Floare Albastra – cometariu

Considerat ultimul mare poet romantic european, Mihai

Eminescu anunta sensibilitatea acosmica a secolului XX. Poetul
ilustreaza “directia noua” promovata de societatea culturala
“Junimea”, colaborand la revista “Comvorbiri literare.”
Revolutia de limbaj si de viziune, avand consecinte
indeterminabile in timp, reprezinta punctul genezic al poeziei
romane moderne.
Eminescu asigura trecerea de la romantismul minor
specific epocii parsoptiste la temele, motivele si simbolurile
“romantismului inalt”, de tip vizionar, al visului si al mitului.
Considerata un “Luceafar” in nuce, ea prefigureaza raporturile
filosofice din poemul alegoric de mai tarziu, putand fi
considerata o meditatie asupra conditiei umane. Specificitatea
romantica rezulta dintr-o serie de antiteze: apolinic/dionisiac,
etern/efemer, real/ideal.
Eminescu prelucreaza, intr-o conceptie originala, un motiv
romantic de larga circulatie universala, cel al florii albastre sau a
contaminarea mitica a florii de nu-ma-uita. Simbolul florii
albastre valorifica o straveche legenda germana dupa care
floarea albastra se deschide in noaptea solstitiului de vara, cea
mai scurta din an, avand proprietati magice. In interpretarea
psihanalistului C. G. Jung, chipul revelat in vis este o imagine
arhetipala a propriului suflet, anima. Este vorba despre acceasi
comunicare hipnotica, precum cea dintre fata de imparat si un
astru, descrisa in poemul alegoric Luceafarul.
 Titlul asociaza doua simboluri antitetice, unul care exprima
efemerul (floarea), celalalt eternul (albastru infinitului).
Adjectivul cromatic dobandeste aici valoarea stilistica de epitet
individual.
Cele doua planuri retorice sunt organizate complementar.
Cunoasterii absolute, poetul s-ar imagina in doua ipostaze
spirituale disjuncte, geniu si fiinta telurica, animus si anima, in
incercarea de a reface unitatea originara a lumii, prin eros, ca in
vechiul mit al androginului, relatat de filosoful grec Planton, in
Banchetul.
Limbajul figurativ exploateaza sensuri si constructii
metaforice, prin imagistica astrala (“stele”,”ceruri inalte”) si
terestra (prapastia mareata). Stilul este marcat prin formele
oralitatii, iar registrul popular autohtonizat (“incalte”, “nu
cata”).
Secventa initiala, un monolog liric adresat, se constituie
intr-o erotica a reprosului adresat geniului (“Iar te-ai cufundat
in stele…”), prin care fata/floarea albastra contesta situarea “in
planul ideilor si al solitudinilor reci”. Omul superior isi asuma
prin gandire un cosmos intreg, de la lumile de sus (“nori”,
“ceruri inalte”) pana la cele de jos (“campiile asire”, “intunecata
mare”).
Secventa a doua este marcata de interventia vocii
masculine, trecuta sub regimul tacerii. Prin ironia romantica
numita der Witz sau ras filosoficesc se propune detasarea de
contingent, pentru ca lumea este privita ca spectacol superior.
Meditatia filosofica a vocii masculine se face asupra sensului
unei iubiri pe care o proiecteaza in ideal.