Ion de Liviu Rebreanu - eseu

INTRODUCERE
L.R. este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în literatura
română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele de
mai târziu. La baza operei stau doua aspecte: impresia afectiva, ce se
constituie in substratul antropologic al romanului, si bogata documentare.
Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală
când în literatura română se manifestă două curente literare: Modernismul,
promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și
Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic.
Romanul se încadrează în Realism, curent literar caracterizat prin: fixarea
acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte verosimile, caracterul monografic,
simetria incipit-final, obiectivitatea narării și stilul sobru, impersonal.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva
narativă ce presupune relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la
persoana a III-a de către un narator extradiegetic, auctorial. Acesta își asumă
rolul unui regizor în raport cu universul ficțional, este obiectiv, omniscient si
omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice: verbe si pronume la
persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”, “atârna”, “îi zise”.
Perspectiva narativă este “dindărăt”, detașată, iar focalizarea este neutră.
      O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în timp si
spațiu, lucru ce creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la
începutul secolului al XX-lea, în Transilvania aflată sub stăpânire austro-
ungară. Într-o duminică după-amiază, în satul Pripas are loc hora din curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator de a oferi o imagine
de ansamblu asupra întregului sat.
      Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă
statut social și respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al
Glanetașului, este expresia mentalității colective conform căreia te poți numi
om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese zestre, dar tatăl, Alexandru Gl.
vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu
dorința de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie se reflectă
în două scene construite prin tehnica modernă a contrapunctului, căci
surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.
II. SCENE TEMĂ  
O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului
ce contemplă loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ,
Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de sentimentul
inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". El manifestă
instinct de posesiune față de pământ ("I se părea mai frumos fiindcă era al
lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și
exclamă cu regret: "Pământurile noastre, săracele". Acest regret îl determină
să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu necazuri. Naratorul
afirmă că lui Ion "pământul îi era drag ca ochii din cap" și că "veșnic i-a
pizmuit pe cei bogați".
În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are pământurile
obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le,
el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă
averea. Într-un gest de adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută
pământul, simțind "un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se ridică
repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se
schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale,
ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".
 III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține
numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al
Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge
acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului, aspect notat
de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea, „Ion” este un
nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
   Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul
mărturisește că și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri
viguroase, făcând referire la cele două părți: "Glasul Pământului", cu șase
capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole. Structura este simetrică; primul
capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul", celelalte purtând titluri
rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este stratificat social
și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii Austro-
Ungare.
Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În
incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă:
"aleargă", "dă buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului exprimă
oscilația eroului între cele două glasuri interioare, al pământului și al iubirii.
Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce
“își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a creștinătății in sat;
personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău destinele celorlalți. În
final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa imaginea lui Iisus cu
fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a găsit
liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad,
Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.
   În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce
depășește idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii
divergente: pentru E. Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G.
Călinescu este "o brută căreia viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".
FacebookMessengerTwitterEmailWhatsApp