UNIREA CU BISERICA ROMEI

După eşecul turcilor de la Viena din 1683, Imperiul Romano-German sub dinastia de
Habsburg şi-a mărit puternic rolul în politica Europei. Acum cuvântul ,, Imperiu” devine
sinomim cu ,, Austria” iar ,,religie” cu ,, catolicism” 1.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea papalitatea recâştigă prin Austria autoritate asupra
unor teritorii pierdute anterior din cauza extinderii Imperiului Otoman şi a Reformei. Ea va
încerca să îşi refacă prezenţa în zonă prin convertirea ortodocşilor, iar pentru atingerea acestui
scop s-a apelat la o formă de atragere, numită unire sau uniaţie. Se oferea, prin această formă,
posibilitatea ca ortodocşii care o acceptau să îşi păstreze ritul şi tradiţiile, inclusiv limba de
slujire, dar cu acceptarea celor patru puncte florentine, respectiv acceptarea primatului papal,
adăugarea termenului Filioque în Crez (adică faptul că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, nu
numai de la Tatăl), acceptarea purgatoriului şi doar azima pentru Împărtăşanie2.
Instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania s-a definitivat în anul 1691, iar la data
de 4 decembrie împăratul Leopold I emite aşa-numita primă Diplomă Leopoldină. În materie
religioasa ea garanta libertatea deplină a celor patru confesiuni recepte: calvinismul,
luteranismul, unitarianismul, catolicismul3.
Orientarea culturală şi religioasă către Roma a reprezentat un moment de răscruce pentru
poporul român din Transilvania. Pe de o parte, mitropoliţii Teofil şi Atanasie au considerat că
unirea cu Biserica Romano-Catolică era singura soluţie de a readuce românii dintr-o stare de
toleranţă într-una de recunoaştere, pe de altă parte, românii ortodocşi din Transilvania nu voiau
sa renunţe la religia lor, devenită lege într-un spaţiu dominat de cele trei naţiuni recepte4. Teofil
convoacă un sinod la Alba Iulia, în februarie 1697, în care se hotărăşte unirea cu Biserica

1
Andreas Freyberger, Relatare istorică despre unirea Bisericii Româneşti cu Biserica Romei, Cluj Napoca, 1996, p.
9.
2
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 225.
3
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, I, Pre doue sute de ani din urmă, Sibiu, 1889, p. 154.
4
Marina Lupaş-Vlasiu, op.cit. p. 139.
Anul universitar 2011- 2012
Semestrul II
Romano-Catolică; a fost redactat apoi un act, la 21 martie 1697, trimis împăratului Leopold şi
arhiepiscopului Ungariei, în care sunt precizate şi condiţiile unirii:
1. Suveranul pontif este recunoscut ca fiind şef al întregii Biserici creştine;
2. Se admite existenţa purgatorului, ca un spaţiu intermediar între Rai şi Iad;
3. Pentru împărtăşanie este suficientă azima (pâinea nedospită);
4. La Crez se adaugă termenul fillioque, adică faptul că Sfântul Duh purcede de la Tatăl
şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl.
În schimbul acceptării acestor condiţii, conforme cu deciziile Conciliului de la Florenţa
din 1438, Teofil şi clerul român cereau:
a. Preoţii şi dregătorii bisericeşti de ritul grec să se bucure de toate acele privilegii şi
drepturi de care se bucură preoţii confesiunilor recepte;
b. Ca în fiecare sat unde se află un preot, el să aibă biserica sa parohială;
c. Ca preoţii să depindă de episcop, şi nu de laici, cum se obişnuise până atunci.
La 16 februarie 1699 împăratul Leopold I, care acceptase unirea cu Biserica Romano-
Catolică a ortodocşilor din Transilvania, acordă Bisericii unite, clerului şi averii acesteia toate
drepturile, privilegiile şi imunităţile de care se bucura şi clerul catolic5.
La Viena episcopul român a expus, în opt paragrafe, toate cererile credincioșilor săi. În
primul rând a cerut consolidarea unirii, iar apoi l-a rugat pe împărat să-l întărească în funcţia de
eposcop.
Urmașul lui Ioan Giurgiu a fost episcopul Ioan Micu, cunoscut sub numele de Ioan
Inochentie Micu Klein. El a dus o luptă continuă pentru îndeplinirea diplomelor leopoldine ,,ad
litteram”, lucru pe care, din păcate, nu a reușit să-l obțină cu toate cele 50 de memorii înaintate
împăratului Carol al-VI-lea și împărătesei Maria Tereziei a Austriei sau Dietei Transilvaniei6.

5
Andreas Freyberger, op.cit., p. 57.
6
Ibidem, p.136.
2