Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga - eseu

  Modernismul s-a manifestat la inceputul secolului al XX-lea ca forma a

spiritului novator in arta si in cultura, opunandu-se, astfel, traditionalismului.
Modernismul literar cuprinde, in sens larg: simbolismul, expresionismul si
avangarda.
  Termenul modernism a fost impus, la noi, de E. Lovinescu, mentorul
grupării şi al revistei Sburătorul (1919), care a sustinut sincronizarea literaturii
romane cu cea occidentala.
  Pornind de la “mutații estetice” lovinesciene, generatia interbelică a poetilor
modernisti cultiva o lirica metafizică, reflexivă, a eului măcinat de trăiri
contradictorii, precum şi libertatea prozodică. Expresivitatea şi ambiguitatea
limbajului poetic se realizează, în textele moderniştilor,  îndeosebi, prin
metafore originale, insolite, cu inepuizabile posibilităţi de interpretare.
   Lucian Blaga, unul dintre cei trei mari reprezentanţi ai modernismului poetic
interbelic, alături de Tudor Arghezi şi de Ion Barbu, este şi creatorul unui
univers filozofic original, care stă la baza liricii sale.
   Un concept al filozofiei lui Blaga este „Cunoaşterea”. Autorul o distinge
pe cea „paradiziacă”, adică raţională, a omului de ştiinţă care urmăreşte să
lămurească aspectele lumii înconjurătoare, în felul acesta distrugându-i
tainele, de cea „luciferică”, a artistului, care protejează misterele, astfel,
amplificându-le. De asemenea, Blaga asociază celor două
„cunoașteri”  metaforele  „plasticizantă” şi „revelatorie”. Prima inlocuieste
expresia directa, fiind o simpla substituire a limbajului denotativ cu limbajul
figurat, in timp ce metafora revelatorie are drept rol imbogatirea sensurilor,
anularea intelesului obisnuit, revelarea si potentarea unui mister.
 
 Elemente de compozitie
   Aceste idei sunt evidenţiate, îndeosebi,  în cunoscuta artă poetică „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” care deschide volumul de debut „Poemele
luminii” (1919).
   Titlul poeziei, reluat în incipit, conţine o metaforă revelatorie a universului
imaginat ca o „corolă” uriaşă alcătuită nu din petale, ci din „minuni”, adică din
mistere, astfel anticipând tema cunoașterii. De asemenea, titlul
anunță caracterul subiectiv (reflexiv) al lirismului, prin pronumele personal
„eu” (reluat de cinci ori pe parcursul poeziei)  şi prin verbul negativ la
persoana I „nu strivesc”.
   Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se încadrează
în lirismul de tip subiectiv. Subiectivitatea limbajului poetic rezultă din tonul
confesiv, al “autocomunicării”, întreținut de mărcile, foarte frecvente, ale eului
liric: verbele la persoana I nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogăţesc;
pronumele personal eu, adjectivul pronominal posesiv mea.
 
 Idei poetice
    În prima secvenţă lirică, verbele sinonime „nu strivesc” şi „nu ucid”, se
raportează la „tainele / ce le-ntâlnesc în calea mea”. Astfel, se exprimă
opţiunea creatorului pentru „cunoaşterea luciferică”. Aceste taine sunt relevate
printr-o enumeraţie de simboluri metaforice: “flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”.
„Florile” sunt expresia frumosului, a naturii, a vieţii; „ochii” simbolizează
cunoaşterea; „buzele” - rostire şi sărut, deci iubire, iar „mormintele” -   taina 
morţii, destinul postum.
    Următoarea secvenţă lirică se bazează pe mai multe opoziţii semantice.
Prima este reprezentată de structurile poetice “lumina altora” (metaforă a
„cunoaşterii paradizicace”)  şi  „lumina mea”  (metaforă a „cunoaşterii
luciferice”). O altă opoziţie se realizează între verbele  “sugrumă” şi
„sporesc”,  care exprimă consecinţele celor două tipuri de „cunoaştere”.
Astfel,  verbul „sugrumă”, sinonim cu „ucide”, „distruge”, exprimă apropierea
de tainele lumii prin raţiune, cu mijloacele omului de ştiinţă, în vreme ce verbul
la persoana I „sporesc”, cu sensul „nuanţez”, „amplific”, defineşte atitudinea
artistului.
  Urmează o comparaţie amplă a atitudinii artistului cu imaginea
enigmatică a lunii care, în mod paradoxal, prin lumina ei, „nu micşorează, ci
tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii”. Altfel spus, luminozitatea
difuză a astrului nocturn nu identifică obiectele aflate sub propriile-i raze, ci le
dilată contururile, dându-le forme nebănuite, misterioase.
   Ultimele două versuri ale poeziei alcătuiesc un enunţ cauzal: “căci eu
iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”, prin intermediul căruia Creatorul
îşi mărturiseşte sentimentul ce stă la baza opţiunii sale pentru „cunoaşterea
luciferică”: iubirea faţă de tainele lumii.
 
4) Incadrarea in curent.
  Opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie modernistă
prin temă, prin procedeele artistice inedite, prin libertatea prozodică.
  Tema cunoaşterii nu doar că este de natură filozofică, ci şi tratată într-o
manieră cu totul nouă, originală, de către un poet – filozof.
  Metaforele – corola de minuni a lumii, vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi
de întuneric, largi fiori de sfânt mister sunt insolite. De asemenea, simbolurile
misterelor – flori, ochi, buze, morminte – sau cel al
cunoaşterii – lumina –, comparaţia amplă care alcătuieşte o secvenţă lirică
distinctă dau expresivitate şi originalitate limbajului poetic blagian.
  Autorul ignoră, în spirit modernist, toate convenţiile prozodice. Versurile din
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” nu se supun schemei clasice,
fiind albe, deci fără rimă şi inegale, cu un ritm interior. Tehnica
ingambamentului, minuscula folosită la începutul majorităţii versurilor
contribuie, de asemenea, la încadrarea poeziei în direcţia modernistă. 
 
 Incheiere
  În concluzie, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” sintetizează ideile
filozofice ale omului comun, cuprinse în Trilogia cunoaşterii. Este este o
autobiografie lirică, deoarece exprimă concepţia lui Blaga despre lume şi
despre eul creator, precum şi o viziune inedită asupra lumii. Prin acest text
poetul atrage atenția asupra tainelor din jurul nostru, precum și asupra
modului în care le putem percepe: fie judecându-le, găsindu-le un rost logic,
fie bucurându-ne de frumusețea lor, fără a încerca să le descifrăm.