FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

04.10.22
Cum se face evaluarea:

18 întrebări = 9 arhitectura europeană

= 9 arhitectura românească

Grecia antică

Periodizare:
• Perioadă homerică (secolul XIV – VIII î. Hr.) - perioadă
• Perioadă arhaică (până în anul 450 î. Hr. – Războaiele medice)
• Perioadă clasică – Atena devine centrul (până în 323 î. Hr. - Moartea lui A. Macedon)
• Perioadă elenistică (până la cucerirea Greciei de către romani)

Geneza civilizației grecești se petrece în zona mării Egee sau Adriatice. Este o civlizație care
are o principală legătură cu apa rezultând în numeroase contacte cu civilizații vecine ce au caracter
comercial dar apar și conflicte militare (unele soldate cu succese, altele care au dus la dispariții
anumitor grupuri)

Prima civilizație prehelenică este cea mionică (actuala insulă Creta – Cnossos). Se bazează
pe o deschidere către cadrul natural, către mediu, neînchistată de fortificații. Caracteristica această
este preluată mai târziu de greci.

Principale caracteristici:
• Palatul princiar – urmărește juxtapunerea unor volume cu dimensiuni similare
(încăperi nu foarte dezvoltate, fără principii arhitecturale)
1. Curți interioare
Legătura dintre interior și exterior prin volume simple este o caracteristică a mionicilor.
Un element distinctiv cu puternic caracter religios este teatrul, separat de clădirea principală,
amplasate în cadrul natural, venerând un arbore, izvor, stâncă etc. (contribuie la mitologie)
Camere importante:
• Sala tronului (desene cu trimitere la mare – element defensiv având în vedere lipsa
fortificațiilor, prezent în mentalitatea greacă, trimitere la jocuri (exemplu taurul))

Epoca miceniană (secolul XVI – XI î. Hr.)

Micenienii distrug și cuceresc zona Cretei, civilizația mionică. Sunt triburi războinice, cu o
agresivitate deosebită care ajung să-și diminueze importanța ca urmare a unor invazii ale triburilor
doriene (cunoscători ai fierului – avantaj care i-a făcut să domine următoarele secole).

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Mionienii se refugiază pe litoralul Asiei mici care, sub influența civilizațiilor din zonă
generează repere diferite față de zona continentală a Greciei.

Principale caracteristici:
• Cetățile – se pune accentul pe fortificații care funcționează similar cu cele din Evul
Mediu, unde locuiește o castă războinică, în cazul pericolelor populația putând să se
refugieze înăuntrul ei.

• Palatul princiar este integrat în structura cetății.

Fortificațiile urmăresc formele terenului, neavând o formă predefinită. Celelalte
elemente (garnizoana etc) funcționează pe același principiu.

• Zidurile sunt masive (ciclopiene) formate din blocuri regulate de piatră – o greutate
de 2-5 tone. Accesul în interior (cea mai sensibilă zonă) este protejat de elemente de
securitate suplimentară.

dromos = coridor descoperit care generează un ax ce trebuie parcurs, forțând atacatorii într-
un spațiu îngust, nepermițându-le să se desfășoare
lintou = element orizontal de piatră susținut de piloni vertical
asiză = element dispus într-un rând (ex. un rând de cărămidă/blocuri de piatră etc.)
megaron = tip de construcție găsită în diverse zone (Europa, Asia etc.) care are o alcătuire
simplă: propilon, vestibul, megaronul propriu zis (vatra cu focul aflată sub o
deschidere în acoperiș)
fresce = suprafețe parietale pictate într-o tehnică particulară (un strat grosier – arricio -
urmat de un strat subțire numit intonaco, neuscat, peste care se pictează rezultând
într-o conservare care ține mii de ani)
polis = termen ce depășește limitele unui oraș, zonă unită de obiceiuri, tradiții, limbă etc.
buleu = senat
propilon = intrarea în oraș
calea sacră = traseu care face legătura cu sanctuare, traversând agora și pătrunzând
acropola, traseu pe care se desfășoară procesiunile panatenaice
stoa = spații acoperite destinate activităților civice și comerciale
temenos = zona sacră a sanctuarului cu deosebită importanță datorită obiectelor amplaste,
toate elementele construite rămânând acolo
propilee = intrare în acropolă caracterizate de coloane ionice
casetoane = elemente orizonatale așezate deasupra grinzilor suportate de coloane
antablament = ce se află deasupra coloanelor
entasis = îngroșare a coloanei menită să corecteze dpdv optic structura

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

Elementele ale acropolei Atenei:

cariatide = elemente de sprijin izolate care înlocuiesc de fapt coloanele (ex. Tinere fecioare
sculptate și poziționate vertical)
propilee = zona accesului (avanpoartă)

Cercul mormintelor – morminte inițial aflate în exteriorul cetăților, fiind asimilate după
extinderea localității – dedicate războinicilor/persoanelor importante ale cetăților.

Programul funerar: un dromos ce ajunge în interiorul unei coline artificiale, în interiorul

căreia se realizează o zonă circulară destinată cultului efectiv acoperită cu o boltă falsă (blocurile
din care este zidită nu sunt radiale). Perpendicular pe axul longitudinal al dromosului este camera
mormântului.

Din orașe importante ale greciei se desprind coloniști care întemeiază pe malul mării
Egee/Negre într-un mod nonagresiv, formând polisuri. Componenta urbanistică a așezărilor se
bazează pe principiul de egalitate.
Prin secolul VIII – VI î. Hr. se petrec aceste colonizări. Există și astăzi o sumă de colonii,
inclusiv pe teritoriul Dobrogei – Histria, Tomis, Calatis, Argamum.

Paestum – oraș în zona SV al peninsulei italice, un teritoriu bine delimitat de ziduri, cu

tramă stradală în formă de șah fără ierarhizare (fără străzi secundare). În zona centrală se găsesc cel
puțin 2 elemente esențiale pentru orașul grec: agora (piață civică, activități comerciale și
componentă religioasă) și acropolă (sanctuar, principala componentă religioasă).
Pe lângă acest binom, portul este un element cheie al orașului grec. Prin intermediul acestuia
se realizează schimburi comerciale, politice, militare.
În afară de Paestum, alte orașe sunt Milet și Priene (Turcia), orașe clădite pe principiul lui
Hippodamus din Milet. Locuințele cetățenilor sunt distribuite în mod egal, reprezentativ pentru
democrațai greacă. Trama carteziană ignoră terenul accidentat, făcând anume zone greu accesibile.
Agorele reprezintă un fel de bursă, cu tranzacții comerciale de mare însemnătate, fără a fi
neapărat o piață propriu-zisă.
Legătura dintre port și oraș este protejată prin intermediul „zidurilor lungi”.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

În zilele de astăzi, agora constă în suprapunerea a zeci de secole care au contribuit de-a
lungul istoriei la dezvoltarea sa, adaugându-se noi funcțiuni sau noi clădiri publice.
Cel mai important templu din acropole: cel dedicat Atenei. Altele: templul lui Poseidon,
Nike.
Templul grec nu este destinat publicului larg, fiind o reprezentare a zeității. Statuia zeității
este amplastă în centrul acropolei, nevizibilă majorității orașului.
Acropola se află într-o permanentă restaurare începând cu secolul XIX, având numeroase
distrugeri de-a lungul istoriei.

Cele 3 ordine: doric (Grecia continentală), ionic (malul vestic al litoralului, Turcia), corintic
(perioada elenistică, sfârșitul perioadei clasice).
În perioada lui Pericle acropola Atenei este refăcută, sub impunerea conflictului cu Persia ce
rezultă în distrugerea Atenei).

Parthenonul:
• pronaos (intrare)
• opisthodomosul (opus pronaosului)
• cela (unde este adăpostită statuia zeiței Atena) = centru
• colonada exterioară = pteromă (element ce înconjoară cela)
• colonada interioară (menită să atragă atenția asupra statuii)

*Parthenonul este în principiu un templu doric, octostil (8 coloane). În interior însă,

datorită existenței colonadei interioare, există stilul ionic.
• stereobatul (fundația)
• crepidoma (cele trei trepte cu ultima treaptă = stilobat)
• ortostat (platformă pe care stau zidurile)
• casetoane
• grinzi
• căpriori
• cornișă

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

Încercarea de a elimina deformări ale perspectivei apare pentru prima oară la Parthenon.
Aceasta vizează poziționarea înclinată a coloanelor ce se intersectează într-o zonă superioară. Toată
crepidoma și antablamentul au o suprafață curbă.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

11.10.22
Înălțimea la care este așezată acropola conferă o permanentă legătură între cetățeni și
principala legătură religioasă. Calea sacră face diferența între componenta profană și cea religioasă
a orașului.
Erehteionul este particular prin dedicarea acestuia către 2 zeități: Atena și Poseidon, zeitățile
ce au luptat pentru supremația Atenei, învingătoarea fiind purtătoarea numelui orașului. Partea de
templu dedicată Atenei este în partea estică iar cea a lui Poseidon este dispus către nord.
Alte obiective ale templului ce țin de legendă este urma de trident al lui Poseidon și măslinul
pe care Atena l-a oferit cetățenilor greci.
În imaginea dinspre SV se observă zona corticului dedicat lui Poseidon și corticul
cariatidelor. Forma specială poate fi și rezultatul adaptării acestei construcții la relieful accidentat
care a impus o altă configurare a templului.

Templul este în principal ionic.

Ordinul corintic diferă de cel ionic prin forma capitelului. Ordinul dorintic este mai robust.
În imaginea dinspre E se observă calea prin care preoții pot ajunge în cela (spațiul sacru la
care nu au acces credincioșii), zona în care se observă perfect utilizarea ordinului ionic.

Un alt program cu o componentă religioasă important în perioada arhaică și cea elenistică

este teatrul grec. Diferența esențială între cel grec și cel roman este modul în care se raportează față
de natură. Teatrul grec nu neagă existența acesteia, fiind deschis naturii. Teatrul roman se detașează
de mediul înconjurător. Manifestările din teatrul grec sunt prezentate într-un cadru natural.

Teatrul grec este construit într-o vale tocmai

pentru a acomoda cât mai multe persoane.
Câteva caracteristici principale:
• depășește o jumătate dintr-un cerc;
• existența timelor (altar ce se află în
mijlocul orchestrei);
• logeionul;
• scena;

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
• partea destinată publicului = diasoma;

Un alt templu este acela al lui Apolo, amplasat deasemenea într-un cadru natural deosebit, în
localitatea Bassae. În general, templele din Grecia sunt înconjurate de pteromă și generează
imaginea de echivalență a fațadelor. Acest templu aduce o serie de inovații care particularetizează
celelalte temple:
• prezența coloanelor de ordin doric;
• crepidoma (ultima treaptă = stilobat);
• coloanele atașate zidurilor laterale sunt de factură ionică;
• prezența unor deschideri care permit lumina să pătrundă, permițând iluminarea
statuii zeului Apolo;
• o decupare în stilobat prin care se dorește configurarea zonei centrale pentru a sugera
importanța religioasă a acestui spațiu;
• partea superioară conține frize (reprezentări sculpturale pe lungimea arhitravei care
descriu diverse scene de factură mitologică = lupte dintre atenieni și amazoane etc.);
• prezența capitelurilor ce aparțin ordinului corintic (prima apariție)

Templele pot fi împărțite după mai multe criterii. Unul dintre acestea este numărul de
coloane și modul în care este dispusă pteroma
Modul „In antis” presupune continuare coloanelor folosindu-se ziduri laterale (urmează
modelul megaronului).
Modul prostil presupune o singură colonadă pe una dintre fațade.
Amfiprostil presupune existența a două coloane pe fațadele de est și de vest.
Modul peripter presupune existența colonadei exterioare de jur-împrejur a templului.
Modul peripterdipter presupune 2 colonade (prin Asia Mică = influență a civilizațiilor
Orientului Mijlociu, cu tendința de monumentalizare sau de exacerbare a spațiilor este pretutindeni).
Modul pseudoperipter presupune absența elementeleor între celă și rândul de coloane.

Templul lui Apolo are o configurație de tip dipter. Monumentalizarea spațiului presupune
numărul mai mare de trepte ce conduc la zona interioară, fiind de 4 ori mai mare decât Parthenonul.

Toate ordinele presupun raportarea la un modul sau la o relație matematică care stabilește
componentele ansamblului.
Grecia continentală este adeptă ordinului doric. Grecia insulară folosește ordinul ionic.
Ordinul corintic apare ulterior, fiind răspândit în majoritatea lumii civilizate.
Diferențierile se fac astfel:
• ordinul doric nu are niciodată bază; canelurile sunt cu muchii vii; este un ordin
robust; coloana are fus și capitel format cel puțin din abacă și echină;
• canelurile ordinului ionic sunt teșite; este un ordin înalt, subțire, zvelt;
• ordinul corintic se deosebește prin capitel.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

Ordinul doric se diferențiază prin modul în care este realizat capitelul. Cu cât ne aflăm într-o
perioadă mai arhaică, cu atât forma este mai robustă, mai puternică. Trecând spre perioada clasică,
capitelul începe să se alungească, să se dezvolte pe înălțime.
Ordinul doric

Ultima componentă a antablamentului se cheamă cornișă. Acesta este alcătuit din 3 părți:
• arhitravă (grinzi transversale deasupra capitelului)
• friza (ușor identificabilă prin prezența triglifilor și a metopelor (panouri care descriu
scene mitologice))
Acoperișul este compus dintr-un timpan și din acroteră (element decorativ ce se poate
observa și la construcții contemporane).

Canelurile generează o expresie artistică deosebită, soarele generând umbre specifice. Partea
de sus ce sprijină arhitrava se numește abacă, iar forma cu dublă curbură ce face corespondența
dintre coloana propriu-zisă și abacă este echina.

Există formule matematice de calcul pentru componentele ce construiesc templul. Modulul

de la care se pleacă deobicei este diametrul/raza coloanei sau distanța dintre acestea (interaxul) sau
dimensiunea triglifului.
Stabilirea acestor rapoarte fac diferențierea dintre arhitectura clasică greacă și cea romană,
cea ulterioară uitând aceste unități.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

Ordinul ionic

Muchiile coloanelor sunt teșite. Există o bază iar capitelul are o altă configurație,
caracterizat de o sumă de 2 sau 4 volute (când coloana este amplasată pe bolți).
Partea de deasupra este formată din antablament construit dintr-o arhitravă bipartită sau
tripartită, din friză și dintr-o cornișă.
Elementele de detaliu sunt prezente în zona bazei unde apare:
• torus;
• scotie;
Dacă la doric canelurile sunt în număr de 16, la ionic sunt 18-24.
Între cele 2 volute sunt elemente arhitecturale apar ovele și săgețile. Șirul de sub acestea se
numește piruete, formate din sfere mici.
Deasupra este abaca, mult mai decorată, urmată de arhitrava împărțită în fascii. Friza trimite,
folosindu-se de elemente decorative, la mitologie.

Ordinul corintic

Canelurile sunt teșite. Legătura dintre acestea și capitel se face prin intermediul astragalului.
Frunzele de pe capitel sunt de acant. Între elementele utilizate există fleuronul (floare). Pe frunze
sunt prezente detalii precum nervura, lob.

Roma antică

Civilizația etruscă

Perioada de maximă înflorire corespunde secolui VII-VI î. Hr. A avut o puternică influență
asupra civilizației romane. Este o civilizație relativ introvertită ce respinge cadrul natural, opus
felului civilizațiilor greciei antică.

Apare ierarhia tramei stradale, element urbanistic specific. Limitele exterioare sunt definite
pe un traseu pe care preoții civilizației etrusce îl parcurgeau, întregul spațiu fiind sub protecție
divină. Apar 2 axe principale, extremele acestora fiind formate din porți de intrare. La intersecția
celor 2 axe se găsesc elementele principale ale orașului: piață civică, acropolă etc.
Componenta funerară se află dincolo de limitele orașelor.
Foarte multe lucruri nu se cunosc despre această civilizație din cauza suprapunerii acesteia
cu cea romană. Cele mai multe informații au fost extrase din incintele funerare (mormintele de tip
tubulus).

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
O influență foarte mare asupra civilizației romane este consituită de templele cu o
configurație diferită. Modul în care ritualurile se desfășoară este unul static: o mulțime ce privește
spre zona templului, unde preoții desfășoară ritualul religios.
Templul etrusc este împărțit în 2:
• pars-postica ce conține cela tripartită pentru cele 3 divinități;
• pars-antica, destinată ritualului.
Accesul în zona ritualului se face prin intermediul mai multor trepte, conferind
monumentalitate.
În ceea ce privește locuințele, modul în care sunt rezolvate poate să fie dedus din
construcțiile funerare.

Imperiul Roman

Anul întemeierii romei este 753 î. Hr., acesta existând până la dizolvarea din 476 d. Hr.
Există 3 mari perioade ce pot fi analizate:
• perioada monarhică (anul 753 – 509 î. Hr.)
• perioada republicii romane (anul 509 – 31 î. Hr.)
• perioada imperială (anul 31 î. Hr. - 476 d. Hr.)
Perioada imperială este împărțită în 3, conform dinastiilor: Flaviană, Antonină și Severilor.

Orașul Roma este dezvoltat pe un plan spontan, neexistând planificarea unei trame stradale.
Zona centrală este dominată de instituții cu caracteristic administrativ (forul).
Basilica este o construcție cu funcțiune profană unde se desfășoară judecăți sau alte
elemente/manifestări cu caracter civic.
Componenta religioasă nu dispare, încercându-se o continuă aducere a aportului de
dezvoltare a localității.

Fiecare forum al împăraților conțin un templu dedicat anumitei zeități (ex. Forumul lui
Traian direcționează către templul lui Traian, devenit zeu în perceperea proprie dar și a supușilor).

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Caracteristici ale templelor:
• zona celei;
• coloane amplasate perimetral;
• pars-antica, zona destinată ținerii ritualului religios.
Componente specifice:
• podiumul;
*Tot ceea ce presupune finalitate se numește cornișă.
• ortostat;
• asize (șir de cărămizi, blocuri ceramice etc.);
• console (elemente ce susțin arhitrava ușii de intrare);
• antamblament în cadrul căruia se găsește arhitrava împărțită în 3 fascii

Cornișa este complexă. Apar denticulii. Ultima parte a cornișei se numește geison, iar partea
înclinată a timpanului se cheamă sima, în vârf și în laterale fiind acroterele.

18.10.22
În cazul templului lui Mars Ultor (Forul lui Augustus), similitudinile cu templul etrusc sunt
acelea că există un singur spațiu, nefiind împărțit în trei. Așezarea templului de cult se realizează pe
un piedestal, cu o pteromă perimetrala care accentuează formele celei.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
În civilizația romană nu întâlnim doar forme ale templelor care trimit la organizare
carteziană, ci și forme circulare. Lumea romană este caracterizată de aceste forme care generează o
dinamicitate și conturează un ax vertical de compoziție. Ele vor căpăta o dezvoltare susținută în
perioada târzie a Imperiului Roman, fiind preluate sub alte forme de spațiile de cult religioase din
Imperiul Bizantin.

Un exemplu de templu cu construcție circulară este Templul Vestei.

Cât despre expresia arhitecturală exterioară, modificările sunt date de modele, de formă (de
volum), nu de detalii.

În cazul construcțiilor cu ax vertical de compoziție (cu o cupolă sau alt element de

acoperire), cea mai importantă este Pantheonul, templul dedicat tuturor zeilor. Acesta are numeroase
elemente caracteristici distinctive: o cupolă care are 43 de m diametru la bază (lucru depășit abia în
secolul al XIX-lea), la care se atașează un portic materilizat printr-o sumă de coloane și exedre,
unde erau poziționate statui.
Spațiul interior este dominat tot de axul vertical, în vârful acestuia aflându-se un oculus,
spațiu ce permite luminii să pătrundă, aducând o notă compozițională suplimentară spațiului
interior.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Basilica

Basilica este o clădire profană unde romanii desfășurau de la activități comerciale la

îndeplinirea unor funcții judecătorești. Este de asemenea influența arhitecturii creștine de mai târziu,
fiind preluată capacitatea de adăpostire a unei mase mare de oameni.
Este compusă dintr-o navă centrală. În stânga și în dreapta acesteia sunt atașate 2 nave mai
mici.
Un exemplu de basilică este Basilica Aemilia din Roma. Caracteristica principală a fațadei
acestei basilici este șirul de arcaturi dispuse pe mai multe niveluri, separate de 2 registre orizontale:
unul aflat între 2 planșeuri și unul în zona cornișei.

Un alt exemplu este Basilica lui Maxențiu și Constantin, unde se observă dispunerea celor 2
nave orizontale. Elemente izolate de sprijin sunt alcătuite din pilaștrii și coloane angajate (părți din
coloane lipite de un zid).

Basilica Maxentius
Basilica Aemilia

Probabil cel mai faimos exemplu este Basilica Sfântului Petru. Atriumul este alcătuit dintr-o
colonadă ce definește un spațiu rectangular, în mijlocul căruia se află o fântână cu rol religios.

Termele

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
O altă construcție profană caracteristică Imperiului Roman sunt termele. Un bun exemplu
sunt Termele lui Caracalla. În cazul ansamblurilor de aceste dimensiuni, de multe ori sunt atașate
construcții adiacente, cum este palestra (programul ce presupune activități sportive de diverse
feluri).
Pentru încălzirea acestor spații și a apei era utilizat un sistem deosebit de ingenios, numit
hipocaust. Într-o zonă anexă a termelor exista un cuptor (sau mai multe) ce încălzeau aerul și apa.

Acest sistem de încălzire avea și rolul de a

încălzi pardoseala ansamblului.
Ingeniozitatea sistemului a fost uitat la puțin
timp după dizolvarea Imperiului Roman, apărând mai
târziu în alte epoci.

Teatrul

Un alt program de o importanță deosebită este teatrul. Spre deosebire de teatrul grec, în
teatrul roman, cadrul natural nu mai este parte din construcția acestuia. Teatrul roman, fiind
deobicei amplasat într-un mediu urban și nu într-o pantă, necesita o închidere totală, ignorând
mediul înconjurător și separându-se total de acesta.
Un exemplu este Teatrul lui Marcellus. Construcția acestuia se întocmește în ordinul doric la
bază, în ordinul ionic la nivelul superior și în ordinul corintic pentru tot ce ține de acoperiș și
decorațiuni.

Amfiteatrul

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Cel mai cunoscut este amfiteatrul din dinastia Flavilor: Colosseumul. Aici spectacole de
diverse feluri își găsesc desfășurarea. Cu o formă eliptică, dimensiunile acestei construcții sunt
undeva la 190 m pe raza lungă și 155 m pe cea scurtă, cu o înălțime de aproximativ 50 m.
Pe lângă clădirea principală, Colosseumul conținea și subsoluri destinate logisticii
spectacolelor, având chiar și abilitatea de a inunda arena pentru anumite evenimente.
Printre alte clădiri remarcabile se găsesc arcele de triumf, acestea marcând victorii militare
(de cele mai multe ori) ale împăraților. Un alt exemplu sunt coloanele, reprezentate de cunoscuta
Columna lui Traian.

Locuințele

Acestea au o distribuție funcțională care încearcă să se concentreze în zona interioară,

rupându-se de activitățile desfășurate în spațiul public. Lipsa unei securități dovedite în interiorul
orașelor a determinat un „introvertism” arhitectural.
Toate încăperile sunt desfășurate în jurul unui atrium în centrul căruia se află un bazin numit
fluvium, cu rol de cisternă. Apa din această cisternă era folosită în scopuri casnice, în cazul
excepționale fiind și pentru consum.

Câteva elemente distinctive ale locuințelor romane:

• Vestibulum – intrarea în casă (hol)
• Tablinum – biroul sau camera de zi pentru stăpânul casei

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
• Triclinium – sala de mese (una dintre cele mai decorate camere a casei, având rol de
a impresiona oaspeții)
• Culina – bucătăria

În spatele casei se află o grădină, fie de mici dimensiuni, fie de mare întindere, în funcție de
statutul social al deținătorului.

Tehnici constructive

Romanii erau cunoscuți pentru versalitatea lor de a se adapta la caracteristici sau la

materialele locale.
În ceea ce privește extragerea pietrei din cariere, aceasta se face de la suprafață pentru ca
mai apoi să se orienteze în adâncime. Uneltele utilizate sunt unele primitive (ciocan, târnăcop,
baros, daltă etc.). Transportul pietrelor pe apă sau pe pământ se face cu ajutorul unor dispozitive ce
permiteau mutarea unor blocuri de piatră de dimensiuni remarcabile. Aceste dispozitive sunt
construite sub forma unor macarale cu scripeți (simpli, dubli, tripli).
O altă modalitate de transport și punere în operă a pietrei poartă denumirea de lupă, element
ce leagă funia macaralei de blocul de piatră.

În afară de blocurile de piatră, romanii adesea foloseau și cărămida, în special în realizarea

unor ziduri cu scop defensiv. Cea mai curentă tehnică folosită se numește opus quadratum. Această
tehnică este caracterizată de bucăți de piatră tăiate regulat, iar ca rezolvare constructivă, parametele
(fațadele interioare zidurilor ce au și rol de cofrag) sunt legate prin emplecton (mortar).

Cărămizile romane au de cele mai multe ori formă pătrată, variațile fiind date de zona în
care au fost utilizate. În cazul legiunilor romane, există chiar și un corp legislativ care se ocupă de
această parte.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
O altă tehnică constructivă deosebit de eficientă este aceea a așezării unor asize de cărămizi,
separate prin mortar, tehnică preluată și mai târziu de către Imperiul Bizantin.

Pe lângă aceste elemente continue, există și arcele sau bolțile. Dacă în lumea greacă se
utilizează sistemul trilitic (antablament susținut de 2 coloane), în lumea romană, echivalentul este
arcul.
Bolta cea mai cunoscută este cea cilindrică (arc „mănăstiresc”). Acestea se construia pe un
suport de lemn. În cazul în care acesta nu era ușor de obținut, fiecare asiză cilindrică se sprijinea pe
cea precendentă.
Un alt tip de boltă este bolta cu muchii intrate (în cruce) ce presupune intersecția a doi
cilindrii. Acestea se folosesc atât în perioada Romei antice, cât și în arhitectura Renașterii ori
romanică.

Pe lângă cele două, un alt exemplu important este bolta cu pandantiv. Trecerea de la planul
pătrat la cel circular se face prin intermediul unor pandantivi.

Imperiul Bizantin

Separarea acestuia de cel Roman este direct cauzată de atacurile repetate ale popoarelor
migratoare (huni, ghepizi, slavi) care încercau constant să jefuiască Roma, lăsând imperiul șubred și
instabil.
Acest imperiu este caracterizat de 3 perioade:

• Perioada timpurie (330 – 843 d. Hr.)

• Perioada medie (843 – 1204)
• Perioada târzie (1204 – 1453)
25.10.22

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Pe fațada estică a mănăstirei Moldovița, în partea de jos, se observă pictată scena asedierii
Constantinopolului de către turci.
În momentul în care Imperiul Roman începe să se rupă, apare un transfer de putere către
acest nou oraș, oraș care capătă această dezvoltare mulțumită poziției excepționale pe care o are (la
limita dintre 2 continente). Zona era caracterizată de comerț și de conflictul dintre religia creștină și
cea musulmană.
În cazul orașului Bizantin, există mai multe nuclee (oraș policentric). Un nucleu foarte
important este cel care cuprinde piața centrală, respectiv instituțiile cele mai importante (religioase
și ale împăratului). Exista câte o biserică în mijlocul fiecărui cartier.

La nivelul statului Bizantin, există o susținere reciprocă între puterea legislativă/executivă și

biserică, cu scopul de a controla o masă cât mai mare de oameni.
Orașul Constantinopol este caracterizat de aceste centre. Totodată, există centuri de
fortificație: este apărat în 3 laturi de apă. Există zidurile lui Constantin, apoi cele ale lui Teodosie al
II-lea, apărute mai târziu ca urmare a extinderii orașului. Din zona centrală a orașului până la
intrarea în acesta există o stradă principală. De-a-lungul acesteia există mai multe clădiri de mare
importanță: Forul lui Arcadius, Forul lui Constantin, Forul lui Teodosie etc.
În zona centrală a orașului se dezvoltă Palatul regal și biserica, observându-se legătura dintre
cele două chiar și la nivelul funcțiunilor urbane.
Pe lângă strada principală, există o multitudine de străzi secundare care irigă țesutul
orașului, acestea centrându-se spre alte nuclee mai mici ale orașului.
Portul este un element important al orașului ce necesită o apărare suplimentară. La nivelurile
superioare, unde riscul de atacuri este diminuat, există succesiuni de logii.
Construcțiile bizantine se așează în spațiile fostelor orașe grecești, existând o continuitate ce
face o permanentă înlocuire a construcțiilor vechi. Cu toate acestea, principiile domusului roman se
regăsesc și în arhitectura civilă din imperiul bizantin.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
În ceea ce privește funcțiunea religioasă, în perioada timpurie, aproape preponderent, există
tipul bazilical.
Un exemplu din Bizanț, în partea nordică a acestuia, este biserica Sfântului Ioan Studion.
Biserică realizată în secolul V, cu un nartex în partea de est, o navă centrală unde se desfășoară
întregul cult. În axul de simetrie al bisericii, în celălalt capăt, se află altarul cu formă hexagonală. În
părțile navei centrale se află nave colaterale. Distingerea celor două se realizează prin folosirea unor
șiruri de stâlpi.
Un alt exemplu este biserica Sfântului Dumitru, unde spațiul este extins, oferind o notă
particulară acestui edificiu. Șirurile de stâlpi realizează atât separarea dintre primul rând de
colaterale și nava centrală, cât și între cele două rânduri de colaterale ce realizează extinderea.

Intrarea este caracterizată de o zidărie specifică Bizanțului, în care asizele de cărămidă sunt
alternate cu moloane de piatră sau panouri din tencuială.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
În ceea ce privește modul în care este perceput spațiul interior, putem menționa varianta
acoperirii cu planșee sau cu grinzi de lemn, care sprijină pe partea superiară a navelor, fie cea
centrală, fie cea colaterală. În ax se află altarul, care, în perioada timpurie, participă la spațiul de
cult. Se observă, de asemenea, utilizarea mozaicului, în alternanță cu efectele pe care lumina filtrată
o are în interiorul bisericii. Acestea contribuie la conturarea unui spațiu mistic.
Forme ale arhitecturii religioase pe care le are Imperiul Bizantin apar și în România,
materializându-se în așezările romane întemeiate în jurul anului 1000 în Dobrogea.
Dacă zona apusului insistă pe tipul bazilical, sub diverse forme și cu diverse tehnici
constructive, zona Bizanțului urmărește o predilecție către tipurile spațiale cu ax vertical de
compoziție care rezultă din utilizarea unor tipuri diferite de susținere a zonei centrale, zonă ce poate
fi acoperită cu o calotă sferică sau cu o tură. Prezența acestora se poate înscrie într-o teologie care
afirmă că biserica este reprezentarea cerului pe Pământ.

Catedrala Sfintei Sofia

Catedrala Sfintei Sofia este un vârf al arhitecturii bizantine. Un tip spațial planimetric, face
tranziția între sistemul bazilical și bisericile de tip central. Este o structură ce se dezvoltă în jurul
unui ax vertical de compoziție. Zona centrală este amplă, dominată de un dom transformat într-o
cupolă. Cele 4 axide generează o extensie a zonei principale. Zonele colaterale sunt mai puțin
importante, fiind locul în care masa de credincioși putea să asiste la slujbă.
Această idee a bolții cerești proiectată într-un spațiu interior este potențată prin utilizarea
unor ferestre amplasate la baza cupolei, generând o imagine spectaculoasă care a impresionat de-a-
lungul timpului numeroși călători ce au ajuns să viziteze acest loc.
Biserica a fost martoră la numeroase evenimente. Cupola a fost prăbușită la începutul vieții
sale și au avut loc distrugeri provocate de armate invadatoare (cruciații din 1204, musulmanii în
1453).

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Biserica Sfinții Sergiu și Bachus este construită de aceeași arhitecți care au realizat Sfânta
Sofia. Aceasta are un spațiu care anunță intrarea în nartex în partea de vest. În ceea ce privește
exteriorul, acesta se raportează la aceleași tipare ale lumii Bizantine: alternanța dintre asize de
cărămidă și mortar. Dimensiunea mare a stratului de mortar conduce la o acțiune simultană a
emplectonului din mijlocul zidului și a parametelor laterale. În interiorul zidurilor sunt îngropate
bârne din lemn pentru a aduce un plus în cazul existenței unor forțe dinamice.
Constructorii bizantini au abilitatea de a realiza trecerea de la un plan circular la un plan
pătrat. Această trecere se face prin intermediul unor pandantivi (triunghiuri sfericre/conice). Aceștia
generează imagini constante, deobicei fiind plasați cei 4 evangheliști: Ioan, Marcu, Luca, Matei,
fiecare reprezentând câte un animal.
Stâlpii se încheie cu un capitel bizantin. Decorarea acestor capiteluri nu mai urmează
regulile celor greci, fiind reinterpretate dar, totuși, păstrând anumite aspecte caracteristice ordinului
corintic.
Separarea credincioșilor față de altar s-a realizat treptat: dacă în perioada timpurie, separarea
se realiza doar printr-un grilaj, în perioada târzie este plasată o catapeteasmă (un iconostat), blocând
complet vederea masei credincioase către altar.

Bizanțul nu se manifestă doar în zona Constantinopolului. În zona din N Italiei există

împărați romani sau barbari care sunt susținuți de Imperiul Bizantin. Această zonă utilizează
aproape permanent modelul bazilicii Sfântului Petru. Axul longitutinal al bisericii susținuit de
colonade și arcaturi, arhitrave ce prezintă scene religioase TERMINĂ DRQ IDEEA DACĂ ÎNCEPI
UNA SMR MAMA
Interepretările capitelului corintic se manifestă prin păstrarea frunzelor de acant și prin
adăugarea unei abaci a capitelului care are total alte proporții, marcată de semnul crucii.
În ceea ce privește construcțiile cu forme circulare, un exemplu este Biserica Santa
Constanza. Sursele de inspirație sunt cele romane (templul Nervei Medica etc.).

01.11.22

Curente arhitecturale
Perioada preromanică (anul 700 – 1000 d.Hr.) pune bazele curentului romanic,
manifestându-se printr-o exacerbare a componentelor structurale: ziduri deosebit de masive, cu
goluri mici.
O începere a manifestărilor a stilului romanic apar la începutul secolului al XI-lea (anul
1150). Stilul gotic continuă în anumite privințe stilul romanic, dar se diferențiază printr-o
raționalitate a structurii și o concentrare a eforturilor pe direcții bine definite care generează o
dematerializare a zidurilor: o lumină mult mai puternică ce ajunge în interiorul spațiului edificat,

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
caracteristicile acestui spațiu fiind mult mai puternice și într-o relație cu teologia momentului. Este
un manifest ce începe în Franța și se extinde în Europa cu o rapitidate crescută, ajungând să devină
un stil caracteristic zonei britanice până la jumătatea secolului al XVI-lea.
După destrămarea Imperiului Roman (mijlocul secolului al V-lea), triburi sau popoare venite
din Estul Îndepărtat ajung să tranziteze Europa, să se așeze în zona vestică și împreună cu populația
băștinașă, să stabilească noi state: francii, germanii.
Este o perioadă de stabilitate economică. Cu toate că conflictele nu mai au dimensiunea de
altă dată, nu trebuie omisă prezența și permanenta ofensivă a musulmanilor din zona Califatului De
Cordova (peninsula Iberică actuală), dar și conflictele regionale din zona centrală. Ăn general
societatea în acest început de mileniu este una gregară, consitutită în jurul binomului vasal senior,
fiecare dintre ei având responsabilități: seniorul – de apărare, vasalul – de a se supune seniorului și
de a participa la campanii.
Relația de vasalitate se manifestă de la rege, aflat în vârful piramidei către baza acesteia,
susținută de nobili importanți ori decăzuți.
Această prezență a nobilului în mijlocul unui vast teritoriu presupune măsuri de apărare a
terenului pe care îl are în stăpânire. Între manifestările specifice începutului de secol, mai trebuie
menționate:
- frecvente conflicte, în principal care au ca centru încercarea de recâștigare a teritoriilor
sfinte (cruciadele = deplasarea unor forțe din zona occidentului către locuri sfinte)
Cruciadele au adus și beneficii precum transferul de cultură dintre orient și occident ori
aducerea pelerinajelor în 2 sensuri: Europa Centrală către teritoriile sfinte și dintre zona Franței
către zona vestică a peninsulei Iberice (Regatul Granadei, Leonului).
Prezența călugărilor, a unor permanenți pelerini au condus la distribuirea unor cunoștințe
unui teritoriu mult mai vast, atât constructive cât și teologice.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Există și o componentă economică. Veniturile contribuie la dezvoltarea arhitecturii din zona
Europei Vestice. În legătură cu ordinele mănăstirești (benedictieni, cistercieni, dominicani).
Războaiele sunt unele frecvente, rezultând în dezvoltarea arhitecturii de apărare. Aceasta se
manifestă la nivelul orașelor: există orașe fortificate (citadele, cetăți, garnizoane, castele). Acestea
sunt poziționate în zone care pot controla trasee comerciale și totodată în zone care reprezintă
obiective strategice pentru diverse localități.

Crac des Chevaliers, Siria

Circularitatea cetății elimină existența unghiurilor moarte. De asemenea, apare cel mai solid
turn deasupra intrării. Cu toate acestea, marea majoritate a cetăților au fost cucerite.
Turnurile sunt poziționate des, în funcție de teren, crescând distanța dintre cota de călcare și
coronamentul zidurilor.
În interiorul cetății, trebuie menționată existența unei capele, a unei case a comandantului
dar și baracamentele trupei. Pot exista adăposturi pentru animale, provizii, dar și o fântână.

Caracteristici ale fortificațiilor

În perioada începutul secolului al XI-lea, până la mijlocul secolului al XV-lea, principiul este
cel al unor ziduri cât mai înalte, astfel încât accesul asediatorilor să fie cât mai dificil: există șanțuri
de apărare, ziduri solide și înalte. Acest principiu este abandonat după apariția artileriei grele,
fortificațiile diminuându-și zidurile și extinzându-se pe o suprafață mai mare.
Zidurile înalte sunt o constantă. Acestea generează o presiune din punct de vedere structural,
fiind nevoie de contraforturi. La partea superioară, apare crenelul, acesta fiind zona de atac, fiind în
tandem cu merlonul, zona de apărare. Meterezele sunt gurile de tragere, acestea schimbându-și
forma în funcție de armele utilizate (arme cu resort).

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Pe partea interioară a zidului se găsește un drum de strajă acoperit ori descoperit. Acesta se
realizează fie în grosimea zidului, fie în consolă. Leagă turnurile și obiectivele principale dispuse
perimetral cetății.
Zona intrării este zona vulnerabilă a fortificației. Astfel, apar capcane ori șanțuri
suplimentare de apărare, toate având scopul de îngreunare a atacatorilor. Cea mai eficientă metodă
este totuși existența unui pod mobil, care se retrage în momentul unui asediu. Acesta este completat
de hersă, dispozitiv culisant.
Abațiile stabilesc un prototip al mănăstirilor. Toate aceste construcții au funcțiuni și
elemente repetitive, făcându-se diferența prin elemente decorative. Principala componentă este
biserica. Pe lângă aceasta, apar funcțiunile care contribuie la o bună desfășurare a ritualilor.
Biserica era de înălțime foarte mare. Astfel, în partea sudică sunt amplasate elementele
funcționale, tocmai pentru a nu fi umbrite de componenta religioasă de mare înălțime, precum
claustrul (spațiu de meditație destinat călugărilor), reflectoriumul (spațiu comun unde călugării iau
masa împreună, în funcție de ierarhie), claustrul noviciațiilor (spațiu separat începătorilor) și o
latură comună unde sunt amplasate dormitoarele. Apare și sala capitulară, aceasta fiind spațiu de
întâlniri și de luat decizii pentru călugării mănăstirii.
Pe lângă acestea, apare spitalul, separat de restul funcțiilor. Printre alte funcții laice, amintim
grajdul animalelor.

Biserica de pelerinaj are câteva elemente particulare:

• navă principală
• colaterale
• transept
• cor
• deambulator
• capele
• capele radiale

Abația de la Cluny, Franța

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
În ceea ce privește acoperirea spațiilor, apare scheletul pe care se sprijină pânza, distribuind
eforturile către elementele verticale (stâlpi).
Apare portalul, cu denumiri caracteristice:
• montanții laterali (în stânga și în dreapta ușilor de intrare)

• lintou (partea orizontală)

• timpan decorat

• arcaturi

Zidurile masive rezolvă în mod elegant trecerea dintre exterior și interior, pentru a nu crea o
imagine de tunel. Evazarea se realizează dinspre interior spre exterior.
Decorurile lintoului și a timpanului se face cu scene religioase, intermediat prin motivul
viței de vie.
Rozasele sunt ferestrele circulare poziționate pe fațada vestică a edificiilor de cult, cu
vitralii, introducând o lumină particulară în nava centrală. Ferestrele pot fi monofore (dintr-un
singur element), bifore.
Capitelurile sunt de forme diferite, plecând de la geometrii simple, în general preferate de
ordinul cistercian, cunoscut prin forme raționale, și ajungând până la capiteluri inspirate de ordinul
vegetal sau animal. Toate canoanele din perioada greacă sau romană sunt abandonate în avantajul
capitelurilor cu scene biblice.

Arhitectura gotică
Apariția acesteia se realizează în jurul anului 1150, la Saint-Denis.
Compoziția exterioară a volumelor se află în relație de
interdependență cu spațiile interioare. Fiecare componentă spațială regăsită
la nivelul interiorului are un corespondent vizibil în tratarea exteriorului.
Fiecare componentă majoră se subordonează ansamblului și îl
determină pe acesta, neputând exista o separare, ansamblu – detaliu.
Zona estică beneficiază de o tratare ce donetă preocupări particulare
impuse de importanța atribuită părții răsăritene (transept, altar,
deambulatoriu, capele radiale).
În ceea ce privește componenta structurală, există o detașare.
Elementul structural principal este culeea, pilele legându-se de aceasta prin
arce butante.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

08.11.22

Renascentismul
Sunt 2 secvențe ce marchează începuturile curentului.
Apariția acestuia este rezultatul unor probleme sociale, unor transferuri de idei și a unor
politic adminsitrative. Harta Europei prezintă 2 tendințe: unificatoare, sub sceptrul monarhiei
(Franței, Spaniei, Austriei/ Austro-Ungariei, Sultanatului Otoman) și democrate (țările mici din
Peninsula Italică și centrul Europei).
Dualitatea forțelor (monarhia și orașele cetăți) aduce un beneficiu cultural care este susținut
în occident inclusiv de învățați greci ce ajung să se strămute împreună cu manuscrise sau cunoștințe
ale perioadei antice din zone cucerite de otomani.
Descoperirile de la începutul secolului al XV-lea duc la un transfer atât comercial, cât și
cultural. Drumul mătăsii este înlocuit, ducând la o bonus de putere al țărilor precum Anglia, Franța
etc.
O bunăstare financiară conduce și la o dezvoltare a culturii. Aceasta e susținută și de apariția
tiparului, a bibliei tipărite.
Martin Luther reformează biserica catolică, ideile lui fiind răspândite ușor și generând o
reacție din partea bisericii catolice, cu implicații multiple atât la nivel european cât și mondial.
În partea sudică, Imperiul Otoman își extinde granițele, cucerind Peninsula Balcanică,
ajungând la un secol mai târziu să includă și părți din zona Europei centrală.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

en
weg
Zweden Rusland

r
Noo
Un Lijflandse
ie va n Confederatie

d
Ka

an
lma

tl
r

ho
Denemarken

Sc
Litouwen

Bou anden
Ned
Engeland

Du
rgon
Polen

erl

it s
disc
im
Kr

eR
Bohemen de
he
v an

ijk
at
na
Ka
Hongarije Moldavië
Frankrijk Zwitser-
land
Walachije
Sa

Ve
Mi
v

ne
oy

ti
la

ë
e
an
Genua

ce
t
Navarra
ren ta a
Flo na
eS

ie Ottomaanse Rijk
Aragon S
al

lijk

Na
Castilië
g

pe
r ke
Portu

ls
Ke

Sicilië

Accentul se pune pe redescoperirea textelor antice, abandonându-se tradițiile romanice sau

gotice din perioada respectivă, ajungându-se la noi forme arhitecturale.
Un prim exemplu este orașul Florența, unde se întemeiează biserica Santa Maria del Flore, o
primă construcție renascentistă și ultima structură gotică. Aceasta are să rămână nefinalizată până la
începutul secolului al XV-lea, luând aproape 100 de ani pentru terminarea ei.

Un alt exemplu este Santissima Annunziata.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

Simetria, ritmul sunt principii compoziționale utilizate aproape permanent în renaștere,

întreaga structură dezvoltându-se în jurul unei curți interioare, cu o latură deschisă spre piața
Santissima Annunziata. Curtea este tratată simetric, cu o zonă centrală marcată.
Un alt exemplu este Biserica Santa Maria Novelle, realizată de Leon Battista Albertti,
teoretician al epocii care scrie un tratat de arhitectură folosindu-se de învățămintele lui Vetruviu.
Acest tratat pune fundamentele teoretice ale curentului renascentist pe care alți arhitecți în perioada
clasică îl vor urma. Fațata vestică reușește să unească zona centrală a navei și a colateralelor prin
intermediul a 2 volute.
Pe lângă acest program religios, apare și programul rezidențial, program ce se manifestă la
nivelul palatelor nobiliare. Unul dintre exemplele clasice ale acestui program se află în Florența:
Palatul Medici. Structurarea pe mai multe niveluri, utilizarea unor elemente arhitecturale astfel încât
să fie configurată sau să fie subliniată componenta statică a arhitecturii. Imaginea de stabilitate este
rezultatelor utilizării unor niveluri orizontale și a cornișei puternice.
Paramentul este brut, tratrat mult mai puternic la nivelul parterului, scăzând din
caracteristica robustă odată cu nivelul. Parterul oferă o retragere de la spațiul public. Etajul 1 este
etajul de reprezentare, principiu prezent și în arhitectura rezidențială a secolelor următoare. Etajul 2
este destinat locuirii propriu-zise.
Perioada de început a renașterii corespunde sfârșitul secolului al XV-lea, cu o definire mult
mai consistentă la sfârșitul acestuia.
În ceea ce privește rezolvarea spațiilor interioare, prezența unei curți centrale este unul dintre
elementele des întâlnite.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Un alt exemplu remarcabil în ceea ce privește începutul programului rezidențial este Palatul
Strozii: un parter opac, ferestre bifore (sau trifore), utilizarea corticului ca element definitoriu al
arhitecturii, o structură simetrică față de un ax.

Programul rezidențial poate continua cu Palatul Farnesse, reședință a Papei Paul, ale
comanditarului. Elementele orizontale își mențin continuitatea. În ceea ce privește componenta
spațiului interior, apare din nou curtea corticată, cu arce ce descarcă pe pile și coloane angajate,
nefiind direct pe coloane. Continuitatea decorativă este manifestată între interior și exterior.

Renașterea târzie, denumită manierism. Acest termen avea caracter peiorativ în prima fază,
încercând să sublinieze dorința unor artiști de a copia ideile renascentiste, fără a avea în vedere
adevăratul sens al acesteia. Apare ideea de dinamism, idee dezvoltată de curentul baroc, acesta fiind
o continuare a renașterii.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
A doua jumătate a secolului al XVI-lea este caracterizată de o abordare ce se raportează la
exterior. Arhitectura paladiană este preluată ulterior în zona insulară a Europei (Marea Britanie) pe
o perioadă lungă de timp. La Veneția există Palatul Valmarna, realizat de Andreea Paladio în 1566.
Este folosit ordinul colosal, ordin care se desfășoară pe mai multe niveluri. Nu mai există profilurile
orizontale ce marchează nivelurile. Accentul cade pe verticalitatea obținută prin existența
coloanelor.

Răspândirea curentului este o urmare a mai multor conflicte militare, printre care războaiele
italiene (prima jumătate a secolului al XVI-lea). Acțiunile ale contrareformei bisericii catolice prin
care se încearcă să se oprească răspândirea teoriilor lui M. L. King conduc la un exod al artiștilor
din N Italiei, biserica încercând să estompeze ideea de individ, înlocuită cu ideea de grup.
În acest context, Castelul de la Chambord reprezintă un prim pas în definirea curentului
clasic din Franța, manifestat în 2 mari perioade. Elementele arhitecturale și compoziționale conduc
la definirea unui curent cu elemente particulare specifice statului francez.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

Structura medievală, de factură gotică a palatelor și castelelor franceze se păstrează, fiind

subliniată de volume masive, de acoperișuri înalte. Elementele defensive încep să dispară,
nemaiexistând un pericol extern. Domenico de Cortona inițiază intervenții asupra acestui castel, în
faza finală intervenind și Leonardo Da Vinci care va opera modificări în ceea ce privește câteva
elemente compoziționale, cea mai importantă fiind scara elicoidală în 2 direcții aflată la intersecția
dintre axele de simetrie.

Prezența arhitecților italieni în zona sudică a Franței conduce la definirea unor noi
compoziții arhitecturale ce fondează un nou curent.

Barocul
Există continuitate între renaștere și baroc, fiind considerat de unii drept o etapă târzie a
renascentismului. În ceea ce privește contextul politic al acestui secol (secolul XVIII), apariția

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Rusiei în zona estică conturează un nou pol de putere, toate acestea opunându-se Imperiului
Otoman, aflându-se într-un continuu declin (bolnavul Europei).
Numeroase războaie se petrec între Imperiul Austriac și Rusia în secolul al XVIX-lea,
războaie ce conduc la un degres. Războaiele sunt purtate în peninsula balcanică, inclusiv în
teritoriul României de astăzi.
Continuă existența între cele 2 puteri: puterea laică și puterea clerului. Apariția reformei lui
Martin Luther (cele 98 de teze) duce la o opoziție a bisericii catolice față de cezură, fiind
manifestată printr-un nou curent religios denumit contrareformă. Dacă renașterea este susținută de
biserică în primă fază, ulterior, biserica renegă acest suport pe care îl oferă curentului renascentist,
concentrându-se asupra altor expresii arhitecturale.
Această nouă expresie caracterizată printr-o opulență decorativă este curentul baroc.
Zona central europeană și peninsula italică rămân într-o zonă fragmentată, neexistând o
unitate statală, lucru manifestat și în arhitectură: zona germanică rămâne influențată de Martin
Luther, iar zona monarhiilor de bisericile catolice.
În acest nou context, barocul imprimă câteva principii diferite de cele ale renașterii, în care
prezența dinamismului este constantă.
În ceea ce privește componenta arhitecturală, putem menționa utilizarea liniilor curbe și
contracurbe pentru a creea o fluiditate a formelor și a spațiior.
Câteva caracteristici:
- folosirea cu predilecție a materialelor contrastante, a picturilor (picturi care au culori vii,
foarte puternice);
- utilizarea perspectivelor false (pentru a corecta deficiențe date de perspective ascendete ale
suprafețelor curbe);
- folosirea apei și a luminii în discursul arhitectural;
- utilizarea sculpturilor în sensul creșterii spectaculozității spațiului;
- folosirea unor coloane torsionate etc.
Un prim exemplu se referă la arhitectura catedralei Sf. Petru din Roma, un exemplu conturat
în perioada renașterii când vechea bazilică este înlocuită. Există refaceri succesive ale fațadelor,
începute în perioada renașterii sub proiectul lui Michelangelo și terminate de Carlo Maderna, cu
numeroase comenzi formulate de papalitate, acesta din urmă reconfigurând fațata vestică care
primește o succesiune de elemente decorative.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

O intervenție semnificativă este amenajarea din fața catedralei, proiectul fiind al lui Gian
Lorenzo Bernini.

Se observă forma elipsoidală a pieței care deschide un spațiu de reuniune a credincioșilor în

fața bisericii.
O altă biserică, tot din Roma, este biserica San Carlo alle Quatro Fontane, realizată de
Francesco Borromini. Deși o biserică de mici dimensiuni, reprezintă un cap de serie prin includerea
unui număr mare de principii care se raportează la acest baroc.
Aceasta este o juxtapunere de spații care pleacă tot de la forme curbe, fiind o încercare de
unificare a întregului spațiu, aceasta fiind un element cheie al barocului, unificare susținută de
volume, de componentele decorative, dar și de utilizarea aceluiași limbaj decorativ atât la interior,
cât și la exterior.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
.

Palatul Barberini, realizat de către Francesco Borromini, Caro Maderna și Gian Lorenzo
Bernini, are o structură care se raportează la principiile renașterii, cu un parter destinat circulațiilor.
Ultimul nivel este caracterizat de o sumă de arce care sunt rezolvate în perspectivă tocmai pentru a
accentua monumentalitatea lor. Elementele coloanelor angajate au stiluri diferite, pe mai multe
niveluri, de la parter (doricul – toscan) până la ultimul etaj (corintic).
Trebuie remarcată o recompunere a planului, diferit de perioada renașterii, eliminând curtea
interioară care genera o închidere față de exterior. Planurile devin compacte, generându-se curți și
axe de compoziție ce au pe direcția principală curtea respectivă (accesul).
Planul are forma de H, cu toate că majoritatea palatelor din perioada respectivă urmăreau
forma literei U.
Zona intrării este caracterizată de dubla scară elicoidală și de deschiderea către grădină prin
suprapunerea planurilor, definite de cele 3 rânduri de coloane.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX

Neoclasicul
Schimbarea de gândire se petrece ca urmare unor discursuri teoretice, susținute de statul
francez și italian. Un prim demers este tratatul lui Antoine Desgodetz, ce pune în discuție principiile
compoziționale ale antichității clasice.
Demersurile către acest curent pornesc la începutul secolului al XVIII-lea, urmând să fie
materializat de-a lungul secolului al XIX-lea.
Într-o primă fază, ruinele antichității greci și romane sunt studiate, măsurate, analizate, într-o
încercare de a înțelege cât mai bine modul în care arhitecturile au fost realizate la momentul lor.
David Le Roy este susținut de Academia Franceză pentru cercetările sale asupra arhitecturii
antice greci, iar publicarea acestor teze se realizează într-un timp relativ scurt.
Neoclasicul este un răspuns la abundența decorațiunilor pe care barocul o oferă. Toate
principiile dinamice oferite de perspective studiate sunt contestate, un argument fiind tocmai
antichitatea, unde nu existau toate manifestările deja menționate.
Întoarcerea la resursele primare se face atât la nivel arhitectural, cât și religios.
Una dintre primele țări ce îmbrățișează aceste idei este Franța, fiind o susținătoare prin
Revoluția Franceză petrecută la 1799 care distruge o mare parte din monumentele din acea
perioadă.
Un prim exemplu este reconstrucția bisericii Sainte Geneviéve. Proiectul are multe rezolvări
tehnice speciale, fiind utilizate în premieră structuri de piatră care în interior sunt susținute de
elemente metalice.
Sursele de inspirație depășesc granițele europene și canonele perioadei medievale, găsindu-
și rădăcini inclusiv în zona Orientului Îndepărtat sau Apropiat (arhitectura musulmană).
În ceea ce privește componenta arhitecturală sau a peisajului, așa cum perioada barocă este
caracterizată printr-o analiză și printr-o raporate la un peisaj dat de o intervenție umană evidentă,
neoclasicul păstrează elementele naturale după cum sunt găsite. Amenajările sunt domoale, sunt
prezente ruine, acestea devenind repere în acest curent romantic.

În ceea ce privește sursele folosite, de cele mai multe ori, stilul gotic este cel mai des utilizat.
Un exemplu este o bisercă de influență romantică, inspirată de către gotic: Biserica
Friedrichswerder, realizată de Karl Friedrich Schinkel în Berlin.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Apare un interes deosebit pentru restaurarea monumentelor istorice: dacă în zona Angliei,
edificiile sunt restaurate fără să fie schimbate în mare parte, în zona Franței se propun refaceri ale
imaginilor antice, chiar dacă acel monument nu ar fi arătat în forma propusă la un moment dat.
Această doctrină apare inclusiv pe teritoriul României, sub influența lui Eugene-Emmanuel
Viollet-le-Duc.
Noua arhitectură are legătură și cu noua revoluție industrială: trecerea de la manufactură la
mașinărie. Apare posibilitatea de prefabricare ale unor piese, generând o productivitate mult mai
mare în ceea ce privește montarea și executarea pe șantier.
Sticla ajunge să fie prefabricată la dimensiuni standard și folosită în aceste noi construcții
precum librării biblioteci și alte clădiri colective.
Apar expoziții în care toate țările lumii își expun produsele, pavilioanele în care acestea se
desfășoară fiind de dimensiuni considerabile. Un exemplu este realizat de Joseph Paxton,
producător de sere, fiind vorba despre Crystal Palace, Great Exhibition. Elementele dominate sunt
din fier și sticlă.

Un alt exemplu este Gara de Nord din Paris, de Jacques Ignace Hilorff. În linii mari, gara, ca
program, utilizează forma compusă a literei U. Partea interioară a suprafeței este utilizată pentru
accesul peroanelor. O consecință directă a dezvoltării acestui program în școlile din Franța este
răspândirea în toate zonele europene, inclusiv în România.

Prof. Mortu Petre

FENOMENUL ARHITECTURAL PÂNĂ ÎN SECOLUL XX
Fațada combină toate elementele menționate (vitraliile etc) cu o zidărie portantă.
Un alt exemplu este Biblioteca Saint Geneviéve. Utilizarea formelor curbe continuă, cu
arcaturi, cupole care sunt susținute de elementele izolate ale coloanelor din fontă. La nivelul
inferior, se găsește depozitul consistent al bibliotecii.

Prof. Mortu Petre