Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Departamentul Microelectronica si Inginerie

Biomedicala

RAPORT
Lucrarea de laborator nr.1
OMEO

Varianta 8

A efectuat
St.gr.IBM-211 Marchitan Mihail
 Chisinau-2022
Tema:Anatomia si fiziologia Analizatorului Vizual

Cea mai mare parte a informatiilor din mediul exterior este receptionata prin vaz. Vederea are un
rol esential in adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in mentinerea echilibrului si in
activitatile specific umane.
Anatomia analizatorului vizual
1. Segmentul periferic este inclus in globul ocular, constituit din: invelisuri, aparatul optic si
receptorul.
Invelisurile globului ocular:
 sclerotica - tunica fibroasa, formatiune conjunctiva, alba la exterior, cu rol protector; pe
ea se insera musculature extrinseca a globului ocular; prezinta anterior corneea transparenta, iar
posterior este strabatuta de nervul optic;
 coroida - tunica vasculara, este pigmentata si vascularizata; are functii trofice, confera
interiorului globului ocular calitatea de camera obscura; din ea se constituie in partea anterioara
irisul si corpul ciliar;
 retina - tunica nervoasa, cuprinde celule fotoreceptoare.
Aparatul optic cuprinde medii transparente:

 corneea transparenta- este nevascularizata, bogat inervata prin terminatii nervoase libere;
 umoarea apoasa- este un lichid transparent, secretat de procesele ciliare si drenat prin
sistemul venos;
 cristalinul- este o lentila biconvexa, transparenta, invelita intr-o capsula- cristaloida; este
situat in spatele irisului si legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor, nu este vascularizat,
inervat;
 corpul vitros- este un gel transparent, umple cavitatea posterioara a globului ocular intre
cristalin si retina.
Receptorul este retina, constituita din zece straturi celulare:
 stratul celulelor pigmentare - este format din celule care contin pigment melanic; culoarea
inchisa a acestui strat favorizeaza concentrarea radiatiilor luminoase in celulele fotoreceptoare;
 stratul celulelor fotoreceptoare - este alcatuit din celule nervoase inalt specializate, care
nu se divid, numite, dupa forma lor, bastonase si conuri; bastonasele, in numar de 125-130
milioane, reprezinta receptorii vederii nocturne si crepusculare, se gasesc spre zona periferica a
retinei, contin rodopsina, un pigment inrudit cu vitamina A, care se gaseste stocat in membrane
segmentului extern; conurile, in numar de 5-7 milioane, reprezinta receptorii vederii diurne,
colorate, se gasesc la nivelul petei galbene, exista trei tipuri de conuri, unul pentru perceperea
luminii rosii, altul pentru perceperea luminii verzi si al treilea pentru lumina galbene,
contin iodopsina, care se descompune in prezenta luminii si se resintetizeaza in prezenta
vitaminei A;
 membrana limitanta externa - este o retea de prelungiri ale celulelor gliale, ce inconjoara
baza celulelor fotoreceptoare;
 stratul granular extern - cuprinde corpii neuronali si prelungirile celulelor fotoreceptoare;
 stratul plexiform extern - reprezinta zona sinaptica dintre celulele fotoreceptoare si
neuronii bipolari;
 stratul plexiform intern - reprezinta zona sinaptica dintre neuronii bipolari si neuronii
multipolari;
 stratul granular intern - este format din corpii neuronilor bipolari;
 stratul neuronilor multipolari - cuprinde corpii neuronilor multipolari;
 stratul fibrelor optice - este alcatuit din axonii neuronilor multipolari;
 membrana limitanta interna - delimiteaza retina spre fata sa externa.

2. Segmentul intermediar este format din trei neuroni. Primii doi neuroni, senzitivi, sunt
reprezentati de neuronal bipolar (protoneuronul), respectiv de neuronal multipolar
(deutoneuronul) din retina. Axonii deutoneuronului formeaza nervul optic, chiasma optica si
tractul optic. Nucleii pretectali din mezencefal reprezinta centrii reflexului fotomotor. Nervii
optici transmit informatii din jumatatea nazala si temporala a retinei de aceeasi parte. La nivelul
chiasmei optice, fibrele din jumatatea nazala a retinei se incruciseaza, ca urmare tractul optic, pe
de o parte aduce informatii de la jumatatea temporala a retinei de pe aceeasi parte si din
jumatatea nazala a retinei din partea opusa. Fibrele tractului optic fac sinapsa cu cel de-al treilea
neuron al caii optice in corpii geniculati laterali din metatalamus.
3. Segmentul central este situate in lobul occipital, de o parte si de alta a scizurii calcarine.
Distrugerea acestuia determina orbirea.

Fiziologia analizatorului vizual

Analizatorul vizual permite recunoasterea formei, marimii, culorii, luminozitatii, miscarii
obiectelor si aprecierea distantelor. In corelatie cu analizatorii acustic, vestibular, kinestezic,
realizeaza orientarea in spatiu si mentinerea echilibrului. Proiectarea imaginii pe retina se
datoreaza aparatului optic care, prin procese de refractie, adaptare la intensitatea luminii si
acomodare la distanta, asigura focalizarea razelor de lumina la 24 mm inapoia cristalinului, pe
directia axului optic, pe pata galbena. Imaginea formata este reala, mai mica si rasturnata.
Procesul vederii este descris in mai multe faze, care se desfasoara concomitent:
1. Reflexul de convergenta - consta in miscarea concomitenta a celor doi ochi, avand ca
urmare modificarea pozitiei axelor optice si reperarea corecta a obiectelor in spatiu, indifferent
de distanta pana la obiect si de pozitia acestuia. Campurile vizuale ale celor doi ochi se suprapun
partial. Zona de suprapunere formeaza campul de vedere binoculara. Prin analiza corticala si
diferentierea impulsurilor de vedere monoculara si binoculara, la care se adauga impulsurile
proprioceptive de la muschii extrinseci in timpul reflexelor de convergenta, se asigura aprecierea
distantelor fata de obiecte. Fiecare ochi vede obiectul sub un unghi diferit, generand vederea
stereoscopica, in relief.
2. Adaptarea la intensitatea luminii se realizeaza prin doua categorii de procese:
- reactia pupilara - irisul regleaza reflex cantitatea de lumina proiectata pe retina. Stimulul este
lumina, receptorul este retina, caile aferente sunt somatice, iar caile eferente sunt vegetative,
simpatice si parasimpatice;
- adaptarea fotochimica - la proiectarea luminii pe retina, pigmentii fotosensibili scad cantitativ,
fiind descompusi in cantitate direct proportionala cu intensitatea acesteia. La trecerea de la
lumina la intuneric, adaptarea dureaza 30-40 de minute, timp in care se resintetizeaza pigmentii
si scade pragul de excitabilitate a celulelor fotoreceptoare. La intuneric creste cantitatea de
pigmenti depozitata, ceea ce are ca urmare scaderea pragului de excitabilitate a celulelor
receptoare. Adaptarea la trecerea de la intuneric la lumina se petrece mai rapid, 3-4 minute.
3. Acomodarea la distanta - este realizata relex prin actiunea muschilor circulari si radiari ai
corpului ciliar, care maresc sau micsoreaza convexitatea fetei anterioare a cristalinului. Aceste
procese duc la modificarea unghiurilor de refractie a razelor luminoase. Atunci cand muschiul
ciliar circular este relaxat, ligamentul suspensor, mentine cristalinul aplatizat, realizandu-se
adaptarea pentru vederea la distanta. La contractia muschilor circulari, determinata de
parasimpatic, ligamentul suspensor se relaxeaza, cristalinul se bombeaza, favorizand vederea
obiectelor apropiate.
4. Stimularea retinei - consta in excitarea receptorilor retinieni de catre radiatiile luminoase:
- lumina strabate celulele retiniene pana la stratul pigmentar si este absorbita de pigmentii
fotosensibili din celulele cu bastonase si conuri;
- scindarea pigmentior fotosensibili sub influenta luminii, in retinol si opsina, cu eliberare de
energie; aceste procese determina cresterea permeabilitatii membranei celulelor receptoare
pentru sodiu si aparitia potentialului de receptor;
- transformarea potentialului de receptor in potential de actiune, care este condus sub forma de
influx nervos modulat de catre celulele bipolare;
- refacerea pigmentilor, proces de sinteza in care un rol important il detine vitamina A;
Defectele vederii - spre deosebire de ochiul normal (emetrop), la ochii cu deficiente (ametropi)
formarea imaginii nu se poate realiza pe pata galbena. Ametropia se datoreaza mai multor
factori:
1. modificarea lungimii axei ochiului sau variatia indicelui de refractie:
1. ax mai lung sau refractie excesiva, cu formarea imaginii clare inaintea retinei, in
cazul miopiei;
2. ax mai scurt sau refractie slaba, cu formarea imaginii clare inapoia retinei, in
cazul hipermetropiei;
2. scaderea elasticitatii cristalinului si a contractilitatii muschilor ciliari, care reduc limitele
de acomodare; afectiunea se numeste presbitism si este caracteristica persoanelor varstnice;
3. deformari ale corneei si/ sau ale cristalinului; afectiunea poarta numele de astigmatism si
se corecteaza cu lentile cilindrice;
4. absenta partiala sau totala a pigmentilor fotosensibili din celulele cu conuri determina
perturbari in perceperea culorilor (daltonism).

Luminozitatea sau
strălucirea:   reprezintă gradul   de   intensitate   sau   încărcătura energetică a razelor de lumină,
respectiv a undelor electromagnetice, reflectate de o anumită culoare. Este determinată de
amplitudinea undei luminoase. Culorile   deschise   (luminoase)   sau   străluci-
toare   reflectă    mai  multă    lumină  decât cele închise. Culoarea cea mai luminoasă este
culoarea  albă,  iar cea   mai  puţin luminoasă, culoarea neagră. Culorile
de la  marginea  spectrului  vizual (albastru, violet) au o strălucire mai mică decât cele de la
mijloc (galben). O culoare cromatică  este cu  atât  mai  luminoasă  cu  cât este  mai
îndepărtată  de negru.(81)
A doua caracteristică, din cele trei variabile senzoriale ale culorii, ar fi luminozitatea:
„valoarea” din pictură, denumită uneori şi „ton”. Ea reprezintă de fapt intensitatea, însuşire
fundamentală a luminii, ce se măsoară fotometric cu diverse unităţi: 1fot reprezintă luminatul pe
o suprafaţă de 1cm pătrat, în condiţiile unui flux luminos de 1 lumen; iar 1 lux reprezintă
luminatul pe 1 m pătrat, la acelaşi flux. Termenul folosit pentru puterea sursei de lumină
este luminescenţa în fotometrie şi colorimetrie şi leucie, în psiho-fiziologie.(14).
Luminescenţa  – cum s-a mai spus – termen folosit în fotometrie şi colorimetrie, sau
luminozitatea, în vorbirea artistică şi cea curentă, poate fi cea a unei surse luminoase; şi atunci se
măsoare prin raportul dintre puterea sa de emisie – intensă sau slabă – şi suprafaţa emiţătoare.
Măsura luminozităţii suprafeţelor reflectate o dă factorul de luminescenţă, ce reprezintă
raportul dintre puterea de reflectare a suprafeţei şi o lumină incidentală a cromatică. Adjectivele
ce trebuie să exprime factorul de luminescenţă sunt deschis sau închis. Numai că el se poate
exprima şi în numere, ca de pildă, pentru a lua două cazuri extreme; factorul de luminescenţă al
unei catifele negre este de ordinul 1 până la 2%, în vreme ce cel al unei foi de hârtie albe este de
70 până la 80%.
Este adevărat că procesul percepţiei obiectului, fluxul luminos capătă o mare însemnătate,
putând modifica radical aspectul suprafeţelor. Totuşi factorul de luminescenţă – valoarea
constantă – reprezintă un excelent mod de apreciere. Astfel, de pildă, o hârtie albă privită în
cameră, cu perdelele trase, va reflecta incomparabil mai puţină lumină decât o hârtie neagră
privită  la exterior, în plin soare. Şi totuşi ochiul percepe hârtiile diferit. „Prin urmare – spune
Yves Galifret – identificarea perceptivă asupra feţelor reflectante este întemeiată nu pe cantitatea
absolută de lumină pe care o reflectă suprafeţele, ci pe raportul dintre cantitatea pe care o
primesc şi cantitatea pe care sunt în stare s-o reflecte.
Într-adevăr, ceea ce permite identificarea diferitelor suprafeţe nu este fluxul luminos pe
care ele îl reflectă, deoarece acesta variază constant în funcţie de luminat, ci posibilităţile pe care
le au de a reflecta fluxul incident, adică factorul de luminescenţă caracteristic, care este
invariabil.
Această atitudine este deci fundamental opusă celei adoptate faţă de surse, pentru care
factorul invariabil fiind valoarea absolută a luminescenţei, identificarea se bazează pe această
valoare.
În franţuzeşte, de pildă specialiştii deosebesc termenul de luminozitate, corespunzând
luminiscenţei sursei luminoase, şi clarité, corespunzând factorului de luminiscenţă al suprafeţelor
reflectate. În acest sens, cuvântul clarité nu-şi are corespunde în româneşte, căci traducerea sa cu
claritate, cu limpezime sau pur şi simplu cu lumină, nu exprimă factorul de luminescenţă.
Cum  s-a văzut, pentru aceste noţiuni, psihologii şi fiziologii folosesc termeni speciali: pentru
luminozitate – fanie – iar pentru factorul de luminozitate (clarité) – leucie. (14)
Pentru a se produce o senzatie de lumina constientizabila, este necesar ca fiecare
componenta a energiei radiante, care are o anumita configuratie spatio-temporala, sa poarte pana
la receptor o incarcatura minima de energie electromagnetica. De aceea primul parametru dupa
care trebuie analizat stimulul vizual specific este cantitativ. Unitatea etalon in care se exprima in
valori cantitative specifice orice flux luminos este lumenul.
 Fluxul luminos emis de o sursa iradiaza in toate partile si el caracterizeaza forta sursei
date. Unitatea de masura a distributiei iradiatiei pe diferite directii ale spatiului este dat de
intesitatea luminii. Ea se determina raportand fluxul de lumina ce se propaga intr-o anumita
directie la asa-numitul unghi corporal. Intensitatea luminii este direct proportionala cu fluxul
luminos si invers proportionala cu marimea unghiului corporal. Cu cat fluxul luminos va fi mai
mare, iar deschiderea prin care trece el mai ingusta, cu atat intensitatea luminii va fi mai
puternica, si invers.
Luminozitatea caracterizeaza fluxul emanat de o sursa in toate partile, fara a considera
pozitia observatorului; claritatea se refera la acest fascicul de raze orientat in directia
observatorului. Toate cele cinci dimensiuni ce definesc din punct de vedere cantitativ stimulul
luminos – fasciculul luminos, intensitatea, iluminatul, luminozitatea si claritatea – se afla intr-o
relatie de interdependenta si toate influenteaza intr-un sens sau altul; dinamica sensibilitatii si
receptiei vizuale. Trebuie insa precizat ca ochiul nostru percepe in mod nemijlocit si distinct
numai ultima dimensiune – claritatea; celelalate dimensiuni se apreciaza indirect, dupa claritatea
obiectelor din jur.
Cel de-al doilea parametru dupa care trebuie analizat stimulul specific al sensibilitatii
vizuale este lungimea de unda ( l ). Aceasta depinde de frecventa vibratiilor sau pulsatiilor
electromagnetice pe secunda: cu cat frecventa este mai mare, cu atat lungimea de unda este mai
mica, si invers. Efectul desprinderii si diferntierii undelor dupa lungimea lor se traduce in plan
psihologic prin senzatia de culoare. In functie de componenta spectrala a fascicolului radiant care
impresioneaza receptorul, senzatia de culoare poate fi pura (o singura lungime de unda) sau
impure (mixata, cu doua sau mai multe lungimi de unda).(30)
Corespondenta dintre lungimile de unda ale spectrului luminos:
Ton cromatic; violet are limitele valorice ale l intre390-450 mm
                       indigo are limitele valorice ale l intre 451-480 mm
                       albastru are limitele valorice ale l intre 481-520 mm
                       verde are limitele valorice ale l intre                  521-575 mm
                       galben are limitele valorice ale l intre 576-590 mm
                       portocaliu   are limitele valorice ale l intre 591-620 mm
                        rosu are limitele valorice ale l intre 621-800 mm
Latimea fasiei monocromatice in mm: violet 60; indigo 29; albastru 39 (incluzand si
nuantele albastru-verzui); verde 54 ( incluzand si verde-albastrui); galben 14; portocaliu 29; rosu
179. Se observa o inegalitate a intervalelor de modificare a diferitelor culori o data cu lugimea de
unda. Asfel, cresterea lungimii de unda de la 390 mm pana la 450 mm influenteaza foarte putin
asupra tonului cromatic, ochiul continuand sa perceapa aceeasi culoare –violet; ritmul cel mai
accelerat de modificare se constata in zona galbenului: la 570 mm culoarea este inca destul de
verzuie, la   580 mm  ea devine galben intens, iar la 590 mm se schimba deja in portocaliu;
intinderea si constanta cea mai mare o are rosul 179 mm, apoi verdele 54 mm. Stimulul luminos
se mai caracterizeaza prin doua dimensiuni (parametri) importante din punct de vedere
psihologic – amplitudinea si forma undei electromagnetice.
 Amplitudinea exprima incarcatura energetica pe care o poarta unda de lungime data; ea
determina claritatea culorii. Forma reflecta aspectul general al oscilatiilor undelor care compun
fascicolul-stimul si ea rezulta din interactiunea de faza dintre mai multe unde de lungimi diferite.
In plan psihologic, forma determina calitatea de saturatie a senzatiei specifice de culoare.
Sensibilitatea vizuala este modalitatea care s-a diferentiat si specializat in detectia, receptia
si prelucrarea (procesarea) semnalelor luminoase. Legile psihologice cele mai importante care
actioneaza in sfera sensibilitatii vizuale sunt: legea adaptarii, legea contrastului si legea
sensibilizarii.
Adaptarea este un proces cu doua verigi, antagonice dupa efectul pe care-l are asupra
nivelului sensibilitatii: adaptarea la lumina, care inseamna scaderea in timp a sensibilitatii fata de
nivelul initial, si adaptarea la intuneric, care duce in timp la cresterea sensibilitatii in raport cu
valoarea initiala.
Contrastul se exprima atat sub raport cu intensitatile stimului luminos, cat si in raport cu
culorile si marimile formelor. Pentru primul caz, cel mai puternic este contrastul provocat de
trecerea brusca de la lumina la intuneric sau de la intuneric la lumina zilei; celalte doua situatii in
care se manifesta legea contrastului sunt la nivelul perceptiei.
Sensibilizarea este efectul pozitiv pe care il poate avea stimulare altui analizator; a celui
auditiv cu sunete de frecventa medie si intensitate submedie.
Inca o delimitare in sfera sensibilitatii vizuale, identificandu-se sensibilitatea
luminoasa, considerate primara, cea mai veche din punct de vedere filogenetic, ce poseda simtul
vazului , si sensibilitatea cromatica, considerate secundara, mai noua din punct de vedere
filogenetic.
Principalele propietati ale unei senzatii cromatice sunt: tonul cromatic, saturatia si
luminozitatea.
 Tonul cromatic este aceea calitate dupa care o culoare spectrala de baza, de exemplu
albastru, se deosebeste de oricare alta culoare spectrala de baza – verde, galben, rosu etc. -, de
aceeasi luminozitate. El se determina de catre lungimea undei electromagnetice si se schimba o
data cu modificarea, in sens ascendent sau descendent, a acesteia, dincolo de limitele fasiei date.
Saturatia este gradul de deosebire al culorii cromatice date fata de culoarea alba de aceeasi
claritate.Ea depinde de forma undelor electromagnetice, care rezulta din raportul dintre cantitatea
razelor ce caracterizeaza culoarea suprafetei date si fascicolul luminos general reflectat.(30)
Saturaţia: reprezintă puritatea sau
gradul de    amestec   al   unei   culori    cu    albul (amestecul lungimilor de undă). Este însuşirea
culorii de a fi  mai concentrată, mai saturată sau mai pală şi este dată de distanţa la care se
situează o culoare cromatică dată de culoarea acromatică — alb.  Depinde de
uniformitatea  lungimilor de  undă  percepute concomitent.  O culoare este cu atât mai pură cu
cât undele electromagnetice care ne dau culoarea respectivă sunt mai omogene. Ca lungime de
undă sunt de acelaşi fel. O culoare teoretic pură este aceea determinată de o singură lungime de
undă. Cu cât percepem  mai  multe lungimi de undă în acelaşi timp, cu atât impresia de culoare
este mai  puţin pură, mai pală. Dacă percepem concomitent toate lungimile
de  undă,  vedem  culoarea  albă. Saturaţia   unei   culori   scade   dacă   se
adaugă   cenuşiu   sau   dacă   facem   să crească sau să scadă luminozitatea. Da-
torită  acestei  proprietăţi  culorile ni  se par  „tari”   sau   „slabe”,   „grele”   sau
„uşoare”,   „vii”   sau   „moarte”,   „vesele” sau ,,triste”.(81)
În sfârşit , al treilea factor caracteristic, a treia variabilă senzorială a culorii
este puritatea sau saturaţia, exprimând gradul de intensitate şi strălucire cromatică, în raport cu
cele ale culorii pure. „la extreme – unde strălucirea este cea mai puternică sau cea mai slabă –
spune  Arnheim, culorile sunt puţin diferite de negru şi alb; în segmentul mijlociu, un număr
moderat de trepte cromatice duce la o nuanţă puternic saturată – un cenuşiu de aceeaşi strălucire.
Dar efectul specific al acestui factor asupra temperaturii culorilor rămâne încă de analizat. Se
poate că lipsa de puritate să accentueze calitatea „termică” determinată de modificarea tonului
cromatic, făcând ca o culoare caldă să pară şi mai caldă, iar una rece, mai rece.(14)
Nuanţă cromatica: termen folosit în vorbirea curentă pentru a desemna fie gradul de
puritate, fie cel de luminozitate al unei culori. Se mai foloseşte şi termenul de „ton cromatic” mai
ales pentru culorile saturate în timp ce termenul de nuanţă cromatică desemnează mai degrabă
culorile modificate prin folosirea albului şi negrului. Spre exemplu, tonul de   cobalt
se  refera  la   locul  pe care acesta îl ocupă în familia de albastruri saturate, iar nuanţa de cobalt
la amestecurile   acestuia    cu    alb    sau   negru. Odată cu fiecare creştere de aproximativ  2-
5   nm  (nanometri    sau    milionimi dintr-un  milimetru) a  lungimii de  undă a radiaţiilor
luminoase, ochiul uman discriminează   o   nouă   nuanţă   de  culoare sau  un  nou ton
cromatic.  Diferenţa  de lungime    de    undă    dintre    roşu-închis (760   nm)   şi   violet   (390   
nm)   este   de 370 nm. Pe această gamă de lungimi de undă se disting aproximativ 130-200
de nuanţe   cromatice.    Aceste   nuanţe   formează familii de culori ce gravitează
în jurul   celor   ce   caracterizează   spectrul cromatic.  Roşul  are 57 de  nuanţe distincte,
portocaliul  12, galbenul 24, verdele  12,   albastru 29,   violetul  16.   Prin combinarea diferitelor
grade de saturaţie şi a celor 200 de nuanţe, se pot obţine aproximativ  1 700 de nuanţe cromatice.
Tonalitatea cromatică: este însuşirea diferenţiatoare a culorilor pe care o avem în vedere
când spunem despre o culoare că este roşie, verde etc. Este dată de lungimea de undă care
predomină în lumina ce stimulează   analizatorul   vizual: violet (390-450    nanometri),
(nanometrul reprezintă o milionime dintr-un  milimetru);   indigo (450-480   nm); albastru (450-
510   nm); albăstr’ui-verzui (480-490 nm); verde-albăstrui (490-510 nm); verde (550-575
nm);    galben    (575-590 nm); portocaliu (590-620 nm); roşu (620-760 nm). Senzaţia de culoare
este generată de radiaţiile lungimilor de undă reflectate.   Corpurile care   absorb toate lungimile
de undă sunt percepute ca fiind negre iar cele care reflectă toate lungimile de undă sunt percepute
ca albe. Absorbţia şi reflexia în diferite proporţii a tuturor lungimilor de undă determină nuanţe
cromatice aflate între alb şi negru – griul.
Termenul nuanţă – folosit cu precădere în artă – şi care semnifică variaţiile de valoare sau
puritate ale unei culori nu trebuie confundat cu valoarea sau tonalitatea.(81)
 Luminozitatea exprima gradul de deosebire a culorii spectrale date fata de culoarea neagra.
Ea este determinata de coeficientul de reflexie.
Producera  senzatiei vizuale in urma administrarii stimului specific are la baza activitatea
intregului analizator. Aparatul de protectie si aparare a globului ocular (pleoape si genele,
invelisurile membranice-sclerotice, alcatuite din tesut opac, fibros si dur, prezentand doar in
partea anterioara o portiune transparenta, cornea, pentru accesul luminii din afara, coroida,
puternic vascularizata si pigmentata in negru pentru a impidica reflectarea luminii in alte directii
decat in retina, glandele lacrimale) si aparatul muscular (care asigura reglarea miscarilor pe
orizontala si verticala ale globilor oculari).
Globul ocular, care cuprinde mediile de transmisie a luminii, si retina (al treilea
invelis). Globul ocular este intern compartimentat in doua camere-anteriora, delimitata de
cornee, in  partea stanga, si de iris structura formata din muschii circulari si radiari, care regleaza
diametrul pupilei situata in mijloc si posterioara, delimitata de iris, muschii ciliari si ligamentle
de suspensie a cristalinului.
Comunicarea intre camera anterioara si cea posterioara se realizeaza prin intermediul
pupilei. In interiorul camerelor se afla un lichid cu o compozitie omogena, necelularizat. In
partea posterioara a cristalinului se afla un mediu gelatinos, corpul vitros, care imbina cea mai
mare parte a cavitatii interne a ochiului. De la cornee pana la focalizarea in retina, razele
luminoase strabat numai medii transparente. Sistemul optic de la nivelul globilor oculari este
completat cu trei suprafete de refractie: suprafata corneeii, suprafata anterioara a cristalinului si
suprafata posterioara a cristalinului. Prin interactiunea dintre procesele de refractie si cele de
reglare activa a diametrului pupilelor si curburii cristalinului se asigura formarea corecta a
imaginii optice in zona foveii centrale.
Retina reprezinta portiunea posteriora a invelisului intern al ochiului. Ea este veriga
sensibila, receptoare a analizatorulu Retina are o structura dubla – una receptoare si alta
nervoasa, de tip cerebral.
Structura sa este de o mare complexitate, eterogena si pluristratificata. Este alcatuita din
10  straturi: stratul celulelor fotosensibile – conuri si bastonase -, stratul celulelor nervoase
unipolare, stratul celulelor nervoase bipolare centripete, stratul celulelor nervoase centrifuge si
stratul celulelor nervoase ganglionare sau multipolare.
Conurile  (circa 6,6 mil.) se caracterizeaza printr-o sensibilitate mai redusa, activarea lor
reclamand actiunea unei lumini puternice: densitatea cea mai mare o au in zona foveii centrale
(zona sensibilitatii optime) si formareaza baza anatomica a vederii diurne si implicit a
sensibilitatii cromatice, acestea sunt concentrate in pata galbena. In partea centrala a regiunii,
numita fovea centralis, se afla o concentratie foarte mare de conuri.(30)
 Se apreciaza ca acestea  sunt distribuite ca sensibilitate pe culori in felul urmator: 64%
sunt conuri “rosi”, 32% conuri verzi” si 2% conuri “albastre“ . Conurile “verzi” si “rosii” sunt
concentrate in fovea centralis, iar cele “albastre” in exteriorul acestei regiuni. De aici rezulta o
deosebire in modul cum se disting culorile. Astfel, perceptia obiectelor albastre cu o intensitate
mare este mai slaba decat a celor rosii sau verzi. Faptul ca vedem culorile cu un efort comparabil
este atribuit unui “amplificator in albastru” aflat in circuitul de prelucrare din creier. Activitatea
lor este in timpul zilei. Bastonasele (125 mil.) sunt distribuite cu precadere in jurul foveii
centrale si in zonele laterale ale retinei; ele sunt mult mai sensibile decat conurile, reactionand la
intensitati foarte slabe ale luminei. Constituie baza anatomica a vederii nocturne si implicit, a
sensibilitatii luminoase (primare), activitatea lor devine maxima in timpul noptii. Rolul celulelor
fotosensibile este acela de transformare a semnalelor luminoase in influx nervos specific si de
transmitere mai departe.
Straturile celulelor unipolare, bipolare si multipolare indeplinesc atat functia de conducere,
cat si pe cea de analiza – codificare primara a intensitatiilor, duratelor si lungimilor de unda..(8)  
Efectul psihofiziologic al culorilor. Inca Gothe evidentiaza influenta culorilor asupra
dispozitiei sufletesti a omului, impartindu-le, din acest punct de vedere, in doua grupe:
a) excitatoare, stimulatoare, tonifiante ;
b) deprimante, inhibitoare.
 In prima grupa, el includea culorile din spectrul galben-rosu, iar in grupa a doua pe cele din
spectrul albastru-violet. Un loc aparte il acorda verdelui, care determina o stare de relaxare. La
studiul acestei probleme, o contributie universal recunoscuta a adus-o psihologul roman
Fl.Stefanecu-Goanga. Pe baza de determinari si indicatori obiectivi, el a stbilit ca actiunea
culorilor rosu, portocaliu, galben determina accelerarea si amplificarea respiratiei si a pulsului,
iar actiunea culorilor verde, bleu, albastru si violet are efect opus.
Starile pe care le pot produce diferite culori: rosu – excitare, aprindere, insufletire,
activism, mobilizare, agresiune, vivacitate asociativa, caldura, apropiere; portocaliu – optimism,
veselie, apropiere; galben – intimitate, tandrete, satisfactie, admiratie; verde – liniste, impacare,
relaxare placuta, echilibru, inspiratie; albastru – seriozitate, sentimentalism, dor, nostalgie,
tendinta de evocare, spatialitater, pace; violet – atractie-indepartare, optimism- nostalgie,
sezualitate; negru – retinere, neliniste, depresie, introversiune, compasiune; alb – expansiune,
suavitate, puritate, robustete, raceala.(20)
Prin studii ce s-au efectuat asupra perceptiei imaginilor colorate s-a dovedit, faptul ca in
imaginile colorate ochiul detecteaza mai usor marginile obiectelor si caracteristicile acestora,
imaginile alb-negru se pierde informatia continuta in lungimea de unda a fiecarei culori.
Vederea cromatica prin diminuarea intensitatii luminii care se reflecta pe un obiect colorat
nu se modifica si distributia spectrala. Prelucrarea la nivelul creierului sunt legate de lungimea de
unda a culorilor din imagine, fiind aceeasi.

Varianta:8

Anatomia si fiziologia Pleoapelor

Embriologie
Pleoapele se formeaza in primul trimestru de sarcina din ectoblastul si mezoblastul vecin
globului ocular. Fanta palpebrala care este initial inchisa, se deschide incepand din luna a 5-a a
vietii intrauterine.Formarea pleoapelor se finalizeaza in trimestrul al III-lea al vietii fetale.

Anatomo-fiziologie
Din punct de vedere macroscopic, fiecare pleoapa prezinta doua fete si doua margini:
fata anterioara (cutanata);

fata posterioara (mucoasa);

o margine aderenta prin care pleoapa se continua fara o limita de demarcatie neta cu regiunea
sprancenara (pleoapa superioara) si cu obrazul (pleoapa inferioara);

o margine libera care delimiteaza impreuna cu cea de la pleoapa opusa, fanta palpebrala;

marginea libera a pleoapei este divizata de un mic orificiu, punctul lacrimal, situat la unirea 1/6
interna cu 5/6 externe in 2 portiuni inegale:

o        portiunea ciliara localizata extern;

o        portiunea lacrimala, care contine canaliculii lacrimali, localizata intern.

Portiunii ciliare a marginii libere i se descriu urmatoarele zone:o buza anterioara, pe care se
implanteaza cilii (genele) prevazuti cu glande sebacee (Zeiss) si glande sudoripare (Moll);o buza
posterioara la nivelul careia se deschid orificiile glandelor Meibomius din tars.

Histologic Fig.1 pleoapele sunt alcatuite din urmatoarele straturi:

Pielea. Este foarte subtire si elastica; cand ochiul este deschis, formeaza santurile orbito-
palpebrale mai evidente la pleoapa superioara.

Tesutul celular subcutanat. Este foarte lax, in grosimea lui, fiind localizat muschiul orbicular
al pleoapelor, inervat de nervul facial; acesta este dispus ca un sfincter in jurul fantei palpebrale,
din el detasandu-se o portiune marginala retrociliara, care formeaza muschiul lui Riolan.

Stratul muscular – e reprezentat de muschiul orbicular, cu fibre circulare, inervat de nervul
facial.

Tarsul. Reprezinta scheletul fibros al pleoapelor, constituit din fasciculele conjunctive largi, cu

structura densa si rezistenta. In grosimea lui se afla niste glande sebacee tubuloacinoase, glandele
lui Meibomius. Marginea periferica (orbitara) a celor doua tarsuri se continua cu septul orbitar,
care se insera pe rebordul orbitei. Acesta separa pleoapele de continutul orbitei. Pe fata
posterioara a septului orbitar se afla o lama de fibre musculare netede, care reprezinta muschiul
tarsal superior (Müller) si muschiul tarsal inferior, inervat de filete simpatice. La nivelul pleoapei
superioare se afla muschiul ridicator al pleoapei superioare, cu insertie posterioara la nivelul
apexului orbitei, inervat de nervul III

Conjunctiva. Este o membrana mucoasa, alcatuita dintr-un corion acoperit de un epiteliu

stratificat necheratinizat, care contine glande lacrimale accesorii si celule caliciforme secretoare
de mucina.
 Figura 1-Anatomia pleoapei

Vascularizatia pleoapelor

Arterele provin din ramurile supraorbitala si lacrimala ale arterei carotide interne si din ramurile
angulara si temporala ale carotidei externe. Arterele palpebrale superioara si inferioara se
constituie intr-o retea pretarsala si alta retrotarsala.

Drenajul venos se realizeaza pentru reteaua pretarsala prin vena angulara si temporala
superficiala, iar pentru reteaua retrotarsala prin venele orbitare.

Inervatia pleoapelor

Inervatia pleoapelor este reprezentata de nervi motori si nervi senzitivi.

Nervii senzitivi (lacrimal, frontal si lacrimal) provin din ramul oftalmic al trigemenului ca si din
ramul suborbitar din nervul maxilar superior.

Inervatia motorie provine din nervul facial pentru muschiul orbicular, din nervul oculomotor
comun, pentru ridicatorul pleoapei superioare si din filete ale simpaticului cervical pentru
muschiul lui Müller.
Functiile pleoapelor: functii de protectie, de sustinere si rol optic.

Functia de protectie

Pleoapele sunt in principal organe de protectie ale globului ocular. Ele sunt animate de miscari
spontane de ocluzie (clipitul) produse prin stimularea cailor senzitive ale trigemenului sau
senzoriale cu punct de plecare la nivelul retinei, in conexiune cu filetele facialului destinate
muschiului orbicular. Datorita reflexului de clipire, pleoapele intind lacrimile pe suprafata
anterioara a ochiului, umezind si spaland astfel corneea. Pleoapele apara ochiul de impotriva
diferitilor agenti iritanti externi (praf, fum, corpi straini) sau agenti traumatizanti.

Functia de sustinere

Prin dispozitia anatomica a pleoapelor inaintea orbitei pleoapele au un rol de sustinere,

impiedicand impingerea in afara a globului ocular, in caz de eforturi sau de congestii orbitare.

Rolul optic

Rolul vizual al pleoapelor se realizeaza prin reglarea cantitatii de lumina care intra in ochi, prin
micsorarea fantei palpebrale.

Rolul optic in refractia oculara, se realizeaza de asemenea prin micsorarea fantei palpebrale; in
acest mod sunt micsorate cercurile mari de difuziune de pe retina, corectandu-se partial unele
vicii de refractie (miopia, astigmatismul).

Microscopul Biologic
 Acesta este cel mai comun tip de microscop; mai este numit de cercetare.
Puterea de marire variaza intre 40 si 1000 de ori dar poate merge pana la 1500x sau 2000x.

Priincipii de functionare,modurile de lucru:

Cea mai importanta zona folosita este cea intre 400x .. 600x In cazul acestui tip de
microscoape, pentru a obtine o imagine marita, lumina are un traseu unic care trece printr-o serie
de lentile in linie fiecare lentila marind imaginea deja marita de lentila care a precedat-o. Pe
scurt: un singur traseu al luminii si mai multe lentile. Sistemul de lentile consta dintr-un obiectiv
(cea mai apropiata lentila de obiect sau specimen), un ocular (cea mai apropiata lentila de ochiul
observatorului), un mecanism de focusare a imaginii si unul de pozitionare a specimenului sau
obiectului.
In plus, microscopul foloseste lumina (reflectata de o oglinda, naturala, de la o alta sursa sau de
la un iluminator incorporat) pentru a ilumina specimenul sau obiectul astfel incat acesta sa poata
fi vazut cu ochiul. De obicei obiectivul consta din 3 sau 4 lentile (uneori chiar 5) montate pe un
adaptor rotativ pentru obiective astfel incat puterea de marire sa poata fi modificata in functie de
obiectivul selectat. Imaginea produsa este bidimensionala (2D) si este de obicei in oglinda si
rasturnata. Cea mai folosita metoda de iluminare a specimenului este trans-iluminarea, lumina
este proiectata de dedesubt si trece prin specimen.
La o marire de 400x detaliile sunt la nivel celular in cazul specimenelor biologice.

Partile componente:
 Utilizarea:
A invata despre celule si micro-organisme,este educational si foarte important in domenii
medicale sau stiintifice.
Examinarea fiintelor microscopice in conditii de laborator.

Concluzie:
In urma crearii primul microscop,au fost efectuate multe descoperiri despre fiintele
microscopice,ogranismului uman,bacteriilor si virusilor,precum si dezvoltarea medicinii,marirea
cunostintelor ,depsre micro-organisme, metodele de creare a medicamentelor mai eficiente,fiind
posibila observarea directa a actionarii preparatelor asupra micro-organismelor.