VIRUSOLOGIE

CARACTERELE GENERALE ALE VIRUSURILOR

Virusurile sunt germeni extreme de mici, foarte puţin evoluaţi care nu au metabolism propriu,
multiplicarea lor fiind legată de parazitarea obligatorie a celulelor vii. Virusurile au urmă-
toarele particularităţi:

-sunt particule de dimensiuni foarte mici ce nu pot fi puse in evidenţă decât cu ajutorul
microscopul electronic

-posedă un singur tip de acid nucleic ADN/ ARN

-sunt paraziţi intracelulari obligatorii. Nu pot fi cultivate pe mediile de cultură folosite

obişnuit în bacteriologie. Cultivarea lor se face pe animale de laborator, ouă embrionate,
culturi de celule

-sunt specifice- fiecare virus produce o anumită boală

-fiecare virus are o structură antigenică specifică

-virusurile sunt insensibile la antibioticele uzuale

Clasificarea virusurilor

Virusurile sunt împărţite după tipul de acid nucleic în e categorii:

-virusuri ADN – Adenovirus, Herpesvirus, Poxvirus – variola, varicela

-virus ARN- Picornaviridae- poliomielita, enterovirusurile, Coronaviridae,

Orthomixoviridae- Influenza , Retroviridae- HIV

După aspectul clinic al bolii, virozele se încadrează în 2 mari categorii:

-infecţii virotice generalizate-virusul se răspândeşte pe cale sanguină în tot organismul şi

poate determina erupţii caracteristice- variola, varicela, rujeola, rubeola

Infecţii virale cu localizare în anumite organe:

-SNC- poliomielita, turbarea

-ap. respirator- gripa

-tegument-herpes, zona zoster

-ficat- hepatita

1
-glande salivare- parotidita epidemică (oreillon)

Structura virusurilor

Forma virusurilor este variată : sferică, prismatică, de spermatozoid. Din punct de vedere
structural o particulă virală prezintă o porţiune centrală mai densă numită nucleoid şi o
porţiune externă mai puţin densă sub forma unei capsule numită capsidă. Nucleoidul este
format dintr-un acid nucleic ADN / ARN iar capsida este de natură proteică. În structura
capsidei moleculele de proteină se grupează în capsomere. Virusurile mai complexe, au în
plus o membrană de natură lipoproteică sau glucidolipoproteică.

Multiplicarea virusurilor

Se desfăşoară în mai multe etape:

1.Absorbţia- este faza de adeziune şi fixare a particulei virale la celula-gazdă

2.Pătrunderea- în celula gazdă poate pătrunde virusul în întregime sau numai acidul nucleic

2
3.Faza de eclipsă-virusul pătruns în celulă se dezintegrează în acid nucleic şi proteine

4.Faza de multiplicare activă – în care elemetele virale se multiplică dând naştere la multe
particule virale

5.Faza de eliberare- pe măsura acumulării particulelor virale se produce explozia celulei

gazdă cu eliberarea acelor particule virale

Acţiunea agenţilor chimici şi fizici asupra virusurilor

-variaţiile de temperatură – căldura inactivează virusurile la 60ᵒC în 30 minute.

Temperatura scăzută are acţiune de conservare asupra virusurilor -20ᵒC , -70ᵒC.

-radiaţiile ultraviolete-au acţiune nocivă asupra virusurilor şi este un procedeu de sterilizare

-variaţiile de pH- virusurile rezistă la un pH între 5-9, aciditatea sau alcalinitatea care
depăşeşte aceste limite inactivează virusurile

-glicerina- are o acţiune de distrugere a bacteriilor şi a unor virusuri . Totuşi unele virusuri
pot fi păstrate în soluţie de glicerină

-eterul- inctivează şi distruge virusurile care au în constituţia lor lipide

-cloroformul- nu acţionează pe enterovirusuri

-săpunul şi detergenţii- au acţiune de inactivare şi distrugere a virusurilor

-ionii metalelor grele – Ag – inactivează virusurile

-antisepticele – substanţele oxidante-apă oxigenată, permanganatul de potasiu, hipocloriţiiau

puternică acţiune virulicidă

VIRUSURILE GRIPALE

Gripa este o boală infecţioasă acută caracterizată clinic prin manifestări severe ale
aparatului respirator şi ale organismului în general.

Caracteristici microbiologice

Virusul gripal este un ARN-virus ce face parte din genul Influenza, familia
Orthomyoviridae. Virionul gripal are formă sferică, filamentoasă şi prezintă la suprafaţă
mici proeminenţe filamentoase formate din glicoproteine. Aceste glicoproteine alcătuiesc

3
hemaglutinina şi neuraminidaza. În interiorul acestor proeminenţe se află nucleocapsida
formata din proteine. Această nucleocapsidă dă specificitate virusului gripal – de tip A, B, C.

Hemaglutinina asigură absorbţia virusului pe hematii şi pe celulele ciliate ale aparatului

respirator. Fenomenul este împiedicat de anticorpii specifici. Neuraminidaza este o enzimă
care permite eliberarea particulelor virale din celula gazdă , având un rol important în gradul
de infecţiozitate a tulpinii respective. Cele două glicoproteine conferă specificitate de tip şi
subtip pentru virusul gripal. Astăzi sunt cunoscute 3 tipuri de virus gripal A, B, C. La tipul de
virus gripal A se întâlnesc 3 subtipuri de hemaglutinină H1, H2, H3 şi 2 subtipuri de
neuraminidază N1, N2, în diferite combinaţii. Virusurile gripale de tipurile B,C au o structură
mai unitară cu variaţii antigenice minore.

Virusul gripal poate fi conservat timp de câteva săptămâni la temperatoră între 0-4ᵒC .
Puterea sa infecţioasă este distrusă prin încălzire timp de câteva minute la 56ᵒC, prin radiaţii
UV sau tratment cu eter, formol, fenol.

Patogenitate

Virusul gripal pătrunde în organism prin intermediul aerosolilor şi afectează mucoasa căilor
respiratorii. Neuraminidaza scade vâscozitatea stratului mucos expunând astfel la pătrunderea
virusului care produce leziuni distructive cu descuamarea celulelor ciliate. Clinic se instaleaza
starea toxică generală – febră, astenie, mialgie.

Diagnosticul de laborator

Diagnosticul este dat prin izolarea virusului din secreţii patologice – spălătură nazală, secreţii
nazale secreţii faringiene, spută. Cultivarea şi izolarea virusului se poate obţine prin inocula-
re la ouă de găină embrionate sau pe culturi de ţesuturi. Există şi teste serologie de identifica-
re a antigenului :

-testul de imunofluorescenţă

-testul ELISA –Enzyme-Linked-Immuno-Sorbant-Assay

-reacţia de fixare a complementului

-reacţia de inhibare a hemaglutinării- evidenţiază antigenul

Epidemiologie

4
Transmiterea se face de la omul bolnav la cel sănătos aerogen, prin secreţii nazofaringiene ,
mai rar indirect prin obiecte contaminate. Receptivitatea la boală este generală şi afectează
toate grupele de vârstă. Profilaxia se realizează prin vaccinare.

VIRUSURILE HEPATITICE

Hepatitele virale sunt boli infecto-contagioase specific umane, provocate de virusurile

hepatitice. Sunt cunoscute cel puţin 5 virusuri hepatitice patogene-A, B, C, D, E.

Carctere microbiologice

Virusul hepatitic A –este un virus ARN sferic şi face parte din familia Picornaviridae, genul
Enterovirus. Principalul său antigen este Ag HA iar anticorpii corespunzători sunt Ac antiHA
, IgG, IgM. Sursa de infecţie este omul bolnav, transmiterea este digestivă / fecal-orală prin
nerespectarea regulilor de igienă sau indirect prin alimente sau apă contaminate.

Virusul hepatitic B – este un virus ADN, de formă sferică, din familia Hepadnaviridae.

Principalele antigene sunt AgHBs – de suprafaţă, AgHBc-central, AgHBe-legat de antigenul

central. AgHBs consituie învelişul extern şi are o structură lipoglicoproteică, apare înainte de
debutul clinic al bolii. Ac antiAgHBs apar în convalescenţă. Ac antiAgHBc şi IgM indică o
infecţie sigură.

Virusul hepatitic C este un virus posttransfuzional cu antigenul specific AgHC şi anticorpi

Ac antiAgHC.

Virusul hepatitic Delta – apare ca o suprainfecţie la bolnavii cu hepatită de tip B , agravând

evoluţia bolii. Virusul Delta nu se poate replica decât în prezenţa virusului B. Este o infecţie
supraadăugată. Anticorpii sunt reprezentaţi de IgM şi IgG.

Virusul hepatitic E – este transmis pe cale digestivă , cu Ac anti AgHE

Diagnosticul de laborator

În diagnostic sunt foarte utile datele epidemiologice dar şi o serie de teste hematologice-
leucocite, VSH crescute, transaminaze-TGO,TGP, fosfataza alcalină crescute. Diagnosticul de
certitudine constă în identificarea antigenelor specifice şi anticorpilor din produsele
patologice- sânge,fecale, urină, secreţie biliară. Cele mai utilizate teste sunt RIA-
radioimunologic, ELISA- Enzyme-Linked-Immuno-Sorbant-Assay.

Epidemiologie

5
Virusul hepatitic A – este un virus ARN din familia Picornaviridae. Se transmite digestiv /
fecal-oral . Incubaţia este de 21-45 zile
Virusul hepatitic B – este un virus ADN din familia Hepadnaviridae. Căile de transmitere
sunt: parenteral, sexual, transplacentar, laptele matern. Incubaţia este de 45-160 zile
Virusul hepatitc C – este un virus ARN din familia Flaviviridae. Calea de transmitere este
parenterală, transplacentar, laptele matern, mai puţin pe cale sexuală. Incubaţia este de 6-12
săptămâni până la 6-9 luni
Virusul hepatitic D – coexistă cu infecţia cu virus B, pentru replicare , virusul împrumută
capsida de la virusul B. Este un virus ARN.
Virusul hepatitic E – este virus ARN, care se transmite digestiv. Incubaţia este de 40 zile
Profilaxie
-sterilizarea corectă a instrumentarului
-verificarea sângelui destinat transfuziilor
-utilizarea instrumentarului de unică folosinţă
-testarea gravidelor
-evitarea alăptatului de către mamele bolnave
-educaţie sexuală
-vaccinare pentru hepatita A,B

VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE HIV

SIDA este ultimul stadiu evolutiv al infecţiei cu HIV, care se caracterizează prin depresie
imună majoră , datorită afectării liniei limfocitare. Virusul a fost descoperit de Luc Montagner
şi Robert Gallo.
Caracteristici microbiologice
HIV face parte din clasa Retroviridae , un virus ARN care prezintă o enzimă numită
reverstranscriptaza , capabilă să transforme ARN în ADN. Se cunosc 2 tipuri HIV 1, HIV 2.
Virusul prezintă la suprafaţă un înveliş glicoproteic lipidic , partea centrală este formată din
proteine , ARN, reverstranscriptază.
Diagnostic de laborator

6
- testul ELISA –Enzyme-Linked-Immuno-Sorbant-Assay – evidenţiază anticorpii specifici din
serul analizat. Poate da rezultate fals pozitive sau lals negative datorită perioadei de eclipsă în
multiplicarea virală. Din acest motiv testul se repetă de încă 2 ori.

-test de confirmare Western-Blot se utilizează când testul ELISA este neconcludent

-test de imunofluorescenţă

-test de imunoprecipitare

Epidemiologie

Rezervorul de infectie e omul bolnav,contagiozitatea incepe dupa circa 3 saptamani de la

infectare si dureaza toata viata. Caile de transmitere sunt:
-parenterala-transfuzii de sange sau preparate de sange ,utilizarea seringilor si a
instrumentarului nestirilizat sau incorect sterilizat, expunerea plagilor sau a mucoaselor la
contactul cu sangele
-sexuala
-materno-fetala-transplacentar,postnatal prin alaptat deoarece laptele matern contine un
titru viral infectant
Nu exista risc de transmitere prin insecte(tantari,capuse),pe cale digestiva sau aerogen.Desi
prezent in saliva, virusul nu are titru infectant,astfel nu e contagios.

Profilaxia

-calea parenterala-testarea sangelui destinat transfuziilor,folosirea materialelor de unica

folosinta,sterilizarea corecta a instrumentarului medical,folosirea de echipament de protectie
pentru personalul medical
-educatie sanitara
-calea de transmitere materno-fetala-controlul gravidelor,evitarea alaptarii de catre mamele
seropozitive, tratamentul cu Zidovudina n ultimul trimestru de sarcina la mamele seropozitive

In caz de postaccident de inoculare se vor lua urmatoarele masuri:

-fortarea sangerarii la locul intepaturii

7
-spalare prelungita cu apa si sapun
-dezinfectare locala cu substante pentru sterilizare- clorheexidina,hipoclorit de sodiu,
glutaraldehida , formol, apa oxigenata.

VIRUSUL POLIOMIELITIC
Poliomielita este o boală infecţioasă acută produsă de virusul poliomielitic iar în unele cazuri
clinic apar paralizii.
Caracteristici microbiologice
Virusul poliomielitic face parte din familia Picornaviridae , genul Enterovirus şi este un
virus de tip ARN. Virusul prezintă la suprafaţă o capsidă ce nu prezintă lipide. Din acest
motiv este rezistent la eter, etanol, detergenţi. Este sensibil la radiaţii UV, formol, cloramină.
Patogenitate
Virusul pătrunde în organism pe cale orală prin mucoasa orofaringiană şi a tractului
respirator. Pătrunde în tractul digestiv şi nu este alterat de aciditatea digestivă. Este eliminat în
exterior prin scaun. În majoritatea cazurilor virusul este eliminat astfel, în alte cazuri virusul
traversează bariera hematomeningeală şi ajunge la sistemul nervos central producând
paralizii.
Diagnosticul de laborator
Se face izolarea virusului din lichidele patologice- spălături nazofaringiene, LCR, ţesut nervos
la necropsie. Cultivarea se poate face pe culturi de celule. Se poate practica reacţia de
neutralizare cu ajutorul serurilor specifice dar şi reacţia de fizare a complementului (RFC).

Epidemiologie
Sursa de infecţie este omul bolnav, calea de transmitere este digestivă sau aerogen, prin
contact direct cu omul bolnav sau indirect prin alimente, apă, obiecte contaminate. Profilaxia
constă în vaccinare- DTP(difteric, tetanic, poliomielitic).