Coroana

Dintre toate însemnele care consacrau autoritatea domnească, coroana a fost cel mai frecvent
discutat. Forma ei rămânea circulară, deschisă și împodobită cu fleuroane. S-a presupus că în
perioada vasalității față de Polonia, domnii moldoveni nu aveau dreptul la această emblemă a
suveranității, spre deosebire de domnii din Țara Românească.
Un lucru interesat este surprins la mijlocul secolului al-XVI-lea, în Țara Românească, dar și
nu numai, un element de noutate. În locul obișnuitei figuri sacre a intercesorului( Fecioara sau
sfântul de hram) sau mâinii binecuvântătoare care exprimă mai abstract teoria politică a
dreptului divin , este introdus un înger care depune coroana pe fruntea ctitorului și, uneori îi
întinde și sceptrul.
Odată cu ieșirea obiectului din folosință, acesta a fost înlocuit cu un acoperământ de blană:
cuca sau gugiumanul, menționat în Țara Românească cu prilejul învestirii lui Constantin
Șerban, iar în Moldova în tipicul de la începutul secolului al-XVIII-lea, intitulat rânduiala ce
se face la încoronația domnului.
Legătura dintre coroană și tradiția imperială bizantină a fost afirmată de cărturarii de la curtea
Moldovei încă de la mijlocul veacului al-XVI-lea. Într-o însemnare din Tetraevenghelul de la
Humor, se spune despre Petru Rareș că a primit cunună împărătească.
Tronul
Termenul de scaun avea în vechea limbă românească sensul de reședință domnească sau
capitală. Un tron exista totuși în castelul de la Suceava, având deasupra sa o icoană a Învierii,
pe vremea lui Petru Rareș. Singurul tron pe care îl cunoaștem , și el de lemn pictat și sculptat,
datează din 1767-1768 și a aparținut domnului Țării Românești Alexandru Scarlat Ghica.
Costumul domnesc
Este vorba de veșmintele simbolice imperiale, câteodată marcate de vulturul bicefal, prezent
și în heraldica românească, un exemplu grăitor pentru acest simbol fiind reprezentat în
portretele lui Mircea cel Bătrân și al fiului său Mihail Ide la mănăstirea Cozia. Purpura a fost
introdusă în costumul de curte al domnilor Țării Românești la finalul sec. al-XIV-lea de la
Mircea I, însă a dispărut rapid din portul domnesc.
Unul dintre articolele vestimentare care aparține tradiției bizantine și a fost des folosit atât în
Moldova, de la Alexandru cel Bun până la Petru Rareș și în Țara Românească doar de Neagoe
Basarab a fost o greoaie mantie de ceremonie cu mâneci largi.

Alte embleme
Efigii monetare- O influență bizantină în numismatica Țării Românești se constată începând
cu 1366. Tipul monetar cu efigia lui Mircea cel Bătrân încoronat , în picioare, ținând în mâna
stângă globul crucifer s-a păstrat până la moartea lui Mircea din 1418 și chiar după aceea, în
timpul domniilor urmașilor săi Mihail I și Dan al-II-lea.
O practică introdusă în cancelariile domnești în anul 1575, și a cărei origine este neîndoielnic
bizantină, sunt bulele sigiliare de aur. În secolele XVI-XVII, pentru ambele țări se cunosc
numai nouă exemplare, toate utilizate exclusiv pentru pecetluirea unor acte de donație către
lăcașurile ortodoxe din Imperiul Otoman. În ordinea numărului de privilegii sigilate, cel mai
important dintre aceste centre religioase este Muntele Sinai, apoi Athosul.
În Țara Românească imitarea formei politice bizantine a fost reliefată de semnătura cu
cerneală purpurie pe care o așterneau diecii în numele domnilor , în josul hrisoavelor.

Pedeapsa bizantină pentru lezmajestate

(Ofensă adusă de cineva unui suveran sau autorității sale, care este considerată drept crimă și
pedepsită ca atare.)

Justiția medievală din sud-estul Europei a aplicat pedeapsa prin tradiția bizantină a mutilării.
Pe când în Serbia și Bosnia câțiva suverani au fost orbiți, lucru care în Bizanț se întâmplase de
nenumărate ori, în țările române, pentru a obliga pe cineva să renunțe la drepturile sale la tron,
ori chiar la formularea eventuală a unor asemenea pretenții i se tăia nasul. Există cel puțin un
precedent în trecutul bizantin îndepărtat, cel al lui Iustinian al-II-lea, supranumit, din această
cauză Rinotmetul. De-a lungul timpului se întâlnesc mai multe cazuri, primul fiind în
Moldova , în 1552, acel Joldea pe care Alexandru Lăpușneanu l-au însemnat la nas. Porecla
de cârnul dată cu un veac mai târziu lui Constantin Șerban , domn al Țării Românești, și lui
Nicolae Milescu Spătarul are același motiv.

Căile de transmitere a tradiției bizantine

Concepția autorității centrale, identică în Moldova și Țara Românească se păstrează , în ciuda

schimbărilor dese ale domnilor (între anii 1500-1700 , 72 de domni în Moldova, 57 în Țara
Românească) sau a exigențelor crescute ale dominației otomane, care nu vor reuși să impună
un alt sistem de guvernare nici în veacul al-XVIII-lea, catalogat ca fiind timpul maximei
dependențe față de Poartă.

Influențele sârbă și greacă

La finele secolului al-XV-lea și începutul sec. XVI, emigrația sârbă a găsit în drumul lor către
Ungaria un adăpost în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Un rol important în istoria
politică și culturală a țărilor române l-au avut refugiații în frunte cu fostul despot Gheorghe,
călugărit sub numele de Maxim și înconjurat de rudele sale din neamurile Brancovici, Balșici
și Iacșici, care au adus cu sine o tradiție bizantină care a însuflețit atât viața internă a celor
două principate, cât și lupta lor antiotomană până la mijlocul sec. al-XVI-lea.
Emigrația grecească
În Moldova și în Țara Românească, domnii veniți de la Constantinopol înlesnesc pătrunderea
între dregători și, prin dăruirea de moșii, împământenirea unor greci, care vin la început din
munții Epirului sau din Chios și Creta, reprezentând o simbioză italo-greacă. Câțiva
descendenți ai aristocrației bizantine apar aici abia la sfârșitul sec. al-XVI-lea. Numele
Paleologilor (Iacob, Alexandru, Pavel, Dumitrachi) sau ale Cantacuzinilor (Andronic) se
întâlnesc în documentele românești.

Proiectul de insurecție balcanică a lui Petru Rareș

Asemenea lui Ștefan cel Mare , tatăl său și nepotului Ștefan cel Tânăr , Petru Rareș avea
conștiința răspunderii față de Europa, lucru cu care erau însărcinați domnii români,
intenționând să pună bazele unei insurecții balcanice.
Dorința de a-și scăpa țara din mâinile celor de alt neam l-a determinat ca la 4 aprilie 1533 să
încheie un tratat de alianță cu Ferdinand de Habsburg. Asocierea sa la coaliția antiotomană
condusă de Habsburgi , în componența căreia se afla și regele Spaniei Carol Quintul,
evidențiază limpede dorința de înfrângere a puterii otomane, fie și cu condiția acceptării
suzeranității imperiului romano-german.

Continuarea politicii sârbești și imperiale de către Alexandru Lăpușneanu

Am pomenit mai sus legăturile întreținute de domnii români de la finalul veacului al XV-lea
și începutul celui următor cu Serbia, ospitalitatea oferită refugiaților sârbi în nordul Dunării.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că atât în Moldova, cât și în Țara Românească ,asemenea
demersuri urmează linia rezistenței față de cucerirea otomana. Aruncând o privire la domnia
lui Alexandru Lăpușneanu, observăm că în prima sa parte , întreruptă de aventurierul Iacob
Heraclidul, acesta a dus o politică de înnoire a alianțelor Moldovei, asemenea celei încercate
de predecesorul său, dovadă că imperativul rezistenței antiotomane era mai presus de orice
rivalități personale. Ctitor și patron cultural fastuos, om politic fără scrupule, asumându-și
stăruitor și vizibil rolul de protector asupra întregului spațiu românesc și chiar în sudul
Dunării, Alexandru a rămas credincios acelei tradiții bizantine care influențase puternica lui
personalitate.

Aderarea tàrilor române la coalitia antiotomaná a influentat multdesfasurarea räzboiului dintre

Imperiul otoman si cel habsburgic, care duradin 1593. În general, primul an al intervenției
românesti a avut caracterul unei lupte pentru fixarea hotarului cu turcii pe Dunăre, rolul de a
continua ofensiva în sudul fluviului fiind rezervat, cu colaborarea bulgarilor și albanezilor Si.
Consimțământul marii boierimi din Țara Românească la acest plan este dovedit de tratatul
semnat de reprezentanții ei la Alba Iulia, prin care Mihai Viteazul era redus la situația de
primus inter pares , cronica Buzeștilor o spune: domnul urma sa fie tocma cu căpitanii lui". În
Țările Romane s-au înfruntat, după cum am văzut, două concepții divergente asupra
scopurilor acțiuni întreprinse de Mihai Viteazul: una care urmărea calea Deschisă spre Bizanț
și cealaltă care propunea unificarea politică a teritoriului romanesc într-un stat feudal
centralizat, etapă premergătoare trecerii la treaptă superioară a statului modern .