TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ CURS 3

CAPITOLUL 2 EXPERIENŢA DE CÂMP

Experienţele de câmp pot fi aşezate individual sau grupate pe teren în cadrul unor suprafeţe
de teren compacte care poartă denumirea de câmp experimental.

Experienţa de câmp este o cultură comparativă executată după anumite reguli, pe parcele
egale ca mărime, de aceeaşi formă, grupate cât mai strâns pe teren, aşezate în condiţii
naturale identice cu cele din cultura mare, şi planificate cu scopul identificării soiului,
hibridului, materialului de plantat, a îngrăşământului, tratamentului fitosanitar sau a oricărui
element implicat în producţie pentru a genera la o anumită specie o producţie mai mare, de o
calitate îmbunătăţită, la un preţ de cost mai scăzut, în condiţiile respectării exigenţelor de
protecţia mediului.

ELEMENTELE COMPONENTE ALE EXPERIENŢEI DE CÂMP

1. Varianta experimentală,
2. Repetiţia,
3. Perdelele de protecţie,
4. Benzile de protecţie,
5. Drumurile,
6. Potecile sau cărările (în ameliorare)

1. Varianta experimentală: este reprezentată de graduările factorului care se studiază

şi care sunt supuse operaţiunii de comparaţie. Factorii care se studiază pot fi:
soiuri, hibrizi, tipuri de îngrăşăminte, erbicide, fungicide, insecticide, elemente ale
regimului de irigare, drenare, lucrării ale solului etc.
2. Repetiţia: constă în apariţia o singură dată a întregii serii de variante ale factorului
sau ale factorilor studiaţi. Când acest lucru se realizează în plan orizontal =
BLOC, când variantele sunt dispuse în plan vertical = COLOANĂ (pe o singură
linie la pătratul latin sau două subcoloane la dreptunghiul latin), când repetiţia este
formată din blocuri incomplete (şi numărul de variante este un pătrat perfect) =
GRILAJ.
3. Perdelele de protecţie: sunt parcele marginale, aflate în capătul blocului, care au
rolul de a proteja parcelele experimentale de potenţialii agenţi dăunători. De
regulă lăţimea unei perdele de protecţie este egală cu lăţimea unei parcele
experimentale (= cu lăţimea semănătorii).
4. Banda de protecţie: reprezintă o fâşie din cultura care se experimentează, aşezată
perpendicular pe poziţia variantelor experimentale, care au rolul de a proteja pe
lungime experienţa, variantele de acţiunea diferiţilor factori potenţial dăunători.
Lăţimea benzi de protecţie este în mod obişnuit de o semănătoare dar poate ajunge
până la trei semănători iar atunci când avem experienţe de acelaşi tip acestea pot
lipsi.
5. Drumurile: sunt suprafeţe de teren în general de dimensiuni reduse, cultivate sau
nu, aflate între repetiţii (blocuri).
6. Cărările sau potecile: apar în experienţele de ameliorare, la limita dintre două
variante şi au rolul de a permite accesul cercetătorului pentru diferite operaţii (de
ex: polenizarea, castrarea etc.).

Scopul experienţelor de câmp este crearea de condiţii obiective pentru compararea

variantelor experimentale în vederea diferenţierii nivelului de producţie. Pe siguranţa
obţinerii acestor diferenţe se bazează recomandările de producţie. Pentru a face faţă
acestei cerinţe parcelele experimentale trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

- Parcelele trebuie să fie egal măsurate, având o formă şi o dimensiune care să

înlăture influenţa factorilor deformatori ai producţiei ce se realizează;
- Parcelele trebuie să fie acoperite uniform şi complet cu plante;
- Să aibă integritate ( acoperirea cu plante să se menţină până la sfârşitul perioadei
de vegetaţie;
- Să prezinte calitatea de masiv de plante (adică aceea productivitate de care ar
dispune dacă ar fi desprinse dintr-o solă din cultura mare). Această calitate apare
atunci când parcela conţine un număr de plante recoltabile suficiente, astfel încât
să se elimine influenţa individualităţii plantelor.

Forma parcelelor experimentale

Cea mai răspândită este cea dreptunghiulară cu raportul L:l cuprins între 3:1 şi 10:1
( sunt de preferat parcelele cu un raport de 4-5:1 deoarece cuprind mai mult din
variaţiile de uniformitate ale suprafeţei câmpului experimental cu condiţia plasării
lungimii parcelei perpendicular pe variaţia terenului). Gruparea parcelelor se face cât
mai strâns pe teren, pentru ca fluctuaţia recoltelor generată de neuniformitatea solului
să fie cât mai mică. Dacă parcelele sunt mai mici şi cheltuielile cu experimentarea
sunt mai reduse.

Forma parcelei experimentale se alege:

- În funcţie de lăţimea maşinii de semănat şi a maşinii de recoltat;

- În funcţie de forma şi mărimea suprafeţei de teren disponibilă;
- În funcţie de metoda de aşezare practicată;
- Asigurarea condiţiei de masiv de plante la recoltare;
- În ameliorare trebuie să izolăm parcela pentru a evita încrucişările spontane de la
plante autogame.

Mărimea parcelelor experimentale:

Determină exactitatea rezultatelor experienţei în sensul că creşterea suprafeţei

parcelelor experimentale determină scăderea erorii experimentale. Scăderea erorii
experimentale se poate obţine şi prin creşterea numărului de repetiţii.

!!!! Cu cât numărul de repetiţii este mai mare cu atât scade eroarea experimentală.
!!!! Eroarea experimentală scade cu rădăcina pătrată a numărului de repetiţii. ( E= ).

În ultimii 40 - 50 ani, paralel cu creşterea calităţii lucrărilor solului şi extinderea

mecanizării în domeniul experienţelor de câmp am asistat la o „evoluţie” de la 40m2
la 12- 25 m2.

Micşorarea mărimii parcelei experimentale are câteva avantaje:

- Se uşureză găsirea de suprafeţe omogene de teren;

- O parcelă experimentală mai mică permite un număr mai mare de repetiţii;
- Este mai economică;
- Permite studiul mai multor variante experimentale.

N. Săulescu a enunţat un principiu fundamental pentru mărimea parcelei

experimentale: „Aceasta trebuie să fie atât de mare astfel încât toate lucrările să fie
posibil de realizat în aceleaşi condiţii ca în producţie, având în vedere că numărul de
plante pe parcelă este suficient de mare încât să îndeplinească condiţia de masiv de
plante.”

Mărimea parcelei experimentale şi factorii care o determină

În practică mărimea parcelei experimentale depinde de o serie întreagă de factori

determinanţi cum sunt: tehnica de lucru, felul plantelor, felul experienţelor,
neuniformitatea terenului, etapa de experimentare, adresabilitatea experienţei.

1. Tehnica de lucru folosită în organizarea experienţelor se referă la gama de maşini

disponibile, de la cele de lucrare a solului şi semănat până la cele de îngrijit şi
recoltat. Astfel în funcţie de tipul maşinilor parcela poate varia de la 10 m 2 până la
sute de m2 (pe care ulterior se vor individualiza suprafeţe recoltabile cuprinse între
15-50 m2.
2. Felul plantelor: - la speciile de plante semănate în rânduri apropiate avem
suprafeţe de 20 m2, în experienţele cu plante semănate în rânduri depărtate avem
60-70 plante/parcelă, la sfecla de zahăr avem 100-200 plante recoltabile /parcelă.
3. Felul experienţelor, exprimă domeniul de activitate:
- În experienţele de ameliorare la plantele semănate în rânduri apropiate avem
suprafeţe cuprinse între 10 şi 30 m 2. La plantele semănate în rânduri depărtate
trebuie să avem un număr de plante pe parcelă cuprinse între 30 -100.
- În experienţele de mecanizare parcelele au aproximativ 40 m2.
4. Neuniformitatea terenului
Se impune ca pe suprafeţele uniforme să avem suprafeţe ceva mai mari cu repetiţii
mai puţine (cel puţin 3) iar pe solurile neuniforme suprafeţe mai mici şi repetiţii
mai multe (cel puţin 4).
5. Etapa de experimentare
În ameliorare la speciile de plante semănate în rânduri apropiate avem suprafeţe
de 8-10 m2, în aşa numitele culturi de orientare şi 20 m 2 în culturile de concurs. În
 experienţele cu plante semănate în rânduri depărtate se recomandă 30-40
plante/parcelă în culturile de orientare şi 70-80 plante/parcelă în culturile de
concurs.
6. Adresabilitatea experienţei (publicul vizat): din acest punct de vedere avem
experienţe riguroase, loturi demonstrative, loturi de verificare, expoziţii
experimentale.

Experienţele riguroase: sunt cele organizate în câmpurile experimentale ale

Institutelor de Cercetări şi ale Staţiunilor experimentale.

Experienţele în loturi demonstrative: sunt cele organizate în unităţile de producţie şi

urmăresc promovarea a 2 până la 5 variante experimentale rezultate din experienţele
riguroase cu suprafeţe cuprinse între 100 şi 200 m2.

Loturile de verificare: se organizează de asemenea în unităţile de producţie şi pot

cuprinde 2-5 variante cu suprafeţele cuprinse între 0,5 şi 5 ha.

Expoziţiile experimentale: reprezintă colecţii de soiuri şi microexperienţe cu

pesticide, îngrăşăminte (de regulă produsele cele mai noi), lucrări ale solului la care
participă mai multe firme producătoare.

ZILELE CÂMPULUI – FIELD DAY – FELD TAGEN