Sindromul „evitării conflictului” este determinat de nediscutarea

aspectelor esenţiale, deci de nerezolvarea problemei; 

Într-o discuție cu un coleg cu putere de decizie - dacă expun o problemă de

rezolvat, sau asupra căreia împreună trebuie să decidem, întotdeauna
discuția, degenerează de multe ori într-un conflict de idei, este evazivă și
rezultatul discuției rămâne în coadă de pește, adică se ajunge să se
vorbească despre alte lucruri (el se duce pe cărări și evită discuția propriu-
zisă), și nu despre subiectul adus inițial în discuție, subiect care poate fi
chiar grav uneori.

Ori de câte ori am încercat să discutâm la obiect, d-nul profesor se

enervează așa din senin. Ce am învățat în decursul timpului este că atunci
când am ceva de rezolvat cu dânsul, prima dată trebuie să îl las să discute
căteva chestiuni despre el. Adică abordez problema începând un dialog
despre cum se simte, ce a mai făcut în ultimul timp, daca este bine, etc.
Probabil se simte singur și dorește foarte mult să vorbească despre el și
alte situații conflictuale de-ale lui.

Abordez problema mea ca una secundară, ca și când atunci mi-am adus

aminte, în toiul discuției sau dacă îl iau foarte direct, acum trebuie să rezolv.
Am observat că aceste 2 metode dau rezultate și amândoi evităm probleme
care nu țin de subiect și rezolvâm și o situație.