De nu aș fi din apă și din duh /

născut adică din iubire / la ce

sălaș în acest vas de lut / să se
destrame în nemărginire. // Se
sfarmă toate și se strâng / Stânci
crapă, văile răsună / Seacă
izvoarele pe rând / Iubirea numai
singură adună. // Atomi se
descompun și nu revin / Două
zile nu stau împreună / Amarul
intră și-ntr-un strop de vin /
Iubirea numai singură adună. //
Numai iubirea nu se împuțină /
Pe unde-a fost de-a pururi o să
vină / Iubirea nu-ncetează
niciodată / Unde sunt doi al
treilea s-arată // E numai sporul
milei în iubire / Pe cât se dă, pe-
atât e dăruire / Râuri se duc
cocori din zare-n zare, / Rămâne
dragostea nepieritoare // Acest
pământ în cosmos se mai ține /
numai pe jertfa dragostei divine /
Trăim din ea cu fiecare-n parte /
Dar nu se dă decât fără de
moarte // Chiar dacă mori iubind
cu bucurie, / Stă în puterea
dragostei să-nvie / Sfârșitul în
iubire-nseamnă nuntă / Când
Mire și mireasmă se-
nveșmântă / Să fie toți și toate
împreună, / Iubirea numai
singură adună”
(„Iubirea singură adună”, în: Ioan
Alexandru, Imnele iubirii.