Ce trebuie și ce nu trebuie sa faca psihologul

în efortul de a înțelege un individ

Psihologia, cuvant provenit din limba greacă psyché care semnifică suflet și logos
însemnând știință, poate fi intitulată ca știința despre psihicul și comportamentul uman. Când un
psiholog descrie o conduită, discursul său nu va avea sens pentru un alt psiholog decât dacă
ambii cad de acord asupra unui criteriu care să le permită constatarea prezenței, absenţei sau
gradului de dezvoltare a conduitei respective. Este necesară, deci, stablirea unei definiţii sau a
unui criteriu care să fie utilzate în acelaşi sens de către observatori diferiți.

După Zlate, psihologia este știința care studiază psihicul (procese, însușiri, stări, condiții,
mecanisme psihice,) utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legității
lui de funcționare, în scopul descrierii, explicării, integrării, optimizării și ameliorării existenței
umane. (Zlate M.2000)

Practica profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (denumit în continuare psiholog)

presupune o pregătire de specialitate riguroasă şi continuă, o bună înţelegere a societăţii şi a
rolului social cu care psihologul este învestit, aderarea la principiile şi valorile fundamentale ale
profesiei, capacitatea de a acţiona eficient şi responsabil în beneficiul persoanelor şi al societăţii
în ansamblu.

Acum că am adus în discuție unele delimitări conceptuale, putem discuta despre ce atribuții are
un psiholog, linia fină dintre ce trebuie și ce nu ar fi indicat, dar și cât de implicat ar trebui să fie
un psiholog în relația terapeutică.

Așadar, psihologul are obligaţia legală şi morală de a aplica principiile şi standardele

exprimate în Cod (Codul deontologic) în toate activităţile pe care le desfăşoară în calitate de
psiholog.

Dacă în majoritatea cazurilor, regulile sunt destul de clare şi deciziile pot fi luate rapid, în
practica fiecărui psiholog apar situaţii cu un grad ridicat de ambiguitate, în care unele principii se
pot afla în conflict. Astfel de situaţii necesită atenţie, timp pentru reflecţia etică şi un efort intens
şi adesea solicitant pentru soluţionare. Este important ca psihologul să fie capabil să argumenteze
decizia luată la finalul acestui proces.
Totodată, psihologii vor avea permanent în atenţie faptul că orice persoană are dreptul să îi fie
apreciată valoarea intrinsecă de fiinţă umană şi această valoare nu este sporită sau diminuată de
cultură, naţionalitate, etnie, culoare sau rasă, religie, sex sau orientare sexuală, statut marital,
abilităţi fizice sau intelectuale, vârstă, statut socioeconomic sau orice altă caracteristică
personală, condiţie sau statut. Mai concis, psihologul trebuie sa respecte persoana, să nu o
discrimineze.

Pentru a înțelege individul, psihologul tinde să apeleze la o multitudine de strategii,

algoritmi, procese , însă trebuie să aibă în vedere ca linia profesionalismului să nu fie depășită în
lupta de a înțelege individul și de a ajunge cât mai aproape de acesta.

Concret, psihologul nu leagă promisiuni cu privire la vindecarea individului, nu încalcă codul

deontologic în favoarea acestuia, pentru a-i câștiga simpatia, nu discreditează alt coleg de breaslă
pentru a atrage încredere, nu confruntă individul, nu încalcă legea confidențialității discutând
concret alte cazuri cu individul, dezvăluind informații pentru a crea legătura terapeutică.

Dacă psihologul observă o apropiere mult prea mare , nefirească din partea clientului și
de altă natură decât cea profesională, acesta are obligația să încheie relația terapeutică și să îi
recomande clientului un alt psiholog. Totodată, oricât de implicat ar fi psihologul, dacă individul
prezintă gânduri, acțiuni, declarații care ar putea prejudica starea de sănătate sau viața acestuia,
psihologul este obligat să încalce legea confidențialității și să anunțe persoanele apropiate pentru
ca individul să nu recurgă la gesturi care ar putea să îi facă rău sau chiar să ajungă să își ia viața.

Psihologul trebuie să dea dovadă de profesionalism, dar în același timp și de o doză de

empatie pentru a înțelege doleanțele individului. Psihologul trebuie să dispună de o concepție
clară despre lume și viață. Interlocutorii săi sunt de multe ori oameni care se află într-un impas ,
ale căror relații cu cei din jur și cu ei înșiși trec printr-o criză, care simt nevoia unor clarificări, a
unor reașezări ale acestor raporturi și-i cer psihologului puncte de sprijin, elemente de referință,
în scopul refacerii structurilor relaționale.

Ori psihologul nu poate realiza aceste clarificări reechilibrate dacă el însuși nu posedă
o înțelegere profundă a structurilor realității, a poziției autentice a omului în lume .El trebuie
să aibă o viziune optimistă a vieții, un control emoțional satisfăcător ,să fie înțelegător și lipsit de
rigiditate în aprecierea oamenilor și situațiilor .
 Pentru o bună înțelegere a individului totodată psihologul trebuie să aibă răbdare ca
pacientul să se dezvăluie şi să progreseze în ritmul lui; să nu judece, să nu critice, să nu emită
judecăţi de valoare asupra celor spuse de client.

În altă ordine de idei, psihologul evita ori refuza sa participe la activități și practici ce nu
respectă drepturile legale, civile, ori morale ale celorlalți doar pentru a-i face pe plac individului
și pentru a se apropia de acesta și totodată psihologul va refuza sa consilieze, sa educe ori să
furnizeze informatii oricarei persoane care, dupa opinia lor, va utiliza cunoștințele și
îndemânarea dobândită pentru a viola drepturile fundamentale ale omului.

În încheiere, deși am putea trage concluzia că profesia de psiholog este una destul de
ușoară, realizăm că din contră este printre cele mai dificile întrucât se ocupă cu omul, cu o ființă
atât de complexă, dar în special cu mintea, gandurile, tulburările, fricile, anxietatea acestuia, fapt
ce susține cele enunțate mai sus.

Bibliografie:

Zlate M. (2000). Fundamentele psihologiei. București, Editura Pro Humanitas