6.3.

Instrumentele de politică comercială de natură netarifară (Non-tariff barriers)

Bariere netarifare – un ansamblu de măsuri care impiedica, limitează sau

deformează fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii având ca principal scop
protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi.
Particularităţi:
- sunt mai dificil de observat de catre exportatori
- este mai greu de evaluat gradul lor de discriminare sau protecţie
- urmăresc marfa pe tot circuitul ei, de la producător până la consumatorul final
- au multe domenii de aplicabilitate
Tendinta a fost reducerea taxelor vamale, dar au proliferat bar. netarifare (peste
2000 tipuri !!! in anii `90)
Toate ţările au asemenea bariere (mai ales cele dezvoltate) – trebuie studiata
foarte bine legislaţia.

Clasificare:
I. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directa a importurilor

1. Interdicţii la import – la anumite produse

Motive oficiale
- protectia consumatorilor
- mediu
- ecologie
- securitate natională
Neoficial
- posibila protectie a producatorilor locali.

2. Contingentul de import – plafon maxim cantitativ sau valoric admis la importul

anumitor produse pe o durată determinată de timp, de regulă un an, calendaristic.
Contingentele pot fi:
a) globale – nu se precizează provenienţa importurilor – se spune cantitatea
maximă admisa, fara a se defalca pe tari.
b) bilaterale – se precizează ţara de provenienţă a importurilor şi cota aferentă (de
ex. 5 mil tone petrol din Arabia Saudita, 3 mil. tone din Iran etc.)
Contingentul este cea mai cunoscută barieră netarifară.
În engleză, quota = contingent
La taxa vamală, statul încasează ceva, la contingent nu.
De ce statul foloseşte contingentul şi nu taxa vamală?
Motive pentru utilizarea contingentului:
1. initial nu a fost prevăzut în regulile principale ale GATT/OMC şi ţările au
căutat o portiţă de scăpare
2. are un efect restrictiv mai sigur, mai ales în perioadele în care cererea pentru
importuri creste, mai eficace pe termen scurt.
3. la contingent preţul poate creşte oricât, statul asigurându-se că menţine un preţ
ridicat pentru a proteja producătorii locali faţă de taxa vamală unde preţul creşte doar cu
cuantumul taxei
 4. este mai uşor de controlat atunci când concurenta externă devine severă, statul
asigurându-se împotriva creşterii cheltuielilor de import
5. echilibrează balanta de plăţi
6. creează o piaţa pentru industriile în dezvoltare, industrii mai mici, tinere
7. este mai puţin vizibil şi mai greu de calculat pentru opinia publică, de aceea a
fost preferat de politicieni ca instrument de protecţie
Dezavantajele contingentului:
1. statul nu încasează bani, decât daca organizeaza licitatie
2. pierdere pentru societate, consumatori dezavantajaţi
3. crearea unei posibile situaţii de monopol restricţionarea importurilor
4. corupţie şi tendinţa de mituire a oficialilor care acordă licenţe (vezi mai jos)
5. manipularea opiniei publice
6. metode ineficiente de alocare a licenţelor (toate de mai jos)
7. distorsionează mecanismul economiei de piaţă – aduce un cost mai mare pt.
societate decât taxa vamala datorita suprimarii concurentei.
Concluzie: contingentul este un instrument mai dăunător de protecţie decât taxa vamală
echivalentă pentru ţara care-l adoptă şi pentru importatori şi pentru exportatori.

3. Licenţe de import
Ca să poţi importa trebuie să ai licenţă de import. Licenţele de import influenţează
cantitativ importurile prin neeliberarea licenţei pe diferite motive: amânări, întârzieri.
Licenţele de import pot fi:
- automate – se acordă în mod cert la produsele liberalizate la import
- neautomate – pentru produse neliberalizate la import şi care însoţesc de regulă
contingentele
Cum se acordă licenţele?
Metode de alocare a licenţelor:
a. Licitaţie – din punct de vedere economic e cea mai bună metodă pentru că induce
o concurenţă şi statul câştigă bani din licitaţia respectivă. Este rar folosită pentru că este
necesar un dosar stufos şi mult timp. Poate duce la monopol şi nu prea e folosită.
(Metoda favoritismului – licitaţie mascată, netransparentă)
b. Metoda administrativă – statul acordă direct licenţele în funcţie de cotele de import
detinute de firme în anii anteriori (3-5 ani). În mod oficial a fost cea mai folosită, de
exemplu de Germania şi SUA. (ex. la importul de petrol – in functie de anii anteriori, cat
a importat Exxon, Texaco, Chevron etc.)
Dezavantajul metodei administrative: firmele mai mici sau noi - nu au nici o şansă.
c. Pe bază de capacităţi: acordă firmelor cu capacitati (transport / stocare) cotele de
import. Avantaj firme mari, dezavantaj firme mici. (nu prea se foloseste, fiindca
presupune imobilizare de active).
d. Primul venit - primul servit. Primii care inregistreaza contractul de import pt. acel
produs, pana se epuizeaza contingentul  duce la risipa de resurse (toti se vor inghesui la
inceputul anului). Nu se foloseste decat la anumite produse unde bataia pe contingent nu
e asa mare), fiindca induce multa incertitudine in privinta cererii viitoare + perisabilitate).
Licenţele de import se dau de regula pentru un an.
4. Limitari „voluntare” la export
Sunt înţelegeri între state prin care ţara exportatoare la cererea oficială sau sub
presiunea tarii importatoare convine să-şi reducă nivelul exporturilor dintr-un anumit
produs catre ţara respectivă. Sunt văzute ca un instrument de protecţie. Scopul lor este de
a reduce importurile pentru a creşte producţia locală.
Ţara exportatoare poate fi de acord de frica unui război comercial, a unor
interdicţii mai drastice. Poate funcţiona când piaţa ţării importatoare este foarte mare, afre
putere de negociere semnificativa.
Au aceleaşi efecte ca şi o taxă vamală sau contingent. Preţul local creşte,
importurile scad, cantitatea cerută scade, cantitatea produsă local creşte.
Care este diferenţa între un contingent şi o limitare voluntară la export?
Limitarea e un fel de contingent situat în ţara exportatoare. Ea administreaza
aceasta masura. Din cauza aceasta, majoritatea exportatorilor s-au coalizat şi au crescut ei
preţurile la produsele exportate. Într-o comparaţie

Contingentul e mai rău ca taxa vamală şi limitarea voluntară la export e mai rea ca
si contingentul pentru tara importatoare (ca bunastare, intrucat venitul este preluat de
exportatori).
Chiar dacă aduce daune economice, limitarea voluntară la export aduce avantaje
politice (buna relatie intre tari).
Un efect bun al limitării voluntare la export a fost creşterea calităţii produsului
(pentru că aveau o cantitate limitată de exportat, au crescut preţul şi cu preţul şi calitatea
pentru a justifica creşterea preţului).
De asemenea, au crescut exporturile din ţări nerestricţionate. Exemplu: SUA a
limitat exporturile din Japonia la textile, au crescut exporturile din Hong Kong până ce
au fost şi ei restricţionaţi. SUA au restricţionat valoarea exporturilor de televizoare din
Japonia, au crescut exporturile din Taiwan şi Coreea.
Acordul Multifibre – în 1974, a cuprins peste 60 de ţări, majoritatea în dezvoltare,
restricţionate de SUA şi UE pentru exporturile de textile. Mai există foarte puţin din el –
valabilitatea lui a tinut pana in 2005.
Automobile: au apărut între UE şi Japonia şi s-a terminat în 2000 – limitarea
voluntară la export. Intre SUA şi Japonia a durat 10 ani.
SUA – Japonia – oţel – limitarea la export. În 1950 SUA avea 50% din producţia
mondială de oţel. În 1960 ajunsese deja importator de oţel. Au negociat restricţionarea
voluntară la export ca să dea timp economiei americane să se ajusteze şi să se
modernizeze. Toate profiturile erau reinvestite în industria siderurgică americană. Japonia
a ramas nr. 1 in materie de export otel.
 II. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin
mecanismul preţurilor.

1. Prelevări variabile la import – taxe agricole care se aplică numai în cadrul

UE.
2 Preţuri minime şi maxime la import
Când se aplică preţurile minime – produsele nu au voie să între în ţară sub un
anumit preţ – se urmăreşte protejarea producătorilor locali atunci când costurile lor de
producţie sunt peste preţurile mondiale.
Preţurile maxime la import – să nu depăşească un anumit prag – se aplică pentru
protejarea consumatorilor de ridicări artificiale ale preţurilor de catre unele ţări
exportatoare pe baza unei poziţii sau conjuncturi favorabile încearcă o ridicare artificială
a preţurilor la produsele pe care le exportă.
3. Impozite indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal – aceste ajustări fiscale se
fac la frontieră. În principiu, produsele exportate sunt scutite de impozite indirecte iar
produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi cele autohtone. Pentru
respectarea acestui principiu ţările au incheiate acorduri pentru evitarea dublei impuneri.
În practică, intervene o discriminare între produsele interne şi externe. Discriminarea se
face prin luarea unei baze diferite de calcul si prin ordinea perceperii taxelor pentru că la
mărfurile autohtone se porneste de la preţul cu ridicata în timp ce la cele straine se
porneste de la preţul CIF + taxe vamale + alte taxe eventuale, ceea ce duce la o creştere
a preţului.
Taxe industriale – pt. echipamente.
Taxe sanitare, Taxe consulare, portuare, Taxe statistice.
Accize – taxă foarte mare, aplicată la produse de lux, sunt mari pentru ca statul să
încaseze mult sau ca să descurajeze consumul / importurile.
TVA – taxă pe consum, se aplică tuturor produselor dar se aplică numai la
valoarea adăugată.

III. Bariere netarifare care decurg din formalităţile vamale şi administrative

privind importurile
a) Evaluarea mărfurilor în marfă
Metodologia GATT încălcată deseori – ca atare s-a adoptat un cod de conduită
privind evaluarea vamală în 1980 dar şi de la acesta data incolo au existat încălcări.
b) Documentele cerute privind formalităţile vamale
S-au făcut eforturi pentru tipizarea acestor documente, dar numărul lor este mare /
diferit de la ţară la ţară, greşelile atrag după sine întârzieri, penalizari, de aceea
formalităţile = bariere netarifare.

IV. Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea

economică
a) Achiziţiile publice (public procurement) – cumpărări de bunuri şi servicii de
catre organele statului.
Se transformă în bariere netarifare în măsura în care firmele naţionale au prioritate
faţă de cele straine în aprovizionarea organelor de stat. In 1981 s-a adoptat un cod privind
achiziţiile publice potrivit caruia toate achiziţiile care depăşesc o anumită valoare trebuie
să se facă pe calea licitaţiilor la care participarea să fie deschisă atât firmelor naţionale cât
şi cele straine. Şi acest acord a fost frecvent încălcat. Licitatii „aranjate” (nu doar in
Romania – ci si in alte parti: anterior pietei unice observatie facuta si de oficialii europeni
– contracte acordate firmelor din propria tara: cai ferate, farmaceutica, telecom etc.).
Riscurile acestor aranjamente: lucrare scumpa, executata prost, intarzieri etc. (ex.
autostrada, etc.). Se incearca acum combaterea prin licitatii online, transparente (e-
procurement).
b) Comerţul de stat - toate vânzările şi cumpărările efectuate de catre
întreprinderile de stat. Se transformă într-o barieră netarifară atunci când sunt favorizate
firmele de stat în locul celor private.
c) Monopolul de stat – permite statului să limiteze importul anumitor produse şi
să stabilească preţurile vânzărilor cu amănuntul, de regulă foarte ridicate. Ex.: produse de
lux – bijuterii, tigari, alcool sau petrol. Scop: limitarea consumului, starea de sanatate,
echilibrarea balantei de plati.

V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor

importate şi celor autohtone
Există anumite standarde internaţionale cu privire la caracteristicile tehnice pe
care trebuie să le indeplinească anumite produse. Ele se transformă într-o barieră atunci
când statele nu respectă aceste standarde, se abat de la ele sau impun standarde naţionale
discriminatorii.
- norme sanitare/fito-sanitare: produse alimentare
- norme de securitate: produse industriale
- norme de mediu: ex. EUR 4 etc., catalizator, spray-uri cu freon
- norme de marketing – în ceea ce priveşte marcarea, etichetarea, ambalarea
- reglementări de continut local (frecvente in China, dar si UE) – pentru ca un
produs să fie comercializat in tara importatoare, obligatoriu o parte din valoarea adaugata
trebuie realizata la fata locului.

6.4. Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor

- isi propune impulsionarea globala a exporturilor unei ţări

Măsurile promoţionale – vizează influentarea potenţialilor clienţi externi pentru

a cumpara produsele autohtone. Se realizeaza prin:
1) încheierea de acorduri comerciale (la nivel de stat) cu cât mai multe ţări (clauza
naţiunii celei mai favorizate) sau preferentiale.
2) deschiderea de reprezentanţe comerciale în străinătate – ambasade, consulate,
produse comerciale (industriale)
3) acorduri de cooperare între camerele de comerţ din diferite ţări
4) organizarea de misiuni economice, seminarii.
5) participarea la târguri şi expoziţii internaţionale sau organizarea lor în ţară
6) orice materiale de informare a clienţilor externi pentru produse sau servicii
naţionale (brosuri, DVD-uri, websites; in UE – EuroInfoCentre).
 Măsurile de stimulare – sunt destinate pentru creşterea competitivităţii
mărfurilor la export şi cointeresarea producătorilor să exporte.
1) bugetare
- subvenţii directe de export – sume de bani pe care statul le alocă firmelor pentru
a ale rentabiliza activitatea de export atunci când costul mărfurilor realizate se află la
nivelul sau peste preţurile internaţionale. Este o politică neloială, foarte blamată fiindcă
spre deosebire de o subvenţie internă acordată direct producătorului şi care nu afecteaza
consumul, subvenţia de export distorsionează pieţele externe.
Subvenţiile de export se acordă temporar, pentru a da o perioadă firmelor
respective să-şi revină.
- subvenţii indirecte de export – nu se dau bani cash, ci statul acordă o serie de
facilităţi, reduceri, mai ales pentru IMM-uri care n-au forţa financiară suficientă pentru a
pătrunde pe pieţele externe: campanii de promovare, studii de piaţă, prospectări
internaţionale la preţuri reduse sau gratuite.
- prime directe de export – se acordă exportatorilor care realizeaza un volum mare
de livrări pe pieţele externe sau exportă produse importante pentru economia natională.
Ele nu urmăresc rentabilitatea activităţii acestor firme, ci impulsionarea lor pentru anul
următor, pt. a mentine volumul sau uneori destinaţia geografică a exporturilor.

2) de natură fiscală
Se bazează pe reducerea unor componente ale preţului aferent exporturilor, adică
scutiri de taxe, impozite special pentru exportatori.
- Reduceri de impozite pt. firma.
- Reduceri de taxe pt. marfa expoortata.
Regimul drawback - înseamnă scutirea condiţionată a taxelor vamale de import
pentru materii prime ce urmează să fie incorporate în produse destinate exportului.

3) de natură financiar-bancară
a) creditele de export (importante mai ales pentru exporturi de valoare ridicata)
Sunt pe termen scurt (pana la 1 an), termen mediu (2-5 ani) sau pe termen lung
(10-15 ani). Deosebite: cele pe 30-40 ani sunt credite de asistenţă acordate de institutii
financiare din ţările dezvoltate (FMI, BM) ţărilor în dezvoltare cu dobânzi foarte mici,
preferenţiale.
Creditele de export pot fi:
- credit furnizor – creditul acordat importatorului direct de catre furnizor (la
exporturi cu valoare mica, sau intre parteneri de incredere, cu relatie de lunga durata)
- creditul cumpărător – mult mai folosit, acordat importatorului de catre o bancă
din ţara furnizorului.
- Liniile de credit – forma avansată a creditului-cumpărător: între o banca din ţara
importatorului şi banca furnizorului.

b) asigurarea şi garantarea creditelor de export

Asigurarea se practică la creditul furnizor şi vizează sprijinul băncii furnizorului
care acoperă riscul ca acesta să nu-şi încaseze la scadenţă contravaloarea mărfurilor
vândute.
 Garantarea creditelor de export se practică la creditul cumpărător de catre banca
importatorului care se obligă faţă de banca exportatorului să achite mărfurile în cazul în
care importatorul devine insolvabil.

4) de natură valutară
- primele valutare – prin care exportatorilor li se dă posibilitatea să schimbe
valuta încasată la un curs mai favorabil decat cel oficial – curs cu primă.
- deprecierea monedei naţionale – a fost folosită destul de frecvent pentru că
asigură eficienta imediată. Este controlată (voită) şi temporară – se aplică în genere pe
termen scurt. E destinată pentru creşterea competitivităţii mărfurilor proprii la export
fiindcă ele devin mai ieftine pe pieţele externe. Stimulează exporturile atunci când
scaderea cursului monedei se produce într-un ritm mai accelerat decât scaderea puterii
interne de cumpărare. Are eficienţă numai când cererea pe pieţele externe este elastică la
produsele respective. Ce înseamnă elastică? Să reacţioneze la preţ, să cumpere mai mult
volum odata cu scăderea preturilor.