric al religiei (pelerinaj, procesiuni, Inchiziția) și al confruntărilor civile (cum ar fi în Fight
with Cudgels, sau întâlnirile vizibil conspirative care apar în Men Reading; sau chiar ținând cont
de interpretarea politică care poate fi aplicată lui Saturn: statul devorându-și supușii sau
cetățenii) este concordantă cu poziția instabilă în care s-a găsit Spania în urma revoltei
constituționale conduse de Fernando Riego. De fapt, perioada în care Spania a fost guvernată de
un guvern liberal (Trienio Liberal care a durat între 1820 și 1823) a coincis cu realizarea
picturilor murale. Este posibil ca temele și tonul picturilor să fi fost posibile de absența cenzurii
politice care a crescut din nou odată cu restaurarea monarhiei absolute.
Singura constantă dintre tablouri sunt elementele stilistice. Compoziția acestor tablouri este
inovatoare. Figurile apar de obicei decentrate, cel mai evident exemplu al acestui lucru fiind
Heads in a Landscape, unde cinci capete se grupează în colțul din dreapta jos al picturii aparent
tăiate sau pe cale să părăsească cadrul. Această lipsă de echilibru demonstrează un stil
compozițional foarte modern. Alte picturi în care figurile sunt pe o parte includ Pelerinaj la San
Isidro, unde grupul principal este decentrat spre stânga, Procesiunea Sfântului Oficiu, unde
grupul principal este la dreapta și chiar Câinele, unde spațiul gol ocupă cea mai mare parte.
spatiul vertical, lasand dedesubt o mica zona pentru panta si capul semisubmers. Compoziția
este, de asemenea, deformată în The Fates, Fantastic Vision și chiar în originalul din Witches’
Sabbath, deși denivelările s-au pierdut când pictura a fost tăiată după 1875, chiar dacă pictura a
fost îndepărtată întreg. Multe dintre scenele descrise în Picturile negre sunt nocturne și cu o
absență totală a luminii. Acest lucru este valabil pentru Pelerinaj la San Isidro, Sabatul
vrăjitoarelor și Pelerinajul Sfântului Oficiu (o după-amiază care se retrage în apusul soarelui),
unde fundalurile negre evidențiază relația cu moartea luminii. Toate acestea generează un
sentiment de pesimism, de viziuni teribile, de enigmă și spațiu ireal. Chipurile oamenilor prezintă
atitudini reflectorizante sau extatice. Figurile aflate în această din urmă stare au ochii mai larg
deschiși și pupilele înconjurate de alb; gurile li se găsesc, fețele lor sunt caricaturale, animale și
grotești. Ne confruntăm cu tractul digestiv, ceva renegat de normele academice. Goya ne arată
urâtul, groaznicul; nu există frumusețe în artă, doar „pathos” și o anumită intenție de a afișa toate
aspectele vieții umane, inclusiv acele aspecte care ne fac să ne simțim inconfortabil. Bozal, nu în
zadar, a numit-o Capela Sixtină seculară, unde mântuirea și frumusețea au fost înlocuite de
luciditate și conștientizarea singurătății, bătrâneții și morții. Toate aceste trăsături sunt o
demonstrație a caracteristicilor care sunt considerate în prezent a fi precursorii expresionismului
pictural. Aceasta pentru că opera lui Goya este coerentă, mai ales în modul în care criticii de artă
au apreciat-o și datorită impactului pe care l-a avut asupra picturii moderne. Se poate spune că în
această serie Goya a mers mai departe ca niciodată în realizarea ideilor sale revoluționare și a
abordării inovatoare a artei picturale.
 BIBLIOGRAFIE
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Francisco_de_Goya
2. https://www.lovendal.ro/wp52/tablouri-negre-goya/
3. https://en.wikipedia.org/wiki/Black_Paintings
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Romantism