Baltagul – roman traditonal

de Mihail Sadoveanu

Perioada interbelica este una de mare diversitate la toate nivelurile, fapt vizibil prin coexistenta
unor directii si modele romanesti diferite. Astfel, realismul este reprezentat in opera lui Liviu Rebreanu
sub aspectul unui realism dur, obiectiv, in timp ce George Calinescu opteaza pentru influenta balzaciana,
iar Sadoveanu, pentru realismul cu substrat mitic.
Formula estetica sadoveniana este expresia unei viziuni mitice asupra lumii, in care personajele si
locurile invaluite intr-o aura legendara, mai ales ca nu concretul psihologic, ci omul elementar reprezinta
obiectul analizei sale, dupa cum indreptațit apreciaza Tudor Vianu. Opera sadoveniana surprinde bogatia
sufleteasca şi atitudinea etica exemplara a oamenilor din popor, adesea considerati niste aparitii
elementare.
Publicat in 1930 si asociat cu maturiatatea artistica a autorului, romanul "Baltagul" este un roman
polimorf, deopotriva realist si simbolic. Prezinta trasaturile unei opere realiste si traditionale, avand un
discurs epic linear, axat pe tema calatoriei explorative, care are drept scop cautarea, cunoasterea,
initierea si actul justitiar. In viziunea criticului Nicolae Manolescu, se incadreaza in categoria romanului
doric prin prezentarea monografica a satului modovenesc din zona de munte, deci prin zugravirea unei
lumi arhaice, in care biserica si practicile magice coexistă. De asemenea, apartenenta romanului la
realism se sustine prin perspectiva narativa omniscanta si prin verosimilul evenimentelor relatate.
Tema textului o constituie calatoria pentru descoperirea adevărului, calatorie ce se transforma intr-
un vertabil drum initiatic. Aceasta se armonizeaza cu alte teme specifice lumii sadoveniene: viata
pastorala, comuniunea omului cu natura, mitul, iubirea, familia, moartea.
Titlul este simbolic, pentru ca baltagul are o dubla semnificatie: este atat unealta cu care Nechifor
Lipan este omorât, cat si instrumentul cu care se infaptuieşte actul justițiar.
Naratiunea se face la persoana a treia, iar naratorul omniscient si omniprezent reconstituie in mod
obiectiv, prin tehnica detaliului si a observatiei, lumea satului de munte. Secventele narative sunt legate
prin inlatuire si alternanta.
Timpul actiunii este precizat prin repere temporale de natura religioasa “aproape de Sfantul
Andrei”, iar spatiul ales este satul Magura Tarcaului, zona Dornelor si a Bistritei, dar si zona de campie,
Cristesti, in Balta Jijiei.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este o femeie voluntara, “un exponent al spetei”, in relatie cu
lumea arhaica, dar si o individualitate, prin insusirile sale: “Vitoria pune spirit de vendetta si aplicatie de
detectiv”. Munteanca din Magura Tarcaului este o femeie puternica, hotarata, curajoasa. Inteligenta
nativa si stapanirea de sine sunt evidentiate pe drum, dar mai ales la parastas, cand îi demasca pe
ucigasi. Apartinand lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul traditiilor si este
refractara la noutatile civilizatiei “In tren esti olog, mut si chior”. Ca mama, ii interzice Minodorei sa se
indeparteze de traditie si contribuie prin calatorie la maturizarea lui Gheorghita.
Portretul fizic releva frumusetea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: “Nu mai era
tanara, dar avea o frumuseta neobisnuita in privire”;”ochii ei căprii în care se răsfrângea lumina castanie
a părului.”
Portretul sau moral reiese atat direct, cat si indirect, din fapte, gesturi, limbaj, atitudine. Este un tip
complex de feminitate, deoarce in ea coexista spiritul practic: vinde produse pentru a face rost de bani
in vederea calatoriei, face ordine in gospodarie, lasandu-l pe argatul Mitrea sa aiba grija de casa, iar pe
Minodora o duce la manastire.
 Este o buna pastratoare a traditiilor, trasatura ce reiese atat in scena nuntii unde inchina un pahar
de vin in cinstea mirilor, cat si in cea a botezului, unde ofera bani copilului.
Portretul fizic al lui Gheorghita oglindeste caracteristicile vârstei: “începea să-i înfiereze
mustăcioara”, dar și trăsături care îl individualizează. Flăcăul este “mândru și voinic”, după cum remarcă
Vitoria, are ochii căprui și frumoși ai mamei sale, era sprâncenat. Descrierea vestimentației și notarea
gestului semnificativ întregesc portretul exterior al băiatului, fudul, cu bundița lui înflorită, cu chimirul
nou în care iși cufunda palmele ca tatăl său pe care îl considera un model pentru meseria sa și pentru
viața.
Relatia dintrei cei doi este pusa in evidenta imediat dupa ce Gheorghita revine acasa, la cererea
mamei sale. Traseul parcurs de cei doi poate fi asimilat cu cel al parcurgerii unui labirint geografic si
spiritual. Respectand datinile si traditiile populare si religioase, Vitoria porneste la drum cu hotararea de
a dezlega misterul mortii sotului ei, trupul acestuia fiind gasit intr-o rapa.
O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea care deschide
” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu).
Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă
și-un câne…” Începutul tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la
cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. ”Suntem în
Dacia…, ca punct de plecare.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet
feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o
vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică
pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe
Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu
acesta.
In concluzie, Mihail Sadoveanu pledeaza hotarat pentru apararea virtutilor, traditiilor si obiceiurilor
poporului roman, aducand in prim-plan conditia femeii de la munte, fire credicioasa si justitiara,
respectand cu sfintenie datinile stravechi.