CURS I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
PRIVIND
COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Noţiunea de comerţ internaţional

Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni:
a) Stricto sensu – comerţul internaţional – cuprinde totalitatea operaţiunilor de import şi export
de mărfuri şi servicii, desfăşurate de persoane fizice şi (sau) juridice, aparţinând unui stat, cu parteneri
străini sau pe pieţe externe. Această accepţiune restrânsă a noţiunii este apropiată de sensul etimologic
al cuvântului “comerţ“, provenit din expresia latină “commercium”, o juxtapunere a cuvintelor
“cum”şi” merx” ce semnifică operaţiuni efectuate “cu marfă“ (merx-is = marfă).
b) Lato sensu -comerţul internaţional - reprezintă un ansamblu de relaţii de cooperare
economică internațională între două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice, aparţinând unor state
diferite, care au ca scop realizarea, prin conlucrare, a unor operaţiuni complexe în domeniile
comercial,financiar-bancar,transfer de tehnologie, desfăşurate pe termen lung şi eşalonate pe
perioade de timp determinate, în scopul obţinerii unor avantaje reciproce.

2. Noţiunea şi obiectul dreptului comerţului internaţional

2.1. Noţiune
Dreptul comerţului internaţional a primit în decursul timpului numeroase definiţii, pornind
de la definiţia oficială (formulată în cadrul lucrărilor Adunării Generale a O.N.U.), până la definiţii
nuanţate, formulate în literatura de specialitate. La cea de-a XXI-a sesiune a Adunării Generale ONU
s-a propus adoptarea unei definiţii oficiale a dreptului comerţului internaţional. Potrivit acestei unice
definiţii oficiale dreptul comerţului internaţional constituie “ansamblul de reguli care reglementează
relaţiile comerciale de drept privat, punând în cauză mai multe ţări”.
În literatura de specialitate s-a arătat că, în desfăşurarea schimbului mondial de valori materiale
şi spirituale, iau naştere numeroase şi variate categorii de raporturi juridice reglementate atât de
sistemele naţionale de drept şi de dreptul internaţional public. Pot fi identificate patru categorii de
asemenea raporturi:
-raporturi stabilite, în domeniul economic, între state suverane şi egale în drepturi, între state şi
organizaţii internaţionale interguvernamentale sau doar între asemenea organizaţii;
-raporturi care se stabilesc între state suverane şi comercianţi persoane fizice sau
juridice,privind politicile comerciale,vamale, financiar valutare ale statelor, raporturi care se
caracterizează prin subordonarea comercianţilor faţă de organele statului ( raporturi de drept
administrativ, vamal ş.a.);
-raporturi care se stabilesc între un stat şi subiectele de drept privat străine, raporturi
patrimoniale semiinternaţionale şi se realizează în baza acordurilor de investiţii străine şi a contractelor
de concesiune(sunt cuprinse în sfera de reglementare a dreptului internaţional aplicabil);
-raporturi care se stabilesc între comercianţii persoane fizice şi persoane juridice din diferite
state, în calitate de participanţi nemijlociţi la activitatea de comerţ internaţional;sunt caracterizate prin

1
egalitatea juridică a părţilor, fiind supuse normelor de drept civil, comercial ori dreptului comerţului
internaţional, în funcţie de distincţiile existente în sistemele juridice naţionale sub imperiul se află.
Definiţiile formulate în literatura de specialitate converg în a conceptualiza dreptul comerţului
internaţional ca o materie juridică pluridisciplinară, constituită din ansamblul normelor care
reglementează raporturile patrimoniale cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate
între persoane fizice şi/sau juridice, inclusiv între asemenea persoane şi stat - raporturi în care părţile
se află pe poziţie de egalitate juridică.
Dreptul comerţului internaţional, aflat la graniţa dintre dreptul internaţional şi sistemele
naţionale de drept, cuprinde norme conflictuale, norme de drept civil, comercial şi norme de drept
material uniform (cuprinse în convenţii internaţionale) şi reunite prin obiectul comun de reglementare
(raporturile din cadrul comerţului internaţional şi cooperării economice internaţionale).Unele norme
juridice aparţinând altor ramuri de drept intră în conţinutul dreptului comerţului internaţional, în
măsura în care au implicaţii asupra raporturilor juridice care fac obiectul acestei materii (norme de
drept constituţional, administrativ,financiar-valutar,internaţional public, dreptul muncii, drept de
proprietate intelectuală ş.a.).
Elementele caracteristice ale dreptului comerţului internaţional sunt:
1.natura normelor juridice care formează conţinutul său;
2.natura subiectelor participante la raporturile de comerţul internaţional: profesionişti-comercianţi,
persoane fizice şi juridice ce realizează tranzacţii comerciale internaţionale;
3. poziţia de egalitate juridică în care subiectele de drept se află unele faţă de altele;
4.obiectul său de reglementare este format din raporturile juridice patrimoniale caracterizate prin
comercialitate şi internaţionalitate.
Definiţie În mod sintetic, dreptului comerțului internațional este definit ca ramură a
dreptului ce cuprinde ansamblul normelor care reglementeaza relațiile comerciale internașionale. O
definiţie mai cuprinzătoare prevede că dreptul comerţului internaţional este constituit din ansamblul
normelor care reglementează « relaţiile de comerţ internaţional,cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţională, în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică »
2.2. Obiectul dreptului comerţului internaţional
Din definiţia dată dreptului comerţului internaţional rezultă că acesta are ca obiect raporturile
patrimoniale cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau
juridice, inclusiv între asemenea persoane şi stat. Nu toate raporturile juridice patrimoniale care se
formează în sfera relaţiilor comerciale internaţionale sunt obiect al dreptului comerţului internaţional,
ci numai acelea dintre ele, care se caracterizează prin două atribute coexistente şi anume:
comercialitatea şi internaţionalitatea.
Caracterul comercial. Determinarea comercialităţii unui raport juridic este o operaţiune de
calificare, care se realizează după criteriile dreptului naţional (sistemul de drept naţional ce constituie
lex causae).
Sistemele naţionale de drept cunosc două criterii pe baza cărora se determină caracterul
comercial al unui raport juridic: criteriul subiectiv şi criteriul obiectiv.
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participantului la raportul juridic; actul sau faptul
juridic sunt considerate comerciale dacă au fost săvârşite de un comerciant în exercitarea profesiei sale.
În acest context, prevalează calitatea de comerciant a persoanei,care determină o prezumţie legală
pentru calificarea drept „comerciale” a anumitor acte juridice.
Potrivit concepţiei obiective un fapt este calificat de comerţ dacă, în mod obiectiv, în
conţinutul lui există una din operaţiunile pe care legiuitorul însuşi le califică ca fiind de comerţ.

2
Independent de calitatea persoanei care îl îndeplineşte, faptul sau actul juridic este comercial prin
natura lui.
Având la bază natura operaţiunilor îndeplinite sau obiectul reglementării sunt calificate drept
activităţi comerciale,operaţiunile privind circulaţia capitalului (cumpărarea şi vânzarea comercială,
operaţiunile bancare, de bursă, de constituire a societăților comerciale sau operaţiunile cambiale)
şi activitatea de producţie a întreprinderilor (operaţiuni efectuate de întrepriderile de furnituri,de
asigurare, construcţii şi manufactură, întreprinderile de transport şi expediţii, etc.
Caracterul internaţional. Internaţionalitatea raporturilor juridice de drept al comerţului
internaţional este determinată de existenţa elementului de extraneitate.
Nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic comercial, poate transforma
acest raport într-unul de drept al comerţului internaţional, ci doar acel element de extraneitate ce atrage
posibilitatea aplicării a cel puţin două sisteme naţionale de drept asupra raportului juridic în cauză.
Criteriile de definire a caracterului internaţional al raporturilor juridice care fac obiectul
dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două categorii:
- criterii de natură subiectivă- părţile raportului juridic, persoane fizice sau juridice, trebuie să aibă
domiciliul, respectiv sediul, în state diferite;
- criterii de natură obiectivă -marfa, lucrarea, serviciul sau orice alt bun care face obiectul
raportului juridic să se afle în circuit (tranzit) internaţional, adică în executarea acelui raport juridic
bunul să treacă cel puţin o frontieră.
Identificarea acestor criterii, elemente poate fi făcută fie printr-o convenţie internaţională fie prin
legislaţia internă a statului al cărui sistem constituie lex causae.Asemenea criterii de
internaţionalitate,ce interesează dreptul comerţului internaţional sunt cuprinse în convenţii
multilaterale.
În art. 1(1) al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri (Viena 1980) se arată că prevederile convenţiei “se aplică contractelor de vânzare de mărfuri
între părţi care îşi au sediul în state diferite: a) când aceste state sunt state contractante; sau b) când
normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.”
În articolul I(1) din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva 1961)se
arată că dispoziţiile convenţiei “se aplică: a) Convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru reglementarea
litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoanele fizice sau
juridice având, în momentul încheierii convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state
contractante diferite; b) procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la
paragraful 1 litera a din acest articol.“ Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la
transportul aerian internaţional (Montreal, 1999) arată că este internaţional acel transport al cărui punct
de plecare şi de destinaţie se află pe teritoriile unor state părţi diferite sau situate pe teritoriul unui
singur stat parte, atunci şi există o escală stabilită pe teritoriul altui stat, chiar dacă acesta nu este un
stat parte (art.1alin.2).
Obiectul dreptului comerţului internaţional mai cuprinde şi unele instituţii care, deşi interesează
comerţul internaţional, fac parte, într-o anumită măsură şi sub anumite aspecte din obiectul altor materii
juridice.
În concluzie, dreptul comerţului internaţional are ca obiect raporturile comerciale
internaţionale, precum şi cele care decurg din cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională,instrumentele juridice de realizare ale acestora, raporturile juridice izvorâte din fapte
juridice (licite sau ilicite) -conexe raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică
internaţională, orice alte raporturi, care deşi formal aparţin altor ramuri de drept prezintă contingenţe
cu operaţiunile de comerţ internaţional şi cu arbitrajul de comerţ internaţional.

3
 3. Principiile dreptului comerţului internaţional
Noţiune
Principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei călăuzitoare în procesul elaborării
şi aplicării normelor juridice în raporturile comerciale internaţionale; principiile asigură unitatea
coerentă a normelor în scopul orientării acestora spre dezvoltarea raporturilor comerciale în
conformitate cu cerinţele generale ale progresului economic şi social.
Principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele prescripţiuni fundamentale care
călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în acest domeniu. Acţiunea principiilor are ca rezultat
asigurarea certitudinii în structurarea normelor dreptului comerţului internaţional.
A. Principiul libertăţii comerţului
Principiul constituie premisa esenţială pentru desfăşurarea normală a circulaţiei
bunurilor,valorilor şi cunoştinţelor la nivel mondial,conferind expresie deplină nevoii obiective de a se
înlătura orice obstacol de ordin vamal, fiscal, administrativ ori politic de natură să stânjenească această
circulaţie.
a. Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.Pe aceasta cale se
recunoaşte capacitatea persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte ale dreptului comerţului
internaţional, dacă au calitatea de comerciant şi dacă obiectul de activitate constă în efectuarea în mod
liber de acte şi fapte de comerţ internaţional,fiind astfel eliminat monopolismul, care contravine
libertăţii comerţului. Libertatea comerţului reprezintă condiţia sine-qua-non pentru afirmarea,
dezvoltarea şi consolidarea economiei de piaţă.
b. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare. Libertatea comerţului implică un
anumit control al statului realizat prin mijloace financiar-bancare asupra activităţii de comerţ
internaţional, desfăşurată de persoanele fizice şi juridice, subiecte de drept comercial.Statul are la
dispoziţie o gamă variată de mijloace financiar-bancare,cum sunt cele privind taxele şi impozitele,
licenţele de import-export etc., care îi îngăduie să-şi îndeplinească echilibrat şi echitabil funcţiile în
acest domeniu, asigurând libertatea comerţului.
În comerţul internaţional, ca de altfel, în orice act de comerţ este esenţial să se asigure libertatea
de a revinde pentru a câştiga. Nimeni nu se angajează într-o afacere comercială, fără interes de a
câştiga, iar acest câştig rezultă din vânzarea produselor, dar,mai ales, din revânzarea lor. Obiectul
vânzării şi revânzării libere îl constituie „bunurile fiecărui naţiuni”. Libertatea de a revinde pentru a
câştiga, îngăduie ţărilor comerciale să obţină profituri importante.
B. Principiul concurenţei loiale
Concurenţa în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de progres economic,
fiind puse în evidență,din cele mai vechi timpuri, atât virtuţile, cât şi riscurile concurenţei.Concurenţa
acerbă între participanţii la comerţul internaţional a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea meşteşugurilor,
în înflorirea unor localităţi şi chiar în dezvoltarea unor popoare şi regiuni ale lumii.
a. Competiţia pe piaţă. Concurenţa constă, în principal, într-o competiţie pe piaţă între cei care
exercită activităţi asemănătoare. Pentru a pătrunde şi mai ales pentru a se menţine pe piaţă trebuie depuse
eforturi pentru a crea mereu mai bine şi la preţuri tot mai acceptabile.
Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care diversitatea
agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt sustrase concurenţei. O asemenea
confruntare în plan economic, cu mijloace specifice, într-un mediu competiţional,constituie o cauză
majoră a dezvoltării economice reale.

4
 b. Garanţie a dezvoltării comerţului internaţional. Fiind un principiu fundamental al dreptului
comerţului internaţional, concurenţa loială-ca expresie a liberalismului economic-exercită importante
funcţii în evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale.Dintre acestea trebuie reţinute: a.funcţia de
garantare a desfăşurării economiei de piaţă; b.funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor,
capitalurilor, serviciilor şi persoanelor; c.funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburile
comerciale internaţionale.
Competiţia pe piaţa internaţională constituie o condiţie şi o garanţie a dezvoltării relaţiilor
comerciale, a creşterilor economice regionale şi mondiale. Principiul libertăţii concurenţei orientează
reglementările naţionale şi internaţionale în direcţia asigurării libertăţii de acces pe piaţă,libertăţii
cererii şi ofertei,libertăţii economice generale,prevenirii şi reprimării actelor anticoncurenţiale,
reparării prejudiciilor izvorâte din abuzul de libertate în schimburile comerciale internaţionale.
c. Rolul concurenţei în fixarea unui preţ just al mărfurilor. Principiul concurenţei orientează
desfăşurarea raporturilor comerciale internaţionale în direcţia obţinerii unor beneficii proporţionale cu
aportul cantitativ şi calitativ al participanţilor la aceste raporturi. Concurenţa comercială este factorul
determinant în stabilirea unor preţuri corespunzătoare- rezultate din raporturile reale dintre mărfuri,
împiedicând obţinerea unor profituri de monopol.
d. Concurenţa neloială. Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială
internaţională se constituie într-o concurenţă neloială. Actele şi faptele de concurenţă neloială
reprezintă o încălcare a obligaţiei comerciantului de a folosi în activităţile comerciale sau industriale
procedee oneste.
Concurenţa neloială se caracterizează prin folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea
comercială şi săvârşirea unor acte nepotrivite de atragere a clientelei. Conform Convenţiei de la Paris
din 1983, constituie un act de concurenţă neloială, orice act de concurenţă “contrar uzanţelor cinstite
în materie industrială sau comercială”. În baza Convenţiei, trebuie interzise orice fapte de natură a crea
confuzie, prin orice mijloc, cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a
unui concurent; afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea,
produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent; indicaţiile sau afirmaţiile a căror
folosire, în exercitarea comerţului, este susceptibilă să inducă publicul în eroare, în ceea ce priveşte
natura, modul de fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.
C. Principiul egalităţii juridice a părţilor
Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor. Fiecare parte
contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale, convenind asupra modului în care urmează
să se deruleze operaţiunile de comerţ exterior în care se angajează.
Principiul egalităţii juridice îşi găseşte expresia cea mai elocventă în exprimarea liberă a voinţei
părţilor. Actele şi faptele de comerţ ce se concretizează în iniţiative, opţiuni şi decizii cu privire la
circulaţia mărfurilor şi serviciilor implică în mod necesar voinţa părţilor. Orice iniţiativă, opţiune şi
decizie în operaţiunile comerciale internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor,iar autonomia de voinţă
se dovedeşte a fi un element important în elaborarea şi încheierea contractelor, una din modalităţile de
exprimare şi concretizare a principiului egalităţii juridice a părţilor.
Raporturile ce iau naştere între agenţii economici-persoane fizice şi juridice- din diferite state,
în calitatea lor de participanţi la comerţul internaţional, sunt raporturi de jure gestionis, de pe o poziţie
de egalitate juridică a părţilor, deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca
subiecte de drept privat.

5
 D. Principiul libertăţii convenţiilor
Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele comerciale
internaţionale şi titlurile de valoare, care dau expresie voinţei juridice a părţilor ale cărei limite sunt
stipulate în dispoziţiile exprese ale legii.
Principiul libertăţii convenţiilor exprimă regula potrivit căreia fiecare subiect de drept se obligă
prin propria lui voinţă, „numai la ceea ce acceptă ca fiind în interesul lui şi numai în măsura în care
doreşte”.
Regula generală potrivit căreia “convenţiile legal făcute au putere de lege” dă expresie
principiului libertăţii convenţiilor concretizat în dreptul fiecărui participant la raporturile de comerţ
internaţional de a-şi alege partenerii contractuali, şi de a stipula în contract clauze care să-i protejeze
interesele şi să-i garanteze realizarea scopurilor urmărite.
Concepţia subiectivă cu privire la libertatea convenţiilor consideră acordul de voinţă al părţilor
drept izvorul principal al drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate în contract. Concepţia
obiectivă susţine prevalenta legii asupra voinţei, susţinând că „voinţa individuală nu poate avea efect
creator în afara legii, sau peste lege”.
E. Principiul lex voluntatis
Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii
convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional.
F. Principiul bunei-credinţe
Atât în dezbaterile Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi Comisiei Naţiunilor Unite pentru
Drept Comercial Internaţional, cât şi în procesul încheierii sau realizării contractelor comerciale
internaţionale,buna credinţă a fost şi este invocată, subliniindu-se importanţa pe care o are aceasta pentru
finalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii reciproc avantajoase. Din acest principiu
izvorăsc doua reguli :
a.Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Buna-credinţă în afacerile comerciale
internaţionale obligă atât comerciantul, cât şi industriaşul - implicaţi în competiţia internaţională pentru
a obţine un profit cât mai mare. În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate clauze prin care se
interzice concurenţa neloială, stabilindu-se răspunderi pentru cei ce o practică.
b. Răspunderea pentru reaua-credinţă. Buna-credinţă este un principiu general care călăuzeşte
atât procesul elaborării normelor dreptului comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor. În
normele privind schimburile comerciale internaţionale şi în contractele privind tranzacţiile în acest
domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru încălcarea principiului bunei-credinţe. Principiul
bunei-credinţe este considerat extrem de important în relaţiile comerciale internaţionale, deoarece-mai
mult decât în cazul celorlalte principii-pune în evidenţă valorile morale ale comportamentului
participanţilor în cadrul acestor relaţii, adăugându-le răspunderilor juridice stipulate în aplicarea sa de
către organele competente pentru crearea şi aplicarea dreptului comerţului internaţional.
5. Evoluţia dreptului comerţului internaţional
Pentru corecta înţelegere a instituţiilor dreptului comerţului internaţional contemporan trebuie
să avem în vedere evoluţia acestei materii, care este rezultatul propriei deveniri istorice.
Antichitatea. Cele mai vechi instituţii juridice în domeniul comerţului internaţional sunt
identificate în cadrul civilizaţiei babiloniene (comisionul, diverse forme societare etc.). Fenicienii,
cunoscuţi navigatori, au construit prima veritabilă civilizaţie comercială:au înfiinţat numeroase colonii-
oraşe comerciale pe ţărmurile Mediteranei şi, în egală măsură, sunt autorii unor instituţii ce au
supravieţuit până în zilele noastre cum este de pilda avaria comună.
Cetăţile-state greceşti au practicat pe scară largă comerţul maritim, grecii fiind autorii câtorva
instituţii juridice cunoscute, în special în domeniul comerţului maritim, instituţii preluate, mai apoi, în
6
dreptul roman. (de exemplu,nauticum foenus- un tip de împrumut în numerar acordat unui negustor
exportator).
Dreptul roman a constituit fundamentul tuturor sistemelor de drept europene (continentale). În
dreptul roman s-a făcut distincţia între jus civile şi jus gentium. Jus civile (tradiţional şi formalist) era
dreptul aplicat cetăţenilor, pe când jus gentium era aplicat raporturilor stabilite între cetăţeni şi peregrini
(oameni liberi ce nu aveau cetăţenia romană);acesta din urmă, fiind deschis faţă de inovaţiile practicii, a
cuprins numeroase norme aplicabile activităţilor comerciale,permiţând dezvoltarea unor reguli care au
influenţat într-un final jus civile.
Evul Mediu şi Renaşterea. Dupa dispariţia Imperiului roman şi invaziile popoarelor
migratoare , reafirmarea autorităţii statale, a readus un anumit climat de siguranţă, iar Cruciadele au
revitalizat comerţul internaţional. Reapariţia rutelor comerciale a dus la afirmarea unor oraşe
comerciale precum oraşele-porturi italiene (Pisa, Veneţia, Genova). Dezvoltarea comerţului şi
afirmarea unei categorii sociale – comercianţii , au impus imperios necesar perfectionarea regulilor
juridice aplicabile acestei activităţi.Vechile instituţii juridice romane au fost adaptate la noul context
socio-economic şi completate cu reguli cutumiare. A apărut astfel un drept special al comercianţilor –
lex mercatoria universalis. Lex mercatoria a început să se aplice în oraşele-porturi italiene şi în
târgurile de la Champagne,Tyrol,Provence, Lyon sau Frankfurt-am-Main. În această perioadă au fost
întocmite culegeri de uzuri şi reguli aplicabile comerţului internaţional: Rolurile din Oleron, Consulatul
mării, Guidonul mării. Toate aceste reguli, formând lex mercatoria, aveau un caracter internaţional,
aplicându-se, operaţiunilor comerciale în toate oraşele Europei occidentale.
Perioada modernă. Epoca marilor descoperiri geografice (care a culminat cu descoperirea
Americii,1492) a extins cadrul comerţului internaţional, din spaţiul mediteranean la nivel
mondial.Expansiunea ţărilor Europei occidentale, aflate într-o adevărată cursă a descoperirilor
geografice şi a revendicărilor asupra noilor teritorii, a marcat început perioadei coloniale. Descoperirea
Americii a atras către continentul european (prin Spania şi Portugalia) cantităţi considerabile de metale
preţioase. Cursul scăzut al aurului şi al argintului a determinat o neîncredere în moneda metalică,
economiile începând a fi încredinţate băncilor. Aceste mutări au provocat o dezvoltare fără precedent
a activităţilor bancare, pe fondul unei noi atitudini faţă de bani şi comerţ .
Afirmarea statelor-naţiuni duce la pierderea caracterului universal al lex mercatoria, fiecare
stat dezvoltându-şi propriul sistem de norme juridice aplicabile comerţului, manifestându- se o
«naţionalizare» a dreptului comercial. În Franţa, Ordonanţa comerţului din 1673 (Ordonanţa Colbet)
şi Ordonanţa Marinei (1683) au pus bazele unui sistem naţional de drept comercial, înlocuind astfel
lex mercatoria şi deschizând calea conflictelor de legi. După Revoluţia Franceză a fost elaborat şi
adoptat Codul civil napolenian (1804), urmat de Codul comercial (1807), ceea ce a marcat dualismul
dreptului privat european continental.
Perioada contemporană. Sistemele europene de drept se împart în două mari familii:
sistemele romaniste şi sistemele de common law.
Sistemele juridice de tradiţie romanică sunt rezultatul recepţionării dreptului roman în ţările
europene fiind subclasificate în: sisteme de influenţă franceză; sistemul germano-elveţiano-italian şi
sistemul ţărilor nordice. Sistemele de tradiţie romanistă cunosc dualitatea dreptului privat, divizat în
drept civil şi drept comercial.
Familia dreptului anglo-saxon îşi are originile în Anglia, unde tradiţiile dreptului roman nu au
fost continuate după retragerea romană. Sistemul anglo-saxon are trei ramuri principale: Common law,
Equity şi Statutary law. Common law este alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească
(precedente judecătoreşti -hotărâri pronunţate de instanţe judecătoreşti care devin obligatorii pentru
instanţele inferioare în cazuri similare). Equity este alcătuit din reguli de drept pronunţate anterior

7
unificării jurisdicţiilor engleze, de către curţi speciale, pentru atenuarea asperităţilor regulilor de
common law. Statutary law reprezintă ramura alcătuită din reguli de drept create prin lege (statute).
În Marea Britanie acest sistem este în vigoare în Anglia şi Ţara Galilor (nu şi în Scoţia şi
Irlanda); sistemul anglo-saxon s-a răspândit şi în fostele colonii britanice (S.U.A. Australia, Noua
Zeelandă, India ş.a. (în acelaşi mod şi sistemele romaniste s-au răspândit în fostele colonii ale ţărilor
Europei occidentale). Sistemele de common law sunt caracterizate prin unitatea dreptului privat.
Pe fondul disiparii caracterului universal al lex mercatoria, şi al dezvoltarii de catre state a
propriului sistem de norme juridice aplicabile comerţului, a aparut un climat promice manifestarii
conflictului de legi şi implicit o situaţie de incertitudine cu privire la normele juridice aplicabile
raporturilor comerciale internaţionale.
Pentru soluţionarea conflictului de legi, statele au dezvoltat in timp un ansamblu de norme
conflictuale ce au menirea de a determinarea legea materiala naţionala aplicabila raporturilor juridice
de drept privat cu element de extraneitate, constituite intr-un sistem,denumit dreptul internaţional
privat.
Insa,comerţul internaţional a necesitat o reglementare proprie, adaptată specificului
tranzacţiilor internaţionale. Normele materiale de drept uniform sunt caracterizate ca normele adecvate
raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional, daca exprima particularităţile acestor
raporturi.
Crearea unui drept uniform al comerţului internaţional este un proces în desfăşurare, care, in
final are scopul de a elimina conflictul legilor.
În lipsa unei norme uniforme de drept material, se recurge la aplicarea unei legi naţionale.
Conflictul de legi inerent oricărui contract comercial internaţional este soluţionat prin aplicarea
normelor conflictuale; legea naţională aplicabilă este desemnată de părţi sau, în lipsa unei asemenea
alegeri, este determinată pe baza normelor conflictuale, care aparţin dreptului statal,fapt ce provoaca
o diversitate a soluţiilor conflictuale.
6. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu ramuri de drept conexe
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul comercial aparţin deopotrivă familiei dreptului
privat, mai mult ele au în comun caracterul patrimonial şi cel comercial (ambele izvorăsc din acte şi
fapte de comert iar subiectele sunt persoane care au calitatea de comerciant). Ceea ce le deosebeşte
este elementul de extraneitate prezent în raportul juridic de drept al comerţului internaţional, ceea ce
face ca aceste raporturi să devină susceptibile a fi guvernate de cel puţin două sisteme de drept diferite.
Sub raportul izvoarelor de drept cele două se diferenţiază: pe când dreptul comercial are doar izvoare
interne, dreptul comerţului internaţional cunoaşte, aşa cum am arătat, o mare varietate a izvoarelor
(convenţii internaţionale, uzanţe comerciale internaţionale, reglementări aparţinând dreptului intern ).
Dreptul comerţului internaţional prezintă importante elemente comune cu dreptul civil şi
dreptul procesual civil, toate apartinand domeniului dreptului privat.
Fiind o materie pluridisciplinară, dreptul comerţului internaţional are în compoziţie în afara
normelor comerciale prevalente,de specialitate şi norme dreptul comun,de drept civil şi procesual
civil,într-o pondere însemnată. Identitatea de conţinut se reflectă şi prin metoda de reglementare
comună, constând în poziţia de egalitate juridică a parţilor.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil exista însă importante deosebiri : a)în
timp ce subiectele dreptului civil,persoane fizice sau persoane juridice,nu prezintă o calitate
specială,subiectele de drept al comerţului internaţional sunt persoane fizice care au capacitatea
specială de a efectua operaţiuni de comerţ international; b) raporturile de drept civil sunt patrimoniale
şi personal-nepatrimoniale, în timp ce raporturile de drept al comerţului internaţional, sunt în principiu
patrimoniale; c)raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional întrunesc
8
caracterele specifice de comercialitate şi internaţionalitate
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional privat fac parte din domeniul
dreptului privat, iar raporturile juridice contin în comun elementul de extraneitate. In privinta
obiectului de reglementare, ambele se caracterizeaza prin poziţia de egalitate a părţilor, dar în cazul
dreptului international privat, acesta este mai larg.
Spre deosebire de raportul juridic de drept internaţional privat, raportul juridic de drept al
comerţului internaţional are în plus caracterul comercialităţii. Mai mult dreptul internaţional privat este
format, într-o proporţie covârşitoare, din norme conflictuale, pe când dreptul comerţului internaţional
cuprinde, în bună parte, norme de drept material, iar între acestea cele de drept material uniform tind
să ocupe un loc tot mai important.
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public se disting prin prisma
elementele de diferenţiere dintre dreptul public şi cel privat. Astfel, în privinta naturii şi poziţiei
juridice a subiectelor, in cazul dreptului internaţional public, subiectele sunt statele suverane ( care
acţioneaza de jure imperii) şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale, pe când subiectele
dreptului comerţului internaţional sunt, în principal, comercianţii (persoane fizice sau juridice) se afla
pe pozitie de egalitate. Uneori statul este parte în raporturi juridice de drept al comerţului internaţional,
dar fără a acţiona de jure imperii ci de jure gestionis.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public există şi puncte de
convergenţă, izvorâte, în principal, din elementul de internaţionalitate. Astfel ,principiile fundamentale
ale dreptului internaţional public se aplică şi în cadru raporturilor de drept al comerţului internaţional
şi, a fortiori, în cele la care participă statul.

9
 CURS I / 2

Izvoarele dreptului comerţului internaţional

Originalitatea dreptului comerţului internaţional constă în absenţa unui drept unic,naţional sau
supranaţional (similar dreptului internaţional public), fapt ce confera determinarii normelor aplicabile
operaţiunilor de comerţ internaţional capătă o importanţă deosebită. Normele juridice care în totalitatea
lor alcătuiesc ansamblul ce formează dreptul comerţului internaţional aparţin în parte ordinii juridice
internaţionale, iar în parte ordinii juridice naţionale a statelor membre ale comunităţii de naţiuni; de
aici rezultă necesitatea de a distinge între izvoarele internaţionale şi izvoarele interne sau de drept
naţional ale dreptului comerţului internaţional.
1. Izvoare interne ale dreptului comerţului internaţional
a) Dreptul comun general. Dreptul comun poate fi luat în considerare ca izvor al dreptului
comerţului internaţional numai în măsura în care legea comercială română,pe care o completează când
este cazul,constituie ea însăşi un asemenea izvor. Dreptul comerţului internaţional se profilează ca o
prelungire a acţiunii normelor de drept comercial naţional în domeniul raporturilor de comerţ
internaţional.
b)Legea comercială naţională.Prin această expresie se desemnează ansamblul de norme
juridice care în totalitatea lor formează dreptul comercial naţional. Ansamblu se scindează în două
subansamble, dintre care unul cuprinde normele cu vocaţie generală de aplicare în domeniul comerţului
şi care în totalitatea lor formează dreptul comercial, iar altul este format din normele cu vocaţie de
aplicare în anumite zone ale comerţului şi care, pot fi considerate norme juridice comerciale generale.
Dreptul comun comercial şi normele juridice comerciale speciale sunt susceptibile de a-şi
extinde incidenţa şi asupra raporturilor de comerţ internaţional atunci când părţile contractante
desemnează legea naţională ca lex contractus şi atunci când normele de drept conflictual incidente
desemnează aceasta lege ca fiind aplicabilă în cazul dat. Între normele juridice speciale o grupă aparte
o formează acele norme care au fost concepute şi elaborate de legiuitor pentru a se aplica raporturilor
de comerţ internaţional.
Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional sunt legea şi jurisprudenţa.Legile
reprezintă principalele izvoare în materie. Legile naţionale se împart în legi civile şi legi
comerciale. Legile speciale reglementează relaţiile comerciale cu străinătatea,în sensul că
prevederile acestor legilor se referă la raporturile comerciale din anumite domenii cu element de
extraneitate.
Prin noţiunea de jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organele
de jurisdicţie în litigiile supuse competenţei acestora. Rolul jurisprudenţei este recunoscut în
sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar,iar în sistemele de tradiţie
romanistă, preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul jurisprudenţei.
În domeniul comerţului internaţional jurisprudenţa prezintă o valoare juridică deosebită.
Ţinând seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale, jurisprudenţa
contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice şi în unele cazuri, contribuie la formarea
de reguli materiale.
În cadrul organizării şi înfăptuirii activităţii de comerţ internaţional au fost emise o serie
de acte normative, care constituie izvoare specifice sau nespecifice ale materiei,fiind grupate în
două categorii distincte:prima categorie de izvoare include actele normative destinate
reglementării comerţului internaţional, iar cea de a doua cuprinde actele normative care privesc
alte ramuri de drept, dar aplicabile şi raporturilor de comerţ internaţional.

1
 Pe mapamond există mai multe sisteme de drept importante :
1.sistemele de drept de sorginte romanistă(sisteme neolatine) au ca punct de plecare
dreptul roman şi au doua componente :
-sisteme ce cunosc dualitate dreptului privat, de influenţă franceză, în sensul că se face
distincţia între raporturile civile şi raporturile comerciale;
-sisteme ce cunosc unitatea dreptului privat (reglementează unitar raporturile civile şi
comerciale).
Pentru acest sistem, izvorul principal îl reprezintă legea şi apoi actele normative bazate pe
lege. Pentru sistemele ce cunosc dualitatea dreptului privat, izvorul principal special intern va fi
Codul Comercial şi legile, în timp ce pentru sistemele ce cunosc unitatea dreptului privat, izvorul
principal intern îl repezintă Codul Civil şi legile speciale, la care se adaugă Constituţia, legile
administrative, fiscale,vamale,penale,şi cele ceorganizează şi reglementează comerţul exterior.
2.sistemele de common law(anglo-american): specificul acestora se regăseşte în modul
lor de formare întrucât uniformizarea reglementărilor s-a realizat în condiţiile fărâmiţării din
perioada feudală, prin judecătorii itineranţi. Izvorul principal de drept este precedentul
judecătoresc, soluţiile date de o instanţă judecătorească sunt obligatorii în speţe similare pentru
instanţe de acelaşi grad sau inferioare. Urmează obiceiurile sau cutumele şi apoi legea.
3.sistemele religioase (sistemele de drept islamic) sunt prezente în statele
islamice.Izvoarele de drept principale sunt Coranul şi Sunele(interpretări ale Coranului de către
imami), iar obiceiul pământului şi legea în mică măsură.
2. Izvoare internaţionale ale dreptului comerţului internaţional
Izvoarele internaţionale sunt reprezentate de convenţiile comerciale internaţionale şi
uzanţele comerciale internaţionale.
Convenţia internaţională constituie principalul izvor internaţional al dreptului internaţional,
desemnand înţelegerea convenită de două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale pentru
reglementarea legală a unor diverse probleme internaţionale general-politice,economice,tehnico-
ştiinţifice,culturale) pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi a regulilor de
conduită pe care acestea se îndatorează a le respecta. În principiu, convenţia internaţională constituie
izvor al dreptului comerţului internaţional atunci când stabileşte norme ce reglementează raporturile
de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
2.1 Convenţiile comerciale internaţionale
Convenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două sau mai multe
state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. Prin precizarea, în conţinutul lor
a drepturilor şi obligaţiilor convenite de părţi, convenţiile internaţionale asigură pe deplin
corecta lor îndeplinire şi permit organizarea relaţiilor comerciale internationale « in conditii de
certitudine si stabilitate juridica.
Clasificarea convenţiilor internaţionale
Convenţiile internaţionale sunt susceptibile de o dublă clasificare pe baza a două criterii
distincte.
a. Potrivit criteriului ce are în vedere numărul statelor semnatare se disting: convenţii bilaterale
şi convenţii multilaterale.
Se numesc convenţii bilaterale convenţiile care sunt perfectate între două state ca titulare de
suveranitate şi prin care se reglementează aspecte ale raporturilor dintre statele semnatare. Se numesc
convenţii multilaterale convenţiile internaţionale care se realizează cu participarea mai multor state
,titulare de suveranitate şi prin care se reglementează raporturi interesând dezvoltarea relaţiilor dintre
acele state.
2
 b. Conform criteriului ce are în vedere natura normelor instituite prin convenţiile
internaţionale- criteriu ce vizează numai convenţiile multilaterale - aceste convenţii se grupează, de
asemenea în două varietăţi, şi anume:
- convenţii prin care se formulează norme de drept material uniform
- convenţii prin care se instituie norme de drept conflictual uniform.
Terminologic, convenţia internaţională a primit în practică diferite denumiri: acord, protocol, tratat,
pact, armistiţiu, etc.
Convenţiile sunt folosite ca mijloc de creare a dreptului uniform în materiile ce presupun
implicarea într-o anumită măsură a interesului public1. Prin convenţiile internaţionale ce interesează
dreptul comerţului internaţional se urmăreşte ca finalitate remedierea dificultăţilor decurgând din
marea diversitate a reglementărilor naţionale. Majoritatea convenţiilor internaţionale au fost elaborate
sub auspiciile unor organizaţii internaţionale interstatale, care au întreprins studii valoroase privind
dreptul uniform în materia raporturilor juridice de comerţ internaţional ce urmează a face obiectul de
reglementare al convenţiilor.
Convenţiile multilaterale,deşi nu sunt numeroase, au un rol eficace, întrucât au o sfera largă
de reglementare ,contribuind la unificarea normelor de drept material şi conflictual privind
comerţul internaţional.
Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme generale, care permit
reglementare unitară a raporturilor de comerţ internaţional şi cooperare economică
internaţională. Dificultăţile rezultate din diversitatea reglementărilor naţionale sunt atenuate,
realizându-se uniformizarea normelor de drept conflictual şi crearea unui drept material uniform.
În funcţie de obiectul lor de reglementare convenţiile internaţionale multilaterale se pot
grupa în :
-convenţii privind contractele de comerţ internaţional: Convenţia privind contractele de
intermediere (Haga1958); Convenţia privind reprezentarea în vânzarea cumpărarea
internatională(Geneva1983); Convenţia privind contractul de leasing(Otawa1988); Convenţia
privind contractul de factoring(Otawa 1988); Convenţia privind cesiunea de creanţă în comerţul
internaţional (New York 2001)
-convenţii privind instrumente de plată:Convenţia privind cambia şi biletul la
ordin(Geneva1930);Convenţia privind cecul (Geneva1931);Convenţia Naţiunilor Unite privind
cambiile şi biletele la ordin internaţionale (New York1988);
-convenţii privind modalităţi de plată: Convenţia privind garanţiile independente şi acreditivul
stand by (New York 1995)
-convenţii vamale:Convenţia vamală privind carnetul ATF (Bruxellles1961);
-convenţii privind activităţile de import export:Acordul privind Procedura în materia emiterii
autorizaţiilor de import-export (Geneva,1979);
-convenții referitoare la proprietatea intelectuală:Convenţia pentru protecţia proprietăţii
intelectuale (Paris,1883)
-convenţii referitoare al legea aplicabilă în relaşiile comerciale internaţionale : Convenţia
privind legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile corporale
(Haga,1955).
-convenţii privind arbitrajul comercial internaţional:Convenţia privind recunoaşterea
hotărârilor arbitrale străine (New York, 1958);
Convenţiile bilaterale sunt numeroase şi constituie o modalitate juridică importantă şi
eficientă de mentinere la nivel optim a schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii.
1
International Institute for the Unification of Privat Law - www.unidroit.org.

3
Convenţiile comerciale bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept
material. În practica internaţională, convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de
tratate şi acorduri care privesc, garantarea reciprocă a investiţiilor, operaţiuni financiar-bancare,
de creditare şi plăţi, înlesniri vamale sau evitarea dublei impuneri
Tratatul comercial
Tratatul este un izvor scris cu diverse denumiri (convenţie, protocol,angajament,proces
verbal, act final, acord, notă diplomatică, ad memoire, declaraţie,gentlemen’ agreement, concordat
compromis), tratatul reprezintă acordul de voinţă a două sau mai multe state prin care acestea
convin să reglementeze într-un anumit mod raporturile lor reciproce într-un anumit domeniu de
relaţii. Ori de câte ori tratatele,indiferent de denumirea lor,reglementează direct sau indirect materii
comerciale,sunt implicit izvoare ale dreptului comerţului internaţional.Tratatele comerciale sunt
acte juridice prin care statele organizează schimburile de mărfuri şi soluţionează aspectele
adiacente relaţiilor comerciale.
Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic
pentru o perioadă îndelungată ; în conformitate cu dispoziţiile tratatului, anual, se încheie înţelegeri
comerciale.Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de clauze . Titlul
cuprinde denumirea tratatului şi statele semnatare, preambulul consacră voinţa părţilor de a
promova şi facilita relaţiile lor comercialei,iar clauzele esenţiale ale unui tratat de comerţ sunt
clauza naţiunii celei mai favorizate si clauza regimului naţional.
Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă reciproc
condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terţ. Folosirea clauzei naţiunii
celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de bază care se stabileşte între statul
ce acordă tratamentul cel mai favorabil şi statul beneficiar şi raportul de referinţă care există
între statul cedent şi statul favorizat .Clauza naţiunii celei mai favorizate are rolul să unifice
conţinutul material al regulilor juridice aplicabile în raporturile dintre părţi şi să stabilească condiţii
de concurenţă egală pentru exportatorii străini ; clauza asigură şi o stabilitate a comerţului
prin evitarea unor eventuale concesiuni care pot fi acordate altui stat.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natură convenţională. Clauza poate fi unilaterală
sau bilaterală,fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţii sinalagmatice. În mod
obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate, în principal, printr-o clauză bilaterală, dar se poate face şi într-un cadru multilateral.
Din punctul de vedere al poziţiei statelor clauza naţiunii celei mai favorizate prezintă două forme:
forma necondiţionată (principiul egalităţii), care presupune că părţile îşi conferă,fără rezerve şi
restricţii, privilegiile şi avantajele recunoscute unei ţări terţe şi, respectiv, forma condiţionată
( principiul compensaţiei), care înseamnă că privilegiile şi avantajele acordate unui stat terţ sunt
extinse între părţi numai în schimbul unor concesii speciale şi compensaţii reciproce. Tratamentul
naţiunii celei mai favorizate priveşte ansamblul domeniilor de relaţii dintre statele contractante.
După domeniile la care se aplică, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi generală sau
specializată. În practică, clauza generală are o sferă largă de aplicare şi se referă numai la relaţiile
dintre anumite domenii. Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul
naţiunii celei mai favorizate şi circumstanţiază sfera de aplicare a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate în raporturile dintre părţile contractante.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate prezenta şi o formă modificată, în care, aplicarea
tratamentului se face sub rezerva unor avantaje sau facilităţi.
Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptul că persoanele,
aparţinând unei ţări străine care desfăşoară activitate de comerţ pe teritoriul statului partener au, în

4
principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.Tratamentul luat în considerare este prevăzut
de legislaţia internă a statului partener. Clauza regimului naţional înlătură discriminarea şi asigură
egalitatea de tratament, în stabilirea aceluiaşi regim pentru mărfurile importate şi cele
interne.Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolele netarifare prin care se protejează
industriile naţionale.
Acordul comercial
Acordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care se reglementează
schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-economic.În raport cu
tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături: constituie forma obişnuită
şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai detaliat. După perioada lor de
valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate : pe termen scurt-anuale; pe termen mediu-
bienale sau trienale; pe termen lung- cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părţi şi anume: textul propriu-zis şi anexele.
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr de articole. În titlu şi
preambul se arată obiectul şi scopul pentru care s-a încheiat acordul comercial şi motivele care
au stat la baza înţelegerii.
Articolele pot cuprinde şi stipulaţii speciale, reglementând o serie de operaţiuni ca
prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni de servicii. Anexele au rolul de a
exemplifica şi interpreta principiile generale inserate în textul acordului. Felul şi numărul anexelor
este determinat de specificul acordului comercial.Egalizarea avantajelor între părţile unei
înţelegeri comerciale se realizează în baza unor principii generale.
Acordurile bilaterale generale (acordurile de stat) privitoare la frontieră sau anumite
probleme politice, pot cuprinde şi norme juridice aplicabile raporturilor de comerţ internaţional
bilateral.Cele mai importante izvoare din această categorie sunt acordurile bilaterale speciale:
acordurile de plăţi, acordurile pentru garantarea reciprocă a investiţiilor străine
directe,protocoalele anuale comerciale de schimburi comerciale,acordurile economice, acordurile
rutiere, acordurile aeriene, acordurile pentru evitarea dublei impuneri internaţionale, acordurile
pentru exploatarea în comun a apelor de frontieră.
2.2. Uzanţele comerciale
Uzanţele comerciale constau într-o conduită caracterizată prin continuitate, şi
uniformitate,impunându-se printr-o repetare frecventă şi prin participarea mai multor persoane
interesate.Extinderea şi generalizarea uzanţelor se realizează în funcţie de sfera de aplicare,
numărul participanţilor şi volumul comerţului,iar pentru formarea unei uzanţe comerciale,practica
ori regula de conduită necesită o perioadă de timp, dar fără o durată îndelungată. Prin prisma regulii
de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele comerciale se aseamănă cu obiceiul sau
cutuma.
Cutuma este o regulă de conduită aplicată un timp îndelungat în virtutea deprinderii şi
respectată ca o normă obligatorie. Aceasta practică îndelungată şi repetată se impune prin
autoritate proprie şi autonomie, având valoare de lege.Fiind un izvor al dreptului international,
rolul cutumei este diferit in sistemele de drept naţionale(formează principalul izvor de drept în
ţările anglo-americane, în timp ce în statele de pe continent are o pondere redusă). În relaţiile
comerciale cutuma dintr-o anumită ţară se aplică în calitate de lex contractus.
Dreptul comerţului internaţional cunoaşte domenii care au ca izvor de reglementare cutuma.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între părţile
contractante în relaţiile reciproce.Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg, conform
Codului Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, activităţi anterioare unei tranzacţii şi

5
care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a
expresiilor şi a actelor lor ; pentru interpretarea intenţiei acestora se ia în considerare comportarea
părţilor concomitentă ori posterioară contractului
Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali tradiţionali şi
constau în introducerea în contractele pe care aceştia le încheie a unor expresii care semnifică
atitudini sau conduite existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare constantă, expresiile
folosite se transformă în clauze de stil,care în timp devin subînţelese sau implicite în raporturile
contractuale.
Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică.Prin dobândirea unui caracter colectiv,adică a unui număr important de participanţi,
obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.Tendinţa legii scrise de a-şi extinde incidenţa asupra
întregului domeniu al comerţului şi de a reglementa întreaga problematică a raporturilor juridice
stabilite în acest domeniu este din ce în ce mai evidentă, astfel că ponderea uzanţelor şi în general a
cutumei în acest domeniu se află într-un continuu regres.
Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale, deoarece atât formarea lor cât şi
participarea lor se realizează cu participarea subiecţilor de drept implicaţi în înfăptuirea comerţului.
Formându-se spontan şi impunându-se în timp prin aplicare repetată uzanţele comerciale nu-şi
dobândesc forţa juridică prin trecerea unei perioade determinate de timp. Uzanţele comerciale sunt
incluse de regulă în conţinutul contractelor comerciale,de aici consecinţa că forţa lor juridică nu
depăşeşte forţa juridică a clauzelor contractuale.
Clasificarea uzanţelor.Uzanţele comerciale pot fi grupate după ramura de
activitate,obiectul contractului, profesiunea părţilor, modul de transport,etc.
-dupa aria teritoriala in care opereaza, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale.
Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele internaţionale în relaţiile
comerciale externe.
- dupa zona de aplicabilitate, se disting uzanţe locale, speciale şi generale.
a) uzanţe locale sunt determinate pe baza unui criteriu geografic; aplicarea lor fiind limitată
la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau regiune.
b) uzanţe speciale care se grupează într-o categorie aparte pe baza criteriului ce are în vedere
obiectul contractelor specifice anumitor activităţi comerciale,
c) uzanţe generale se disting prin domeniu de aplicare în totalitatea zonei comerţului,
independent de structurarea în ramuri, activităţi, profesiuni, etc.
- după forţa juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale.
Uzanţele normative işi trag forţa juridică dintr-o jurisprudenţă stabilă ce le conferă autoritate
proprie, dobândind o putere similară normei juridice,fiind denumite şi uzanţe de drept sau legale;
Denumirea de „normative” dată acestor uzanţe este explicată prin finalitatea urmarită, de a completa sau
de a suplini legea, dobândind puterea şi autoritatea acesteia. Aplicarea lor nu este dependentă de voinţa
părţilor, ci operează implicit prin efectul aplicării legii(ope legis) și nu necesită acceptarea voluntară a
părţilor şi nici cunoaşterea lor de către cei în cauză.
Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale întrucat îşi au originea în
autonomia de voinţă a părţilor contractante,care stabilesc,potrivit liberei aprecieri, conţinutul contractului
perfectat ; ele mai poartă denumirea de uzanţe de fapt sau interpretative.Acest tip de uzanţe tind la
înlăturarea legii şi, prin ipoteză, nu-şi pot trage forţa juridică din lege, precum cele normative. Uzanţele
contractuale prezintă inconvenientele incertitudinii şi impreciziei, întrucât se plasează în cadrul
autonomiei de voinţă a părţilor şi dau expresie libertăţii convenţiilor,devenind susceptibile de aplicare
numai prin efectul acordului de voinţă al părţilor.

6
 Forţa juridică a uzanţelor convenţionale rezultă din voinţa părţilor,iar prin inserarea
lor în contract, acestea nu pot depăşi forţa juridică a clauzelor contractuale. Cu caracter
derogatoriu, uzanţele comerciale dobândesc putere legală în situaţia în care o lege specială
trimite la ele.
Forme ale uzanţelor comerciale
Uzanţele comerciale urmăresc ca finalitate interpretarea, completarea şi precizarea conţinutului
contractului fiind exprimate în diferite forme:clauze tipizate, contracte-tip ori contracte model sau
formulare de contracte, condiţii generale.Clauzele-tip sunt standardizate dar prezintă accepţiuni
diferite asa încât interpretarea acestora se individualizează prin anumite formule sau termeni,
care cu predilecţie, exprimă diverse forme ale vânzarii- cumpărării internaţionale. Includerea în
contracte a clauzelor-tip permite simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor
conflictuale.
Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în
principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional, facilitand încheierea operativă a
contractelor externe. În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul
juridic al realizării unor operaţiuni. Datorită formei lor preconstituite, părţile urmează numai să
individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitatea mărfii, preţul şi
modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părţi.
Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile contractante, de
asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre.
Aplicarea uzanţelor comerciale şi rolul lor
Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze
de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de
livrare. În afară de convenţia contrară, părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în
formularea contractului, la orice uzanţă cunoscută sau care ar fi trebuit cunoscută, de largă
notorietate şi constant respectată în contractele de acelaşi tip în ramura comercială respectivă.
Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este configurată de principiul libertăţii contractuale,
în sensul că titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale sunt prevăzute de legea
contractului,determinată de părţi sau instanţă,prin intermediul normelor conflictuale.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau tacită, avand
acelaşi regim juridic al prevederilor contractuale. Corespunzător intereselor părţilor contractante
uzanţele comerciale sunt utilizate în domeniul normelor juridice supletive. Prin adoptarea de
condiţii uniforme, elaborarea de contracte-tip şi includerea in contracte a unor condiţii generale de
livrare, in practica internaţională s-a realizat o unificare şi standardizare a uzanţelor
comerciale,asigurându-se certitudinea juridică şi uniformizarea reglementării.
Ipoteze şi soluţii privind conflicte între uzanţe, între uzanţe şi legile civile sau între uzanţe şi
legile comerciale
Invocarea uzanţelor în contracte de comerţ internaţional poate genera atât conflicte între uzanţele
incidente, cât şi conflicte între acestea şi legile (civile sau comerciale) incidente în situaţia dată.
Doctrina juridică a reţinut ca fiind practic posibile următoarele ipoteze şi a propus soluţii cu referire la
conflictele în care sunt implicate uzanţe comerciale:
A. Conflictul între două uzanţe convenţionale invocate de părţi
Conflictul dintre două uzanţele convenţionale rezultate din voinţa părţilor este similar cu
conflictul dintre două stipulaţii contractuale. Soluţionarea unui asemenea conflict se bazează pe faptul
că are prioritate uzanţa plasată în timp mai aproape de data perfectării contractului,
considerându-se că părţile s-au referit la acea uzanţă. Atunci când în intervalul de timp dintre momentul

7
perfectării contractului şi momentul executării acestuia s-a produs înlocuirea uzanţei existente la
încheierea contractului cu o altă uzanţă, are prioritate în aplicare, uzanţa existentă la contractare,
deoarece în acel moment numai acea uzanţă era cunoscută de părţi.
B.Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă
Uzanţa normativă are forţa juridică a legii supletive pe care o completează. Având în vedere
ca legea supletivă este predestinată să suplinească voinţa părţilor, în cazul în care a fost invocată o
uzanţă convenţională, aceasta,ca expresie a libertaţii de voinţă,are prioritate în aplicare faţă de legea
supletivă şi uzanţa normativă aferentă.
C.Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă existentă concomitent
Soluţia este aceeaşi ca şi cea preconizată în cazul conflictului dintre o uzanţă convenţională şi
o uzanţă normativă deoarece, pe de o parte forţa juridică a uzanţei normative este echivalentă cu forţa
juridică a legii supletive pe care o completează, iar pe de altă parte uzanţa convenţională trebuie
considerată a fi o stipulaţie contractuală particulară având caracter special în raport cu regula consacrată
prin legea supletivă ce are caracter general.
D. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă existente concomitent
În cazul în care există conflict între o uzanţă convenţională şi o lege civilă sau comercială are
prioritate legea imperativă. Este firesc, deoarece între cei doi termeni ai conflictului există o importantă
diferenţă de forţă juridică în favoarea legii imperative, aplicarea acesteia neputând fi înlăturată de
uzanţa convenţională care are doar forţa juridică a unei stipulaţii contractuale.
E. Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă (civilă sau comercială).
Într-o atare ipoteză este necesară distincţia între două situaţii diferite :
- în cazul în care uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială) supletivă,
conflictul se rezolvă în favoarea legii (civile sau comerciale) imperative deoarece această lege are forţa
juridică superioară legii supletive;
- dacă însă, uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială) imperativă, rezolvarea
conflictului dintre acea uzanţă şi o altă lege imperativă similară se va face după regulile aplicabile
conflictelor dintre legi imperative.
Atunci, când conflictul se naşte între o uzanţă normativă şi o lege civilă imperativă uzanţa
comercială având o forţă juridică egală cu a legii respective, conflictul se rezolvă în sensul aplicării cu
prioritate a uzanţei comerciale, deoarece aceasta are caracterul unei reglementări speciale comparativ
cu legea civilă care se consideră a avea caracterul unei reglementări generale.
În raport cu legea civilă imperativă, uzanţa comercială se analizează ca o reglementare specială,
deoarece ea se integrează prin specificul său în ansamblul dispoziţiilor normative ce formează dreptul
comercial;ori, în raport cu legea civilă, legea comercială are întotdeauna caracterul unei reglementări
speciale care se va aplica cu prioritate faţă de norma generală.
Dacă însă o uzanţă normativă ce completează o lege comercială imperativă vine în contact cu
o altă lege comercială imperativă, acel conflict fiind între două legi comerciale imperative, se va
rezolva în sensul recunoaşterii primatului legii care în raport cu cealaltă lege are caracter special.
F. Conflictul între o uzanţă comercială şi o lege uniformă
Datorită faptului că legile uniforme din materia comerţului internaţional au caracter supletiv,
în cazul în care s-ar ivi un conflict între o asemenea lege şi o uzanţă comercială receptată de părţi în
contractul lor, dobândeşte prevalenţă aceasta din urmă pentru aceleaşi raţiuni pentru care i s-ar da
prioritate în aplicare dacă s-ar afla în conflict o lege supletivă aparţinând sistemului de drept naţional.

8
 Uzanţele comerciale internaţionale
Uzanţele comerciale internaţionale constituie reguli de conduită facultativă,stabilite pe
cale de practică de către comercianţi în mediul comerţul internaţional. Sunt recomandate şi primesc
caracter obligatoriu numai dacă într-un caz concret părţile la un raport juridic convin în mod
expres să le aplice.
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în relatiile contractuale
dintre participantii la activitatea de comerţul internaţional şi care decurg din folosirea repetată a unor
clauze contractuale, în armonie cu obiceiurile practicate în diverse centre comerciale şi pe care practica
comercială internaţională le-a pus în valoare,le-a standardizat şi unificat, prin diverse metode:
adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model cu referire la grupe
speciale de mărfuri, etc.
Prin codificare uzantele comerciale internationale, dobândesc certitudine pentru domeniile
lor de aplicare,constituind adevarate premise ale unui drept material uniform.
Codificarea dreptului comerţului internaţional
Codificarea reprezintă o activitate de armonizare,2standardizare3, uniformizare şi
unificare, fiind rezultatul activităţii şi efortului asociaţiilor internaţionale de
comercianţi,organizaţiilor internaţionale neguvernamentale şi ale statelor reunite în conferinţe
internaţionale sau în organizaţii interstatale de a materializa rezultatul acordurilor interstatale în
norme juridice obligatorii, respectiv în drept uniform şi unificat, pentru resortisanţii din statele
respective.
Cât priveşte dreptul uniform, dacă prin acordurile interstatale în cauză se stabilesc norme
uniforme de drept conflictual, la nivelul statelor părţi se realizează un drept uniform. Dacă prin
acordul interstatal se stabilesc norme uniforme de drept material, de drept substanţial, la nivelul
statelor ratificate se realizează un drept unificat.
Rolul ONU în codificare dreptului comerţului internaţional se manifestă pe două
modalități : a) prin activitatea comisiilor economice concentrate in Comisia Economică ONU
pentru Europa si b) prin activitatea unui organism specializat cunoscut sub denumirea de
UNCITRAL.
Comisia Economică ONU pentru Europa a elaborat în materie: ghidul de contractare a
contractului de comunicare de know-how în industria mecanică;condiţiile generale privind
montarea în străinătate de echipament industrial;contracte standard, precum contactul de cooperare
în industria constructoare de maşini; contractul-cadru pentru exportul complex.Dintre conventiile
incheiate sub egida comisiei se evidenţiază : Convenţia COTIF în domeniul transportului
internaţional feroviar care are două componente: Convenţia CIV pentru călători şi Convenţia CIM
pentru marfă;Convenţia CMR de la Geneva din anul 1956 în domeniul transportului internaţional
de mărfuri pe şosele;Convenţia vamală TIR din anul 1959, renegociată ulterior;Convenţia de la
Hamburg din anul 1978 privind transportul internaţional de mărfuri pe mare sub conosament.

2
Cea mai importantă operă de armonizarea fost realizată de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, care în anul
1936 pentru prima oară a elaborat aşa numitul INCOTERMS, o codificare a uzanţelor comerciale, fiind reguli de
predare a mărfii şi de partajare a cheltuielilor de transport şi a riscurilor în vânzarea internaţională de mărfuri care au
fost revizuite în 1953, 1990 2000 şi2010. Ultima actualizare INCOTERMS 2010, urmează să se aplice începând cu
anul 2011, însă nimic nu împiedică doi comercianţi să facă trimitere la varianta din 1936, dacă aceea este mai
convenabilă raporturilor lor reciproce.
3
Standardizarea presupune elaborarea de contracte-tip, contracte-cadru, condiţii generale sau ghiduri de contractare,
de căte asociaţiile comercianţilor cu poziţie dominantă pe piaţă.

9
 UNCITRAL este Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (CNUDCI/
UNCITRAL), pentru codificarea dreptului comercial. A fost înfiinţată prin Rezoluţia
2205/17.12.1966 a Adunării Geneale a ONU, având ca misiune stimularea schimbului de
informaţii dintre statele membre ale organizaţiei cu privire la stadiul de reglementare a raporturilor
comerciale în scopul atingerii obiectivului de unificare progresivă a regulilor materiale de drept al
comerţului internaţional. Activitatea UNCITRAL are în vedere elaborarea de proiecte de legi-model
sau de modele de contract.
Sub auspiciile UNCITRAL au fost adoptate o serie de importante convenţii
internaţionale:Convenţia de la New York din anul 1974, modificată prin Protocolul de la Viena din
1980 privind prescripţia extinctivă în vânzarea internaţională de mărfuri ;Convenţia de la Viena
din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, elaborată împreună cu Comisia Economică
ONU pentru Europa ;Convenţia de la Hamburg priving regulile aplicabile transportului
internaţional de mărfuri pe mare sub conosament;Convenţia de la New York din 1988 privind
cambia şi biletul la ordin ; Convenţia de la New York din 2000 privind cesiunea de creanţă şi
cesiunea internaţională de creanţă;Legea model privind comerţul electronic;Legea model privind
semnătura electronică; Legea model privind arbitrajul etc)
UNIDROIT- Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) a fost
creat la Roma în anul 1926. Obiectivul UNIDROIT constă în elaborarea de norme uniforme de drept
privat substanţial, în cadrul procesului de codificare a dreptului comerţului internaţional, cuprinse
în proiecte de convenţii supuse statelor spre ratificare :Convenţia de la Geneva din 1983 privind
reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri; Convenţiile de la Ottawa din1988 privind
contractul internaţional de leasing şi contractul internaţional de factoring;Principiile fundamentale
ale contractelor de comerţ internaţional în 1994 şi varianta revizuită în 2004.
Conferinţa de Drept Internaţional Privat de la Haga .O importantă activitate în elaborarea
dreptului uniform este desfăşurată de către Conferinţa de Drept Internaţional Privat de la Haga, creată
în anul 1893 şi având statut de organizaţie interguvernamentală permanentă din anul 1951. Sub
patronajul Conveţia de la Haga pentru unificarea dreptului privat au fost elaborate : Convenţia de
la Haga din 1955 privind formarea contractului internațional de vânzare de mărfuri; Convenţia de
la Haga din 1964 privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile
corporale;Convenţia de la Haga din 1978 privind legea aplicabilă intermedierii; Convenţia de la
Haga din1986 privind legea aplivabilă vânzării internaţionale de mărfuri.
Consiliul Europei este o organizaţie politică a statelor europene, care are ca obiect de
preocupare apărarea drepturilor omului prin Convenţia elaborată la Roma în anul 1950 şi materii
de comerţ internaţional, precum:Convenţia de la Strasbourg din anul 1964 privind recunoaşterea
reciprocă a societăţilor comerciale şi cele europene; Convenţia de la Istanbul din anul 1990 privind
falimentul.
O.C.D.E(Organizatia de Cooperare şi Dezvoltare Economică) a elaborat,cu
precadere,norme cu privire la investiţiile străine direct şi conduita societăţilor multinaţionale şi
transnaţionale.
Organizaţiile Uniunii Europene(Parlamentul,Comisia,Consiliul European) au un rol notabil
în crearea cadrului uniform al contractelor de comerţ internaţional încheiate în spaţiul comunitar sau
în cazul în care una din părţile contractante îşi are sediul sau reşedinţa într-o ţară membră a Uniunii
Europene.
La nivelul Uniunii Europene au fost au elaborat create: Principiile dreptului european al
contractelor (“Principes du droit européen des contrats”); Convenţia de la Roma intrată în vigoare
din1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale internaţionale; Convenţia de la Munchen

10
privind brevetul european de invenţii; Convenţia privind evitarea dublei impuneri internaţionale ;
Convenţia de la Bruxelles privind procedura şi recunoaşterea hotărârilor comerciale şi civile;
Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind recunoaşterea societăţilor comerciale
europene;Convenţia-regulament privind falimentul societăţilor comerciale, altele decât instituţiile
de credit (1996).
OHADA4- Organizaţia pentru armonizarea dreptului afacerilor în Africa (OHADA) a fost
creată prin Tratatul privind armonizarea dreptului afacerilor în Africa, (Port-Louis, Mauritius 17
octombrie 1993) fiind alcătuită din 16 state aparţinând Africii Centrale şi de Vest.
Având iniţial o vocaţie zonală, OHADA,organizaţie pentru dreptul african al afacerilor,a
venit cu soluţii alternative pentru a acoperi lacunele existente în creşterea economică în zona
Africii subsahariene. Scopul acestei iniţiative este acela de a facilita şi de a încuraja atât investiţiile
naţionale, cât şi cele străine în statele membre. Majoritatea statelor membre sunt foste colonii
franceze, astfel că această organizaţie a plecat de la modelul legilor franceze, pe care l-au adoptat
pentru a-şi umple golurile din legislaţiile naţionale.
Legile promulgate de OHADA sunt în mod exclusiv legate de domeniul afacerilor.
Tratatul OHADA a creat o curte de justitie supranaţională care să asigure o interpretare a legilor
uniformă şi consistentă în rândul statelor membre. Tratatul este deschis tuturor statelor, indiferent
dacă sunt sau nu membre ale OAU (Organitaţia Unităţii Africane).
Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu ramuri de drept conexe
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul comercial aparţin deopotrivă familiei dreptului
privat, mai mult ele au în comun caracterul patrimonial şi cel comercial (ambele izvorăsc din acte şi
fapte de comert iar subiectele sunt persoane care au calitatea de comerciant). Ceea ce le deosebeşte
este elementul de extraneitate prezent în raportul juridic de drept al comerţului internaţional, ceea ce
face ca aceste raporturi să devină susceptibile a fi guvernate de cel puţin două sisteme de drept diferite.
Sub raportul izvoarelor de drept cele două se diferenţiază: pe când dreptul comercial are doar izvoare
interne, dreptul comerţului internaţional cunoaşte, aşa cum am arătat, o mare varietate a izvoarelor
(convenţii internaţionale, uzanţe comerciale internaţionale, reglementări aparţinând dreptului intern
ş.a.).
Dreptul comerţului internaţional prezintă importante elemente comune cu dreptul civil şi
dreptul procesual civil, toate apartinand domeniului dreptului privat.
Fiind o materie pluridisciplinară, dreptul comerţului internaţional are în compoziţie în afara
normelor comerciale prevalente,de specialitate şi norme dreptul comun,de drept civil şi procesual
civil,într-o pondere însemnată. Identitatea de conţinut se reflectă şi prin metoda de reglementare
comună, constând în poziţia de egalitate juridică a parţilor.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil exista însă importante deosebiri : a)în
timp ce subiectele dreptului civil,persoane fizice sau persoane juridice,nu prezintă o calitate
specială,subiectele de drept al comerţului internaţional sunt persoane fizice care au capacitatea
specială de a efectua operaţiuni de comerţ international; b) raporturile de drept civil sunt patrimoniale
şi personal-nepatrimoniale, în timp ce raporturile de drept al comerţului internaţional, sunt în principiu
patrimoniale; c)raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional întrunesc
caracterele specifice de comercialitate şi internaţionalitate

4
Denumirea organizaţiei este acronimul francez al „Organizaţiei pentru Armonizarea în Africa a Dreptului
Afacerilor”("Organisation pour l'Harmonisation en Afrique du Droit des Affaires").

11
 Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional privat fac parte din domeniul
dreptului privat, iar raporturile juridice contin în comun elementul de extraneitate. In privinta
obiectului de reglementare, ambele se caracterizeaza prin poziţia de egalitate a părţilor, dar în cazul
dreptului international privat, acesta este mai larg.
Spre deosebire de raportul juridic de drept internaţional privat, raportul juridic de drept al
comerţului internaţional are în plus caracterul comercialităţii. Mai mult dreptul internaţional privat este
format, într-o proporţie covârşitoare, din norme conflictuale, pe când dreptul comerţului internaţional
cuprinde, în bună parte, norme de drept material, iar între acestea cele de drept material uniform tind
să ocupe un loc tot mai important.
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public se disting prin prisma
elementele de diferenţiere dintre dreptul public şi cel privat. Astfel, în privinta naturii şi poziţiei
juridice a subiectelor, in cazul dreptului internaţional public, subiectele sunt statele suverane ( care
acţioneaza de jure imperii) şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale, pe când subiectele
dreptului comerţului internaţional sunt, în principal, comercianţii (persoane fizice sau juridice) se afla
pe pozitie de egalitate. Uneori statul este parte în raporturi juridice de drept al comerţului internaţional,
dar fără a acţiona de jure imperii ci de jure gestionis.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public există şi puncte de
convergenţă, izvorâte, în principal, din elementul de internaţionalitate. Astfel ,principiile fundamentale
ale dreptului internaţional public se aplică şi în cadru raporturilor de drept al comerţului internaţional
şi, a fortiori, în cele la care participă statul.

12
Curs II

RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Conceptul de raport juridic de comerţ internaţional

Raportul juridic de comerţ internaţional este raportul patrimonial reglementat
prin normele dreptului comerţului internaţional care se stabileşte între participanţii la
comerţul internaţional sau la operaţiunile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică,
subiecţi de drept aflaţi într-o deplină egalitate juridică în cadrul colaborării economice
internaţionale.
Comerţul internaţional se desfăşoară într-un cadru juridic strict reglementat prin
norme juridice care consacră formarea, modificarea, executarea şi stingerea raporturilor
juridice de comerţ internaţional, precum şi consecinţele juridice aferente acestor
împrejurări. Normele dreptului comercial internaţional sunt consfinţite prin convenţii
internaţionale (bilaterale şi multilaterale), prin legislaţiile naţionale ale statelor, ori prin
uzanţele comerciale internaţionale.
Dreptul comerţului internaţional este constituit, în principal, din ansamblul
normelor care reglementează raporturile patrimoniale, cu caracter de comercialitate şi
internaţionalitate, încheiate între persoane fizice si/sau juridice(care întrunesc calitatea
de subiecte de drept pentru operaţiunile de export-import)inclusiv între asemenea
persoane şi stat-dacă statul acţionează de jure-gestionis-raporturi în care părţile se află
pe poziţie de egalitate juridică şi bază de echivalenţă a prestaţiilor.
Raportul juridic de comerţ internaţional este o relaţie patrimonială în cadrul
activităţii de comerţ internaţional, reglementată juridic, în care participanţii, aflaţi într-
o deplină egalitate juridică, sunt titulari de drepturi şi obligaţii, realizate, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statelor.
2. Elementele definitorii ale raportului juridic de comerţ internaţional
Specificitatea raportului de comerţ internaţional comparativ cu raporturile
juridice de drept naţional este determinată de două elemente definitorii: comercialitatea
şi internaţionalitatea.
A. Comercialitatea desemnează, în termeni generali, calitatea sau atributul unui
raport juridic de a fi comercial. Concret, comercialitatea se defineşte în dreptul intern al
fiecărei ţări, ca fiind determinată în raport cu criteriile stabilite într-un atare sens de
sistemul de drept respectiv. De aceea, raporturile juridice de comerţ internaţional vor fi
calificate ca şi comerciale prin referire la normele dreptului naţional care potrivit
dreptului internaţional privat constituie lex causae.
Criteriul general al comercialităţii, care distinge global actele civile de cele
comerciale este bazat pe scopul (cauza) actelor de comerţ şi constă în ideea că acestea
din urmă vizează realizarea de profit. În afara acestei trăsături, actele şi faptele de
1
comerţ se caracterizează şi prin alte particularităţi definitorii, care, însă, privite fiecare
în parte, nu se aplică tuturor, ci numai la nivelul unor categorii (grupuri) de asemenea
acte şi fapte. Aceste particularităţi sunt socotite drept criteriu de distincţie între actele şi
faptele comerciale internaţionale şi cele civile, dacă sunt considerate în mod cumulativ.
B. Internaţionalitatea. Raporturile comerciale care iau naştere sub imperiul legilor
naţionale şi îşi consumă întreaga existenţă juridică pe teritoriul naţional, rămân
indiferente pentru dreptul comerţului internaţional, fiind supuse în tot ceea ce le priveşte
legilor respective.
Pentru ca un raport comercial să dobândească aderenţe internaţionale trebuie să
aibă în conţinutul lui, pe lângă atributul comercialităţii şi un element de
internaţionalitate ce îi adaugă o valenţă suplimentară,atributul internaţionalităţii.Nu
orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic este de natură să îi confere
acestuia atributul internaţionalităţii.
În dreptul comun,atât în convenţiile internaţionale cât şi în legislaţiile
interne,sunt reglementate două criterii de definire a caracterului internaţional al
raporturilor juridice,care fac obiectul dreptului comerţului internaţional:
a) un criteriu de natură subiectivă, în sensul că părţile la raportul juridic –
persoane fizice ori juridice – să aibă domiciliul, respectiv sediul în state diferite;
b) un criteriu de natură obiectivă,care presupune ca marfa,lucrarea, serviciul sau
orice alt bun care face obiectul raportului juridic să se afle în circuit (tranzit)
internaţional, adică, în executarea acelui raport juridic, lucrul să treacă cel puţin o
frontieră.
Elementele de extraneitate care formează conţinutul celor 2 criterii ale
internaţionalităţii sunt, în principiu, limitative, fiind stabilite prin norme imperative.
Aceste acte normative exclud explicit posibilitatea luării în considerare a unor alte
elemente de extraneitate în materie.În aceste cazuri, noţiunea de “internaţionalitate” din
dreptul comerţului internaţional apare ca fiind mai restrânsă decât noţiunea similară din
dreptul internaţional privat.
În ceea ce priveşte reglementările internaţionale, criteriul subiectiv al
internaţionalităţii este consacrat în special în: Convenţia europeană de arbitraj
comercial internaţional de la Geneva (1961), care se referă la persoane fizice sau
juridice, având reşedinţa lor obişnuită sau sediul în Statele Contractante diferite;
Convenţia de la Washington (1965), pentru reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state şi persoane ale altor state, care se referă la persoane care posedă
“naţionalitatea” altui stat;Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, Viena, (1980); Convenţia asupra prescripţiei în materie de
vânzare internaţională de mărfuri, New York( 1974), conform căreia “un contract de
vânzare, de bunuri mobile corporale, este considerat ca având un caracter internaţional
dacă, în momentul încheierii contractului, vânzătorul şi cumpărătorul îşi au sediul în
state diferite”.
2
 Criteriul obiectiv al internaţionalităţii este adoptat, de regulă, în convenţiile
internaţionale din materia transporturilor. Aceste convenţii prevăd, în general, că este
internaţional acel transport în care punctul de plecare şi cel de sosire al mărfurilor se
află pe teritoriile a două state diferite.
Normele juridice care reglementează raportul juridic de comerţ internaţional.
Raportul juridic de comerţ internaţional este, în esenţa sa, un raport social, căruia
incidenţa unei norme juridice îi conferă valenţe juridice.
Normele juridice care acţionează asupra raporturilor social-economice din sfera
comerţului internaţional devin astfel premise pentru naşterea raporturilor juridice de
comerţ internaţional. Între aceste norme se detaşează ca având o semnificaţie deosebită
normele materiale de drept uniform însă acestea nu sunt singurele reglementări legale
ce au impact asupra raporturilor de comerţ internaţional.Asupra unor asemenea
raporturi îşi extind incidenţa chiar normele din dreptul naţional al statelor şi mai
frecvent decât acestea din urmă, cutumele sau uzanţele comerciale internaţionale.
Conţinutul raporturilor juridice de comerţ internaţional este format din drepturile
dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv. Cum
operaţiunile de comerţ internaţional se caracterizează prin reciprocitatea drepturilor şi
obligaţiilor generate de ele pe seama participanţilor la iniţierea şi derularea lor, de regulă,
fiecare din subiecţii raportului juridic de comerţ internaţional cumulează în persoana sa
dubla calitate de creditor şi totodată de debitor faţă de celălalt.
Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional. În esenţa sa, raportul juridic
de comerţ internaţional este un raport obligaţional; obiectul său este întotdeauna
prestaţia la care se îndatorează debitorul faţă de creditorul său.
Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii de natură
patrimonială, spre deosebire de raporturile obligaţionale din perimetrul dreptului civil
care pot avea ca obiect şi prestaţii de natură nepatrimonială.
Un alt specific al raportului juridic de comerţ internaţional constă în aceea că,
prin excelenţă obiectul său se concretizează fie printr-o prestaţie de a da, fie într-o
prestaţie de a face, consecinţă firească, deoarece asemenea raporturi juridice se stabilesc
în sfera circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi cunoştinţelor.
3. Subiectele raportului juridic de comerţ internaţional
3.1. Concept
Noţiunea de întreprinzător şi de agent economic. Prin agent economic se
înţelege “orice persoană fizică sau juridică care produce, importă, exportă, transportă,
depozitează şi comercializează produse ori părţi din acestea ori prestează servicii”. În
această noţiune sunt incluşi comercianţii persoane fizice, societăţile comerciale, regiile
autonome, cooperativele de consum şi cooperativele de credit, cooperativele
meşteşugăreşti, asociaţiile în participaţie, asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate
juridică şi asociaţiile familiale dacă efectuează acte obiective de comerţ.Atât noţiunea de

3
“întreprinzători”, cât şi aceea de “agenţi economici” pot fi utilizate pentru a defini
participanţii la schimburile comerciale.
Subiect de drept şi subiect al raportului juridic. Între cele două noţiuni nu sunt
deosebiri calitative. Pentru specialiştii din domeniu, ambele noţiuni au înţelesul de
“participanţi la comerţul internaţional”, noţiune folosită frecvent. Noţiunea de
participant, într-un sens larg, include toate categoriile de persoane fizice şi juridice
implicate în schimburile comerciale internaţionale, sens în care şi este folosită.
Comercianţii-subiecte ale raportului juridic de comerţ internaţional. Comerţul
internaţional este exercitat de către persoane fizice şi juridice care sunt comercianţi.
Sunt comercianţi aceia care desfăşoară fapte de comerţ, având comerţul ca o profesie
obişnuită, şi societăţile comerciale. Societăţile comerciale au calitatea de comerciant de
la constituirea lor, ceea ce le îngăduie să exercite actele obiective de comerţ prevăzute
de lege.Statele, unităţile administrativ–teritoriale,organizaţiile interguvernamentale,
cum ar fi instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite sau alte instituţii specializate nu
au şi nu pot avea calitatea de comerciant. Totuşi, atât statele cât şi o parte din
organizaţiile interguvernamentale participă la unele raporturi de comerţ
internaţional.La raporturile juridice comerciale participă şi alte persoane fizice şi
juridice, care nu au calitatea de comerciant, ceea ce atrage atenţia asupra faptului că
noţiunea cea mai indicată pentru a preciza care sunt participanţii la comerţul
internaţional este aceea de “subiecte ale raportului juridic de comerţ internaţional”.
Drepturile dobândite de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional.
Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea participanţilor la raporturile juridice de comerţ
internaţional-comercianţii persoane fizice sau societăţi comerciale-să aibă: a) o anumită
atitudine faţă de drepturile dobândite, de pildă să dispună de drepturile respective; b)
să ceară subiectului care şi-a asumat obligaţia să şi-o onoreze la timp şi la nivelul
calitativ convenit prin contractul internaţional încheiat; c) să ceară apărarea drepturilor
organelor competente ale statului a cărui lege a fost desemnată de părţi să guverneze
fondul şi efectele contractului.
1. Drepturile dobândite de subiectul activ pot fi concepute ca o facultate de a face
ceva- facultas agendi sau ca o pretenţie că cealaltă parte contractantă să-şi îndeplinească
obligaţia asumată- pretesa.
2. In raporturile juridice de comerţ internaţional, mai evident ca în alte raporturi
juridice, rezultă legătura indisolubilă dintre drepturi şi obligaţii. Relaţiile contractuale
de comerţ internaţional se bazează pe: a. egalitatea juridică a părţilor şi pe b. autonomia
lor de voinţă în precizarea drepturilor şi obligaţiilor. De aceea, şi în derularea
raporturilor contractuale cooperarea părţilor este indispensabilă.
Obligaţiile asumate de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional.
Într-un contract de comerţ internaţional îndatoriri revin ambelor părţi. În măsura în
care una din părţi se obligă, adică îşi asumă anumite obligaţii- să predea marfa la o
anumită dată; marfa să fie în cantităţi şi cu o calitate determinată etc.- ea este ţinută să
4
le îndeplinească, altfel cealaltă parte va avea pierderi. Între vânzător şi cumpărător, de
pildă, pot fi convenite clauze, în virtutea cărora şi una şi cealaltă parte, au atât drepturi,
cât şi îndatoriri: vânzătorul să predea marfa la timp şi în bune condiţiuni; cumpărătorul
să achite preţul stipulat în contractul de vânzare internaţională, integral sau în mai multe
tranşe.
Grupe de participaţi la comerţul internaţional. Multitudinea şi diversitatea
raporturilor juridice de comerţ internaţional care se stabilesc între participanţii la
comerţul internaţional în desfăşurarea acestuia comportă implicarea în asemenea
raporturi a unei multitudini şi diversităţi de subiecţi de drept.
Sfera acestor subiecţi, ca de altfel şi denumirile sub care ei îşi realizează
participarea diferă substanţial de la o legislaţie naţională la alta. Mai mult chiar, în
cadrul fiecărui sistem naţional de drept se pot distinge mai multe grupe de asemenea
participanţi.
Participanţii la raporturile de comerţ internaţional pot fi clasificaţi în funcţie de
ordinea juridică de apartenenţă în 2 grupe distincte, şi anume: subiecţi de drept ce
aparţin ordinii juridice naţionale a diverselor state şi subiecţi de drept ce aparţin
ordinii juridice internaţionale. Cei care fac parte din prima grupa formează categoria
tradiţională de participanţi; ei sunt prezenţi în majoritatea covârşitoare a raporturilor de
comerţ internaţional, iar calitatea lor juridică este dată de dreptul naţional, adică de
dreptul intern al statului de origine. Fac parte din această categorie agenţii economici
cu personalitate juridică (societăţi comerciale şi regii autonome), şi comercianţi
persoane fizice. Cei care alcătuiesc a doua grupă sunt subiecţi de drept internaţional.
Alături de cele două grupe menţionate este implicată în raportul de comerţ
internaţional şi o a treia grupă de subiecţi de drept-societăţile transnaţionale
/multinaţionale -care, prin statutul lor juridic ocupă un loc aparte între participanţii la
asemenea raporturi.
3.2. Subiecte de drept internaţional
Subiectele de drept internaţional cuprind la rândul lor două subgrupe: statele şi
organizaţiile internaţionale.
3.2.1. Statul – subiect al raporturilor juridice de comerţ internaţional
Statul este un subiect cu o poziţie deosebită în raporturile juridice de comerţ
internaţional, deoarece, pe de o parte, acţionează ca titular de suveranitate, deci, ca
putere suverană,(de iure imperii) iar, pe de altă parte, ca o persoană juridică, putând
face acte de comerţ internaţional, deşi nu are calitatea de comerciant.
Statul este un subiect originar al ordinii juridice internaţionale. Statul deţine o
poziţie singulară printre ceilalţi subiecţi de drept în virtutea atributului de legiferare,
care este o consecinţă a suveranităţii, el stabileşte statutul juridic al subiecţilor de drept
naţional, iar ca titular de suveranitate participă la realizarea unor convenţii

5
internaţionale prin care se creează organizaţii interguvernamentale ca subiecţi de drept
internaţional.
Statul participă uneori la raporturi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională în care, de regulă, se implică în dubla sa calitate de titular de suveranitate
şi de subiect de drept civil, asumându-şi anumite obligaţii privind subvenţionarea de
investiţii din străinătate şi garantarea de credite în vederea realizării unor astfel de
investiţii de către participanţii nemijlociţi la raporturile de comerţ internaţional, ori, în
fine, garantarea investiţiilor străine realizate pe teritoriul asupra căruia îşi exercită
propria suveranitate.
Statul nu are calitate de comerciant şi nici nu îşi revendică o asemenea calitate
de vreme ce el îşi autoatribuie plenitudine de capacitate juridică ceea ce îi permite să se
implice în operaţiuni economice cu străinătatea. Calitatea de titular de suveranitate
conferă statului un loc aparte între ceilalţi subiecţi de drept internaţional. Personalitatea
juridică a statului nu este supusă regulilor, privind dobândirea sau pierderea ei,stabilite
de dreptul comun cu referire la celelalte persoane juridice. În literatura de specialitate
s-a apreciat ca în raporturile de comerț internațional, statul se manifestă ca „subiect de
drept privat (de iure gestionis)”, iar actele încheiate de stat ca” titular al patrimoniului
propriu” sunt supuse regulilor dreptului comerțului internașional.
3.2.2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale
Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al statelor
interesate. Apariţia şi existenţa lor decurg, în fiecare caz în parte, dintr-o convenţie
internaţională multilaterală realizată cu participarea mai multor state titulare de
suveranitate care, prin voinţele lor concordante, dau fiinţă unui nou subiect de drept
internaţional.
Organizaţiile interguvernamentale sunt subiecţi de drept derivaţi ai ordinii
juridice internaţionale ce încă de la înfiinţare dobândesc un statut juridic propriu care le
stabileşte parametrii definitorii ai activităţii ce urmează să o desfăşoare în vederea
atingerii finalităţilor urmărite de statele membre la constituirea acestora.
Organizaţiile interguvernamentale sunt entităţi internaţionale lipsite de un
teritoriu propriu şi de o populaţie asupra căreia organele de decizie ale acestora să
exercite atribuţii de putere; de asemenea, sunt lipsite de suveranitate. Capacitatea
juridică a acestora este determinată prin convenţia internaţională de constituire a lor,
convenţie care conţine prevederi şi cu privire la structura şi finalităţile acestora.
Implicarea organizaţiilor interguvernamentale în raporturile juridice de drept
privat făcând parte din ordinea juridică naţională a statelor membre, chiar dacă se face
într-un mod nesemnificativ, pune totuşi în discuţie problema distincţiei dintre asemenea
organizaţii şi ceilalţi participanţi la viaţa juridică internă din acele state. Doctrina
juridică a remarcat câteva deosebiri notabile între aceşti subiecţi de drept cu statut
special şi ceilalţi subiecţi din ordinea juridică internă, subliniind că separarea dintre cele

6
două categorii de subiecţi de drept în discuţie poate fi făcută prin utilizarea cumulativă
a următoarelor 3 criterii:
- participarea pluristatală, care este un criteriu obiectiv,sugerează şi defineşte
geneza unor asemenea organizaţii;
- desfăşurarea unei activităţi de interes pentru mai multe state, care este un criteriu
finalist, arată scopul în jurul căruia se centrează întreaga implicare a unor
asemenea organizaţii în viaţa juridică;
- existenţa unui act constitutiv concretizat într-o convenţie internaţională sau într-
un tratat internaţional, care este criteriul formal,sugerează fundamentul juridic al
calităţii de subiect de drept al organizaţiilor respective.
În lumina acestor criterii, s-a apreciat că aparţin ordinii juridice internaţionale
formaţiunile colective înfiinţate printr-un tratat care le fixează un obiect de activitate cu
caracter internaţional şi le asigură totodată posibilitatea de a participa în nume propriu
la raporturi de drept internaţional.
3.3. Subiecte de drept naţional
Majoritatea raporturile de comerţ internaţional se leagă între subiecţi de drept
naţional-persoane juridice (societăţi comerciale,organizaţii neguvernamentale, regii
autonome) şi persoane fizice, care participă la asemenea raporturi, în condiţii de
egalitate juridică. Între subiecţii de drept naţional implicaţi în raporturi de comerţ
internaţional, societăţile comerciale deţin ponderea cea mai importantă.
3.3.1. Societăţile comerciale
Statutul juridic al societăţilor comerciale.În sistemele de drept naţional
societăţilor comerciale dețin, de drept,calitatea de comerciant, ceea ce face ca ele să
aibă statutul juridic rezervat comercianţilor.Statutul juridic de participanţi la raporturile
de comerţ internaţional diferă de la un sistem de drept la altul.
Legile naţionale incidente în materie stabilesc în mod nuanţat condiţiile de
înfiinţare, organizare, înregistrare şi funcţionare a societăţilor comerciale.
În dreptul comerţului internaţional, sediul este esențial in determinarea
naţionalității societăţilor comerciale.“Legea naţională este legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana în cauză”.
Naţionalitatea societăţilor comerciale. Naţionalitatea unei societăţi comerciale este
de maximă importanţă,întrucât în funcţie de aceasta se determină lex societatis.
Criteriile folosite,în diferite sisteme de drept naţionale,pentru determinarea
naţionalităţii sunt :criteriul sediului social (locul unde se află sediul administrativ şi de
conducere a societăţii determină naţionalitatea), criteriul locului activităţii
principale(locul unde societatea desfăşoară activitatea cea mai importantă si este
obţinută cea mai mare cifră de afaceri), criteriul locului de constituire (societatea
comercială are naţionalitatea statului unde ea a fost înfiinţată cu respectarea

7
prevederilor legale în vigoare) şi criteriul controlului (conferă societăţii comerciale
naţionalitatea principalilor acţionari sau a majorităţii administratorilor).
Sucursalele şi filialele societăţilor comerciale.Atât sucursalele cât şi filialele sunt
structuri exterioare ale societăţilor comerciale, determinate de amplificarea activităţii
lor în zone şi regiuni întinse ca efect al creşterii interesului clientelei pentru produsele
respective.
Sucursala societăţii.Sucursala este definită ca fiind un dezmembrământ al
societății-mamă,fără personalitate juridică,dar cu o anumită autonomie și care este
dependentă economic de aceasta. Sucursala poate participa ca parte în contracte,
deoarece, deși nu are personalitate juridică proprie, are personalitatea juridică a
societății fondatoare;un act juridic încheiat de către sucursală este un act juridic al
societății fondatoare.
Sucursala nu are un patrimoniu propriu, toate angajamentele fiind garantate
de patrimoniul general al societății fondatoare, justificare practică pentru înființarea
unei asemenea entități.Sucursala este fondată pentru a degreva administrația centrală
a unei societăți de activitățile sale specifice afacerilor acelei societăți într-o zona
aflată la distanță de sediul principal.
Sucursala nu poate să stea în proces în locul societății fondatoare, dar poate
subscrie actele procedurale efectuate în numele societății fondatoare,în limitele
mandatului care i-a fost acordat și în legatură cu activitatea sa caracteristică, așa cum
a fost delimitată prin actele constitutive. Societatea fondatoare poate fi citată și la
sediul sucursalei, care este o așezare comercială a persoanei citate.
Sucursalele sunt stabilimente secundare, subordonate societăţii comerciale
centrale, constituirea acestora fiind un reflex al extinderii activităţii economice a
societăţii-mamă în alte ţări decât aceea care a dat naţionalitatea acesteia. Sucursalele
sunt supuse legii naţionale care a decis constituirea lor, fiind totodată supuse şi legilor
ţărilor străine în care ele funcţionează, dar numai în ceea ce priveşte înfiinţarea lor. Cu
toate acestea, sucursalele pot fi acţionate în justiţie în ţările în care ele funcţionează în
legătură cu operaţiunile efectuate în acele ţări.
Filiala societăţii comerciale.Filiala este societatea comercială cu personalitate
juridică proprie, cu patrimoniu, obiect de activitate şi răspundere proprii, având o
legătură economică cu societatea-mamă care deţine o parte importantă din capitalul
acesteia. Orice filială are naţionalitatea ţării unde funcţionează şi este supusă legilor
acelei ţări.Constituirea de filiale reprezintă o modalitate pentru investiţii străine şi de
aceea legea locală stabilește de obicei, măsurile impuse de această circumstanţă, în
armonie cu interesele economice ale acelei ţări, fie pentru a stimula, fie pentru a îngrădi
asemenea investiţii. Statutul juridic al filialei este cârmuit de legea locală, care
constituie lex societatis.Legea societăţii constituente nu va avea nici un impact asupra
acestui statut juridic.

8
 Caracteristica principală a filialei rezidă în faptul că asupra ei societatea-
mamă din străinătate exercită controlul în modalităţi juridice diferite.Pe plan
juridic, relaţia dintre filială şi societatea-mamă din străinătate este complexă, fiind
caracterizată atât prin personalitatea juridică distinctă a filialei, cât și prin controlul
juridic pe care societatea-mama îl exercită asupra acesteia.
Din punct de vedere economic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă se
caracterizează prin autonomia relativă a filialei,prin care se exprimă atât autonomia
filialei, dar şi dependenţă faţă de societatea-mamă. Având personalitate juridică
proprie, filialele sunt cârmuite de legea ţării pe teritoriul căreia îşi au sediul şi a
cărei naţionalitate o dețin.Pe de o parte, filiala se află sub controlul şi sub activitatea
economică impusă, iar pe de altă parte, filiala are o puternică autonomie economică,
în sensul că are o viaţă economică şi financiară proprie, materializată, prin faptul că
întocmeşte documente financiar-contabile (buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ
contabil etc.),distincte de cele ale societăţii-mamă,pe care este obligată să le
înregistreze la autorităţile fiscale naționale, întocmai ca orice societate comercială.
Reprezentanţele societăţilor comerciale.În afara sucursalelor şi filialelor
societăţile comerciale îşi pot organiza reprezentanţe pe teritoriul altor stat, care se
înfiinţează la cererea societăţilor comerciale pentru a efectua acte şi fapte juridice în
numele şi în contul acestora.
Reprezentanţele societăţilor comerciale sunt o prelungire a personalităţii juridice
a societăţii-mamă, neavând calitatea de subiect distinct de drept.Actele juridice si
activitatile reprezentanței sunt efectuate numai în numele societății comerciale
străine.Ele sunt cârmuite de legea societăţii comerciale care le-a constituit, deosebindu-
se de filiale, dar se aproprie de sucursale prin regimul lor juridic. Reprezentanţele nu au
capital propriu, ci numai bunuri care fac posibilă îndeplinirea activităţilor lor
comerciale.Reprezentanţele exercită numai funcţii de intermediere,în calitate de
comisionar sau mandatar al societăţii-mamă.Reprezentanţele societăţilor comerciale
sunt definite ca entităţi juridico-economice care îndeplinesc funcţii de intermediere
între societăţile care le-au constituit şi partenerii lor contractuali din ţara respectivă.
Reprezentanţele nu sunt abilitate să realizeze fapte de comerţ în nume propriu,
ci ele pot efectua numai acte juridice în calitate de „reprezentant" al societăţii-mamă,
adică în calitate de intermediar între structura centrală şi partenerii ei comerciali,
actele reprezentanţei fiind actele societăţii-mamă. Reprezentanţa acţionează în
numele societăţii-mamă (anonime alieno) şi pe seama acesteia, având calitatea
juridică de mandatar.
În cazul în care reprezentanţa (agenţia) acţionează în calitate de comisionar sau
de mandatar al unei societăţi comerciale de naţionalitate străină, ea se organizează în
armonie cu prevederile legii privind autorizarea şi funcţionarea reprezentanţelor
societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine.

9
 Reprezentanţa (agenţia) îndeplineşte o funcţie specializată, de intermediar între
societatea comercială primară (societatea care a constituit-o) şi partenerii ei
contractuali. Aceasta se deosebeşte de filială ori sucursală întrucât nu este şi nici nu
poate fi organizată ca întreprindere producătoare de mărfuri sau prestatoare de
servicii,rolul său reducându-se la activităţi de intermediere a raporturilor contractuale
între societatea-mamă şi alţi participanţi la schimbul comercial .
Calitate de subiect de drept are numai societatea comercială mandantă sau
comitentă. Reprezentanţa este, prin urmare, un subiect de drept asimilat.
Fuziunea si divizarea internaţională a societăţilor comerciale.
Fuziunea este posibilă numai între societăţi comerciale. Fuziunea este modul de
concentrare al societăţilor comerciale având aceeaşi naţionalitate sau de naţionalităţi
diferite. În acest din urmă caz, are caracter internaţional.Indiferent de faptul că fuziunea
are loc între societăţi de aceeaşi naţionalitate sau între societăţi de naţionalitate diferită,
operaţiunea în sine se concretizează prin reunirea patrimoniilor a două sau mai multe
societăţi comerciale pentru a forma o nouă asemenea societate, distinctă de acelea care
i-au dat naştere sau pentru a amplifica volumul activităţii uneia dintre ele prin
încorporarea celeilalte.
În baza legilor naţionale fuziunea societăţilor comerciale se poate realiza pe două
căi: prin absorbţie şi prin contopire.
Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale, prin
unirea patrimoniilor acestora, care îşi încetează activitatea, dând naştere unei noi
societăţi, diferită de cele care i-au preexistat.
Absorbţia reprezintă înglobarea a două sau mai multe societăţi comerciale într-
una existentă, care rămâne în fiinţă, iar celelalte societăţi înglobate, incluse, dispar ca
subiecte de drept. Prin absorbţie are loc încorporarea în patrimoniul societăţii
absorbantă a patrimoniilor societăţilor absorbite care astfel îşi încetează existenţa. În
ambele ipoteze odată cu reunirea patrimoniilor se produce o contopire a subiectelor de
drept. În cazul în care societăţile implicate în fuziune au naţionalităţi diferite, fuziunea
lor poate fi înfăptuită numai dacă este admisă de legea fiecărei societăţi, precum şi de
legea care ar urma să guverneze societatea nou creată. Legile societăţilor implicate
primesc vocaţie în cazul fuziunii internaţionale a lor şi sub aspectul condiţiilor de
înfăptuire a acesteia.
Divizarea este operaţiunea prin care întreg patrimoniul unei societăți este
împărțit în mai multe fracţiuni transmise simultan mai multor societăți deja existente
sau noi.Divizarea se realizează în general în profitul societății -mamă și are ca efect
o concentrare de întreprinderi. Divizarea poate fi de doua feluri:
a)Divizare totală - se împarte întreg patrimoniul societăţii scindate.
b)Divizare parţială- desprinderea numai a unei părţi din patrimoniu, urmată de o
transmitere către una sau mai multe societăţi existente sau care se înfiiţează în acest
fel.(este tratata ca un aport parţial de activ şi ca o divizare propriu-zisa).
10
 Elemente caracteristice fuziunii și divizării
A. Transmiterea universală a patrimoniului.Caracteristica aparţine atât
operaţiunilor de fuziune, cât și celor de divizare.Important este faptul că pasivul
societății absorbite sau divizate este luat în sarcina societăților absorbante sau noi.
În cazul divizării,"partajul"se face în funcţie de elementele de activ aportate fiecărei
societăți beneficiare de aporturi,deși societățile moştenitoare sunt solidar
responsabile față de creditorii societății divizate.
B. Dizolvarea societatii absorbite sau divizate.Caracteristica distinge
fuziunea și divizarea de "aportul parţial de active", prin care o societate face aport la
o alta societate deja creată. Nu are loc o procedura de lichidare a societății absorbite
sau divizate, așa cum se întâmplă în alte cazuri de dizolvare.
C. Schimbul (compensarea) drepturilor sociale.Pentru a restructura o
societate prin fuziune sau divizare, trebuie ca acţionarii sau asociaţii societății
absorbite sau divizate să devină asociaţii societății moştenitoare prin atribuirea de
acţiuni sau părți sociale la noua societate.Atunci când societatea beneficiară a
transmiterii patrimoniului deţine titluri ale societății absorbite sau divizate, nu poate
primi propriile sale titluri în schimb-acţiuni sau părți sociale.
Condiţii generale de validare a fuziunilor si divizărilor
Societățile participante pot fi societăți comerciale de forme juridice diferite
(pot exista legaturi între societățile de capitaluri și cele de persoane). O societate
dizolvată sau în curs de lichidare poate să participe la o fuziune sau să se divizeze
cu condiţia ca, după deschiderea lichidării, să nu fi procedat la nici o repartizare de
activ între acţionari.
Lipsa fraudei.Dacă fuziunea sau divizarea a fost facuta prin fraudă, creditorii
lezaţi prin absorbirea sau divizarea societății, pot cere ca forma de reorganizare să le
fie inopozabilă.
Protecția liberei concurențe.Cele două forme de reorganizare reprezintă
mecanismul juridic prin care se realizeaza amplificarea activității,în special
"concentrarea economică."
Prin concentrare economică se înțelege orice act juridic prin care:
- se operează transferul proprietății asupra totalității sau unei părți a
bunurilor, drepturilor și obligaţiilor unui agent economic.
- se permite unui agent economic sau a unui grup de agenţi, de a exercita o
influență determinantă asupra unui alt agent sau grup de agenţi.
Consecinţele economice se răsfrâng nu doar asupra societarilor direct
implicate, ci și asupra ansamblului întreprinderilor din grupul de care acestea
aparţin. În cazul fuziunii a două societăți, dacă ele fabrică produse analoage, se
ajunge de fapt la eliminarea unui concurent.
Integrarea societăţilor comerciale pe plan internaţional. Pe plan internaţional se
manifestă tot mai pregnant tendinţa de grupare a societăţilor comerciale pentru
11
realizarea unor structuri organizatorice de mare amploare capabile să facă faţă cu succes
concurenţilor potenţiali. Grupările de societăţi comerciale se disting între ele prin gradul
de integrare între societăţile implicate în cadrul fiecărei asemenea structuri. În funcţie
de acest criteriu se pot distinge 4 tipuri de grupări de societăţi comerciale, şi anume:
1) Gruparea de tip trust constituie o structură realizată prin reunirea mai multor
societăţi comerciale de forţă economică relativ redusă în cadrul căreia integrarea
societăţilor implicate este totală.Trustul unifică într-o singură entitate colectivă
societăţile implicate în grupare,care îşi pierd practic autonomia funcţională, fiind
subordonate unei conduceri centralizate care stabileşte direcţiile activităţii economice a
grupării astfel formate, precum şi obiectivele şi mijloacele acestei activităţi.
2) Gruparea de tip concern este constituit pe principii similare sistemului integrat
al trusturilor. Concernele s-au legitimat ca societăţi comerciale de proporţii constituite
printr-un proces de treptată şi constantă integrare a unor societăţi comerciale cu o forţă
economică mai mică, dar cu potenţial de creştere şi consolidare în sistemul
integrat,oferit de concern. Ca şi în cazul trusturilor, conducerea concernului are un
caracter unitar,urmărind obiective strategice comune şi adoptând procedeele tactice
impuse pentru atingerea lor.
3) Gruparea de tip holding este în esenţa ei o societate comercială care, deţinând
în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor filiale, are controlul activităţii
acestora.Exercitarea dreptului de control permite societăţii holding să influenţeze, în
armonie cu interesele sale specifice, strategia şi tactica societăţilor controlate. Holding-
ul este în măsură să emită directive obligatorii privind managementul general al
societăţilor comerciale implicate.
4) Gruparea de interes economic este o entitate juridico-economică situată la
limita de contact între societatea comercială şi asociaţie. Societăţile comerciale
implicate în grupare îşi păstrează autonomia gestionară şi funcţională, cât şi identitatea
de sine ca persoane juridice. Astfel, ele îşi unesc eforturile pentru a realiza în comun
obiective economice limitate : birouri de vânzare, case de import sau export etc.,pentru
a le exploata în comun în vederea facilitării obiectului lor propriu de activitate.
5) Grupul de interes economic (G.I.E.) reprezintă o asociere între două sau mai
multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată,în scopul
înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective, GIE este persoană juridică cu scop
patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
Grupul de interes economic se constituie prin contract încheiat între membrii
grupului, care este actul constitutiv al grupului şi se înmatriculează în Registrul
comerţului. În actul constitutiv trebuie să se arate denumirea grupului, urmată sau
precedată de sintagma ‘grup de interes economic’ sau iniţialele ‘G.I.E.’; trebuie să
conţină datele de identificare ale membrilor (persoane fizice sau juridice); domeniul de
activitate şi activitatea principală; natura comercială sau necomercială; durata
12
activității,membrii cu atribuţii de administrare şi reprezentare sau adminis-tratorii
nemembrii şi puterile lor. GIE se poate constitui cu sau fără capital. Membrii grupului
pot conveni să afecteze anumite bunuri pentru desfăşurarea activităţii grupului, însă
drepturile membrilor nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (acţiuni). GIE nu poate
avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine, dacă din activitatea grupului rezultă
profit, acesta va fi distribuit (cu titlu de dividende) între membrii grupului în cotele
prevăzute în actul constitutiv sau în părţi egale dacă nu se prevede. În cazul în care
cheltuielile depăşesc veniturile, acestea se împart între membrii în cotele prevăzute în
actul constitutiv sau în părţi egale .
3.3.2. Comercianţii persoane fizice
Comercianţii persoane fizice sunt subiecţi de drept naţional care participă la
raporturile de comerţ internaţional (pe scară mult mai redusă). Această grupă de
participanţi nu a primit o reglementare juridică unitară pe plan internaţional. Astfel,
legislaţiile de influenţă germană au consacrat o concepţie subiectivă în această
problemă, recunoscând calitatea de comerciant numai persoanelor fizice care îşi înscriu
o firmă în registrul de comerţ. Legislaţiile de influenţă franceză consacră o concepţie
obiectivă în ceea ce priveşte definirea calităţii de comerciant. Potrivit acestei concepţii,
se recunoaşte o atare calitate persoanei fizice care îndeplineşte cumulativ 2 condiţii, şi
anume:1) săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte sau fapte de comerţ şi 2)
activitatea comercială astfel exercitată să fie înfăptuită cu titlu profesional, ceea ce
presupune să aibă caracter de continuitate şi să vizeze asigurarea mijloacelor de
existenţă pentru acela care o realizează. Ambele concepţii pretind ca subiectul de drept
în cauza să aibă capacitatea de exerciţiu cerută de lege pentru dobândirea calităţii de
comerciant.
3.4. Societăţile transnaţionale
Societăţile transnaţionale/multinaţionale sunt acele societăţi comerciale care
chiar de la constituirea lor se fundamentază pe elemente fără caracter naţional (cum
sunt: capitalul ce provine de la asociaţi din diferite ţări, etc.) şi care sunt lipsite de o
legătură juridică cu un anumit stat, astfel că în privinţa lor nu primeşte vocaţie nici una
din legile naţionale, iar litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor constitutive
sunt scoase (total sau parţial) de sub competența instanţelor naţionale, spre a fi date
pentru soluţionare unor instanţe speciale. Într-o altă definiție,societatea transnațională
este o „întreprindere de mari dimensiuni, având sediul central într-o ţară şi care
operează, în principal sau parţial, prin filialele sale din alte ţări.Aceste corporaţii se
extind la scară internaţională pentru a valorifica avantajele verticale şi orizontale ale
economiei de scară”.
Societatea transnaţională este acea entitate economică formată dintr-o firmă
mamă şi filialele ei din mai multe ţări, caracterizată de internaţionalizarea
producţiei,se bazează pe un”bazin internaţional de resurse umane,materiale şi
financiare şi promovează la scară globală un anumit set de valori proprii”. Normele
13
juridice aplicabile societăţilor transnaţionale se stabilesc în funcţie de structura acestor
societăţi.Asemenea societăţi au apărut iniţial ca societăţi naţionale cu toate că în
realitate erau multinaţionale1.
În cazul altor societăţi multinaţionale,legea naţională a unuia dintre participanţi
primeşte aplicare numai în subsidiar, pentru a colmata lacunele normelor consfinţite
prin statutele lor. Aplicarea ei devine aici posibilă deoarece însăşi părţile contractului
de societate au acceptat-o anticipat printr-o clauză expresă a acestuia pentru toate
situaţiile viitoare în raport cu care normele cuprinse în statute s-ar dovedi insuficiente
spre a le oferi o rezolvare.
Există şi societăţi transnaţionale în a căror acte constitutive se evită orice referire
la vreun sistem de drept naţional, în privinţa lor primind aplicare numai normele
statornicite prin statutele proprii. Unele societăţi transnaţionale înţeleg să-şi întregească
normele consfinţite prin actele lor constitutive apelând la principiile comune ale
sistemelor de drept din statele participante. De asemenea, având sedii principale în mai
multe ţări şi capitalul social format din aporturile unor asociaţi din ţări diferite,
companiile transnaţionale se constituie şi funcţionează fără legătură juridică cu un
anumit stat2.
În ceea ce priveşte jurisdicţia aplicabilă societăţilor transnaţionale, este de
menţionat că, de regulă, aceste societăţi evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru
litigiile care s-ar putea ivi în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive;
se convine ca asemenea litigii să fie supuse spre soluţionare unor instanţe speciale:
tribunale internaţionale ad-hoc(în compunerea cărora să fie asigurată paritatea
internaţională) sau organe internaţionale de jurisdicţie,(Curtea Internaţională de Justiţie
ş.a). În momentul de faţă, tendinţa privind regimul juridic al societăţilor transnaţionale
este în sensul ca acesta să fie structurat pe baza unor norme juridice uniforme, statuate
prin convenţii internaţionale.
Principalele trăsături distinctive sunt de natură juridică :capitalul lor este
naţional sau multinaţional; au o structură internaţională distinctă,care le deosebeşte
de vechile monopoluri;îşi extind activităţile de producţie şi comercializează pe mai
multe pieţe,printr-o strategie globală,bazată pe studii aprofundate,aduse la zi în mod
permanent;nu se află sub incidenţa unor anumite legi naţionale,datorită structurării
şi funcţionarii concomitente în mai multe ţări;litigiile ce pot să apară nu sunt în
competenţa instanţelor naţionale,ci,a unor instante speciale.
Din punct de vedere economic, atât conceptul de societate transnaţională, cât

1
Prima societate de acest gen a fost compania franco-romană de navigaţie aeriană constituită în 1920 pentru efectuarea
transportului de călători pe linia Paris-Bucureşti. Deşi prin natura sa această societate era multinaţională, ea a primit totuşi
naţionalitatea franceză şi, ca urmare, a fost supusă legilor franceze.
2
Sugestiv este cazul“Scandinavian Air System“constituită cu participarea a trei societăţii comerciale din Danemarca,
Norvegia şi Suedia,cu sedii principale la Copenhaga, Oslo şi Stockholm. Actele constitutive ale “Scandinavian Air System”
nu fac nici o referire la reglementările naţionale din cele trei ţări, ci conţin principii şi norme care reglementează funcţionarea
sa internaţională.

14
şi cel de societate multinaţională se caracterizează prin aceleaşi trăsături: a) capitalul
societăţii este de valoare mare,alcătuit din vărsăminte ale unei mari companii, dar şi
din contribuţii la capital din partea unor societăţi din ţara de provenienţă sau alte
ţări;b)activitatea de investiţii, producţie şi comercializare a societăţii se desfăşoară
prin filiale aflate într-un număr mare de ţări;c)cifra de afaceri a societăţii este
deosebit de mare,de regulă de peste 1 mld. de dolari,dar cele mai multe societăţi au
cifre de afaceri de peste 50-70 mld. de dolari; d)unele societăţi transnaţionale au cifre
de afaceri mai mici de l mld. de dolari,dar activează în domenii de vârf, incare detin
un monopol;e)societatea cuprinde activitati economice dispersate în mai multe
filiale(producţie, bancare, cercetare-dezvoltare, comercializare, asigurări); f) forma
principală de realizare a activităţilor societăţilor transnaţionale o reprezintă
investiţiile străine directe, prin care se asigură deţinerea pachetului de control şi
monopol asupra deciziei.
Societăţile transnaţionale sunt caracterizate atât printr-un statut juridic
aparte,cât şi prin componentele economice, financiare şi manageriale în relaţiile
internaţionale,având drept repere:nivelul concurenţei comerciale;puterea ofertei și a
cererii;amenințarea substituenţilor și a noilor competitori. Activităţile societăților
multinaționale sunt esenţiale în procesele de extindere a relaţiilor economice la nivel
mondial, considerându-se că economia mondială a devenit o economie globalizată
prin intermediul acestora.Ele realizează aproximativ două treimi din comerţul
mondial, până la o treime din comerţul mondial fiind intrafirmă, între filiale ale
aceleiaşi companii.
Societatile transnationale au un rol foarte important în stimularea şi
răspândirea internaţională a tehnologiei,generând circa 80% din comerţul mondial
în domeniul tehnologiei şi majoritatea cercetărilor întreprinse în dezvoltarea
sectorului privat.

15
CURS III

CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de comerţ internaţional

Definiţiile contractului în sistemele de drept naţionale sunt apropiate, cu unele diferenţe între
familiile de drept romano-germanice şi cele anglo-saxone.
În dreptul francez, prin contract se înţelege “o convenţie prin care una sau mai multe persoane
se obligă, faţă de una sau mai multe alte persoane, să dea, să facă sau să nu facă ceva” (C.civ. francez
art.1101).
Codul civil german conţine o definiţie minimalistă a contractului, punându-se accentul mai
mult pe mecanismul încheierii acestuia: “contractul se formează prin acceptarea ofertei” (§ 151 BGB);
în literatura juridică germană această referire lapidară a fost analizată şi dezvoltată în definiţii
cuprinzătoare ale contractului.
În Codul civil român contractul este definit “acordul între două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”(art. 1166).
În dreptul englez contractul este definit ca un acord de voinţe,care dă naştere la obligaţii
prevăzute sau recunoscute de lege.
Definiţia contractului de comerţ internaţional.Contractul de comerţ internaţional este un
contract comercial ce conţine unul sau mai multe elemente de extraneitate capabile să atragă aplicarea
a cel puţin două sisteme naţionale de drept.
Caracterele juridice ale contractului de comerţ internaţional. Contractele de comerţ
internaţional cunosc o mare diversitate, totuşi, aşa cum se arată în literatura de specialitate, pot fi
identificate câteva caractere juridice comune.
a) Contractele comerţului internaţional sunt contracte cu titlu oneros. Toate contractele de
comerţ internaţional fac parte din categoria faptelor de comerţ, urmărind ca finalitate obţinerea unui
profit.
b) Sunt contracte sinalagmatice perfecte Contractele de comerţ internaţional creează drepturi
şi obligaţii pentru ambele părţi.
c) Sunt contracte comutative. În contractele de comerţ internaţional existenţa şi întinderea
prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi determinate (sau determinabile) chiar din momentul
perfectării actului juridic.
d) Sunt contracte consensuale.În principiu, contractele de comerţ internaţional se realizează în
formă scrisă, dar aceasta nu înseamnă că o atare formă reprezintă o condiţie de validitate a lor. Forma
scrisă este o condiţie ad probationem, nu ad validitatem.
Formarea contractului de comerţ internaţional
Formarea contractului de comerţ internaţional prezintă o deosebită importanţă în realizarea
relaţiilor comerciale internaţionale, în condiţii optime.De regulă, contractul se consideră încheiat în
momentul în care se realizează acordul de voinţă între vânzător şi cumpărător (consacrat într-un înscris
public).
În dreptul uniform (Convenţia de la Haga din1964) momentul formării contractului este cel în
care acceptarea este recepţionată la adresa ofertantului.

1
 Demersurile precontractuale
Perfectarea contractelor de comerţ internaţional comportă, în general, anumite demersuri
precontractuale, sistematizate în doctrina juridică, după cum urmează:
a) Demersuri exploratorii - De regulă, încheierea contractelor este precedată de unele activităţi
de prospectare, investigare şi formare cu privire la conjunctura existentă pe pieţele străine pentru ca
exportatorul şi respectiv importatorul să poată exercita o opţiune în cunoştinţă de cauză cu privire la
operaţiunea comercială pe care urmăreşte a o efectua. Cercetarea de marketing îi permite să obţină date
orientative şi de prognoză privind raportul dintre cerere şi ofertă. Prospectarea sistematică a unor pieţe
străine se face în paralel cu utilizarea în ţările preferate,a mijloacelor locale de propagandă comercială,
reclamă şi publicitate prin diverse mijloace. Uneori, se organizează o veritabilă campanie
publicitară,contractându-se în acest scop, companii specializate din statul respectiv.
b) Iniţierea dialogului contractual. Acesta poate fi propus de oricare din cei interesaţi să
contracteze (exportator, importator, intermediari, etc.) dar întotdeauna negocierile au un caracter
facultativ, fiind o condiţie prealabilă încheierii contractului.
Practica de perfectare a contractelor de comerţ internaţional demonstrează că în majoritatea
cazurilor, încheierea unor asemenea contracte este precedată de negocieri. Atunci când iniţiativa
dialogului contractual aparţine exportatorului de produse sau servicii ori a executantului de lucrări, acesta
lansează o ofertă publicitară căreia destinatarul îi replică în măsura în care este interesat de acea oferta,
printr-o cerere de ofertă. Dacă însă iniţiativa aparţine importatorului, ea se va concretiza în toate cazurile
într-o cerere de ofertă directă adresată direct exportatorului dintr-o ţară străină.
Atât oferta publicitară cât şi cererea de ofertă pregătesc termenul pentru negocierile
subsecvente. Ele însă nu constituie manifestări de voinţă eficiente pentru a da naştere singure unui
raport juridic contractual. Ambele au caracter facultativ, iar dacă au fost făcute pot fi oricând retrase
fără consecinţe juridice, de către emitent.
c) Desfăşurarea dialogului contractual. Formarea voinţei juridice comune a părţilor se
realizează de regulă prin tratative (negocieri) prealabile între ele care au ca punct de sprijin şi de
referinţă, oferta fermă, pentru cazul în care propunerea de contractare aparţine exportatorului şi
comanda, în cazul în care o atare propunere vine din partea importatorului. Aceste două instrumente
juridice – oferta fermă şi comanda – constituie totodată mijloacele necesare pentru realizarea
următoarelor cerinţe esenţiale cumulative pentru formarea consimţământului partenerilor contractuali,
de a se obliga reciproc din punct de vedere juridic:
- consensul părţilor, prin care se exprimă asentimentul lor de a se lega juridic;
- concordanţa deplină (sub aspectul conţinutului) între voinţele acestora;
- coexistenţa actelor voliţionale.
Una dintre premisele esenţiale ale tratativelor o reprezintă menţinerea caracterului deschis al
comunicării, asigurarea unui climat de cooperare între părţi.
Comunicarea,ca „premisa esentiala a procesului de negociere”, presupune o discuţie deschisă
şi detaliată între parteneri de tratative prin care aceştia îşi fac cunoscute unul altuia, dorinţele,
preferinţele, pretenţiile, opţiunile referitoare la obiectul, conţinutul şi executarea contractului ce
urmează a îl negocia.
Concesia reprezintă renunţarea unilaterală de către unul dintre partenerii de tratative la una sau
unele din condiţiile formulate pentru înlesnirea realizării acordului.
Compromisul este soluţia la care ajung partenerii de negocieri prin acordarea de concesii
reciproce, în scopul deblocării tratativelor şi a facilitării perfectării contractului.
Negocierile comportă, de obicei, concesii şi compromisuri pe care partenerii de tratative le
propun şi le acceptă în funcţie de circumstanţele concrete ale situaţiei date, ţinând seama de interesele

2
lor reale. În practica negocierilor se recunoaşte importanţa dialogului având ca finalităţi principale
depăşirea stărilor de tensiune, încordare şi conflict, eliminarea suspiciunilor, câştigarea încrederii între
părţi pentru înfăptuirea scopului fundamental – realizarea înţelegerii contractuale.
Argumentaţia reprezintă mijlocul utilizat de către fiecare negociator în scopul convingerii
partenerului de tratative să accepte condiţiile de contractare oferite.
Obiecţiile formulate de partener sunt argumente invocate de acesta pentru a combate în
totalitate sau în parte, argumentaţia prezentată de cel cu care negociază, pentru a îl determina să îşi
modifice punctul de vedere privind condiţiile de contractare. Obiecţiile pot fi formale sau reale (de
fond). Cele formale se fac din motive tactice, vizând scopul interlocutorului de a obţine concesii sau
de a îşi promova mai eficient propriile sale interese. Obiecţiile reale vizează aspecte esenţiale ale
condiţiilor de contractare oferite de către partenerul de negocieri.
Oferta de a contracta
Oferta de a contracta sau oferta fermă este propunerea pe care o persoană – fizică sau juridică
– o face altei persoane, sau publicului în general, în vederea perfectării unui contract şi care dă expresie
unei manifestări unilaterale de voinţă, care – prin natura şi finalitatea sa – îşi poate produce efectele
specifice numai în măsura aducerii sale la cunoştinţa destinatarului.
În mod eronat,în limbajul juridic uzual„oferta” este identificată cu propunerea de contractare
venită din partea debitorului prestaţiei materiale care face obiectul contractului (de exemplu
vânzătorul), corect însă oferta trebuie concepută ca manifestare de voinţă în vederea încheierii
contractului (ce poate proveni de la oricare din părţile implicate). Atunci când propunerea (oferta) vine
din partea debitorului prestaţiei pecuniare (de exemplu cumpărătorul) ea poartă denumirea de
„comandă”, iar acceptarea acesteia de către debitorul prestaţiei caracteristice poartă denumirea de
„confirmare”a comenzii.
Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea de contractare trebuie să întrunească cumulativ
următoarele condiţii: să fie fermă, să fie precisă şi completă, să fie adresată uneia sau mai multor
persoane - fizice sau juridice –determinate.
În conformitate cu legislaţia naţională, propunerea adresată publicului – care în comerţul
internaţional poate lua forma publicaţiilor în ziare sau reviste de specialitate,expuneri la târguri sau
expoziţii, etc.- constituie o ofertă fără angajament, adică o ofertă publicitară.
Dreptul uniform stabileşte că oferta adresată unor persoane nedeterminate, trebuie considerată
numai ca o simplă invitaţie la ofertă, cu excepţia cazurilor când ofertantul a indicat în mod expres
contrariul.
Oferta poate fi făcută unei persoane prezente sau unei persoane absente. În primul caz, ea poate
fi acceptată imediat, situaţie ce conduce la însăşi perfectarea contractului. În cel de-al doilea caz – ca
şi atunci când oferta este făcută fără termen – datorită faptului că acceptarea nu poate surveni de îndată,
ci necesită o perioadă de timp, se pune problema efectelor ofertei până la acceptare.
Regula este aceea că atâta vreme cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca
necondiţionat şi fără nici o motivare.
Pentru ca oferta să aibă eficienţă din punct de vedere juridic şi totodată să fie lipsită de
consecinţe negative pentru ofertant, este însă necesar ca ea să ajungă la destinatar cel mai târziu
concomitent cu oferta.
Atunci când revocarea ofertei se face după ce aceasta a ajuns la destinatar, soluţia diferă după
cum este vorba de un contract sinalagmatic ori un contract unilateral. În cazul contractelor
sinalagmatice, revocarea ofertei produce două consecinţe importante: împiedică perfectarea
contractului (în principiu) şi, în cazul în care revocarea ofertei ajunge la cunoştinţa destinatarului

3
acesteia (al ofertei) după ce el a executat contractul, ofertantul răspunde pentru daune interese, în cazul
în care cel care a început executarea este de bună credinţă.
Doctrina juridică şi practica arbitrală au stabilit 2 excepţii de la regula revocabilităţii ofertei, şi
anume:
- atunci când ofertantul stabileşte un termen pentru acceptare, oferta devenind ireversibilă
(garantată) până la expirarea acestui termen;
- în cazul în care ofertantul nu stabileşte un termen pentru acceptare, oferta este irevocabilă,
într-o perioadă de timp apreciată ca fiind necesară (în funcţie de natura acesteia), în vederea exprimării
acceptării de către destinatar şi pentru ca răspunsul acestuia din urmă să poată ajunge la ofertant,
conform uzanţelor existente între părţi sau uzanţelor comerciale internaţionale.
Revocarea ofertei nu este de natură a produce efecte juridice atunci când intervine după ce
propunerea de contractare facturată de ofertant a devenit caducă (în cazul în care termenul fixat de
către ofertant pentru acceptarea ei a expirat, fără ca răspunsul afirmativ al destinatarului cu referire la
propunerea de contractare să fi ajuns la cunoştinţa ofertantului).
Caducitatea ofertei operează de plin drept, făcând inutilă retractarea ofertei. Însă, ofertantul are
libertatea să considere ca valabilă acceptarea tardivă, caz în care contractul se perfectează ca şi cum nu
ar fi intervenit caducitatea ofertei.
Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei este o manifestare unilaterală de voinţă menită a se integra în actul de voinţă
exprimat prin oferta de contractare prin care destinatarul acesteia din urmă îşi exprimă adeziunea
deplină şi necondiţionată la propunerea ce i-a fost adresată de către ofertant. Atunci când oferta se
înfăţişează sub formă de comandă, acceptarea are semnificaţia confirmării comenzii.
Acceptarea poate fi expresă – atunci când se concretizează în răspunsul destinatarului ofertei,
şi tacită – dacă apare ca un fapt juridic oarecare ce dă exprimare voinţei neîndoielnice a acceptantului
de a perfecta contractul, în maniera propusă în ofertă. Ambele modalităţi de acceptare, deşi se
realizează în modalităţi diferite, sunt egale ca valoare.
Acceptarea tacită este exprimată prin acte de executare a contractului, acest fel de acceptare
determină efecte juridice numai în prezenţa a trei condiţii cumulative, şi anume:
- ofertantul să fi cerut acceptarea imediată a contractului;
- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil de acceptare;
- un asemenea răspuns să nu fi fost necesar nici chiar în raport cu natura contractului.
Voinţa de acceptare trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv care să o exprime fără echivoc.
Tăcerea nu poate constitui prin ea însăşi un mod de exteriorizare a unui consimţământ cert şi precis.
Tăcerea valorează acceptare atunci când însăşi legea recunoaşte tăcerii unele efecte juridice, când
părţile prin voinţa lor concret exprimată au decis să îi recunoască o atare valenţă juridică şi ori de câte
ori uzanţele statornicite între părţile contractante îi conferă această forţa juridică.
Acceptarea ofertei produce efectele sale juridice numai cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
- dacă emană de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său autorizat;
- dacă este conformă cu oferta;
- dacă ajunge la cunoştinţa destinatarului în termenul de acceptare.
Termenul de acceptare al ofertei poate fi convenţional – adică acela stabilit prin chiar
conţinutul ofertei, sau legal – acela stabilit de lege.
Acceptarea tardivă a ofertei- este acea acceptare expresă care ajunge la ofertant după expirarea
termenului prestabilit de el, sau în lipsa unui asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca
durată considerată de la data expedierii ofertei.

4
 Este tardivă şi acceptarea care a fost expediată de destinatarul ofertei înăuntrul termenului de
acceptare, dacă aceasta ajunge la cunoştinţa ofertantului ulterior expirării acelui termen, indiferent de
circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii comunicării.
Regula în materie este aceea că acceptarea tardivă nu produce efecte juridice, ea nefiind aptă
să conducă la perfectarea contractului, decât atunci când ofertantul consideră ca valabilă o asemenea
acceptare. Sub aspect probator, dovada tardivităţii acceptării cade în sarcina ofertantului.
Momentul perfectării contractului de comerţ internaţional
Perfectarea unui asemenea contract reprezintă finalitatea procedurii de formare a contractului
de comerţ internaţional.
a) Perfectarea contractului între prezenţi. Atunci când părţile contractante sunt prezente, fie
personal, fie prin reprezentanţii lor, contractul se încheie în momentul şi locul realizării acordului lor de
voinţa. Formarea acestui acord se materializează în fapt prin semnarea de către părţi, fie concomitent, fie
succesiv, a înscrisului constatator al contractului. De obicei, data perfectării contractului, ca şi locul unde
această operaţiune s-a consumat sunt consemnate în cuprinsul înscrisului contractual. În cazul perfectării
contractului prin telefon, se pune problema momentului şi locului perfectării unui asemenea contract.
În practica internaţională se admite că perfectarea contractului prin telefon se realizează în
momentul în care are loc convorbirea telefonică între părţi. În ceea ce priveşte locul încheierii
contractului în asemenea condiţii, acesta se consideră a fi la sediul firmei comerciale ofertante.
b) Perfectarea contractului între absenţi. Marea majoritate a contractelor de comerţ internaţional
se încheie prin corespondenţă. Determinarea momentului perfectării contractului într-o atare ipoteză
comportă problema determinării momentului în care acceptarea ofertei îşi produce efectele sale fireşti şi
dacă pentru încheierea unui contract este suficientă formarea acordului de voinţă, deci coexistenta celor
două voinţe.
Sistemul emisiunii acceptării (denumit şi al declaraţiunii)-a primit consacrarea legislativă în
ţările din zonă de aplicare a sistemului de common law, în unele state din America Latină, în dreptul
sirian şi cel japonez.
Sistemul recepţiei acceptării a fost acceptat în general de dreptul continental. Potrivit acestuia,
contractul se consideră perfectat în momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant, intrând în sfera sa
de activitate, indiferent dacă ofertantul a luat cunoştinţă sau nu despre conţinutul ei.
Sistemul informaţiunii sau al informării s-a conturat în doctrină şi legislaţia naţională dintr-o
serie de ţări ca Italia, Belgia, Olanda, etc., ca o variantă a sistemului recepţiei acceptării. Acest sistem
consideră contractul încheiat numai în momentul în care ofertantul cunoaşte efectiv conţinutul
acceptării ce i-a fost expediată de către destinatarul ofertei sale.
Încheierea contractelor în formă electronică. Comerţul electronic a apărut ca urmare a
dezvoltării tehnologiilor informaţionale (a Internetului în special), ceea ce a creat posibilitatea
încheierii tranzacţiilor comerciale cu celeritate şi eliminând diferiţii intermediari între producător şi
beneficiarul final. Încă din zorii comerţului electronic, vechile reglementări (atât comerciale, cât şi
civile) privind contractele la distanţă s-au dovedit insuficiente şi inadecvate.
Având în vedere răspândirea la nivel mondial a Internetului şi de aici posibilitatea încheierii
unor contracte electronice între parteneri din state diferite, reglementarea acestei noi realităţi a intrat în
atenţia ONU (făcând obiectul lucrărilor UNCITRAL). Astfel a fost adoptată de către UNCITRAL (la
sesiunea 29 din 12 iunie 1996 ) Legea model privind comerţul electronic (Model Law on Electronic
Commerce) şi Ghidul de aplicare a legii model şi aprobate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.
51/162 din 16 decembrie 1996. Legea model conţine 17 articole, la care s-a adăugat un art. 5 bis în
anul 1998.

5
 În anul 2001 a fost adoptată UNCITRAL Model Law on Electronic Signatures. La nivelul
Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2000/31/EC privind comerţul electronic.
Părţile contractante sunt furnizorul de servicii şi destinatarul serviciului.
Furnizorul de servicii este definit ca orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţia unui
număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale.
Destinatarul serviciului este orice persoană fizică/ juridică ce utilizează în scopuri profesionale
sau de altă natură, un serviciu al societăţii informaţionale, în special în scopul căutării de informaţii sau
furnizării accesului la acestea.
Obiectul contractului – furnizarea serviciilor societăţii informaţionale.
Serviciul societăţii informaţionale este definit ca orice activitate de prestări de servicii sau care
presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal
sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice.
Caracteristicile specifice unui serviciu al societăţii informaţionale: a) este efectuată în
considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar; b) nu
este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc; c) este efectuată
prin transmiterea informaţiei la cererea destinatarului (sistemul option-in).
Obligaţia furnizorului de a-l informa pe destinatar
Furnizorul are obligaţia de a pune la dispoziţia destinatarului două categorii de informaţii:
generale şi specifice (privind încheierea contractului).
Informaţii generale. Furnizorul de servicii are obligaţia de a pune la dispoziţie destinatarilor şi
autorităţilor publice informaţii care să permită identificarea sa, a serviciilor oferite şi a tarifelor
percepute pentru acestea.
Informaţii specifice (privind încheierea contractului). Furnizorii de servicii au obligaţia să pună
la dispoziţia destinatarului, înaintea încheierii contractului, următoarele informaţii (art. 8 pct. 1): a)
etapele tehnice care trebuie urmate pentru a încheia contractul; b) dacă contractul, o dată încheiat, este
stocat sau nu de către furnizorul de servicii şi dacă este accesibil sau nu; c) mijloacele tehnice pe care
furnizorul de servicii le pune la dispoziţie destinatarului pentru identificarea şi corectarea erorilor
survenite cu ocazia introducerii datelor; d) limba în care se poate încheia contractul; e) codurile de
conduită relevante la care furnizorul se servicii subscrie; f) clauzele şi condiţiile generale ale
contractului propus, prezentate într-un mod care să îi permită acestuia să le stocheze şi să le reproducă.
Informarea reprezintă o etapă a procesului de încheiere a contractului prin mijloace electronice.
Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu nulitatea relativă (la cererea destinatarului) a
contractului privind furnizarea serviciilor societăţii informaţionale.
Momentul încheierii contractelor electronice (formarea acordului de voinţă) trebuie analizat
ţinând seama de două ipoteze: acceptarea expresă şi acceptarea tacită.
Acceptarea expresă. În cazul acceptării exprese dacă părţile nu au prevăzut altfel, contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa
ofertantului; este consacrată astfel teoria informării.
În cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau
acceptarea ofertei ferme de a contracta făcută de furnizorul de servicii, furnizorul de servicii are
obligaţia de a confirma primirea ofertei în unul din următoarele moduri: a) trimiterea unei dovezi
primite prin poşta electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare individuală echivalent, la adresa
indicată de către destinatar, în termen de 24 de ore de la primirea ofertei sau acceptării; b) confirmarea
primirii ofertei sau acceptării ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea acestora,
de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această
confirmare să poată fi stocată şi reprodusă de către destinatar.

6
 Perfectare a contractului se realiyează prin două modalităţi :
a) Destinatarul serviciului după cea fost informat în condiţiile art. 5 şi 8 şi a primit (eventual)
comunicarea comercială în condiţiile art. 6, trimite oferta de a contracta către furnizor (prin mijloace
electronice).
În acest caz destinatarul serviciului este ofertant (o „comandă”), iar furnizorul serviciului este
destinatarul ofertei.Contractul se încheie în momentul în care acceptarea emisă de furnizorul
serviciului ajunge la cunoştinţa destinatarului serviciului. Aceasta este unica modalitate posibilă de
încheiere a contractului dacă furnizorul a pus serviciul său la dispoziţia unui număr nedeterminat de
persoane.
b) Furnizorul de servicii trimite, o dată cu informaţiile la articolele 5 şi 8 şi cu comunicarea
comercială (art. 6), oferta fermă de a contracta. În acest caz furnizorul de servicii este ofertant, iar
destinatarul serviciului este şi destinatarul ofertei. Destinatarului serviciului în aparţine dreptul de a
emite acceptarea ofertei ferme. Contractul se consideră încheiat atunci când acceptarea ofertei ferme a
ajuns la cunoştinţa ofertantului (furnizorul serviciului).
Condiţia confirmării prevăzută de art.9 (3) nu se aplică în privinţa contractelor încheiate
exclusiv prin poşta electronică sau prin mijloace electronice de comunicare echivalente (art. 9 (5)).
Acceptarea tacită. Contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o
executare imediată a prestaţiei caracteristice se consideră încheiat în momentul în care debitorul
acesteia a început executarea, în afară de cazul în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice
acceptarea (art. 9 (2)).
Conţinutul contractului de comerţ internaţional
Conţinutul contractului de comerţ internaţional, ca noţiune, desemnează totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată într-un contract dat,
convenit între participanţii la comerţul internaţional.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional se exprimă prin clauze, unele dintre acestea
fiind impuse de împrejurări care scapă incidenţei dreptului intern al statelor. Clauzele cuprinse într-un
asemenea contract sunt atât clauze de drept comun (care se regăsesc în conţinutul cvasitotalităţii
contractelor civile), cât şi clauze specifice determinate de particularităţile caracteristice ale acestui
contract.
Interpretarea contractelor de comerţ internaţional se face în scopul determinării înţelesului exact
şi complet al conţinutului contractului.
Interpretarea, ca instituţie juridică, prezintă o deosebită importanţă în cadrul contractelor
comerciale internaţionale,deoarece constituie o operaţiune indispensabilă în procesul executării acestor
contracte, atât de către părţile contractante, cât şi în cazul ivirii unui litigiu între ele pentru pronunţarea
unei hotărâri arbitrale în cauză.
Clauze necesare în contractele de comerţ internaţional
Clauzele necesare sunt stipulaţiile contractuale ce au un caracter esenţial pentru calificarea
raportului obligaţional ca realitate juridică, pentru definirea naturii juridice a contractului şi a
conţinutului său economic.
Dreptul pozitiv nu precizează conţinutul clauzelor contractului de comerţ internaţional, părţile
fiind libere să decidă ce anume clauze trebuie să fie stipulate în contractul lor, şi cu atât mai mult ele
au libertatea să decidă asupra conţinutului unor asemenea clauze.
Clauza privind părţile contractante – este considerată o clauză esenţială, deoarece identificarea
prin contract a subiecţilor raportului juridic obligaţional constituie condiţia de validitate a actului
juridic respectiv. Este obligatoriu ca în cuprinsul contractului să se precizeze atributele de identificare
a părţilor, şi anume: numele, prenumele, domiciliul (persoane fizice) sau denumirea, sediul şi firma

7
juridică (în cazul contractanţilor persoane juridice). Totodată, este necesară precizarea datelor de
identitate şi calitatea reprezentanţilor partenerilor contractuali.
Clauze referitoare la obiectul contractului. În cazul în care obiectul contractului de comerţ
internaţional îl formează o marfă, este necesar ca părţile să precizeze în contractul lor elemente
suficiente pentru identificarea şi determinarea acelei mărfi. În majoritatea cazurilor, contractele de
comerţ internaţional au ca obiect bunuri viitoare, iar un astfel de contract este absolut necesar să conţină
clauze prin care părţile să determine sau să precizeze criterii exacte privind determinarea
caracteristicilor mărfii pe baza cărora să devină posibilă punerea în fabricaţie a produselor respective
sau procurarea lor de pe piaţă de către exportator.
Clauze referitoare la cantitatea de marfă. În conţinutul contractelor având ca obiect bunuri în
natură, este necesar ca părţile să stipuleze cel puţin o clauză prin care să indice cantitatea de marfă care
se are în vedere şi să specifice unitatea de măsură pe baza căreia s-a făcut determinarea cantitativă a
mărfii respective.
Clauze referitoare la calitate. Din conţinutul contractului nu pot lipsi clauze referitoare la
calitatea mărfii respective şi la modurile de determinare a acelei calităţi. Este absolut necesar ca prin
contract părţile să indice calitatea mărfii, locul, momentul şi modul de determinare a acesteia, precum
şi documentul care o atestă.
Clauze referitoare la reclamaţiile de cantitate şi calitate. Astfel de clauze vor preciza, în
esenţă, conţinutul pe care trebuie să îl aibă reclamaţia, documentele care trebuie să o însoţească,
obligaţiile ce îi incumbă cumpărătorului la soluţionarea reclamaţiei, cât şi procedura de comunicare a
reclamaţiei.
Clauze ce vizează ambalarea şi marcarea. Cu privire la ambalaj este necesar a se stipula o
clauză din care să rezulte felul acestuia, dacă el va trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în
proprietatea vânzătorului, iar în ipoteza din urmă, se va arata termenul de returnare şi în sarcina cui se
află cheltuielile ocazionate de o asemenea operaţiune.
Clauze prin care se stabileşte obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare. Predarea
(livrarea) mărfii către cumpărător, fiind principala obligaţie a vânzătorului, este absolut necesar ca în
conţinutul contractului să fie stipulate clauze precise cu privire la executarea acestei obligaţii. Astfel,
se vor menţiona: termenele de livrare, iar dacă livrarea urmează a se efectua în tranşe, se vor arăta
termenele intermediare, ca şi termenul final de livrare.
Clauze cu privire la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii pe timpul transportului.
Încărcarea mărfii în mijloacele de transport la locul de expediţie, descărcarea ei la locul de destinaţie,
cât şi asigurarea sa pe timpul transportului comportă cheltuieli importante. Prin contract se impune ca
părţile să precizeze modul de distribuire a acestor cheltuieli, fie stipulând o clauză distinctă în acest
sens, fie trimiţând la o uzanţă standardizată ce poate da rezolvare unei atare probleme.
Clauze referitoare la preţ. Preţul poate şi trebuie să fie determinat sau determinabil. Părţile
sunt libere să stipuleze orice clauze privind stabilirea şi plata preţului.
Clauze referitoare la răspunderea contractanţilor – trebuie să conţină precizări referitoare la
sancţiunile aplicabile cumpărătorului pentru nerespectarea obligaţiei de plată, precum şi sancţiunile
aplicabile vânzătorului în cazul neexecutării ori executării defectuoase ori cu întârziere a obligaţiei de
predare a mărfii ca şi a obligaţiei de garanţie pentru vicii.
Clauze referitoare la legea aplicabilă contractului – Conform principiului lex voluntatis,
părţile sunt libere să stipuleze în contractul lor o clauză prin care să desemneze sistemul de drept
aplicabil contractului lor, cu referire la aspectele de fond şi efectele acestuia (ale contractului). Inserarea
unei astfel de clauze în contract este uzuală în raporturile de comerţ internaţional. În cazul în care părţile

8
omit clauza de electio juris din conţinutul contractului lor, legea contractului – lex contractus – va fi
determinată de organul de jurisdicţie competent pe baza normei conflictuale incidente în cazul dat.
Clauze privind jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele litigii dintre părţi. Uzual, în
contractele de comerţ internaţional părţile stipulează şi o clauză compromisorie (numită şi clauză de
arbitraj), prin care îşi exprimă voinţa lor comună, în sensul că un eventual litigiu ce s-ar putea ivi între
ele, să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Ele înlătură astfel jurisdicţia de drept comun normal
competentă pentru un asemenea litigiu.
Clauze asiguratorii
Noţiune şi clasificare.Riscul contractual presupune suportarea de către debitor a consecinţelor
păgubitoare ale eliberării creditorului de obligaţi pe care o avea faţă de el, ca urmare a neexecutării de
către debitor a obligaţiei sale din cauze ce nu îi sunt imputabile (forţa majoră sau cazul fortuit). Un
astfel de risc vizează numai contractele sinalagmatice.
Mijloacele juridice de evitare sau neutralizare a riscurilor în contractele de comerţ internaţional:
a) Stipularea unor clauze de natură să faciliteze întreruperea oportună a raportului juridic
obligaţional – Pe parcursul desfăşurării raportului juridic obligaţional se poate învedera uneori ca fiind
certă producerea riscului, iar alteori se conturează evident o astfel de împrejurare. În atare situaţie,
întreruperea desfăşurării raportului obligaţional, prin voinţa ambelor părţi, sau numai prin voinţa uneia
din părţi, devine oportună. Pe această cale este posibilă evitarea sau neutralizarea impactului produs
asupra executării contractului de realizarea riscului.
De aceea, este necesar ca în conţinutul contractului să se stipuleze, din chiar momentul perfectării
lui, clauze suspensive (care amână executarea contractului până la îndeplinirea unor cerinţe convenite de
părţi), o clauză rezolutorie (sau pacte comisorii, care permit desfiinţarea retroactivă a contractelor şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară), sau o clauză care să permită denunţarea unilaterală a
contractului, de către partea a cărei interese sunt ameninţate prin conturarea iminenţei producerii riscului.
b) Acoperirea riscurilor prin garanţii bancare – constituie o metodă frecvent utilizată care s-a
impus prin gradul ridicat de eficienţă. Asistenţa bancară se poate concretiza în acordare de garanţii
privind: plata mărfurilor exportate şi a serviciilor prestate prin acreditiv documentar irevocabil şi prin
scrisori de credit; rambursarea creditelor scadente prin emiterea unor scrisori de garanţie bancară şi
prin avalizarea cambiilor, etc.
c) Acoperirea riscurilor de către companiile de asigurare internaţională – la cererea
subiecţilor de drept interesaţi şi în baza contractelor de asigurare internaţională convenite cu aceştia,
societăţile comerciale cu capital privat sau de stat, profilate pe operaţiuni de asigurări împotriva
riscurilor, preiau asupra lor mai multe categorii de riscuri, şi anume:
- riscul comercial – care este generat de lipsa de lichidităţi financiare a debitorului obligaţiei de
plată, la împlinirea scadenţei acesteia;
- riscul politic – care îşi are originea în măsuri de politică economică sau în măsuri cu caracter
militar adoptate de stat, din motive ce vizează protejarea unor interese majore naţionale;
- riscul de fabricaţie – care este determinat de împrejurări ce survin pe parcursul executării
contractului şi care pot schimba la modul negativ parametrii contractuali, atât în ceea ce îl priveşte pe
importator, cât şi în ceea ce îl priveşte pe exportator.
d) Stipularea unor clauze asiguratorii – clauzele asiguratorii sunt prevederi contractuale
convenite de părţi pentru a evita sau neutraliza riscurile valutare sau nevalutare la care se expun pe
durata executării contractului.
Clasificarea clauzelor asiguratorii:
a) Potrivit criteriului care are în vedere felul riscurilor vizate, distingem:

9
 - clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare numite şi clauze de variaţie a schimbului,
au ca finalitate principală menţinerea valorii contractului. Din această categorie fac parte: clauza aur,
clauza de opţiune a monedei liberatorii, etc.
- clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare au natură economică, cuprinzând
clauze de revizuire a preţului sau de indexare monetară, clauze de postcalculare a preţului, etc.
- clauza de forţă majoră, urmăreşte ca finalitate neutralizarea consecinţelor negative pe care le
antrenează realizarea anumitor riscuri, decurgând din măsuri politico-administrative sau din
producerea unor evenimente ale naturii cauzatoare de calamităţi.
b) Potrivit criteriului finalităţii urmărite, distingem:
- clauze de menţinere a valorii contractului – care vizează prin excelenţă prestaţia monetară şi
urmăresc ca finalitate menţinerea valorii ei în parametrii săi iniţiali.
- clauze pur monetare – care sunt stipulaţiile contractuale ce vizează evitarea riscurilor
decurgând din fluctuaţia valorii de schimb a monedei de plată faţă de moneda de referinţă (clauza aur,
clauzele valutare, etc.);
- clauze de menţinere a puterii de cumpărare a monedei de plată – sunt stipulaţiile contractuale
menite să prevadă valoarea corelaţiei existente la momentul perfectării contractului între cuantumul
obligaţiei pecuniare a uneia din părţi şi preţul real al bunurilor şi serviciilor pe o anumită piaţă.
- clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări – se referă atât la prestaţia monetară
cât şi la alte drepturi şi obligaţii generate de contract pe seama părţilor, precum: cantitatea şi calitatea
mărfii, condiţiile de livrare a acesteia, condiţiile de plată, etc.
Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile valutare
Prevenirea, atenuarea ori neutralizarea riscurilor valutare se realizează în principal prin
inserarea de către părţi în contractul de comerţ internaţional a unor clauze asiguratorii specifice ca:
clauza aur, clauze valutare, clauza de opţiune a locului de plată etc. În cazul în care partenerii
contractuali omit stipularea unor astfel de clauze, finalitatea contractului poate fi atinsă prin utilizarea
unor metode extracontractuale, ca de ex., încheierea de către creditorul operaţiei pecuniare, a unei
operaţii de hedging valutar, în virtutea căruia o bancă specializată preia asupra sa riscul valutar.
Hedgingul valutar este o operaţiune specific valutară, vizând compensarea eventualelor
câştiguri sau pierderi, prin efectuarea concomitentă a unei vânzări şi cumpărări de valută la termen.
a) Clauzele valutare sunt stipulaţii contractuale care fac parte din grupa clauzelor de menţinere
a valorii contractului şi urmăresc protejarea părţilor din contractul de comerţ internaţional împotriva
riscului aferent variaţiei parităţii monedei de plată în raport cu moneda de cont, aleasă de comun acord
de contractanţi.
În doctrină se disting 3 varietăţi de clauze valutare:
- clauza monovalutară – care presupune luarea în considerare de către părţi a două monede
diferite – una de plată şi alta de cont;
- clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un coş valutar convenit de către părţi.
Expresia “coş valutar” desemnează modalitatea de a crea un etalon de valoare şi, totodată, un
instrument de rezervă menit să înlocuiască atât etalonul aur (care nu mai poate fi folosit datorită
demonetizării aurului), cât şi etalonul dolar SUA (care manifestă instabilitate). Operaţiunea de stabilire
a coşului valutar poate fi îndeplinită de către părţi printr-o clauză contractuală, sau de către un organ
internaţional specializat. În situaţia în care stabilirea coşului valutar se face de către părţi, operaţiunea
se concretizează într-o clauză contractuală multivalutară;
- clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un coş valutar instituţionalizat (sau
unitate de cont instituţionalizată) – clauza multivalutară se învederează ca fiind o construcţie juridică
diferită sub aspectul conţinutului ei ca şi al modului în care operează de către un organ internaţional

10
specializat, care stabileşte atât valutele ce se includ în coş, cât şi metodologia de calcul a modificărilor
în curs. Părţile contractante nu au nici un rol sub aceste aspecte. Intervenţia organului internaţional
specializat în stabilirea conţinutului coşului valutar şi a modului de determinare a unităţii de cont pe
baza acelui conţinut instituţionalizează respectiva unitate, atribuindu-i calitatea de unitate de cont
instituţionalizată.
Această unitate de cont reprezintă în esenţă bani internaţionali. Raţiunile introducerii ei în
practica valutară rezidă în necesitatea sporirii lichidităţii statelor şi de creare a unor instrumente de
evidenţă şi decontare cu mai multă stabilitate, având independenţă faţă de evoluţia unei anumite
economii naţionale. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt: D.S.T. (Drepturi Speciale de Tragere),
introdusă în practica relaţiilor valutare de F.M.I. începând cu 1969; E.C.U. (European Currency Unity),
ce constituie unitatea de cont a sistemului monetar european, intrat în vigoare în 1979; A.M.U. (Arian
Monetary Unity) ce constituie unitatea monetară de cont ce se utilizează începând cu 1974 în cadrul
Uniunii Asiatice de Clearing.
b) Clauza aur – este o stipulaţie contractuală în virtutea căreia preţul contractual se exprimă fie
într-o valută luându-se aurul ca etalon al acelei valute, fie direct în aur, urmând a fi plătit în moneda de
aur. Această clauză se înfăţişează în 2 variante: clauza valoare-aur – de specificul căreia este
exprimarea preţului convenit prin contract într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al acelei valute;
clauza monedă-aur – se caracterizează prin aceea că preţul este exprimat direct în aur şi urmează a fi
plătit în moneda de aur.
Dintre acestea, numai clauza valoare-aur se înscrie în mecanismul clauzelor de menţinere a
valorii contractului, fiind denumită de regulă clauza aur. Funcţionarea acestei clauze este subordonată
unei condiţii esenţiale, şi anume că moneda de plată să fie exprimată în aur printr-o paritate oficială.
Stipularea clauzei aur în contractele de comerţ internaţional este în interesul ambelor părţi, în sensul că
îl protejează pe debitor împotriva riscului de revalorizare a monedei de plată şi totodată îl ocroteşte pe
creditor contra riscului de devalorizare a acestei monede.
În prezent, domeniul de aplicare al clauzei aur este foarte limitat, el cuprinzând numai acele
contracte de transport internaţional în care o atare clauză este subînţeleasă.
c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii (sau clauza de monede multiple) – este stipulaţia
contractuală în virtutea căreia părţile exprimă preţul convenit în două sau mai multe monede de plată,
având în vedere paritatea existentă între acestea la data contractării şi prin care se autorizează creditorul,
ca la scadenţă, să aleagă între acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă debitorului să facă plata în
moneda astfel aleasă.
d)Clauza de opţiune a locului de plată-este o variantă a clauzei monovalutare, concretizându-
se prin aceea că, în virtutea ei, creditorul dobândeşte dreptul de a încasa la scadenţă valoarea creanţei
sale, calculată pe baza unei valute de cont prestabilită prin contract în locul ales de acesta, dintre cele
convenite într-un atare scop, iar debitorul îşi asumă obligaţia de a satisface opţiunea astfel exprimată,
plătind în moneda locului ales de creditor.
În conţinutul acestei clauze se consemnează înţelegerea părţilor contractante privind moneda
în care se exprimă preţul, precum şi localităţile dintre care creditorul poate alege, la scadenţă, una ca
fiind locul de plată.
Clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile nevalutare
a) Clauze de recalculare sau de revizuire a preţului – se mai numesc şi clauze de indexare a
preţului şi au ca finalitate menţinerea valorii contractului. Această clauză reprezintă stipulaţia
contractuală prin care părţile convin ca atunci când între momentul perfectării contractului lor şi acela
al executării lui, survin modificări semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, forţei de muncă

11
ori alte elemente ce au fost avute în vedere la stabilirea preţului contractual, oricare dintre ele, să fie
îndreptăţită să procedeze la recalcularea preţului contractului. Această clauză se prezintă în 3 variante:
- clauza de revizuire cu indexare unică (specială) – în care preţul contractual este raportat fie
la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale, al unui produs de bază ca: tona de cereale, tona de
cărbune, etc., fie, poate fi fixat ca element de raportare a preţului şi un indice statistic calculat ca valoare
medie prin care se exprima sintetic evoluţia preţurilor pentru un grup de produse care pot fi selecţionate
de părţi în acest scop, dintr-o singură ramură economică sau din mai multe ramuri.
- clauza de revizuire cu indexare cumulativă (sau complexă) – este compatibilă cu situaţia în
care preţul contractual este dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente de referinţă considerate
cumulativ, cum ar fi: materiile prime, forţa de muncă, etc., care se subsumează în valoarea obiectului
contractului.
- clauza de revizuire a preţului cu indexare generală – este o variantă ce urmăreşte ca finalitate
menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată (liberatorii). Ea presupune raportarea
preţului contractual la valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor ce pot fi procurate într-o zonă geografică
determinată, cu suma de bani în care se exprimă acel preţ.
b) Clauze de postcalculare a preţului – sunt rar utilizate în practică şi au ca finalitate menţinerea
preţului mărfii (serviciului ori lucrării) la parametrii conjuncturii existente pe piaţă în momentul
finalizării executării prestaţiei asumată de debitor. În virtutea acestei clauze, creditorul dobândeşte
dreptul de a proceda la stabilirea preţului ori la definitivarea lui (când la perfectarea contractului a fost
prevăzut doar estimativ), fie ulterior executării integrale a obligaţiilor contractuale, fie la termene
intermediare convenite de partenerii contractuali, urmând ca în acest scop să se ia în calcul şi toate
modificările factorilor economici de influenţare survenite între momentul perfectării contractului şi cel
al executării lui.
Clauze de adaptare a contractului
Acest tip de clauze se regăsesc, în special, în contractele internaţionale de lungă durată.
Clauza clientului celui mai favorizat – este o stipulaţie contractuală prin care vânzătorul sau
furnizorul de bunuri sau servicii se obligă să acorde celuilalt contractant (cumpărător, beneficiar) cele
mai favorabile condiţii pe care le-ar acorda eventualilor parteneri cu privire la contracte având acelaşi
obiect. Domeniul de utilizare al acestei clauze cuprinde: contracte privind aprovizionarea, contractele
de concesiune, de vânzare, contractele de transfer de tehnologie.
Clauza ofertei concurente – este acea stipulaţie contractuală prin care vânzătorul îşi asumă
obligaţia de a acorda cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care le-ar oferi acestuia din urmă, pentru
aceeaşi marfă, alţi furnizori concurenţi în materie. Sancţiunile nerespectării clauzei vor fi cele stabilite
de către părţi, la acestea putându-se adăuga, eventual, sancţiunile care decurg din dispoziţiile legale
care reglementează răspunderea civila contractuală.
Clauza de hardship (de impreviziune)1 – este stipulaţia contractuală datorită căreia devine
posibilă modificarea conţinutului contractului, atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără
culpa contractanţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de
obligaţie, dar care schimbând substanţial datele şi elementele avute în vedere de părţi în momentul
contractării, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult prea oneroase pentru a fi echitabil
ca acesta să le suporte singur.

1
Aceasta clauză este desemnată prin denumirea ei originală din practica anglo-saxonă „hardship“sau „substanţial
hardship“ ori prin echivalentul românesc similar celui din practica franceză, „clauza de impreviziune“(clause
d‘imprevision)sau „de duritate“.În traducere hardship înseamnă situaţie grea (privaţiune, nedreptate).

12
 În temeiul acestei clauze, oricare dintre părţi este îndreptăţită să solicite adaptarea contractului
încheiat dacă modificarea circumstanţelor în considerarea cărora părţile s-au angajat iniţial, a perturbat
în mod grav echilibrul contractual, determinând consecinţe injuste pentru una dintre ele.
Părţile enumără în contract anumite evenimente extraordinare, considerate de forţă majoră, iar
restul evenimentelor imprevizibile şi care produc prejudicii pentru una din părţi, sunt incluse în
noţiunea de hardship.
Clauza de hardship aplicată în practica comercială internaţională, înregistrează o tendinţa de
extindere datorită avantajelor pe care le prezintă şi soluţiei flexibile oferite pentru adaptarea
contractelor pe termen mediu şi lung la fluctuaţiile economico-financiare internaţionale.
Clauzele de forţă majoră
Prin includerea acestor clauze în contractele de comerţ internaţional, părţile îşi propun să prevină
dificultăţile ce decurg din concepţiile legislative diferite în materie, consacrate în sistemele lor juridice
naţionale. Împrejurările care revin frecvent în cadrul prevederilor clauzelor de forţă majoră sunt:
cataclismele naturale (cutremurele,seceta,incendiile,cutremurele,etc.), deteriorarea utilajelor de producţie
(explozii, accidente în exploatarea maşinilor), actele autorităţilor (interdicţii la import sau la export).
Intervenţia de forţă majoră se cere a fi notificată imediat de către partea afectată
cocontractantului sau, pentru ca acesta să poate acţiona în vederea reducerii prejudiciului.
Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional
Normele ce guvernează un contract comercial internaţional pot fi regăsite în:
a) convenţii internaţionale aplicabile tipului respectiv de contract;
b)în absenţa unei convenţii internaţionale sau pentru aspectele nereglementate de o convenţie
aplicabilă sau dacă respectiva convenţie este înlăturată prin voinţa părţilor, de către dreptul naţional
desemnat de părţi sau de norma conflictuală;
c) în absenţa convenţiilor , de către uzanţele comerciale internaţionale (pentru completarea
lacunelor convenţiei internaţionale sau a legii naţionale aplicabile).
Normele materiale de drept uniform pot fi caracterizate ca normele adecvate raporturilor
juridice de drept al comerţului internaţional, în formularea lor fiind luate în considerare, cu precădere,
particularităţile acestor raporturi.
Elaborarea unui drept material uniform se dovedeşte a fi cea mai bună soluţie pentru evitarea
dificultăţilor provocate de conflictul de legi. Crearea unui drept uniform comerţului internaţional este,
însă, un proces în desfăşurare, care, cel puţin în etapa actuală, nu elimină cu desăvârşire conflictul
legilor.
În lipsa unei norme uniforme de drept material, se recurge la aplicarea unei legi naţionale.
Conflictul de legi inerent oricărui contract comercial internaţional este soluţionat astfel prin aplicarea
normelor conflictuale.
Legea naţională aplicabilă este desemnată de părţi (cea mai frecventă situaţie), prin aplicarea
principiului lex voluntatis (principiu consacrat aproape de toate sistemele de drept internaţional privat),
sau, în lipsa unei asemenea alegeri, legea naţională este desemnată pe baza normelor conflictuale.
Normele conflictuale aparţin dreptului statal, generând o mare diversitate a soluţiilor
conflictuale. În considerarea acestei situaţii, pe plan internaţional au fost încheiate o serie de convenţii
conţinând norme conflictuale de drept uniform.
Conferinţa de la Haga de Drept Internaţional Privat are un rol important în acest proces, sub
auspiciile sale fiind adoptate: Convenţia privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională
de mărfuri (1986); Convenţia privind legea aplicabilă contractului de intermediere şi reprezentării

13
(1978).Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (1980)2,Convenţia de
la Ciudad de Mexico privind legea aplicabilă contractelor de comerţ internaţional (1996).
Determinarea de către părţi a legii aplicabile contractului de comerţ internaţional
Convenţia de la Roma (art. 3) consacră dreptul părţilor de a determina legea aplicabilă
contractului, cu alte cuvinte în temeiul principiului lex voluntatis, părţile la contract pot să aleagă lex
contractus.
Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Părţile pot desemna legea aplicabilă totalităţii sau numai unei
părţi din contractul lor şi pot să convină, oricând, să supună contractul unei alte legi decât cea care l-a
reglementat anterior.
Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului,
are efect retroactiv, fără să poată totuşi: a) să infirme validitatea acestuia , sau b) să aducă atingere
drepturilor dobândite între timp de terţi.
Părţile pot desemna ca lex contractus, legea unui stat ce nu are o legătură obiectivă cu
respectivul contract. În situaţia în care părţile au făcut referire la o lege abrogată sau la un proiect de
lege, prin aceasta ele nu au determinat lex contractus, ci doar au incorporat contractului lor prevederile
în cauză (receptare contractuală).
Aplicarea legii străine, constituind lex contractus, se înlătură în două ipoteze: a) dacă încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat român; b) dacă a devenit competentă prin fraudă.
Fraudarea legii în dreptul internaţional privat constă în operaţiunea prin care părţile unui raport
juridic, uzând de mijloace legale de drept internaţional privat, îşi creează în mod voit condiţii pentru a
se sustrage de sub incidenţa legii normal competente, recurgând la dispoziţiile altei legi convenabile
lor.
Determinarea lex contractus în lipsa exprimării opţiunii de către părţi
În privinţa determinării lex contractus în lipsa exprimării opţiunii de către părţi, în Convenţia
de la Roma sunt identificate câteva reguli:o regulă generală; soluţii de excepţie; soluţii particularizate
pentru anumite tipuri de contracte.
Regula generală prevede că, în lipsa determinării legii de către părţi, contractul este supus legii
statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Se consideră că există asemenea legături cu legea
statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul
sau în lipsă, reşedinţa ( persoane fizice), ori fondul de comerţ sau sediul social (persoane juridice).
Prin prestaţie caracteristică se înţelege:
a) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract translativ, precum vânzarea sau altele similare,
înstrăinează un bun mobil;
b) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract de închiriere sau altele similare, pune la
dispoziţia unei persoane, pe o durată de timp determinată, folosinţa unui bun;
c) prestaţia îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor şi, în general, de partea care, în
contractele de servicii, o aduce la îndeplinire;
d) prestaţia garantului în contractele de garanţie, de cauţiune sau altele similare.

2
Convenţia de la Roma reprezintă o unificare a soluţiilor conflictuale din statele membre ale Comunităţii europene,
aplicabile obligaţiilor contractuale cu element de extraneitate (comportând un conflict de legi) şi are, totodată, caracter
universal, în sensul că legea desemnată pe baza prevederilor sale “se aplică chiar dacă această lege este cea a unui stat
necontractant” (art. 2).

14
 Aceste prezumţii pot fi înlăturate dacă partea interesată face dovada că din circumstanţe rezultă
existenţa unor legături mai strânse ale contractului cu legea altui stat.
Domeniul de aplicare a legii contractului
Domeniul de aplicare a legii contractului cuprinde următoarele aspecte:
A. Formarea contractului.
a) Condiţiile de fond
1.Capacitatea părţilor. Capacitatea de a contracta este guvernată de legea personală a persoanei
fizice sau de legea naţională a persoanei juridice. De la această regulă există o excepţie: teoria ocrotirii
interesului naţionalului- dacă actul de comerţ este încheiat de o persoană incapabilă potrivit legii sale
naţionale, dar capabilă potrivit legii locului de încheiere şi actul este încheiat cu resortisanţi de bună
credinţă ai statului locului de încheiere, aflaţi în exerciţiul profesiei lor obişnuite este considerată
capabilă( regulă neaplicabilă actelor juridice referitoare la transmiterea imobilelor).
2. Consimţământul. Regimul juridic al consimţământului este cârmuit de lex contractus care
stabileşte condiţiile de existenţă şi validitate ale acestuia. Valoarea juridică a tăcerii depinde de legea
personală a persoanei fizice sau legea naţională a persoanei juridice.
3.Obiectul şi cauza sunt guvernate de lex contractus.
4.Sunt supuse legii contractului şi sancţiunile nerespectării condiţiilor de fond.
b) Condiţiile de formă. Forma contractului este, în principiu, guvernată de lex contractus.
Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute
de una dintre legile următoarele: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea naţională sau legea
domiciliului persoanei care l-a consimţit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al
autorităţii care examinează validitatea actului juridic. În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de
fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nici o altă lege
dintre cele menţionate anterior nu poate să înlăture această cerinţă, chiar dacă actul a fost întocmit în
străinătate.
c) Actele procedurale. Calitatea procesuală, obiectul şi cauza acţiunii nu pot fi disociate de
aspectele de fond, fiind supuse legii contractului. Lex contractus primeşte aplicare şi asupra mijloacelor
de probă, administrarea probelor se face, însă, potrivit prevederilor conţinute de lex fori.
B. Efectele contractului.
a) Cât priveşte persoanele faţă de care contractul de comerţ internaţional produce efecte
acestea sunt arătate de lex contractus (părţi, terţi).
b) Lex contractus se aplică interpretării contractului şi interpretării contractului şi determinării
naturii sale juridice.
c) Rezoluţiunea contractului este guvernată tot de lex contractus.
d) Executarea obligaţiilor contractuale şi consecinţele neexecutării totale sau parţiale sunt
guvernate de lex contractus.
e) Riscurile contractului sunt guvernate de lex contractus.
f) Modurile de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract intră sub incidenţa lui lex
contractus.
g) Remiterea de datorie şi tranzacţia primesc incidenţa lui lex contractus.
h) Novaţia este guvernată de lex contractus.

15
 CONTRACTELE SPECIALE
ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Contractul internaţional de vânzare-cumpărare de mărfuri

Atât la nivel naţional, cât şi internaţional, contractul de vânzare-cumpărare constituie un punct

de referinţă pentru dreptul contractelor, fiind unul dintre cele mai vechi şi mai uzitate contracte.
Noţiune. Contractul internaţional de vânzare-cumpărare de mărfuri este un contract de
vânzare-cumpărare, ce conţine un element de extraneitate,capabil să determine un conflict de legi.
În genere contractul de vânzare este definit ca acea convenţie prin care vânzătorul transferă
(potrivit dreptului francez şi englez) sau se angajează să transfere (potrivit dreptului german şi spaniol)
proprietatea asupra unui bun către cumpărător, acesta din urmă având obligaţia să plătească preţul
convenit.
În privinţa elementului de extraneitate, convenţiile internaţionale privind contractul de
vânzare-cumpărare reţin ca prim criteriu sediul părţilor contractante (acesta trebuie să se afle în state
contractante diferite). În al doilea rând sunt internaţionale şi acele contracte caracterizate printr-un
“conflict între legile diferitelor state” (art. 1, lit. b din Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri – 1986).
Convenţii internaţionale în materia contractelor internaţionale de vânzare de mărfuri
Având în vedere importanţa contractului de vânzare de mărfuri, în această materie au fost
adoptate numeroase convenţii internaţionale:
1 Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de bunuri mobile
corporale (încheiată în anul 1955 şi intrată în vigoare în anul 1964);
2 Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (New
York, 1974 );
3 Actul final al Conferinţei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (Viena,1980);
4 Convenţia de la Geneva privind reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri
(Geneva, 1983);
5 Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri (Haga, 1986) – această convenţie are menirea de a înlocui pentru statele
semnatare Convenţia de la Haga din 1955 intrată în vigoare în 1964.
Vânzarea comercială internaţională conform Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena (1980)
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la
Viena constituie principala reglementare internaţională în materie şi a fost adoptată la Viena, la 11
aprilie 1980.
Prevederile convenţiei au caracter supletiv, părţile la contract putând să excludă aplicarea
convenţiei, sub rezerva dispoziţiilor art. 12, să deroge de la oricare din dispoziţiile sale sau să le
modifice efectele.
Părţile pot proceda astfel, fie implicit, prin referirea la o altă reglementare, internă sau
internaţională, în materie. În cazul în care părţile nu o exclud însă în unul din aceste moduri, convenţia
se va aplica cu putere de lege.

1
 Convenţia realizează un remarcabil compromis între reglementările principalelor sisteme de
drept ale lumii, în materia vânzării internaţionale de mărfuri, şi anume, mai ales între sistemul romanist
(romano-germanic) şi cel anglo-saxon.
Obiectul de reglementare . Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, defineşte, prin art. 4,exclusiv formarea contractului de vânzare şi obligaţiile
la care un astfel de contract le generează între vânzător şi cumpărător. În art. 5 se enunţă caracterul
supletiv al prevederilor convenţiei, potrivit căruia părţile pot exclude aplicarea Convenţiei sau să
deroge de la oricare din dispoziţiile sale ori să le modifice efectele.
Domeniul de aplicare a convenţiei
Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri. Domeniul de aplicare al
convenţiei acoperă două categorii de situaţii:
a) Enumără tipurile speciale de contracte de vânzare care în funcţie de obiectul lor, fie că
formează, fie că nu formează obiectul convenţiei.
b) Precizează aspectele privind contractul de vânzare care intră şi care nu intră sub incidenţa
convenţiei.
a. Domeniul de aplicare temporal.
Convenţia a intrat în vigoare pe plan internaţional, la 1 ianuarie 1988, prin aplicarea
prevederilor art. 99, iar în prezent sunt parte la convenţie peste 30 de state1. Convenţia se aplică în ceea
ce priveşte partea privind formarea contractului, iar în ceea ce priveşte partea privind executarea
contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare faţă de statele contractante, conform prevederilor art.
100 se respectă astfel, principiul neretroactivităţii aplicării convenţiei.
b. Domeniul de aplicare personal Ratione personae. Convenţia se aplică în oricare dintre cele doua
cazuri:
1) în primul rând convenţia se aplică între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite.
Convenţia nu defineşte noţiunea de „sediu”, aşa încât aceasta urmează a fi supusă dispoziţiilor
sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie. „State contractante” sunt toate
acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la convenţie.
2) Convenţia se aplică şi atunci când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea
legii unui stat.Rezultă că aceasta este aplicabilă şi atunci când deşi nici una sau numai una din părţi îşi
are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internaţional privat a ţării forului trimite la
legea unui stat contractant.
Formarea şi proba contractului
În ceea ce priveşte forma contractului de vânzare, aplicând principiul consensualismului,
convenţia prevede că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu este supus nici unei
alte condiţii de formă.
Convenţia respectă principiul simetriei juridice. În cazul în care un contract scris conţine o
dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută tot în scris, nu poate fi
modificat sau reziliat în mod amiabil decât tot în această formă.
Formarea contractului presupune în primul rând oferta de a contracta care este propunerea de
încheiere a unui contract ce trebuie să îndeplinească trei condiţii de validitate: a)să fie adresat unei sau
mai multe persoane determinate;b)să fie suficient de precisă; c)să rezulte voinţa autorului ofertei (a
ofertantului) de a se angaja în caz de acceptare, adică oferta să fie dată în stare de angajament juridic.

1
România a aderat la convenţie prin Legea nr. 24/1991, iar prevederile Convenţiei i-au devenit aplicabile începând
cu 1 iunie 1992.

2
 Momentul producerii ofertei
Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar, deci convenţia adoptă sistemul recepţiei
în ceea ce priveşte momentul producerii efectelor ofertei.
Retractarea şi revocarea ofertei. O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă
retractarea2 ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta. Revocarea operează însă după
momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea contractului.
Există şi cazuri în care oferta nu poate fi revocată, şi anume:
a) dacă se prevede că este irevocabilă, fie prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare,
fie în alt fel.
b) dacă este rezonabil pentru destinatar să constituie oferta ca fiind revocabilă şi dacă a acţionat
în consecinţă.
Momentul încheierii contractului
Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea ofertei produce în conformitate cu
dispoziţiile ofertei. Astfel, momentul încheierii unui contract este:
a) în cazul acceptării exprese inter absentes, cel în care acceptarea parvine ofertantului.
Acesta este sistemul recepţiei.
b) în cazul acceptării exprese inter praesentes, cel al realizării acordului de voinţă al părţilor.
c) în cazul acceptării tacite, cel în care actul de acceptare a fost îndeplinit.
O ofertă este urmată de o declaraţie de acceptare sau oricare altă manifestare de intenţie care
ajunge la destinatar, iar dacă acesta o acceptă se poate ajunge la încheierea contractului.
Respectând principiul simetriei juridice convenţia prevede că un contract din moment ce a fost
încheiat prin „acordul de voinţă al părţilor”, poate fi modificat sau reziliat tot prin acordul amiabil al
părţilor.
În ceea ce priveşte proba contractului convenţia consacră principiul libertăţii probei, precizând
în art. 11 că acesta poate fi probat prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori.
Obligaţiile vânzătorului prin contractul de vânzare internaţională
Conform art. 30 din Convenţie, vânzătorul este obligat să predea mărfurile, să transfere
proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă.
Convenţia reglementează distinct obligaţia vânzătorului de a preda mărfuri corespunzătoare
calitativ şi cantitativ, garanţia contra evicţiunii, ca şi răspunderea pentru neconformitatea mărfii,
deoarece în practica vânzării internaţionale cele mai multe înţelegeri privesc aceste aspecte.
Convenţia stabileşte regula generală potrivit căreia vânzătorul este răspunzător, în condiţiile
contractului şi Convenţiei, de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor
către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior.La rândul său, cumpărătorul trebuie
să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt.
În cazul în care vânzătorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile, cumpărătorul poate cere: executarea
în natură, rezoluţiunea contractului, reducerea preţului, daune interese.
Obligaţia de predare a mărfurilor
Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate,calitate şi tip, corespund prevederilor
contractuale. Mărfurile sunt conforme cu contractul atunci când:
- sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfurile de acelaşi tip;

2
Prin retractare se înţelege renunţarea ofertantului la ofertă şi ea intervine atunci când renunţarea ofertantului
ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta.

3
 - sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale despre care vânzătorul a luat cunoştinţă în momentul
încheierii contractului;
- corespund mostrei sau eşantionului;
- sunt ambalate în mod adecvat, pentru conservarea şi protejarea lor.
În legătură cu această obligaţie, convenţia reglementează trei aspecte:locul predării; anumite
obligaţii ale vânzătorului adiacente predării;momentul predării mărfurilor.
1. Locul predării mărfurilor
Obligaţia de predare a mărfurilor de către vânzător constă:
- în predarea mărfurilor într-un loc special prevăzut în contract;
- în lipsa unei asemenea menţiuni în contract, în remiterea mărfurilor primului transportator
pentru a le trimite cumpărătorului, atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor;
- atunci când un bun se referă la un bun individual determinat prin caractere generice care
trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când în momentul
încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau sau trebuiau să fie fabricate ori produse într-
un loc special, obligaţia de predare se realizează prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului
în acel loc special;
- în celelalte cazuri, în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului, în locul în care
vânzătorul avea sediul sau la momentul încheierii contractului, deci plata este cherabilă iar nu portabilă.
2. Obligaţii speciale adiacente predării
Obligaţia de predare a mărfii este însoţită în funcţie de împrejurări, de anumite obligaţii
adiacente ale vânzătorului şi anume:
a) În cazul în care în conformitate cu contractul sau convenţia vânzătorul remite mărfuri unui
transportator şi dacă mărfurile nu sunt clar identificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn
distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să trimită
cumpărătorului un aviz de expediţie care să specifice mărfurile;
b) dacă vânzătorul nu este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie
contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de
transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport;
c) dacă vânzătorul nu este ţinut să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul transportului, el
trebuie să furnizeze cumpărătorului la cererea acestuia toate informaţiile de care dispune şi care sunt
necesare încheierii acestei asigurări.
3. Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă
Dacă în acte vânzătorul este ţinut să remită documentele care se referă la marfă, el trebuie să
execute această obligaţie la momentul, în locul şi în forma prevăzute de contract. În caz de remitere
anticipată, vânzătorul păstrează până la momentul precizat pentru remitere dreptul de a remedia orice
defect de conformitate a documentelor cu condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze
cumpărătorului nici o inconvenienţă şi nici cheltuieli nerezonabile. Totuşi într-un asemenea caz,
cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune interese.
4. Obligaţia de conformitate a mărfurilor
Obligaţia de conformitate are ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii, precum şi ambalajul
sau condiţionarea acesteia.
Când obligaţia se referă la calitate, ea include pe cea de garanţii pentru vicii.
a) În cazul în care cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiţionarea mărfii sunt prevăzute în
contract atunci când aceste elemente corespund stipulaţiilor contractuale;
b)În lipsa unor asemenea stipulaţii mărfurile sunt conforme cu contractul dacă:
- sunt adecvate întrebuinţările la care servesc, în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;

4
 - sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa
vânzătorului de către cumpărător în momentul încheierii contractului;
- posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau
model;
- sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau în lipsa
unui mod obişnuit într-o manieră adecvată pentru a le conserva sau
proteja.
Răspunderea vânzătorului pentru neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile sale grupate sub
denumirea de mijloace de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către
vânzător. În ipoteza în care elementele conformităţii mărfii nu au fost prevăzute în contract vânzătorul
nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora
la momentul încheierii contractului.
Vânzătorul este răspunzător în conformitate cu contractul şi convenţia de orice lipsă de
conformitate care exista în momentul transmiterii riscurilor de către cumpărător, chiar dacă această
lipsă nu apare decât ulterior.Vânzătorul este, de asemenea răspunzător de orice lipsă de conformitate
care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, cu condiţia însă ca aceasta să fie
imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligaţiile sale, inclusiv a unei obligaţii de garanţie prin care
vânzătorul s-a angajat ca, în timpul unei anumite perioade, mărfurile să rămână adecvate întrebuinţării
lor sau unei întrebuinţări speciale sau în sfârşit, că îşi vor păstra calităţile ori caracteristicile specificate.
5. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie unui terţ, exceptând
cazul în care dreptul invocat de terţ este de proprietate.
Obligaţiile cumpărătorului
Acesta are două obligaţii principale: să plătească preţul şi să preia mărfurile predate.
Obligaţia de a plăti preţul o cuprinde şi pe aceea de a lua mărfurile şi de a îndeplini formalităţile
destinate să permită plata preţului (formalităţile bancare sau cele cerute de reglementările de comerţ
exterior, etc.).
Preţul trebuie să fie plătit, în afara unei stipulaţii contrare, în momentul în care vânzătorul pune
la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor.
În cazul în care contractul implică şi transportul mărfurilor, vânzătorul poate face expedierea,
sub condiţia ca acestea, sau documentele reprezentative să nu fie remise cumpărătorului decât contra
preţului.
Cumpărătorul nu este ţinut la plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să examineze
mărfurile, în afară de cazurile în care modalităţile de predare sau de plată convenite de părţi nu îi lasă
o astfel de posibilitate.
În ceea ce priveşte sancţiunea neîndeplinirii obligaţiilor de către cumpărător, vânzătorul are
dreptul de a cere executarea în natură (plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea altor
obligaţii) sau rezoluţiunea contractului în cazul neplăţii preţului sau nepreluării mărfii, ori în cazul
săvârşirii de către cumpărător a unei contravenţii esenţiale la contract.
Răspunderea contractuală a vânzătorului
În cazul în care vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de
vânzare sau convenţie, cumpărătorul este îndreptăţit: a) să ceară executarea obligaţiilor de către
vânzător şi să declare rezoluţiunea contractului; b) să ceară daune interese.
Transmiterea riscurilor
Potrivit Convenţiei, riscurile se pot transmite în următoarele situaţii:

5
 - când contractul de vânzare implică transferul mărfurilor, riscurile sunt transferate
cumpărătorului de la remiterea mărfurilor primului transportator, cu condiţia de a fi fost “clar
identificate”;
- la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate din momentul încheierii
contractului;
- în celelalte cazuri, riscurile sunt transferate cumpărătorului când acesta preia mărfurile.
Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzător
Cu privire la posibilitatea cumpărătorului de a cere vânzătorului executarea obligaţiilor sale,
convenţia conţine, în primul rând o reglementare generală, aplicabilă executării oricăreia dintre
obligaţiile vânzătorului, iar în al doilea rând prevederi privind mijloacele de care dispune cumpărătorul
în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiei de conformitate a mărfii.
Vânzătorul poate să repare, pe cheltuiala lui, orice lipsă a obligaţiilor sale, după data predării.
În cazul în care vânzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă executarea, iar
cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, vânzătorul poate să-şi execute obligaţiile în
termenul pe care l-a indicat în cerere. Se face, în acest caz, aplicarea ideii că tăcerea cumpărătorului
valorează acceptare.
Cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen rezonabil, să se prevaleze de un
mijloc incompatibil cu executarea obligaţiilor de către vânzător.
În cazul în care vânzătorul notifică cumpărătorului intenţia de a-şi executa într-un termen
determinant, este prezumat că a cerut cumpărătorului să-i comunice hotărârea sa într-un termen
rezonabil, iar dacă acest termen este depăşit, vânzătorul poate să-şi execute obligaţia în termenul
determinat indicat. În toate cazurile, o cerere sau o notificare făcută de vânzător nu produce efecte
decât dacă a fost primită de către cumpărător.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a contractului – în natură sau prin echivalent –
convenţia lasă părţilor şi instanţei o largă posibilitate de apreciere – ca ori de câte ori o dispoziţie a sa
dă dreptul uneia din părţi de a cere celeilalte părţi executarea unei obligaţii, tribunalul nu este ţinut să
dispună executarea în natură decât dacă o face în temeiul propriului său drept, pentru contracte de
vânzare asemănătoare, necârmuite de convenţie.
Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării de către vânzător a
obligaţiei de conformitate a mărfii
Convenţia reglementează trei mijloace specifice de executare pe care cumpărătorul le poate
solicita vânzătorului în cazul încălcării de către acesta a obligaţiei de conformitate a mărfii cu
contractul.
a. cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsa de
conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută în
momentul denunţării de către cumpărător, a lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat
de la această denunţare.
b. cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în
care o astfel de soluţie ar fi nerezonabilă, ţinând seama de toate împrejurările. Reparaţia trebuie cerută
în momentul denunţării lipsei de conformitate, de către cumpărător, sau într-un termen rezonabil
calculat de la această denunţare.
c. cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile
efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în
acel moment.
Posibilitatea vânzătorului de a repara pe cheltuiala sa, orice lipsă a obligaţiilor sale, după
data predării

6
 Cu excepţia cazului în care cumpărătorul a declarat contractul rezolvat, vânzătorul poate, chiar
după data predării, să repare pe cheltuiala sa orice lipsă a obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu
atragă o întârziere nerezonabilă a executării şi să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente
nerezonabile, nici incertitudini în ce poveste rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de
cumpărător. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune – interese în
conformitate cu prevederile convenţiei.
Posibilitatea cumpărătorului de a declara rezoluţiunea contractului
Spre deosebire de executarea obligaţiilor de către vânzător, care constituie aşadar soluţia
preponderentă şi necondiţionată, rezoluţiunea contractului nu poate fi declarată de către cumpărător
decât dacă se întruneşte una din următoarele condiţii alternative:
- neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă pentru el din contract
sau din convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract.
În cazul în care vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare a mărfurilor, cumpărătorul este
decăzut din dreptul de a rezolva contractul cu două excepţii:
-când vânzătorul a efectuat o predare tardivă, iar cumpărătorul a declarat contractul rezolvat
într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a ştiut că predarea a fost efectuată.(consecinţă
a încălcării obligaţiei de predare în termen).
-când vânzătorul a săvârşit o altă încălcare a obligaţiilor sale contractuale, iar cumpărătorul a
declarat rezoluţiunea într-un termen rezonabil calculat după următoarele criterii:
1) din momentul în care a cunoscut sau trebuia să cunoască această încălcare;
2) după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de cumpărător sau după ce vânzătorul a
declarat că nu-şi execută obligaţiile în acest termen suplimentar;
3) după expirarea oricărui termen suplimentar indicat de vânzător în cererea prin care îi solicită
cumpărătorului să accepte executarea sau după ce cumpărătorul a declarat că nu va accepta
executarea.
Regimul juridic al rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor de către vânzător
Din dispoziţiile convenţiei se desprind următoarele caracteristici privind regimul juridic al
rezoluţiunii contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către vânzător:
a. rezoluţiunea este extrajudiciară deoarece „se declară” de către cumpărător;
b. declaraţia de rezolvare a contractului nu are efect decât dacă este făcută prin notificare de
către cealaltă parte;
c. instanţa nu poate acorda vânzătorului un termen de graţie.
Convenţia nu prevede nimic privind punerea în întârziere a vânzătorului în caz de rezoluţiune
a contractului pentru neexecutarea obligaţiilor sale contractuale aşa cum o face în cazul neexecutării
obligaţiilor de către cumpărător.
Situaţiile speciale de responsabilitate a vânzătorului
Convenţia reglementează trei cazuri de responsabilitate a vânzătorului:
a. în cazul în care vânzătorul efectuează o predare parţială a mărfurilor sau numai o parte din
mărfurile predate nu este conformă cu contractul;
b. dacă vânzătorul face o predare anticipată cumpărătorul are facultatea de a prelua mărfurile
sau de a le refuza;
c. în cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract,
cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar.
Legea aplicabilă contractului internaţional de vânzare de mărfuri
Atât Convenţia de la Haga din 1986 privind legea aplicabilă contractului de vânzare
internaţională de mărfuri consacră principiul lex voluntatis-părţile contractante pot determina (prin

7
acordul lor) legea aplicabilă contractului (lex contractus). Dacă părţile nu şi-au exprimat voinţa în acest
sens, contractul este supus legii în vigoare la sediul debitorului prestaţiei caracteristice (legea
vânzătorului).
În lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplica vânzării mobiliare, aceasta este supusă legii
statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă,
reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social.
Prin excepţie, contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus legii statului în care
cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă:
a) negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat;
b) contractul prevede în mod expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a
mărfii în acel stat.
Vânzarea prin licitaţie, prin burse sau târguri este supusă legii statului unde are loc încheierea
pe această cale a contractului, afară numai dacă legea statului respectiv admite ca părţile să aleagă prin
acord legea aplicabilă şi ele au procedat explicit la o asemenea alegere.Legea statului unde se efectuează
recepţia mărfii stabileşte, dacă nu s-a convenit altfel, termenele şi procedura de verificare cantitativă şi
calitativă, şi măsurile ce pot fi luate privind aceste bunuri în cazul în care sunt refuzate.
Domeniul legii contractului. Legea aplicabilă vânzării cârmuieşte :
a) interpretarea contractului;
b) drepturile şi obligaţiile părţilor;
c) executarea obligaţiilor ce izvorăsc din contract;
d) momentul de când cumpărătorul are dreptul la produsele şi fructele bunului sau mărfii transmise;
e) momentul de când cumpărătorul suportă riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisă;
f) validitatea şi efectele între părţi ale clauzelor de rezervă a proprietăţii;
g) consecinţele neexecutării contractului, inclusiv obţinerea reparaţiei pentru prejudicii, cu excepţia
chestiunilor care sunt supuse legii procedurale a forului;
h) modul de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract, precum şi decăderea întemeiată pe expirarea
unui termen;
i) consecinţele nulităţii contractului.

Vânzarea prin burse

Bursa reprezintă o piaţă specifică economiei actuale, activitatea sa fiind considerată ca un
indicator al situaţiei economice şi ca un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale. Bursa este o
instituţie unde se întâlnesc comercianţii sau numai intermediarii lor, pentru a încheia afaceri pe bază
de cerere şi ofertă.
Operaţiile la bursă se încheie fie pentru mărfuri care nu sunt prezente, reprezentate doar prin
mostre sau descrise prin anumite caracteristici, fie pentru mărfuri viitoare.
Clasificarea burselor:
a) După criteriul varietăţii tranzacţiilor:
- burse generale, la care se negociază mărfuri şi hârtii de valoare;
- burse specializate, la care se tranzacţionează grupe de mărfuri, anumite produse sau numai
valori.
b) După obiectul lor:
- burse de mărfuri sau comerţ, care sunt pieţe pentru produsele fungibile înrudite calitativ,
substituibile şi conservabile. Acestea, la rândul lor pot fi: burse generale – ce cuprind un nomenclator
larg de mărfuri; burse specializate, care se utilizează numai pentru anumite mărfuri;

8
 - burse de valori (de fonduri), care se împart în: burse de efecte (de fonduri) – au ca obiect
hârtiile de valoare; burse de devize – folosite pentru vânzarea şi cumpărarea de bani străini, ca mijloc
de schimb şi de plată;
- burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional, care pot fi: burse de asigurări;
burse de navlosiri.
c) După forma de organizare:
- burse private, înfiinţate şi organizate de particulari;
- burse înfiinţate şi administrate de stat.
d) După admiterea participanţilor:
- burse cu care participare nelimitată sau se face prin bilet de intrare;
- burse la care sunt admişi numai cei care au calitatea de membrii.
Organizarea burselor. Bursele au forma unor societăţi pe acţiuni, periodic ele prezentând dări
de seamă publice. Capitalul lor social este divizat într-un număr de acţiuni sau certificate.Ele sunt
conduse de un comitet, care are un preşedinte ales. Comitetul exercită următoarele prerogative:
îndeplineşte sarcinile curente; menţine ordinea la bursă;supraveghează respectarea uzanţelor şi
regulamentului bursei; reprezintă bursa faţă de terţi.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare se încheie de membrii bursei care au rolul de intermediari
profesionişti.
Mijlocitorii care participă la operaţiunile de bursă se împart în două categorii:
1) Brokeri – care sunt intermediari ce primesc ordine de la persoane din afara bursei, fiind
plătiţi din comisionul pe care îl încasează în urma tranzacţiei efectuate;
2) Dealerul (dealerii) – care poate încheia operaţiuni pe cont propriu, legătura cu comitentul
realizându-se prin intermediul brokerului. Câştigul dealerului este format din diferenţa de preţ dintre
cursul la data cumpărării şi cel al vânzării.
Tehnica operaţiunilor de bursă. La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri, nivelul lor
determinându-se zilnic. Prin intermediul mijloacelor de comunicaţie acestea se înregistrează şi se
transmit în toată lumea.
Cotaţiile se mai afişează şi în holul bursei şi se publică în presă, în acest fel clienţii fiind
informaţi în timp util şi pot lua operativ deciziile necesare.
Operaţiunile la bursă se încheie în cadrul şedinţelor care au loc zilnic.
Tranzacţiile se încheie prin strigări publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali, care se află
situaţi în jurul unui perimetru circular numit ring sau corbeille.
Momentul perfectării operaţiunii este marcat de curtieri prin expresii ca: “am cumpărat” şi
“am vândut”.
Întreaga desfăşurare a operaţiunii este controlată de către sindic, care are calitatea de şef al
curtierilor. Împreună cu comisia cotei, sindicul alcătuieşte lista încheierilor de tranzacţii, care sunt
consemnate în registrul de procese-verbale.
În bursă există 2 categorii de operaţiuni şi anume:
1) operaţiuni de bani gata(cash): livrarea mărfii este imediată sau la disponibil;
2) operaţiuni la termen: livrarea mărfii are loc la o dată ulterioară.
Tranzacţiile la termen pot avea un caracter efectiv sau speculativ. Operaţiunile speculative la
termen sunt de 2 feluri:
1) a la hausse, când cumpărătorul achiziţionează o marfă pe care o vinde la termenul de livrare,
cu un preţ mai mare; se speculează prin majorarea preţului.
2) a la baisse, când vânzătorul vinde o marfă pe care şi-o procură ulterior la o valoare mai
redusă, speculând prin scăderea sau micşorarea preţului.

9
 Operaţiunile la termen se clasifică după cum urmează:
1) operaţiuni ferme, în care părţile înţeleg ca la termenul stabilit să îşi îndeplinească obligaţiile
prin încheierea unui contract.
2) operaţiuni cu primă sau reziliabile, prin care unul dintre parteneri îşi rezervă dreptul de a
rezilia contractul, plătind o anumită sumă de bani numită primă.
3) operaţiuni facultative multiple, prin care una dintre părţi are dreptul de a dubla sau tripla
volumul tranzacţiei.
În cadrul acestor operaţiuni, cumpărătorul plăteşte un curs mai mare, iar vânzătorul vinde cu
unul mai mic; diferenţa faţă de cursul zilei se numeşte ecart.
Înainte de ziua lichidării, marfa cumpărată poate fi vândută printr-un număr de operaţiuni
repetate. La lichidare ultimul cumpărător se va adresa vânzătorului iniţial.
Pentru evidenţa mărfii,se emite un document numit filieră de către vânzătorul iniţial. Filiera
este un titlu la ordin, reprezentând o cantitate de marfă livrată la o anumită dată, transmisa prin gir sau
andosare. Filiera se întocmeşte pe loturi sau partizi de mărfuri.
Derularea contractelor are loc prin casele de lichidare de pe lângă burse. Casele de lichidare
decontează diferenţele de preţ prin cumpărătorii intermediari, stabilind profiturile şi pierderile.
Corner-ring-ul este o operaţiune de speculaţie folosită de cumpărătorul a la hausse. La
termenele convenite, aceşti vânzători pot să nu îşi îndeplinească obligaţiile de livrare, dacă
cumpărătorii se unesc şi achiziţionează prin intermediari anumite mărfuri disponibile. Astfel, preţurile
sunt stabilite de cumpărătorii a la hausse.
O atare operaţiune necesită importante mijloace financiare. Ele se obţin prin reunirea
cumpărătorilor a la hausse într-o asociaţie ad-hoc, ring în care sunt atrase şi instituţiile de credit.
Operaţiunea hedging (acoperire la bursă) este o combinaţie ce îngrădeşte riscurile unei
tranzacţii reale.
Pierderile care se înregistrează la bursă în urma fluctuaţiei preţurilor, pot fi acoperite prin
tranzacţii în sens opus. Astfel, această operaţiune de headging poate fi de vânzare sau de cumpărare.

10
 2. Contractele de intermediere în comerţul internaţional

Contractul internaţional de mandat comercial

Contractul de mandat este contractul prin care o parte, numita mandatar se obligă, sa încheie
unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi numite mandant. În dreptul civil mandatul
este un contract cu titlu gratuit, aceasta dacă părţile nu au convenit contrariul. Spre deosebire de
mandatul civil,mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala
mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit.
Pentru a se înscrie în sfera dreptului comerţului internaţional, contractul comercial de mandat
trebuie să conţină un element de extraneitate capabil să determine un conflict de legi.
Elementele caracteristice care individualizează mandatul comercial faţă de mandatul civil sunt
următoarele:
- mandatul comercial poate fi numai convenţional;
- reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;
- mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros;
- mandatarul este împuternicit a face toate actele necesare executării operaţi
unii cu care a fost însărcinat.
Mandatarul încheie acte juridice în numele şi în contul mandantului, terţii cocontractanţi
cunoscând identitatea acestuia din urmă; astfel se realizează o reprezentare perfectă sau transparentă.
Condiţiile de validitate. În privinţa condiţiilor de validitate, contractul mandat comercial
internaţional preyintă o serie de aspecte specifice .
Mandantul trebuie să aibă capacitate comercială, să poată încheia el însuşi actele juridice ce
urmează a fi încheiate de mandatar, deoarece mandatarul acţionează în numele şi în contul
mandantului. Mandatarul trebuie să aibă doar capacitate deplină de exerciţiu, din moment ce încheie
acte juridice nomine alieno.
Obligaţiile părţilor.Mandatarul are următoarele obligaţii:
-să execute mandatul, cu alte cuvinte să încheie actele juridice pentru care a fost împuternicit de
către mandant, depăşirea împuternicirii fiind permisă dacă este în interesul mandantului;
-să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar;
-să aducă la cunoştinţa terţilor cocontractanţi împuternicirea în temeiul căreia acţionează;
-să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului.
Mandantul are următoarele obligaţii:
-să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului;
-să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului;
-să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului.
Încetarea contractului de mandat.Contractul de mandat încetează în următoarele
situaţii:revocarea mandatului de către mandant, renunţarea mandatarului, moartea mandatarului
(mandatul fiind un contract intuitu personae), executarea mandatului sau expirarea termenului fixat
pentru executarea mandatului.

Contractul internaţional de comision

Comisionul este o formă de reprezentare, având unele trăsături specifice care îl
individualizează în sistemul raporturilor contractuale.
Definirea contractului comercial de comision. În materie comercială, obiectul comisionului îl
constituie “tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului”.

1
 Persoana fizică sau juridică care efectuează operaţiuni comerciale în baza comisionului îşi face
o profesie din operaţiunile comerciale efectuate, având independenţa în raporturile cu persoana juridică
pe seama căreia activează.
Comisionarul este interesat să-şi îndeplinească în cât mai bune condiţii însărcinările primite,
deoarece remuneraţia sa este proporţională cu volumul afacerilor încheiate.La rândul său, persoana
fizică sau juridică care angajează comisionarul este scutită de grijile derulării afacerii. Dacă alegerea
făcută de comitent este bună el poate beneficia de:a)competenţa profesională a comisionarului;
b)creditul de care se bucură în rândurile clientelei; c)prestigiul pe care îl are în ţara unde se anvizajează
tranzacţia comercială sau chiar în zona geografică respectivă.
Prin comision se înţelege un contract prin care o persoană, numită comisionar, se obligă - din
însărcinarea altei persoane, numită comitent -să efectueze operaţiuni comerciale încheind acte juridice
în nume propriu, dar în contul comitentului. Pentru a se înscrie în sfera dreptului comerţului
internaţional, contractul comercial de comision trebuie să conţină un element de extraneitate capabil
să determine un conflict de legi.
Contractul de comision -care este un raport comercial bazat pe reprezentare – implică trei
persoane: comitentul; comisionarul; terţul.
Raporturile între comitent şi comisionar
Legea civilă precizează că “între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca
între mandant şi mandatar”. Totodată, însă, în textul legii sunt consemnate deosebirile care există între
contractul de mandat şi cel de comision.
Comisionarul “este direct obligat, către persoana cu care a contractat, ca şi cum “afacerea ar fi
fost a sa proprie”.
Comitentul nu are acţiune “în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul” şi nici
acestea “nu au vreo acţiune în contra comitentului”, ceea ce subliniază una din cele mai importante
caracteristici ale contractului de comision.
Comisionarul este acea persoană care are sarcina de a vinde sau cumpăra anumite mărfuri. El
poate avea sediul în ţara exportatoare sau importatoare.
Obligaţia comisionarului este să ţină, deosebite între ele şi chiar de ale sale proprii, lucrările
diferiţilor comitenţIşi trebuie să aibă în registrele sale “partida deosebită pentru fiecare acţiune”.
Toate operaţiunile pe care le-a efectuat comisionarul “cu violarea mandatului sau peste limitele
sale rămân în sarcina sa”: dacă a vândut cu preţ mai mic decât cel hotărât; dacă a cumpărat cu preţ mai
mare decât cel hotărât; dacă lucrul cumpărat nu corespunde “cu calitatea convenită, comitentul îl poate
158
refuză” .
În cazul în care comisionarul (fără autorizaţia comitentului) face înaintări de bani, vânzări sau
alte operaţiuni pe credit, ia asupra sa orice răspundere, iar comitentul “îi poate cere plata întârziată a
creditelor făcute, cerându-i interesele şi foloasele interesele şi foloasele ce ar rezulta din aceasta”.
Comisionarul care vinde pe datorie “este dator să arate comitentului, în scrisoarea de aviz,
persoana cumpărătorului şi termenul acordat”.
Legea comercială precizează că pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către persoanele cu
care a contractat “comisionarul nu este răspunzător”, în afara cazului în care există o convenţie
contrarie.
În practica comerţului internaţional, contractul de comision este folosit, cu precădere, în
vânzarea – cumpărarea de mărfuri, în domeniul transporturilor şi în operaţiunile asupra valorilor
mobiliare.
Raporturile cu terţul cocontractant. Aşa cum am arătat, comisionarul (în îndeplinirea
contractului) încheie acte juridice cu terţii în nume propriu (dar în contul comitentului), de aceea doar

2
el este obligat faţă de terţi, nu şi comitentul.Terţii sunt ţinuţi a-şi îndeplini obligaţiile doar faţă de
comisionar; între comitent şi terţi nu există nici un raport juridic.

Contractul internaţional de agent (de agency)

În dreptul român contractul de agenţie este reglementat prin Legea nr. 509/2002 privind statutul
juridic al agenţilor comerciali permanenţi, lege care transpune o directiva a U.E (Directiva CEE
86/653/1986). Pe baza dispoziţiilor art. 1 din lege se poate formula următoarea definiţie a contractului
de agent: acesta este contractul prin care o parte (reprezentatul) împuterniceşte în mod statornic cealaltă
parte, denumită agent, să negocieze afaceri sau să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama
sa, în schimbul unei remuneraţii. Pentru a se înscrie în sfera dreptului comerţului internaţional,
contractul comercial de agent trebuie să conţină un element de extraneitate capabil să determine un
conflict de legi.
Obligaţiile părţilor
Agentul are următoarele obligaţii faţă de reprezentat:
a) să îndeplinească obligaţiile care decurg din împuternicirea primită din partea comitentului
(principalul);
b) să îndeplinească împuternicirea în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent;
c)să ţină evidenţa operaţiunilor comerciale efectuate în baza împuternicirii primite;
d) să păstreze în condiţii corespunzătoare bunurile şi eşantioanele primite din partea comitentului.
e) să îndeplinească orice altă obligaţie stabilită în contractul de agenţie.
Reprezentatul are faţă de agent următoarele obligaţii principale:
a) să pună la dispoziţia agentului mostre, cataloage, tarife şi orice alte documente referitoare la
bunurile şi serviciile pe care le oferă spre valorificare;
b) să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie;
c) să plătească agentului remuneraţia cuvenită. Remuneraţia agentului este, de regulă, stabilită prin
contract şi poate consta într-un procent aplicat la cifra de afaceri realizată în profitul reprezentatului,
într-o sumă fixă, sau poate consta într-o sumă fixă la care să se adauge un anumit procent aplicat asupra
cifrei de afaceri.
Agentul are un drept de retenţie asupra bunurilor pe care le deţine de la reprezentat sau pentru
acesta, până la plata comisionului cuvenit şi achitarea cheltuielilor făcute de agent cu reprezentarea.
Efectele faţă de terţi. Reprezentatul îl împuterniceşte pe agent să negocieze anumite acte
juridice cu terţii sau să negocieze şi să încheie acte juridice cu terţii (în numele şi pe seama
reprezentatului).
În primul caz, contractele se încheie direct şi nemijlocit între reprezentat şi terţi, rolul
comitentului rezumându-se doar la găsirea terţilor interesaţi şi negocierea condiţiilor viitoarelor
contracte.În al doilea caz, contractele se negociază şi se încheie de către agent în numele şi pe seama
comitentului.
În virtutea regulilor mandatului, prin încheierea contractelor între agent şi terţi se stabilesc
raporturi juridice directe între reprezentat şi terţi; obligaţiile născute din contractele încheiate se execută
de către reprezentat şi terţi.

Legea aplicabilă contractelor de intermediere

Având în vedere importanţa intermedierii în comerţul internaţional, a fost încheiată Convenţia
privind legea aplicabilă contractului de intermediere şi reprezentării (Haga, 1978), prin care se
urmăreşte unificarea normelor conflictuale aplicabile intermedierii şi reprezentării.

3
 Convenţia de la Haga din 1978 stabileşte că legea aplicabilă contractului de intermediere este
cea aleasă de părţi (principiul lex voluntatis).
În măsura în care părţile nu şi-au exprimat opţiunea privind legea aplicabilă contractului, acesta
va fi supus legii statului în care, în momentul formării raportului de reprezentare, intermediarul are
sediul său profesional sau, în lipsă, reşedinţa sa obişnuită. De la această regulă există şi o excepţie:
atunci când intermediarul trebuie să îşi execute împuternicirea în statul în care reprezentatul îşi are
sediul sau domiciliul, contractul de intermediere va fi supus legii acestui stat (deci legea în vigoare de
la locul executării contractului).
În raporturile dintre reprezentant şi mandatar sau comisionar se aplică, dacă nu s-a convenit
altfel, legea statului în care intermediarul exercită împuternicirea.
În cazul în care acesta exercită, cu titlu profesional, funcţia de intermediar sau agent, se aplică
legea sediului său profesional.
Domeniul legii contractului. Legea determinată pe baza regulilor de mai sus se aplică
îndeosebi:
a) existenţei, întinderii, modificării şi încetării puterilor intermediarului;
b) consecinţelor depăşirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive;
c) facultăţii intermediarului de a delega, în totul sau în parte, puterile şi de a desemna un
intermediar adiţional sau substituit;
d) posibilităţii ca intermediarul să încheie un contract pentru reprezentat, când există riscul
unui conflict de interese între el însuşi şi reprezentat;
e) clauzei de neconcurenţă;
f) cazurilor de prejudicii care urmează să fie reparate;
Raporturile dintre persoana reprezentată şi terţi sunt supuse, dacă nu au convenit explicit altfel,
legii unde se află sediul profesional al intermediarului.
În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde a acţionat intermediarul, dacă pe
teritoriul respectiv se află:
a) sediul, domiciliul sau reşedinţa persoanei reprezentate;
b) sediul, domiciliul sau reşedinţa terţului;
c) sediul bursei, târgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a participat
intermediarul spre a îndeplini împuternicirea.
Modul de executare a împuternicirii trebuie să se conformeze condiţiilor stabilite de legea
statului unde are loc executarea.
Intermediarul care a comunicat cu terţul dintr-un stat în altul, prin scrisori, telegrame, telex,
telefon sau alte mijloace de telecomunicaţie, este socotit că a acţionat de la sediul său profesional ori,
în lipsă, de la domiciliul sau reşedinţa sa.
Dacă reprezentatul, intermediarul sau terţul are mai multe sedii profesionale în state diferite,
se ţine seama de cel care prezintă legătura cea mai strânsă cu actul îndeplinit de intermediar.
Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziţie referitoare la un imobil este
supusă legii situaţiei bunului.

4
 TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Noţiunea, caracterele şi clasificarea titlurilor comerciale de credit

Titlul de credit – spre deosebire de orice înscris – are o influenţă foarte mare asupra creditului,
mai ales asupra circulaţiei şi stingerii sale. Cel ce îşi pune semnătura pe titlu se obligă în aceleaşi
condiţii cu persoana care l-a emis “neputându-se obliga mai sever sau mai uşor”.
Titlurile de credit sunt documente în baza cărora titularul are calitatea să exercite “la o dată
determinată”, dreptul specificat în cuprinsul lor. Aceste documente constau în creanţe comerciale, care
amână în timp “plata datoriei şi care pot circula uşor, fiind negociabile”. Ele permit titularilor să-şi
exercite “drepturile literale şi autonome menţionate în cuprinsul lor.”
Titlul de credit comercial îngăduie să se constate “existenţa unei obligaţii comerciale care
urmează a fi executată după trecerea unui interval de timp”.
Noţiunea titlului comercial de credit. O formă juridică modernă a circulaţiei bunurilor o
constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor) care încorporează anumite valori patrimoniale.
Instituţionalizarea circulaţiei titlurilor reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii a dreptului
comercial la progresul activităţii comerciale moderne.
Pentru desemnarea titlurilor care încorporează anumite valori patrimoniale este folosită
noţiunea generică de “titluri de credit “ sau “titluri de valoare”. Având în vedere că unele dintre aceste
titluri nu implică o creditare, doctrina consideră mai corectă folosirea ca noţiune de gen, a denumirii
de titluri comerciale de valoare.
Titlul de credit poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul său
legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.
Caracteristicile titlutilor de credit sunt urmatoarele:
a) înscrisul are caracter constitutiv: dreptul este încorporat în titlu şi poate fi exercitat numai
în temeiul înscrisului;înscrisul este constitutiv de drepturi, care nu există fără înscrisul respectiv;
b) înscrisul are caracter formal: el trebuie să îmbrace forma determinată de lege şi să cuprindă
elemente care îi sunt proprii.
c) înscrisul are caracter literal: întinderea şi natura dreptului, ca şi obligaţia corelativă
dreptului, sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris.
d) înscrisul conferă un drept comun. Caracterul autonom al dreptului trebuie înţeles într-un
dublu sens.
În primul rând, dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente faţă de actul
juridic din care decurg (raportul juridic fundamental); de exemplu, în contract de vânzare-cumpărare,
un fapt juridic. Deci posesorul legitim al titlului execută obligaţia în temeiul titlului, iar nu în baza
raportului juridic care a ocazionat emiterea titlului.
În al doilea rând, în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul unui drept
propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un drept derivat din cel al transmiţătorului.
Dobânditorul are un drept autonom, adică un drept care este independent faţă de dreptul
transmiţătorului.Drept consecinţă a acestui fapt, dobânditorului titlului nu i se pot opune excepţiile care
puteau fi invocate transmiţătorului.
e) caracterul autonom. Dreptul înscris în titlul de credit are un caracter autonom, în sensul ca
posesorul legitim al acestuia “deţine calitatea invulnerabilă de a beneficia de dreptul respectiv”.
Titularului documentului nu-i sunt opozabile nici una din excepţii, precum nevaliditatea,
termenul de graţie. Aşadar, emitentul titlului este obligat exclusiv în virtutea semnării titlului.

1
 Indiferent de cauză care a determinat emiterea unui titlu de credit, obligaţia rezultând din titlu
este cu totul independentă de această cauză. Dreptul înscris în documentul respectiv este determinat
“numai de relaţia dintre posesor şi titlu”.
f) caracterul negociabil. Titlurile de credit au un caracter negociabil, în sensul că ele sunt
transmisibile şi, deci, circulă din punct de vedere juridic.
Transmiterea titlurilor se poate face prin simpla predare materială a documentului de către
posesorul legitim altei persoane, fie prin gir, fie prin cesiune. Datorită faptului că titlurile de credit se
pot transmite în modalităţile menţionate, sunt denumite “titluri negociabile” sau “instrumente
negociabile”.
g) caracterul complex. Titlurile de credit au un caracter complex, în sensul că această noţiune
cuprinde trei mari categorii de documente: titlu reprezentativ al mărfii; efecte de comerţ; valori
mobiliare.
Ca titlu de credit, titlul reprezentativ al mărfii conferă titularului “un drept de proprietate sau
de gaj asupra unui bun corporal”.
Efectele de comerţ, ca titluri de credit, constată o creanţă pe termen scurt, asigurând plata ei “la
scadenţă” de către debitor.
Primirea plăţii este un drept care decurge exclusiv din posesia titlului.
Valorile imobiliare, titlurile de credit, constată o creanţă pe termen lung, care este rambursabilă
eşalonat, aducând un venit periodic titularului, până la rezilierea completă a drepturilor sale.
Titlurile de valoare sunt documente negociabile care permit titularilor să-şi exercite, la
scadenţă, drepturile menţionate în cuprinsul lor (literare şi autonome).
Titlurile de valoare se caracterizează prin formalism (se exprimă printr-un înscris sau
document); literalitate (dreptul menţionat în titlu se realizează numai în condiţiile indicate prin înscris);
autonomie (titlu de valoare este independent).
Titlurile de valoare folosite în comerţul internaţional mai importante sunt: cambia, cecul şi
biletul de ordin.
Clasificarea titlurilor de credit
Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: după conţinutul
lor, după modul în care circulă şi în funcţie de cauza lor.
Cu ajutorul clasificărilor se poate determina regimul juridic al diferitelor categorii de titluri de
valoare.
Clasificarea titlurilor de credit după conţinutul lor
După conţinutul lor, titlurile comerciale de valoare se clasifică în trei categorii: efectele de
comerţ, valorile mobiliare şi titlurile reprezentative ale mărfurilor.
a) Efectele de comerţ
Acestea sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei sume de bani. Intră în
această categorie: cambia, biletul la ordin şi cecul.
Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziţie altei persoane să plătească o sumă de
bani, la scadenţă, unei alte persoane sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordinul este un înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de bani la
scadenţă altei persoane sau la ordinul acesteia.
Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil să
plătească o sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia.
Întrucât efectele de comerţ sunt înscrisuri care exprimă în monedă valoarea pe care o încorporează, ele
îndeplinesc funcţia de numerar, de instrument de plată. De aceea, efectele de comerţ sunt denumite
figurativ şi “moneda comercianţilor”.

2
 Efectele de comerţ sunt şi titluri de credit; ele dau dreptul titularului de a încasa suma arătată
în înscris, iar până la scadenţă debitorul beneficiază de credit.
Datorită posibilităţii transmiterii lor, prin mijloacele dreptului comercial, efectele de comerţ
sunt calificate ca titluri negociabile. De remarcat că cecul este un mijloc de plată şi mai puţin un
instrument de credit. Cu toate acestea, datorită faptului că îi sunt aplicabile unele reguli proprii titlurilor
de credit, cecul este enumerat şi el în categoria titlurilor de credit.
b) Valorile imobiliare
Acestea sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe, patrimoniale şi
personale nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acţiunile emise de societăţile comerciale.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni ale
capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar.
Aceste înscrisuri dau titularului anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în
adunarea generală, dreptul la restituirea valorii nominale, în caz de lichidare a societăţii.
Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.
Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de bani
împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile
aferente.
Titularii înscrisurilor sunt creditori ai societăţii şi, în această calitate, au dreptul la restituirea
sumei datorate, la scadenţă, şi la plata dobânzilor cuvenite.
Obligaţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.
c) Titlurile reprezentative ale mărfurilor
Acestea sunt înscrisuri care conferă un drept real (de proprietate sau de gaj) asupra unor mărfuri
aflate în depozit în docuri, antrepozite, sau încărcate pe nave pentru a fi transportate.
Posesorul titlului este titularul dreptului real asupra mărfurilor şi, în consecinţă, dispune de ele.
Din această categorie fac parte: conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.
Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se transportă
mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al înscrisului este
considerat proprietarul mărfurilor.
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra
mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri, antrepozite).
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de gaj asupra mărfurilor
depozitate.
Aceste înscrisuri poartă denumirea de titluri reprezentative ale mărfurilor, deoarece ele
înlocuiesc mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.
Clasificarea titlurilor de credit după modul în care circulă
După modul în care circulă, titlurile comerciale de valoare se împart în trei categorii: titluri
nominative, titluri la ordin şi titluri la purtător.
a) Titlurile nominative
Sunt titluri nominative acele înscrisuri care individualizează pe titularul dreptului, în chiar titlu;
permite identificarea fără nici un fel de dubii, a celui îndreptăţit să exercite în mod legitim dreptul care
decurge din titlu.
Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite prin cesiune. Aceasta se efectuează prin
înscrierea unei menţiuni pe titlu şi predarea titlului către cesionar. Deci, pentru această cesiune nu sunt
necesare formalităţi impuse pentru cesiunea reglementată de dreptul comun.

3
 În privinţa transmiterii acţiunilor nominative, legea instituie formalităţi speciale. Dreptul de
proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţia făcută în registrul de acţiuni al
emitentului, subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe acţiune.
b) Titlurile la ordin
Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de o
persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise drepturi
printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile “la ordinul” beneficiarului.
Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă într-o menţiune
translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, în chiar titlu, cu precizarea numelui dobânditorului.
c) Titlurile la purtător
Sunt titluri la purtător înscrisurile care încorporează anumite drepturi, fără să determine
persoana titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în scris este posesorul
legitim al înscrisului.
Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simpla remitere materială a înscrisurilor.
Clasificarea titlurilor de credit în funcţie de cauză
După cum cauza obligaţiei este sau nu menţionată în înscris,titlurile comerciale de valoare se
împart în două categorii: titluri cauzale şi titluri abstracte.
a) Titluri cauzale
Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza obligaţiei (causa debendi). Fac parte din
această categorie, de exemplu, acţiunile societăţilor comerciale, conosamentele.
Pentru aceste titluri, cauza constituie un element intern al obligaţiei. În consecinţă, pentru
exercitarea dreptului de către titular este necesară menţiunea expresă a cauzei obligaţiei.
b) Titlurile abstracte
Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care încorporează obligaţia şi dreptul corelativ,
fără a menţiona cauza obligaţiei. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin.
În cazul acestor titluri, cauza obligaţiei este un element extern şi, în consecinţă, ea nu are nici
o influenţă asupra titlului.
Reglementari internaţionale privind titlurile de credit
Este cunoscut că a existat şi continuă să existe o diversitate de sisteme în domeniu, cele mai
importante fiind: sistemul german, sistemul francez şi sistemul anglo-saxon.
1. Conferinţele de la Haga şi de la Geneva
În efortul de unificare a unor reguli asupra cambiei şi biletului la ordin, în 1908, guvernele
italian şi german au solicitat guvernului olandez să convoace o conferinţă diplomatică internaţională.
Prima conferinţă diplomatică s-a întrunit în anul 1910, în cursul căreia s-au redactat două
anteproiecte: a. unul privind legea uniformă cambială; b. al doilea privind o convenţie asupra cambiei
şi a biletului la ordin.
A doua conferinţă s-a întrunit la Haga în anul 1912, convenind îmbunătăţirea anteproiectelor
din 1910, concretizate în “Regulamentul Uniform asupra scrisorii de schimb şi a biletului la ordin” şi
în “Convenţia asupra unificării dreptului relativ la scrisoarea de schimb şi biletul la ordin”.
Totuşi, pe baza punctelor de vedere exprimate, statele şi-au rezervat dreptul “de a legifera
neuniform, potrivit cerinţelor specifice”, acele aspecte asupra cărora nu s-a căzut de acord.
Primul război mondial a creat dificultăţi în promovarea reglementărilor convenite în 1912, la
Haga, ceea ce a determinat convocarea celei de a treia Conferinţe internaţionale, la 30 mai 1930.
Reprezentanţii statelor participante au făcut unele modificări la textele adoptate la Haga în 1912,
convenind asupra unor reglementări încorporate în următoarele convenţii:
1. “Convenţia adoptând legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin”;

4
2. “Convenţia privind reglementarea unor conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin”;
3. “Convenţia privind dreptul de timbru în materie de cambie şi bilet la ordin”;
4. “Convenţia privind legea uniformă asupra cecului”;
5. “Convenţia privind reglementarea unor conflicte de legi în materia cecului”.
2. Consecinţele reglementărilor convenţionale din 1930
Evident, reglementările convenţionale din 1930 au avut consecinţe pozitive. Mai întâi, s-au
identificat mai multe domenii în care reprezentanţii statelor participante s-au pus de acord.
Prin Actul final au fost exprimate deziderate importante, cum sunt:
1. întrebuinţarea de către state a unui singur text oficial;
2. includerea în reglementările naţionale într-o măsură cât mai largă a textelor convenite.
Totuşi, reglementările de la Geneva n-au reuşit să elimine conflictele de legi şi n-au dus la
adoptarea unei legi comune cu caracter unificator asupra titlurilor de credit respective.
De aceea – în condiţiile în care cele mai multe reglementări nu au fost ratificate de unele state,
iar alte state au formulat rezerve cu ocazia ratificării sau aderării – reglementările convenţionale din
1930 au dus la o unificare parţială în această materie.
Şi după unificarea efectuată la Geneva în 1930, se menţin diferenţe între sistemul anglo-saxon,
sistemul francez şi sistemul german.
Ca urmare a faptului că ţările anglo-saxone nu au ratificat şi nu au aderat la convenţiile de la
Geneva, regimul juridic din aceste ţări privind titlurile de credit s-a menţinut neschimbat.
În privinţa sistemului juridic francez şi a celui german – cu toate că au aderat la convenţiile de
la Geneva – între ele se menţin diferenţe.
În ansamblul lor, sistemele juridice existente – dincolo de diferenţele dintre ele – conţin unele
asemănări, care ar face posibilă continuarea procesului de unificare, declanşat la Haga şi conturat la
Geneva.
Titlurile de credit utilizate in comerțul internațional
Cambia este înscrisul – titlu de credit – prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie unei
alte persoane, numită tras, să plătească, la scadenţă şi locul stabilit, o sumă de bani determinată unei
persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia din urmă.
Cambia mai este denumită şi trata sau poliţă. Aşa, de pildă, în sistemul juridic italian, se
foloseşte noţiunea de cambiole tratta sau numai tratta, prin care emitentul (trăgătorul) dă trasului
ordinul de a plăti beneficiarului.
Cambia implică participarea a trei persoane: trăgătorul; trasul; beneficiarul.
În relaţia comercială concretă suntem în prezenţa unei operaţiuni, în care trăgătorul emite o
scrisoare către debitorul sau, trasul, împotriva căruia are o creanţă.
Această creanţă (a emitentului, trăgătorului) către tras se numeşte proviziune sau acoperirea
cambiei. Creanţa beneficiarului contra trăgătorului se numeşte valoare furnizată.
Cambia se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:
1. este un titlu de credit complet, neputând fi dovedit prin elemente exterioare;
2. forma sa este prevăzută de lege;
3. obiectul obligaţiilor cambiale constă în plata unei sume de bani, în timp ce alte titluri de credit pot
atribui drepturi cu un conţinut diferit. În cazul cambiei, scadenţa tuturor obligaţiilor constă într-o
prestaţie unică: plata unei sume de bani;
4. obligaţiile cambiale sunt abstracte, necondiţionate, autonome, independente şi cu termen;
5. cambia se transmite prin gir, fără a fi necesar să conţină clauză la ordin;
6. obligaţii cambiali sunt ţinuţi să răspundă în mod solidar;
7. este un titlu executor pentru capital şi accesorii.
5
 Cambia este lovită de nulitate dacă este inserată vreo condiţie în obligaţia fundamentală a
trăgătorului. Inserarea unei condiţii în titlu (cambie) este considerat un refuz de acceptare, în cazul în
care este cuprinsă în acceptarea pe care o dă trasul şi “se consideră nescrisă, dacă este inserată într-un
gir”. Pentru creditor, cambia are importante avantaje, în sensul că asigură un regim riguros de urmărire
şi realizare a creanţei, măsurile procedurale de judecată şi executare sunt, în cazul cambiei: a.
simplificate şi b. înăsprite în comparaţie cu cele din dreptul comun.
Cambia trebuie să conţină următoarele elemente obligatorii: denumirea de cambie; mandatul
necondiţionat de plată a unei sume determinate; numele trasului; scadenţa; locul de plată; numele
beneficiarului; data şi locul emiterii; semnătura trăgătorului.

Biletul la ordin
Biletul la ordin este un titlu de credit – înscris sub semnătură privată – prin care emitentul se
obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul
acesteia.
Spre deosebire de cambie – la care intervin trei persoane: trăgătorul, trasul şi posesorul titlului
– în cazul biletului la ordin intervin numai 2 persoane, şi anume: emitentul sau subscriitorul – debitorul
sau importatorul care emite înscrisul, obligându-se să efectueze o plată; beneficiarul – creditorul sau
exportatorul către care ori la ordinul căruia urmează a se face plata.
Normele în vigoare precizează că titlul este creat de subscriitor sau emitent în calitate de
debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani fixă – la un anumit termen sau la prezentare – unei
alte persoane, denumită beneficiar, care are calitatea de creditor.
Condiţiile esenţiale ale biletului la ordin sunt: denumirea de bilet la ordin trecută în titlu, în
limba utilizată la redactarea acestuia; promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
scadenţa (altfel biletul la ordin este „la vedere”), locul de plată; numele beneficiarului; data şi locul
emiterii; semnătura clientului.
În situaţia în care nu este indicat locul de plată, se ia în considerare locul emisiunii titlului, iar
dacă nu este arătată scadenţa, acesta se consideră plătibil la vedere.
Întrucât regimul juridic al biletului la ordin se aseamănă cu cel al cambiei, se impune a fi
relevate unele deosebiri:
-în cazul biletului la ordin, cel care se angajează să plătească este chiar emitentul;
-biletul la ordin nu se prezintă la acceptare; nici chiar în cazul biletului la ordin cu scadenţă la
un anumit timp de la vedere care trebuie prezentat în termen de un an de la emitere, această prezentare
nu are valoarea unei acceptări a titlului, ci serveşte doar la determinarea momentului exigibilităţii;
-în lipsa precizării în titlu a locului emiterii se subînţelege că acesta este cel menţionat ca loc
de plată (pentru că emitentul este şi cel care plăteşte);
-din natura specifică a biletului la ordin rezultă că din dispoziţiile aplicabile cambiei nu vor fi
valabile biletului la ordin cele privind acceptarea şi regresul după acceptarea parţială.
Cecul
Cecul este un titlu negociabil prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci sau
altei instituţii de credit, numită tras – la care are un disponibil corespunzător – de a plăti la vedere o
sumă în numerar unui beneficiar sau la ordinul acestuia. Cecul este utilizat în mod curent ca instrument
de plată în raporturile de comerţ internaţional.
Persoanele care participă la un cec sunt:
1. trăgătorul sau emitentul titlului, care dispune efectuarea unei plăţi;
2. trasul (banca sau altă instituţie de credit), care primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani
determinată;

6
 3. beneficiarul, purtătorul titlului sau o terţă persoană care încasează la scadenţă suma
indicată.
Cecul are unele trăsături specifice, care îl deosebesc de cambie. Astfel, titlul se trage asupra
băncii, în limita fondurilor de care dispune emitentul (trăgătorului). Disponibilul (proviziunea) are la
bază un contract.
Proviziunea trebuie să fie prealabilă. Cecul se emite de titularul contului potrivit convenţiei
încheiată cu banca. Convenţia poate fi expresă sau tacită.
Prezentarea cecului la un oficiu de compensaţie echivalează cu prezentarea la plată. Elementele
esenţiale pentru existenţa cecului sunt: denumirea de cec; mandatul necondiţionat de a plăti o anumită
sumă de bani; numele trasului; locul de plată; data şi locul emiterii; semnătura trăgătorului.
Suma de plată se înscrie în cifre şi litere. Locul unde urmează să se facă plata se indică pe cec,
iar în lipsa unei astfel de menţiuni, se ia în considerare locul prevăzut lângă numele trasului. Data
cecului trebuie să arate ziua, luna şi anul emisiunii. Titlul în care lipseşte unul din elementele esenţiale
nu se socoteşte ca fiind cec.
Formele cecului
Cecul nominativ. Este emis în favoarea unei persoane fizice sau juridice anumite, cu indicarea
în mod expres a numelui şi adresei conform actelor de identitate ale persoanei fizice şi respectiv celor
de înregistrare ale persoanelor juridice.
Cecul la purtător. Este emis fără indicarea numelui/denumirii persoanei fizice/juridice în
favoarea căreia se face plata. Cel care deţine cecul îl poate încasa el însuşi sau îl poate remite unui
creditor pentru îndestularea unei creanţe.
Cecul la ordin. Este cecul al cărui beneficiar este menţionat pe titlu cu sau fără clauza expresă
« la ordin », iar beneficiarul are dreptul de a-l transmite prin girare sau andosare. Cecul la ordin este
valabil în mâna ultimului posesor, dacă acesta se legitimează printr-un şir neîntrerupt de giruri.
Cecul în alb. Este instrumentul de plată care poate avea numai semnătura trăgătorului, sau în
anumite situaţii, numai unele din menţiunile sale obligatorii. Menţiunile lipsă trebuie completate
înaintea prezentării cecului la plată, conform înţelegerii anterioare avute între semnatarii cecului.
Cecul barat. În cazul cecurilor barate, trăgătorul sau posesorul poate să le bareze prin două linii
paralele puse deasupra cecului. Bararea poate fi generală sau specială. Bararea este generală în cazul
în care “între două linii ne se indică nimic ori se face menţiunea “societate bancară” sau un alt termen
echivalent. Bararea este specială în cazul în care denumirea unei societăţi bancare “se înscrie între cele
două linii”.
Cecul circular. Este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară asupra unităţilor
sale bancare sau asupra altei societăţi bancare.
Cecul circular este plătibil la vedere în oricare dintre locurile care sunt indicate pe instrumentul
respectiv de către societatea bancară emitentă.Prin cecul circular, societatea bancară emitentă îşi asumă
o obligaţie definitivă să efectueze plata cecului respectiv în favoarea beneficiarului, care “este şi
clientul său”. Cecurile circulare nu pot fi emise decât pe baza respectării condiţiilor stipulate în normele
în vigoare.Cecul circular cuprinde, în mod obligatoriu, denumirea de “cec circular”; promisiunea
necondiţionată a societăţii bancare de a plăti la vedere o anumită sumă de bani; numele şi prenumele
primitorului; data şi locul emiterii; semnătura reprezentantului legal al societăţii bancare emitente.
Cecul certificat. După cum am menţionat, cecul certificat este acel pe care o societate bancară
– aflată în poziţia de tras – confirmă, înaintea remiterii cecului către beneficiar, existenţa fondurilor
necesare pentru efectuarea plăţii.
Cecul certificat presupune că operaţiunea – efectuată de Banca Centrală şi de societăţi bancare
– să îndeplinească condiţiile stipulate de normele în vigoare. Astfel, în baza acestor norme, expresia

7
certificat trebuie însoţită de numele şi prenumele – redactate cu claritate – ale reprezentantului legal al
instituţiei bancare respective, desemnat să efectueze operaţiunea de certificare; semnătura acestuia;
ştampila societăţii bancare sau a Băncii Centrale.
Cecul poştal. Este foarte răspândit, având o dezvoltare prodigioasă, cu deosebire în localităţile
unde nu există sucursale ale băncilor de depozite.
Birourile de poştă din localităţile respective au servicii bancare care onorează cecurile poştale
la purtător. Pentru cecurile poştale care sunt la purtător există la Administraţia Centrală a Poştelor
acoperirea necesară.
Cecul de călătorie. Acesta are avantajul că îngăduie unei persoane care face o călătorie în
străinătate să evite riscul de a purta cu sine banii în numerar.
Cecurile de călătorie sunt tipărite – ca şi biletele de bancă – în sume fixe. Standardul
conţinutului obligatoriu al cecului de călătorie este stipulat în normele-cadru asupra cecului.
În cazul cecului de călătorie, trăgătorul poate fi una şi aceeaşi persoană cu trasul. În caz contrar,
cele două persoane au relaţii de cont.
Cecurile de călătorie sunt foarte răspândite, datorită siguranţei pe care o conferă posesorului.
Ele nu sunt cecuri propriu-zise, pentru că nu cuprind un mandat de plată adresat unui terţ, ci numai o
obligaţie de plată, pe care şi-a adresat-o banca emiţătoare, efectuând o plată directă sau prin
corespondenţii ei.
Cecul netransmisibil. Este acel cec care “nu poate fi plătit decât beneficiarului (primitorului)
sau, la cererea acestuia, să fie creditat în contul său curent. Clauza “netransmisibil” trebuie pusă chiar
de societatea bancară “la cererea clientului”. Ştergerea clauzei “netransmisibil” este considerată ca
neavenită. Cel care plăteşte un cec netransmisibil altei persoane decât beneficiarului (primitorului), sau
societăţii bancare giratoare pentru încasare, îşi asumă răspunderea pentru plata făcută.
Cecul de virament (plătibil în cont). Acest tip de cec este reprezentat de un înscris în care sunt
inserate transversal pe faţa cecului cuvintele „plătibil în cont”, sau „numai prin virament”. Conform
acestei menţiuni, trăgătorul sau posesorul cambiei interzice plata în numerar a cecului. Ca atare, trasul
efectuează o operaţiune în scripte (credit în cont, virament sau compensaţie) care echivalează cu plata.
Cecul certificat. Cecul conţine semnătura trasului pe faţa titlului. Semnătura are însemnătatea
certificării (acoperirii) şi menţinerea acestei acoperiri la dispoziţia posesorului cecului până la
expirarea termenului de prescripţie.
Avantajele utilizării titlurilor de credit
Elementul esenţial ce caracterizează titlurile de credit în raport cu celelalte titluri documentare
utilizate în relaţiile comerciale îl reprezintă încorporarea creanţei, a creditului, în însuşi titlu, de unde
şi denumirea de „titlu de credit”.
Cele mai importante avantaje ale utilizării titlurilor de credit sunt:
-prin existenţa creditului, plata este amânată până la împlinirea scadenţei;
-se sting printr-o sigură plată mai multe datorii;
-având caracter de acte publice, prezintă o mai mare siguranţă privind existenţa şi circulaţia lor valabilă;
-executarea este rapidă, fiind asigurată de o procedură specială;
-există multiple căi de executare: cambială (directă sau în regres) şi extracambială (acţiunea cauzală şi
îmbogăţirea fără justă cauză);
-solidaritatea plăţii – cu cât sunt mai mulţi semnatari, cu atât securitatea creditului creşte.
Toate aceste însuşiri ale titlurilor de credit justifică rolul fundamental pe care îl au –mijloc de plată
şi de garanţie în relaţiile de colaborare dintre comercianţi.

8
 RELATII DE PLĂȚI ȘI CREDIT
ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

1. Mijloacele de plată în comerţul internaţional

1.1. Noţiunea de mijloacele de plată

În comerţul internaţional, mijloacele de plată reprezintă instrumentele materiale prin care se
poate lichida o creanţă internaţională, fiind determinate de interesul părţilor, natura tranzacţiei, locul şi
momentul plăţii, poziţia concurenţei, uzanţele pieţei. Conceptul de mijloace de plată în comerţul
internaţional defineşte lichiditatea internaţională, suma rezervelor de aur şi devize utilizate în relaţiile
internaţionale, indiferent dacă se află la dispoziţia guvernelor sau a altor deţinători.
Mijloacele de plată se pot constitui în: a) lichidităţi necondiţionate- acele mijloace de plată de
care dispun autorităţile monetare în orice moment- şi b) lichidităţi condiţionate- acele mijloace de plată
de care ar putea să dispună autorităţile monetare în anumite situaţii.
Absenţa mijloacelor de plată,a lichidităţilor în raporturile de comerţ internaţional se manifestă
prin practicarea de către acele ţări care se află în această situaţie a restricţiilor de import sau a
restricţiilor valutare, având cel mai frecvent, drept consecinţă agravarea problemelor privind datoria
externă.
Mijloacele de plată în comerţul internaţional sunt bancnotele şi monedele cu putere
circulatorie; ordinele de plată sau dispoziţiile de plată, acreditivele, scrisorile de credit, cambiile,
cecurile şi orice alte titluri de credit cuprinzând drepturi sau obligaţii de plată exprimate în monede cu
putere circulatorie.
În ultimi ani au căpătat o importanţă tot mai mare Drepturile Speciale de Tragere, europieţele
şi acordurile swap1.
1.2 Aurul
Dacă până în secolul al XIX-lea schimburile comerciale internaţionale s-au bazat pe
bimetalismul aur-argint, începând din anul 1819 a fost înlocuit cu monometalismul aur. Acest sistem-
care constă în libera circulaţie a aurului în interiorul şi în exteriorul ţării -a fost introdus în Anglia,
menţinându-se la baza relaţiilor internaţionale de comerţ mai ales până la primul război mondial.
Aurul reprezintă un mijloc universal de plată, echivalentul general al mărfurilor şi constituie
un instrument de acumulare şi de rezerve. În decursul timpului, aplicarea etalonului aur a prezentat mai
multe forme: etalonul aur-monedă; etalonul aur-lingouri; etalonul aur-devize.

1
Schimb de monede naţionale între băncile centrale, urmărind creşterea rezervelor oficiale de devize, echilibrarea
temporară a balanţelor de plăţi şi finanţarea intervenţiilor pe pieţele valutare.

1
 a. Etalonul aur-bancnotă şi-a găsit expresia în stabilitatea parităţilor dintre unităţile băneşti
naţionale prin intermediul mişcărilor de aur, modificării masei monetare şi creşterii sau descreşterii
preţurilor şi veniturilor interne2.
b. Etalonul aur-lingouri se caracterizează prin concentrarea stocurilor de aur, sub forma
lingourilor, în tezaurele băncilor centrale. Aurul nu mai circulă ca monedă, fiind înlocuit de banii de
hârtie, care sunt emişi şi circulă cu acoperire parţială în aur.
c. Etalonul aur-devize se caracterizează prin păstrarea, sub forma rezervei, de către băncile
centrale, alături de aur şi a unor valute convertibile.
d.Etalonul aur-dolar,instituit la Conferinţa monetară şi financiară internaţională de la Bretton
Woods, a funcţionat până în 1971, când s-a renunţat la funcţiile monetare ale aurului.
În prezent, datorită contradicţiilor din sfera relaţiilor valutar-financiare internaţionale, rolul
aurului este în declin; având un preţ instabil şi fiind neegal distribuit, aurul nu mai este un instrument
direct de lichidare a obligaţiilor comerciale. În relaţiile internaţionale, plăţile prin aur se folosesc atunci
când condiţiile concrete nu permit folosirea altor mijloace.
1.3 Valuta
Este moneda naţională a unui stat folosită în decontările internaţionale ca mijloc de plată.
Valuta unei ţări are un curs de schimb cu valutele altei ţări.
Cursul de schimb poate fi: a. fix; b. flotant; c. glisant etc.
În raport de formă, valutele pot fi: efective – sub formă de numerar (bancnote şi monede
divizionare) şi în cont – sub formă de disponibil la o bancă, care are sediul fie în ţara deţinătorului, fie
în oricare altă ţară( această formă este utilizată foarte frecvent ca mijloc de plată internaţională, prin
virament bancar).
În raport de posibilitatea de preschimbare, valutele sunt convertibile3(pot fi preschimbate în
alte valute şi neconvertibile (nu se pot preschimba în moneda altor ţări)
Raporturile valorice dintre valute se concretizează prin parităţile monetare şi cursurile valutare.
Paritatea monetară este raportul dintre valorile paritare a două monede. După modul în care sunt
exprimate, parităţile monetare pot fi:
Paritate metalică reprezintă acea paritate în care raporturile valorice sunt exprimate în metale
preţioase: aur sau argint.
Paritate valutară constituie paritatea în care valorile paritare sunt exprimate într-o valută de
rezervă cu funcţii de monedă internaţională (ex. dolarul S.U.A.).
Paritatea D.S.T. este aceea în care valorile paritare sunt exprimate în Drepturi Speciale de
Tragere. Mărimea parităţilor, valorile paritare sunt determinate de nivelul cursurilor de schimb de pe
pieţele valutare.

2
Se caracterizează prin libera batere şi circulaţie a monedelor din aur şi prin convertibilitatea bancnotelor în aur.
3
După 1971, când s-a suspendat convertibilitatea dolarului în aur, principalele monede, inclusiv dolarul, au trecut la
sistemul de schimb flotant, convertibilitatea oficială devenind una de piaţă.

2
 Cursul valutar sau cursul de schimb este raportul valoric dintre moneda unui stat şi moneda
altui stat; el se poate determina de autoritatea monetară sau de piaţă. În raport de modul de stabilire, el
poate fi oficial sau liber.
Cursul oficial se stabileşte pe baza parităţii sau în mod convenţional atât pentru banii
convertibili,cât şi neconvertibili;este un curs fix determinat de autoritatea monetară competentă.
Cursul liber este determinat de cerere şi ofertă pe piaţa valutară, fiind un curs flotant, variabil,
în raport de evoluţia cererii şi a ofertei.
Stabilirea cursului liber se numeşte cotaţie, care este directă sau indirectă.
Cotaţiile directe sau incerte sunt cele prin care unitatea monetară naţională este indicată în
monedă străină.
Modul de stabilire al cotaţiilor este specific fiecărei burse,cele mai importante fiind cotaţiile
de deschidere, de prânz şi de închidere.
1.4 Devizele
Sunt titluri de credit pe termen scurt exprimate în monedă străină.
Devizele sunt mijloace de plată sau disponibilităţi valutare care reprezintă o componentă
majoră a disponibilităţilor băneşti ale unui stat şi provin din exportul de mărfuri,prestări de
servicii,credite externe sau alte operaţiuni efectuate cu străinătatea.
În funcţie de formă, acestea se grupează în cambii,bilete la ordin, cecuri, obligaţiuni, acţiuni
ale societăţilor comerciale, valori imobiliare. După regimul de utilizare sau calitate, devizele sunt
convertibile, neconvertibile sau în clearing.4
Comerţul în devize libere presupune ca mijloc de plată valuta convertibilă şi nu devize în
clearing. Devizele forte sunt devizele libere exprimate numai în valutele convertibile care au o tendinţă
ascendentă pe piaţă, cum este cazul dolarului S.U.A., a francului elveţian sau a EURO.

2. Modalităţi de plată în comerţul internaţional

Modalităţile de plată în schimburile internaţionale constituie totalitatea mecanismelor prin care
se transmite de la importator la exportator, contravaloarea mărfurilor livrate, serviciilor prestate sau
lucrărilor executate.
Modalităţile de plată în comerţul internaţional sunt convenite de părţi prin acorduri şi
contracte, fiind determinate de raporturi contractuale.
În cazul plăţilor interne mecanismul este simplu,întrucât contravaloarea mărfurilor livrate, a
lucrărilor efectuate sau a serviciilor prestate este virată din contul debitorului în cel al creditorului.În
cazul plăţilor internaţionale, mecanismele folosite sunt complexe deoarece una din părţi este străină,
plata este efectuată în valută,iar regulile şi uzanţele sunt diferite.În comerţul internaţional, modalităţile
de plată practicate în mod obişnuit sunt: creditul documentar, incasso documentar şi ordinul de plată,
iar în anumite raporturi comerciale, clearing-ului şi switch-ului.

4
Clearing-ul este o modalitate de plată prin care plăţile reciproce sunt efectuate fără deplasare de numerar, ci numai prin
înregistrarea în conturi speciale deschise.

3
 2.1 Creditul documentar (Acreditivul documentat)
Potrivit Regulilor şi Uzanţelor Uniforme, reprezintă aranjamentul prin care o bancă – denumită
banca emitentă sau ordonatoare – se obligă în numele unui client, denumit ordonator, să efectueze
plata direct sau să autorizeze efectuarea de plăţi de către o altă bancă către un beneficiar indicat de
ordonator şi să accepte sau să negocieze cambii trase asupra sa de către terţul indicat.
La executarea unui astfel de credit participă: importatorul (debitorul, clientul băncii sau
ordonatorul); exportatorul (creditorul sau terţul beneficiar);
banca corespondentă sau intermediară.
Elementele principale ale creditului documentar sunt: denumirea şi sediul băncilor
implicate;denumirea şi sediul ordonatorului;denumirea şi sediul beneficiarului;numărul de ordine al
creditului şi data deschiderii creditului; natura economică şi juridică; valoarea şi termenul
creditului;marfa care urmează a fi plătită;termenul de livrare a mărfii;documentele de expediere şi de
plată a mărfurilor.
Exportatorul are obligaţia să acorde importanţă unui set de clauze ale creditului documentar:
a. domicilierea, clauză indispensabilă pentru determinarea locului şi termenului de încasare (de
plată) a documentelor de export-import;
b. data deschiderii creditului documentar este o altă clauză importantă, pentru că numai de la
această dată se plătesc mărfurile exportate;
c. termenul de valabilitate a creditului documentar;
d. documentele care urmează a fi prezentate pentru efectuarea plăţii.
Orice neconcordanţă a clauzelor stipulate trebuie semnalată importatorului.
Creditul documentar reprezintă un mijloc de garanţie şi control reciproc, dând importatorului
certitudinea că plata se va efectua în condiţiile stabilite, şi exportatorului siguranţa că va încasa
contravaloarea mărfii pe care a livrat-o.
Fazele creditului documentar. Potrivit Regulilor şi Uzanţelor Uniforme privind Creditul
Documentar se cunosc trei faze ale acestuia: alegerea creditului documentar; deschiderea creditului
documentar; utilizarea creditului documentar.
Alegerea creditului documentar. Formele de bază ale creditului documentar sunt definite în raport
de întinderea garanţiei şi de momentul asumării riscului. Se cunosc: creditul revocabil; creditul irevocabil
neconfirmat; creditul irevocabil confirmat.
Creditul irevocabil implică asumarea angajamentului explicit al băncii emitente de a plăti.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra faptului că, din punctul de vedere al
exportatorului, cel mai eficace şi mai avantajos este creditul documentar irevocabil, domiciliat la banca
sa şi confirmat de o bancă de prim ordin.
Genurile de credite documentare şi operaţiunile derivate sunt definite în raport de destinaţia
utilizării lor. Sunt cunoscute: creditul la vedere; creditul de acceptare; creditul cu plata la termen;
creditul cu clauză roşie (red clause); creditul “revolving”; scrisoarea de credit comercială; creditul
stand-by; creditul transferabil.
Operaţiunile derivate din creditul documentar sunt:creditul “back to back”; cesiunea
produsului creditului documentar către furnizorul exportatorului.

4
 În plăţile internaţionale creditul documentar se utilizează în două forme:
- acreditivul documentar – modalitatea de plată, prin care importatorul dă dispoziţie băncii sale
să achite exportatorului printr-o altă bancă, c/val mărfii a cărei livrare o dovedeşte cu anumite
documente;
- scrisoarea de credit comercială – modalitatea de plată prin care o bancă se obligă să onoreze,
prin achitare sau prin acceptare, cambiile trase de beneficiar, cu condiţia prezentării în termen a
documentelor de expediţie convenite. Aceasta se emite la ordinul importatorului de către bancă.
Deschiderea creditului documentar. În cazul creditului documentar suntem în prezenţa: a. unui
acord între importator şi exportator; b. a unei convenţii între importator şi bancă.
În momentul deschiderii creditului, banca ordonatoare avizează banca exportatorului,
precizând obligaţiile băncii şi drepturile exportatorului.
În conformitate cu Regulile şi uzanţele Uniforme privind creditul documentar, deschiderea
acestuia implică ordinul de deschidere a creditului documentar; notificarea deschiderii creditului
documentar; confirmarea deschiderii; verificarea creditului documentar de către exportator.
Prin ordinul de deschidere a creditului, importatorul cere băncii sale să-şi asume angajamentul
de a plăti contravaloarea mărfurilor exportatorului. Ordinul de deschidere a creditului cuprinde
elementele: 1. forma creditului documentar;2. modalitatea de înştiinţare a deschiderii creditului
documentar;3. menţionarea băncii beneficiarului; 4. denumirea firmei şi sediul beneficiarului
(exportatorului); 5. valoarea şi moneda în care se va efectua plata;6. durata validităţii şi data expirării
creditului documentar;7. documentele pe care trebuie să le prezinte exportatorul pentru efectuarea
plăţii (factura comercială; certificatul de origine; certificatul sau poliţa de asigurare; conosamentul
etc.); 8. titlurile reprezentative ale mărfurilor ;9. valoarea de asigurare minimă;10. adresa pentru
notificare; 11. data expedierii; 12. condiţiile de livrare; 13.descrierea mărfurilor;14. livrările parţiale şi
transbordările; 15. menţionarea numărului contului;16. semnătura importatorului.
Notificarea deschiderii creditului documentar se face de banca importatorului, care întocmeşte
un formular privind deschiderea creditului, iar o copie o transmite băncii exportatorului. În cazul în
care banca importatorului solicită, banca exportatorului confirmă deschiderea creditului.
Confirmarea deschiderii creditului documentar se face: a. la solicitarea băncii importatorului
sau b. pe baza mandatului acesteia.
Verificarea creditului documentar de către exportator se face în scopul de a constata dacă
menţiunile consemnate sunt în concordanţă cu prevederile (clauzele) contractului de bază. Creditul
documentar nu trebuie acceptat expres de către exportator, deoarece se consideră acceptat tacit de către
acesta prin prezentarea documentelor băncii corespondente sau băncii emitente.
Utilizarea creditului documentar. Utilizarea de către exportator a creditului documentar se
bazează pe principiul forţei executorii a documentelor si pe principiul forţei executorii a termenelor.
Banca are obligaţia să plătească dacă îi sunt prezentate toate documentele, dacă acestea sunt
identice celor prescrise în creditul documentar, şi dacă documentele nu se contrazic între ele.
Regulile şi uzanţele Uniforme reglementează documentele necesare pentru utilizarea de către
exportator a creditului documentar: documente de transport; documente de asigurare; factura
comercială; alte documente.

5
 După natura lor juridică, documentele se clasifică în: a. efecte de comerţ; b. înscrisuri probatorii
şi de însoţire.
Efectele de comerţ sunt: la ordin; la purtător; nominative.
Plata creditului documentar se poate efectua prin creditarea contului exportatorului; prin
acceptarea cambiei sau prin acordarea unui credit exportatorului cu plata amânată sub forma
promisiunii de plată.
Costul creditului documentar include comisionul băncii emitente; comisionul băncii
corespondente pentru notificarea către exportator, pentru confirmarea creditului şi pentru plata
efectuată către exportator.
2.2 Incasso documentar
Incasso documentar constituie atât o modalitate de plată, cât şi o operaţiune financiar bancară.
Prin utilizarea acestei modalităţi de plată, între exportator şi importator se creează o relaţie de
credit.
Astfel, incasso documentar reprezintă acea modalitate de plată prin care o bancă încasează la
ordinul unui client valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor de expediţie.
Trăsăturile specifice ale incasso-ului documentar sunt:
-o tehnică simplă de realizare; comisioanele bancare sunt reduse;
-suma de plată datorată de importator nu este imobilizată;
-cambia trasă de exportator asupra importatorului poate fi scontată de bancă înainte de
scadenţă.
La plăţile prin incasso documentar participă: exportatorul; banca expeditorului; banca
importatorului; importatorul.
În relaţiile de comerţ internaţional, incasso documentar prezintă următoarele avantaje şi este, în
comparaţie cu creditul documentar:
1) o modalitate de plată mai simplă şi mai puţin costisitoare;
2) importatorul nu poate intra în posesia mărfii înainte de a fi plătit sau de a fi acceptat cambia
trasă de exportator;
3) banca nu-şi asumă nici o obligaţie;
Incasso documentar, prezintă şi unele dezavantaje:
1. este o modalitate de plată mai înceată decât cea efectuată prin creditul documentar;
2. nu prezintă garanţie pentru exportator că va încasa creanţa externă.
Având în vedere lipsa de garanţie în încasarea creanţei, exportatorii evită plata prin incasso
documentar.
În cazul în care exportatorul trebuie să accepte această modalitate de plată se impune ca riscul
neplăţii să fie atenuat de obţinerea unei scrisori de garanţie bancară, prin tragerea unei cambii de către
exportator asupra importatorului.
Fazele incassoului documentar.
Prima fază o constituie acordul asupra condiţiilor de plată.
Clauza contractuală se poate formula în trei moduri:
a. predarea documentelor contra plată;
6
 b. predarea documentelor contra acceptării cambiei;
c. acceptarea cambiei cu predarea documentelor de plată.
A doua fază o constituie emiterea ordinului de încasare şi prezentare a documentelor.
Exportatorul, după ce a expediat marfa, predă băncii sale documentele, precum şi ordinul de
incasso, pe care banca le transmite băncii importatorului.
A treia fază o constituie prezentarea documentelor şi efectuarea plăţii.
După primirea documentelor de la banca exportatorului, banca importatorului i le prezintă
acestuia, împreună cu condiţiile de plată.
În urma încasării contravalorii mărfii, banca importatorului transferă suma încasată băncii
exportatorului, care creditează contra exportatorului.
Formele incassoului documentar. Operaţiunile de incasso documentar îmbracă două forme:
a) incasso documentar cu acceptare ulterioară – prin care documentele de expediţie sunt plătite
exportatorului de către banca ordonatoare, în momentul depunerii lor;
b) incasso documentar cu acceptare prealabilă – în care documentele de expediţie prezintă vicii
de formă sau de fond – cunoaşte două variante:
1. incasso documentar reglementat, remis în străinătate (creditorul se află în ţară, iar debitorul
se află în străinătate);
2. incasso documentar reglementat, primit în străinătate (creditorul se află în străinătate, iar
debitorul se află în ţară).
În cazul în care importatorul a achitat suma datorată, banca o prezintă imediat băncii
exportatorului.
Dacă ordinul de încasare permite în mod expres, plata poate fi efectuată în moneda ţării
importatorului.
Costul incassoului documentar include comisionul băncilor participante pentru serviciile
bancare efectuate. Este vorba de costurile implicate de remiterea documentelor; încasarea cambiei;
preluarea, depozitarea şi predarea mărfii; protestul cambiei; taxe portuare etc
2.3 Ordinul de plată
Ordinul de plată este dispoziţia prin care importatorul, ordonator, cere unei bănci să achite o
sumă determinată unui exportator, beneficiar.
Dispoziţia de plată se transmite prin scrisoare, telegrafic, prin telex sau telefon. Ea poate fi
simplă sau documentară. Ordinul de plată are un caracter revocabil, ordonatorul putându-l modifica
sau anula, până la momentul încasării de către beneficiar.

3. Creditele comerciale
Creditele comerciale constituie un mijloc de finanţare a comerţului internaţional facilitând
circulaţia capitalului industrial. Acestea pot fi de doua tipuri:
Creditul de export de acordă de exportator unui importator, sub forma unei livrări de mărfuri.
Exportatorul este creditor, iar importatorul debitor.
Creditul de import – care se mai numeşte credit de cumpărător sau credit financiar, se acordă
de o bancă direct importatorului, pentru a plăti imediat şi în numerar mărfurile livrate de exportator.
7
 În ceea ce priveşte garantarea creditelor comerciale, aceasta se realizează prin mijloace
specifice. Ele se acordă de către părţi sau de organisme financiare.
Dintre garanţiile utilizate în practică, cele mai importante sunt: scrisoarea de garanţie bancară,
avalul, gajul şi ipoteca.
Pentru acoperirea riscurilor comerciale, alături de practica garanţiilor, se foloseşte şi asigurarea
creditelor. Cele două sisteme nu se exclud, ele putându-se utiliza împreună sau fiind chiar condiţionate.

8
 Legea model privind transferurile internaţionale de credit
Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial internaţional a adoptat în anul 1992 Legea
Model privind transferurile internaţionale de credit.
În comentariul asupra acestui text sunt prezentate raţiunile care au determinat negocierea şi
adoptarea unor Reguli Uniforme în acest domeniu. Comisia a subliniat că factorul determinant în
adoptarea Legii Model îl constituie “schimbările majore în domeniul mijloacelor prin care transferurile
fondurilor se efectuează pe plan internaţional.
Concept. Elemente definitorii Definiţia transferului de credit. Legea Model defineşte
“transferul de credit” ca fiind un ansamblu de operaţiuni, începând cu ordinul originar de plată emis în
scopul punerii fondurilor la dispoziţia beneficiarului (art. 2).
Transferul de credit – în definiţia Legii Model – “include orice ordin de plată emis de banca
ordonatorului, precum şi orice bancă intermediară implicată în aducerea la îndeplinire a ordinului
originar de plată” (art. 2, lit. a).
Ordinul de plată emis în scopul unei plăţi efective “este considerat a fi o parte a formelor de
diferite de transfer” (art. 2, lit. a).
Ordinul de plată. Sensuri şi semnificaţii.” Ordinul de plată” înseamnă o dispoziţie
necondiţionată” în orice formă, a expeditorului (ordonatorului) către o bancă să pună la dispoziţia
beneficiarului o sumă fixă sau determinată de bani” (art. 2, lit. b).
Legea Model precizează că prin “originar” se înţelege cel care emite “primul ordin de plată în
transferul de credit” (art. 2, lit. c). Prin “beneficiar” se înţelege persoana desemnată de către cel care a
emis “ordinul originar de plată să primească ordinele prin transferul de credit” (lit. d). Prin “expeditor”
se înţelege “persoana care a emis ordinul de plată, inclusiv ordinul originar de plată, precum şi orice
bancă care expediază ordinul” (lit. e). Banca primitoare este banca care recepţionează ordinul de plată
(lit. f). “Banca intermediară” este orice bancă care recepţionează ordinul de plată “alta decât banca
originară şi cea a beneficiarului” (lit. g).
Aşadar, în definiţia Legii Model, ordinul de plată este dispoziţia prin care importatorul,
ordonator, cere unei bănci să transfere (achite) exportatorului, beneficiarului o sumă determinată.
Ordinul de plată se poate transmite prin toate mijloacele de comunicare existente (scrisoare; telegramă;
telex; fax etc.). Ordinul de plată are un caracter revocabil, în sensul că ordonatorul îl poate modifica
sau anula, până în momentul încasării de către beneficiar.
Sfera de aplicare a Legii Model. Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial
Internaţional a convenit că dispoziţiile Legii Model se vor aplica “transferurilor de credit în situaţiile
în care banca expeditoare şi banca primitoare se află în state diferite”.
Legea Model se aplică şi altor entităţi – care în mod obişnuit în afacerile lor sunt angajate în
executarea ordinelor de plată – “în aceeaşi manieră în care Legea Model se aplică băncilor”.
În scopul determinării sferei de aplicare a Legii Model, oficiile bancare din state diferite sunt
tratate ca entităţi bancare distincte.
Obligaţiile părţilor. Legea Model precizează care sunt obligaţiile părţilor în cazul transferurilor
internaţionale de credit. Astfel, expeditorul este obligat prin ordinul de plată ori prin amendarea sau
revocarea ordinului de plată “dacă a fost emis de către acesta sau de către o altă persoană care a fost
autorizată să oblige pe expeditor”.
În cazul în care ordinul de plată a fost emis de către o altă persoană, decât ordonatorul plăţii,
trebuie supus autentificării, în alt mod decât prin compararea semnăturilor. Autentificarea se face prin
folosirea metodei utilizate în relaţiile comerciale în cazul unei plăţi neautorizate. Banca primitoare
trebuie să ţină seama de autentificare.

1
 Banca beneficiarului este în măsură să accepte sau să respingă efectuarea plăţii. Banca
beneficiarului acceptă ordinul de plată “cu condiţia ca expeditorul (ordonatorul) şi banca să fi fost de
acord ca banca să execute ordinele de plată transmise de ordonator în momentul primirii. Banca
beneficiarului notifică expeditorului (ordonatorului) acceptarea. Banca beneficiarului este obligată, în
urma acceptării ordinului de plată “să pună fondurile la dispoziţia beneficiarului”.
În cazul în care banca beneficiarului constată “existenţa unei inconsistenţe în informaţiile
privind identitatea beneficiarului”, va notifica – în termenul stipulat în Legea Model – expeditorului
(ordonatorului) “despre inconsistenţa informaţiilor, dacă expeditorul poate fi identificat”.
Încheierea transferului de credit Legea Model – după ce stipulează dispoziţii cu privire la
consecinţele diferitelor operaţiuni implicate de transferul de credit şi răspunderea pentru întârziere –
precizează condiţiile în care se încheie transferul.
“Un transfer de credit este încheiat – se arată în Legea Model – când banca beneficiarului a
acceptat ordinul de plată în beneficiul beneficiarului”.
Încheierea transferului de credit nu trebuie să afecteze “relaţiile dintre beneficiar şi banca
acestuia”.Dacă suma din ordinul de plată acceptat de către banca beneficiarului este mai mică decât
suma din ordinul de plată originar din cauza că una sau mai multe bănci implicate şi-au reţinut
cheltuielile pentru operaţiunile efectuate,încheierea transferului nu trebuie să prejudicieze drepturile
beneficiarului”, deoarece – pe baza normelor legale în vigoare cheltuielile pentru operaţiunile bancare
efectuate urmează să fie acoperite de ordonatorul plăţii.

2
 Arbitrajul comercial internaţional

Noţiune.În accepţiunea sa cea mai largă, termenul „arbitraj” desemnează modalitatea de

soluţionare a unui litigiu de către o persoană numită arbitru1.
Arbitrajul reprezintă o jurisdicţie convenţională de drept privat, pentru rezolvarea anumitor litigii
de către una sau mai multe persoane, în cadrul unei proceduri bazate pe autonomia de voinţă a părţilor
şi cu respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii.
Noţiunea de arbitraj se referă la instanţa (organul de jurisdicţie) sau la procedura potrivit căreia se
va soluţiona litigiul sau însuşi obiectul activităţii jurisdicţionale (res litigiosa). Procedura de judecată
arbitrală este stabilită de părţi, de către arbitrii, de către o instituţie permanentă de arbitraj, ori prin
asimilarea de către părţi a unei alte proceduri edictate de stat.
Arbitrajul comercial constituie o jurisdicţie convenţională şi facultativă, derogatorie de la dreptul
comun, pentru soluţionarea litigiilor comerciale,de natură patrimonială , având la bază o procedură în
care persoane particulare sunt investite de către părţile litigante cu pronunţarea unei hotărâri definitive
şi obligatorii
Definiţie.Arbitrajul comercial internaţional reprezintă o metodă de soluţionare a litigiilor de
comerţ internaţional, consacrată de practica raporturilor din acest domeniu.
Arbitrajul comercial internaţional este definit ca o instituţie juridică pentru soluţionarea
litigiilor comerciale internaţionale, de către persoanele învestite cu această sarcină, chiar de părţile
contractante aflate în litigiu.
În comerţul internaţional neînţelegerile dintre contractanţi sunt supuse spre soluţionare, într-o
proporţie covârşitoare,arbitrajului de comerţ international, instituţie cu aplicare extinsa pe toate
continentele, intrucat se bazează pe supleţe în adaptarea la cerinţele practicii comerţului internaţional.
Arbitrajul comercial internaţional constituie mijlocul de soluţionare rapid şi echitabil al
litigiilor născute din relaţiile comerciale externe, avand un rol important în elaborarea unor uzanţe
comerciale şi crearea unui climat de încredere şi bună-credinţă în mediile de afaceri.
În arbitrajului comercial international, părţile se supun unor regulamente de arbitraj, fiindcă le
sunt deopotrivă cunoscute, unele dintre ele bucurându-se de o largă difuzare în cercurile comerciale şi,
totodată, le sunt utile, deoarece sunt conforme cu evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale.
În funcţie de aderenţele- naţionale sau internaţionale- pe care le are obiectul litigiului distingem
arbitraj naţional ce soluţionează litigii izvorâte din contracte internen şi arbitraj internaţional ce
soluţionează litigii izvorâte din contracte ce au caracter internaţional.
După competenţa materială se disting arbitraje organizate de catre curti având competenţa
generală în materie de comerţ internaţional : Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ
Internaţional de la Paris, Asociaţia Americană de Arbitraj (AAA), Institutul Olandez de Arbitraj,
Curtea Permanentă de Arbitraj de pe lângă Comisia Germană pentru Probleme de Arbitraj, Curtea
Internaţională de Arbitraj de la Londra (LCIA).

1
Termenul provine din evoluţia etimologică a cuvântului latin “arbiter“ care la origine însemna “martor,” dar şi
“maestru,” “profesor,” “stăpân.”

1
 În egală măsură există arbitraje cu o competenţă specială în domeniul comerţului internaţional
promovate prin institutii specializate: Camera arbitrală de bumbac din Le Havre şi Tribunalul de
Arbitraj al Bursei de bumbac din Bremen (soluţionează litigiile din domeniul comerţului internaţional
cu textile), London Corn Trade Association (pentru litigiile ce decurg din comerţul internaţional cu
produse alimentare), Camera de arbitraj privat pentru importul de cafea din Hamburg.
Avantaje.Dezavantajele justiţiei statale (lentoarea procedurilor, dificultatea executării hotărârilor
judecătoreşti, caracterul costisitor al accesului la judecată şi – din păcate, nu în ultimul rând –
neîncrederea în instanţele judecătoreşti), care generează îndoielile cetăţeanului cu privire la “justeţea
actului de justiţie” reprezintă argumente în sensul identificării unor căi care să furnizeze celor interesaţi
şi “un alt fel de justiţie”.
Arbitrajul comercial internaţional permite părţilor să evite conflictele de jurisdicţii şi
conflictele de legi, specifice constrângerilor şi formalismul propriu justiţiei statale.
Arbitrajul comercial internaţional s-a dovedit a fi cea mai adecvată modalitate de soluţionare a
litigiilor decurgând din raporturile comerciale cu elemente de extraneitate, datorită numeroaselor
avantaje pe care le prezintă, comparativ cu jurisdicţiile de drept comun:
1. Celeritatea soluţionării cauzei
2. Discreţia judecăţii în cadrul tribunalelor arbitrale, cu scopul evitării expunerii publice a
litigiilor sau practicii comerciale, un avantaj la care oamenii de afaceri ţin în mod deosebit.
Procedura arbitrală nu este publică, ceea ce deosebeşte procesul arbitral de soluţionare a
litigiilor aflate pe rolul instanţelor, fiind o excepţie de la principiul publicităţii şedinţei de judecată.
3. Competenţa tehnică a arbitrilor reprezintă un avantaj important întrucât părţile au
posibilitatea să aleagă arbitrii specializaţi şi independenţi, ţinând seama, în primul rând de experienţa
şi competenţa lor profesională.
4. Avantajele unei proceduri flexibile:
a. Libertatea alegerii instanţei este unul din avantajele importante pe care le are arbitrajul în
comparaţie cu justiţia publică pe plan naţional şi internaţional. Aceasta implică posibilitatea părţilor
de a ţine seama de personalitatea,calificările profesionale , experienţa arbitrilor , de eficienţa şi costul
pe care le implică alegerea unei anumite instanţe.
b. Întocmirea cererilor. Arbitrajul nu impune cerinţe privind forma cererilor. Cererea de
arbitraj iniţială poate fi simplă ca o scrisoare adresată tribunalului arbitral în care este explicat pe scurt
litigiul, în termeni clari, se face referire la convenţia arbitrală şi se solicită începerea arbitrajului.
c. Compunerea instanţelor. În funcţie de varietatea domeniilor abordate în cadrul litigiului,
compunerea instanţei arbitrale este decisă de părţi.Părţile pot înfiinţa o instanţă mixtă, formată,de pildă,
din trei experţi tehnici din diverse discipline, sau doi experţi şi un avocat, ori un expert şi un jurist.
d. Controlul procedurilor preliminare. O diferenţă importantă este aceea că arbitrul
controlează fazele preliminare şedinţei de judecată, în vreme ce în majoritatea cazurilor judecătorul nu
are această posibilitate. În cazul arbitrajului, arbitrul are o altă poziţie, astfel că el se documentează cu
privire la litigiul în cauză înainte ca acesta să ajungă în faza de judecată şi direcţionează procedura de
urmat în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, pentru a elimina orice costuri suplimentare.

2
 e. Administrarea probatoriilor. Administrarea probelor în arbitraj nu impune reguli de
procedură, iar conţinutul materialului probator are un puternic caracter tehnic; se administrează mai
rapid în faţa unui arbitru de specialitate.
f. Rapiditatea luării deciziilor. Viteza cu care se desfăşoară procedura arbitrală poate fi în mare
parte controlată de părţi.
g. Posibilitatea mai mare de reprezentare a părţilor. În faţa instanţelor publice, partea care nu
doreşte să se prezinte este reprezentată de un avocat sau consilier juridic. În arbitraj, partea îşi poate
alege orice reprezentant în faţa instanţei.
h. Costul. Părţile plătesc o taxă unică şi/sau o taxă calculată proporţional cu valoarea litigiului,
onorariul arbitrilor fiind plătit de instituţia arbitrală. Cheltuielile ocazionate de susţinerea unui arbitraj
sunt evident mai reduse decât cele necesare pentru susţinerea unui proces în faţa instanţelor de drept
comun care implică mai multe grade de jurisdicţie şi administrarea unui probatoriu amplu şi costisitor.
5. Rolul conciliator specific tribunalului arbitral. Pe tot parcursul arbitrajului este relevat rolul
conciliator specific al tribunalului arbitral. Atmosfera în care se desfăşoară şedinţa de arbitraj este mai
puţin solemnă, mai puţin formalistă, iar arbitrii, fiind specialişti în domeniul comercial la care se referă
litigiul, face ca decizia sa să fie acceptată de către părţi. Dacă părţile doresc, arbitrajul se poate
desfăşura „în echitate”,situatie in care nu se apelează in mod expres la reguli normative precis
determinate, pentru a justifica soluţia adoptată,.
6. Arbitrul urmăreşte satisfacerea unui interes privat şi nu public. În sistemul de drept comun,
judecătorii ce funcţionează în cadrul unei instituţii a statului urmăresc în principal satisfacerea
interesului public, cu respectarea strictă a legii.Dacă un judecător aplică cu rigurozitate principiile de
drept ce guvernează judecarea unui litigiu, un arbitru nu este obligat să dea satisfacţie interesului public
ci doar părţilor în litigiu; el beneficiază de o mai mare flexibilitate, putând da câştig de cauză părţii
care, conform legii dar şi uzanţelor şi practicii comerciale.
Izvoarele arbitrajului comercial internaţional. Arbitrajul comercial internaţional este
reglementat atât prin izvoare interne-(Regulamentul şi Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti (C.A.B.) de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României), cât şi prin izvoare internaţionale- convenţiile internaţionale aplicabile în materie:
Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional (Geneva - 1961); Convenţia pentru
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrate străine (New York - 1958) .
Arbitrajul comercial internaţional este cârmuit de o diversitate de reglementari naţionale şi
internaţionale în continuă perfecţionare şi adaptare la exigenţele comerţului internaţional. Multă vreme
normele cuprinse în sistemele de drept naţional au constituit principalul izvor în materie, şi continuă a
avea un rol important în reglementarea arbitrajului comercial internaţional.
Convenţia conţine dispoziţii cu privire la forma clauzei de arbitraj, formulează principiul
autonomiei de voinţă a părţilor în determinarea legii care reglementează validitatea convenţiei arbitrale,
pune pe acelaşi plan sentinţele pronunţate de arbitrajele ad-hoc şi cele instituţionalizate etc.
Formele arbitrajului comercial internaţional. În doctrina juridică s-au utilizat diferite criterii
pentru ordonarea formelor de arbitraj făcându-se următoarele clasificării:
a. În funcţie de competenţa materială a arbitrajului se disting:

3
 - arbitraje având competenţă generală în materie de comerţ internaţional : Curtea de Arbitraj
de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, Curtea de Arbitraj de la Londra etc.;
- arbitraje cu competenţă specială, adică specializată pentru soluţionarea anumitor litigii:
Camera Arbitrală de bumbac din Le Havre, London Com Trade Association (specializat pe litigii de
comerţ internaţional cu produse alimentare) etc.
b. în funcţie de competenta teritorială a instituţiei de arbitraj există:
- arbitraje de tip bilateral, care sunt constituite prin convenţii bilaterale şi soluţionează numai
litigii apărute între subiecţii de drept din statele care sunt părţi la convenţiile sus-numite;
- arbitraje de tip regional, care sunt constituite printr-o convenţie multi-naţională între statele
dintr-o anumită zonă geografică;
- arbitraje cu vocaţie universală care soluţionează litigii dintre participanţii la raporturile de
comerţ internaţional din toate ţările lumii (Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ
Internaţional de la Paris).
c. După regulile urmate la soluţionarea litigiilor se disting: arbitrajul de drept strict (stricto
juris) – care este arbitrajul de drept comun şi arbitrajul în echitate (ex aequo et bono) – care se
realizează după principiile moralei şi echităţii.
Arbitrajul în echitate nu a devenit o regulă generală decât în câteva ramuri de activitate juridică,
unde există o solidaritate foarte rară dintre contractanţi. De aceea, arbitrajul ex aequo et bono nu se
poate prezuma, ci părţile contractante trebuie să fie obligate pentru a stipula în convenţia de arbitraj în
mod expres, facultatea arbitrilor de a statua în echitate.
d. După sediul tribunalului arbitral, se disting arbitraje naţionale şi arbitraje internaţionale.
Distincţia dintre cele două tipuri de arbitraje menţionate conduce la determinarea ordinii juridice de
stat, de care se leagă un arbitraj dat.
e. În funcţie de structura organizatorică există arbitrajul ad-hoc (ocazional) – organizat numai
la iniţiativa părţilor; şi arbitrajul instituţional – organizat în cadrul unor instituţii profesionale.
Arbitrajul comercial internaţional, atât cel instituţionalizat, cât şi cel ad-hoc (ocazional)
soluţionează, în principiu, toate litigiile apărute în raporturile de comerţ internaţional.
Arbitrajul ad-hoc
Arbitrajul ad-hoc este o instituţie proprie economiei de piaţă. Alături de instanţele judecătoreşti
care îşi păstrează plenitudinea de jurisdicţie şi în litigiile comerciale, arbitrajul ad-hoc este prevăzut ca
alternativă a justiţiei statale printr-o serie de dispoziţii legale recente. Arbitrajul ad-hoc (ocazional),
spre deosebire de un organ instituţional de jurisdicţie, aşa cum este definit, funcţionează numai pentru
soluţionarea unui litigiu determinat.
Arbitrajul ad-hoc în Convenţia de la Geneva din 1961
În sistemul organizat de Convenţia de la Geneva din 1961, funcţionarea arbitrajului ad-hoc este
independentă faţă de jurisdicţia de drept comun. Autonomia arbitrajului ad-hoc s-a realizat prin
extinderea puterilor conferite arbitrilor şi prin crearea unor mecanisme administrative prearbitrale.
În cadrul Convenţiei de la Geneva, părţile la un acord de arbitraj sunt libere să prevadă că
litigiul lor va fi supus spre soluţionare unor arbitri numiţi pentru cazuri determinate.

4
 Procedura arbitrală se desfăşoară conform par. 1 al art. IV, în condiţiile stabilite de către
părţi.Ele au facultatea de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi
arbitrii în caz de litigiu, de a determina şi de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
Arbitrajul instituţional
Arbitrajul instituţional se efectuează de către instituţii permanente de arbitraj, care funcţionează pe
lângă camerele de comerţ ori marile asociaţii corporative sau profesionale, ca instituţii specializate.
Arbitrajul instituţional trebuie exprimat atât din perspectiva ipostazei în care, prin legea care îl
instituie este stipulată şi modalitatea procedurală de soluţionare a litigiilor comerciale respective, cât şi
a ipostazei în care legea stipulează numai principiul soluţionării litigiilor pe cale de arbitraj. Caracterul
instituţional al arbitrajului rezultă din existenţa unui act normativ, care reglementează modul de
funcţionare al acestei instanţe, precum şi existenţa unui număr prestabilit de arbitrii.
Noţiunea de instituţie permanentă de arbitraj şi de arbitraj instituţional
Pentru ca o instituţie să poată fi calificată drept instituţie permanentă de arbitraj, este necesar
să întrunească anumite condiţii:
a) să aibă în obiectul său de activitate organizarea arbitrajului privat voluntar, prestând sau fiind
aptă să presteze un ansamblu “de servicii arbitrale”.
b) să aibă o structură organizatorică prestabilită, cu activitate continuă sau,conducere proprie
şi personal de secretariat, bază materială corespunzătoare;
c) să dispună de un corp de arbitri, dintre care părţile să poată alege arbitrii sau dintre care
instituţia de arbitraj să-i nominalizeze, în condiţiile convenţiei arbitrale şi ale regulamentelor aplicabile;
d) să se autoreglementeze, adică să aibă un regulament propriu de organizare şi funcţionare,
precum şi reguli de procedură arbitrală.
Caracterele arbitrajului comercial internaţional.Atât în literatura de specialitate, cât şi în
practica raporturilor de comerţ internaţional s-au conturat principalele caracteristici ale arbitrajului
comercial internaţional. S-a susţinut că arbitrajul este un concept complex, care însumează, atât forma
litigiului, cât şi fondul acesteia, constând în însuşi diferendul pe care părţile îl supun spre rezolvare.
Notiunii de arbitraj comercial internaţional îi sunt inerente următoarele caractere:
a) Caracterul arbitral. Caracterul arbitral îşi găseşte expresia în faptul că arbitrii au puterea
de a statua, ceea ce înseamnă “a judeca”,“a tranşa un litigiu”,adică “a verifica sau a constata o situaţie
juridică preexistentă asupra căreia există un dezacord între părţi”.
Cu toate că arbitrajul este desemnat de părţi, el nu acţionează în numele vreuneia dintre ele. Ca
şi în cazul judecătorului, arbitrul este chemat să statueze (să judece), adică să tranşeze litigiul în mod
imparţial. Arbitrii nu sunt înzestraţi cu imperium precum judecătorii, iar arbitrajul apare ca o instanţă
fără plena potestas de jurisdictio.
Temeiul juridic al arbitrajului comercial internaţional îl constituie convenţia părţilor,
concretizată într-un compromis sau o clauză compromisorie, prin care acestea înţeleg să supună
competenţei unui arbitru soluţionarea litigiilor apărute.
Libertatea de voinţă a părţilor are o largă aplicabilitate în materia arbitrajului, manifestându-se
sub diverse aspecte:a) alegerea arbitrajului ca modalitate de soluţionare a litigiilor;b) alegerea formei

5
de arbitraj căreia îi va fi supus spre soluţionare litigiul;c) alegerea regulilor procedurale aplicabile;
d) alegerea locului arbitrajului;e) desemnarea arbitrilor.
Caracterul arbitrajului depinde în mare măsură de caracterele litigiului care constituie obiectul
arbitrajului, cu care nu trebuie confundat. Caracterele litigiului arbitral “constituie o condiţie de
validitate, atât a convenţiei de arbitraj, cât şi a sentinţei arbitrale”, a recunoaşterii şi executării acesteia.
Acest caracter are semnificaţia de a distinge această jurisdicţie faţă de cele de drept comun.
Această distincţie rezultă din faptul că sursa puterii arbitrilor pentru a soluţiona litigiul este voinţa
părţilor litigante, şi nu legea, ca în cazul instanţelor de drept comun. Această voinţă poate fi exprimată
în convenţia de arbitraj (clauză compromisorie sau în compromis). Prin excepţie, arbitrajul este
obligatoriu când părţile în litigiu trebuie să recurgă la această formă de jurisdicţie în temeiul unei
convenţii internaţionale .
b) Caracterul comercial. Caracterul comercial al arbitrajului rezultă din faptul că obiectul său
îl constituie litigiile născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional.
Toate litigiile supuse arbitrajului rezultă din elementele intrinseci ale operaţiunii comerciale.
Aceste elemente sunt, în principal, de natură economică.
Caracterul comercial al arbitrajului îşi găseşte expresia în: a. raportul comercial supus judecăţii;
b. reglementarea comercială în temeiul căreia se desfăşoară arbitrajul (judecata), precum şi c. în
calitatea arbitrilor, care sunt aleşi dintre personalităţile competente în domeniul comercial, stăpânind
problematica complexă a dreptului comerţului internaţional.
Caracterul comercial al arbitrajului este determinat de obiectul activităţii jurisdicţionale, adică
situaţia litigioasă. Potrivit art. I, par. 1, lit. a din Convenţia de la Geneva din 1961, arbitrajul comercial
are ca obiect litigiile născute sau care se vor naşte din operaţiuni de comerţ internaţional.
Temeiul juridic al arbitrajului comercial internaţional îl poate constitui fie convenţia părţilor
litigante, fie un acord internaţional. În funcţie de criteriul temeiului juridic distingem alte două tipuri
de caractere:
- caracter facultativ, în cazul în care temeiul juridic al acestuia îl constituie convenţia părţilor;
- caracter obligatoriu, în cazul în care litigiul ia naştere între resortisanţi din state între care a
fost semnat un acord internaţional în temeiul căruia anumite litigii sunt supuse arbitrajului.
c) Caracterul internaţional
Caracterul internaţional al arbitrajului este definit, nu numai de obiectul litigiului comercial,
dar rezulta si din prezenţa unor elementelor de extraneitate în litigiile supuse arbitrajului.
Convenţia europeană asupra arbitrajului internaţional prevede: “au caracter internaţional,
litigiile în care părţile îşi au sediul sau reşedinţa în ţări diferite (art. 1 alin. 1)”. Convenţia internaţională
de la New York din 1958 a permis să se menţină o distincţie în ceea ce priveşte regimul dintre
arbitrajele comerciale şi arbitrajele necomerciale. (art.1alin. 3 autorizează o rezervă, numită “de
comercialitate”).
Caracterul internaţional al arbitrajului este determinat de elementele de extraneitate a situaţiei
litigioase, internaţionalitate organului arbitral si de autonomia arbitrajului faţă de structurile naţionale.
Caracterul internaţional este rezultatul faptului că arbitrajul se realizează în cadrul comerţului
internaţional şi include un element de extraneitate, care vine în contact cu un sistem de drept străin.

6
 Internaţionalitatea arbitrajului corespunde prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1961
privind arbitrajul, fiind generată de elemente de ordin obiectiv, intrinsec, structural şi de natură
subiectivă, legată de situarea sediului sau domiciliului părţilor litigante în state diferite şi naţionalitatea
diferită a părţilor.
Reglementări legale ale arbitrajului comercial internaţional. Convenţii şi tratate
internaţionale. Prevederi referitoare la arbitrajul comercial internaţional fac obiectul de reglementare
al unor tratate internaţionale bilaterale sau multilaterale de colaborare economică ori de altă natură:
- Protocolul referitor la clauzele de arbitraj, adoptat la Geneva la 24 sept. 1923, ratificat de
România prin Legea din 26 martie 1925;
- Convenţia pentru executarea hotărârilor arbitrale străine, încheiată la Geneva la 26 sept. 1927,
ratificată de România prin Legea din 26 martie 1931;
- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, încheiată la New
York la 10 martie 1958 la care România a aderat prin Decretul nr. 180/1961;
- Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional adoptată la Geneva la 21.04.1961,
ratificată de România prin Decretul nr. 281/1993;
- Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii, între state şi persoane ale
altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965, ratificată de România prin Decretul nr. 62/1975;
- Convenţia pentru soluţionarea pe cale arbitrală a litigiilor de drept civil decurgând din
raporturile de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică, încheiată la Moscova la 26 mai 1972,
ratificată de România prin Decretul nr. 565/1973.
Convenţia arbitrală internaţională. Piatră de temelie a arbitrajului privat, convenţia arbitrală
este definită ca fiind acea convenţie prin care părţile interesate se obligă să soluţioneze un litigiu
determinat sau determinabil, recurgând la arbitrajul ocazional sau instituţional şi în virtutea căreia
părţile renunţă la dreptul de a se adresa în acest scop organelor jurisdicţionale de stat.
Potrivit acestei înţelegeri, părţile dau spre soluţionare diferendul unor persoane particulare
(arbitri) desemnate de către ele.
Convenţia de arbitraj internaţional este convenţia prin care două sau mai multe părţi se
angajează să tranşeze prin intermediul unuia sau mai multor arbitri, litigiile susceptibile de a se ridica
între ele, sau pe acelea pe care le opun deja, şi care pun în discuţie interesele comerţului internaţional.
Această definiţie înregistrează cele două categorii de convenţii de arbitraj, pe care dreptul
intern al arbitrajului continuă să le distingă, cel puţin formal, şi care sunt: clauza compromisorie,
convenţie prin care părţile la un contract se angajează să supună arbitrajului litigiile care ar putea să se
nască relativ la acest contract şi compromisul de arbitraj, convenţie prin care părţile la un litigiu născut
îl supun pe acesta arbitrajului.
Natura juridică a convenţiei de arbitraj. Convenţia de arbitraj este caracterizată în mod diferit.
Potrivit argumentelor invocate, convenţia de arbitraj are o natură contractuală sau procedurală. Natura
contractuală a convenţiei de arbitraj rezultă din manifestarea de voinţă a părţilor.
Natura procedurală a convenţiei de arbitraj este configurată de finalitatea urmărită. Prin
convenţia din arbitraj nu se determină drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, ci se reglementează
modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul arbitral.Prin prisma componentelor sale, convenţia de

7
arbitraj are o natură dublă. Consecinţele de ordin procedural ale convenţiei de arbitraj sunt generate de
o structură contractuală.
Convenţia de arbitraj are regimul unui contract de comerţ internaţional. Tot convenţia de
arbitraj este şi un act de dispoziţie, întrucât părţile renunţă la garanţiile oferite de jurisdicţia de stat şi
se obligă să respecte hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală.
Formele convenţiei arbitrale. Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei
arbitrale. Ea se încheie, sub sancţiunea nulităţii, în scris, fie sub forma unei clauze compromisorii,
înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis.
Clauza compromisorie reprezintă o specie a convenţiei de arbitraj cuprinzând acordul prin care
părţile stabilesc că eventualele litigii ce s-ar naşte în viitor între ele în legătură cu un anumit contract
vor fi soluţionate pe cale arbitrală. Se referă numai la litigii viitoare; ea ar fi lipsită de obiect dacă
diferendul dintre părţi ar preexista datei la care a fost convenită. Cerinţa ca litigiul să fie viitor şi
eventual constituie elementul de distincţie dintre clauza compromisorie şi compromis.
Acest tip de clauză reprezintă o stipulaţie înscrisă în contractul principal sau un act distinct,
însă întotdeauna anterioare naşterii vreunui litigiu legat de contractul în care este inserată sau de care
e legată şi prin care se atribuie arbitrajului competenţa de soluţionare.
Compromisul reprezintă cea de-a doua formă a convenţiei arbitrale si se referă la un litigiu
deja născut şi, ca atare, determinabil, în timp ce clauza compromisorie se referă la un litigiu eventual
şi nedeterminat.
Compromisul este o înţelegere prin care părţile convin ca un litigiu ivit între ele (preexistent
încheierii compromisului) să fie soluţionat pe calea arbitrajului de către arbitrii anume desemnaţi de
acestea. Compromisul trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, menţiuni privitoare la numele
arbitrilor şi la contestaţiile ce se vor rezolva de aceştia; el reprezintă o modalitate de determinare a
arbitrilor în cazul litigiilor cu un element de extraneitate. Este sinonim cu convenţia de arbitraj.
Compromisul presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: existenta unui litigiu arbitral (nu
este însă necesar să fi fost deja declanşată procedura judiciară, prin sesizarea instanţei judecătoreşti);
manifestarea de voinţă a părţilor ca litigiul să se rezolve pe calea arbitrajului; indicarea obiectului
litigiului (pretenţiile ce vor trebui soluţionate de către tribunalul arbitral); numele arbitrilor ce vor statua
asupra litigiului, ori menţionarea modalităţii de numire.
Caracterele juridice ale convenţiei arbitrale. Cele două varietăţi în care poate fi încheiată
convenţia, clauza compromisorie şi compromisul, au caractere juridice identice chiar dacă între ele
există anumite trăsături distincte:
a) Bilateralitatea obligaţiilor părţilor imprimă convenţiei un caracter sinalagmatic, obligaţiile
părţilor fiind similare, paralele şi nu interdependente.
b) Atât clauza compromisorie cât şi compromisul sunt contracte comutative, întinderea
obligaţiilor părţilor (de a supune litigiul dintre ele unei instanţe arbitrale) fiind determinată din
momentul încheierii lor.
c) Este un contract consensual care trebuie realizat însă sub sancţiunea nulităţii, în formă scrisă.
Practica apreciază că această condiţie este îndeplinită şi atunci când acordul parţilor rezultă nu dintr-
un singur înscris, ci şi din o succesiune de acte care au materializat corespondenţa dintre părţi.

8
 Efectele convenţiei arbitrale. Aria de incidenţă a definiţiei actului juridic civil: “stabilirea ori
fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le-a generat, modificat ori stins un astfel de
act” se aplică şi în cazul efectelor convenţiei arbitrale.
Convenţia arbitrală produce efecte faţă de părţile contractante, tribunalul arbitral şi terţi.
a) are forţă obligatorie pentru părţile contractante, obligativitate care se răsfrânge şi asupra
hotărârii arbitrale ce va finaliza procesul generat de punerea în aplicare a convenţiei;
b) investeşte valabil instanţa arbitrală, atribuind arbitrilor puterea de a soluţiona litigiul;
Tribunalul arbitral .Arbitri sunt persoane cu o înaltă calificare juridică, având şi cunoştinţe de
comerţ şi relaţii economice internaţionale, necesare pentru soluţionarea litigiilor. Ei sunt independenţi
şi imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor lor.
Desemnarea şi numirea arbitrilor. Doctrina face uneori deosebire între desemnarea şi numirea
arbitrilor. Cuvântul “desemnare” este folosit pentru ipoteza în care alegerea, nominalizarea arbitrilor
este făcută de părţi iar cel de “numire” este folosit pentru situaţia în care operaţia se face de un terţ care
poate fi: arbitrul (arbitrii) pentru supraarbitru, o autoritate de nominare (appointing authority) a
arbitrilor care poate fi instituţia permanentă de arbitraj, în cazul în care părţile se adresează unei astfel
de instituţii, Secretarul General al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga (art.7 din Regulamentul
UNCITRAL (CNUDCI)), Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau un comitet special (art. IV
din Convenţia de la Geneva) etc. sau instanţa de judecată competentă.
Numirea arbitrilor .Arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală uneia sau mai multor
persoane, investite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o
hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele. Se poate afirma că arbitrii exercită o funcţie jurisdicţională
de sorginte convenţională. Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de
arbitraj sau de o terţă persoană. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii investiţi constituie tribunalul arbitral.
Constituirea tribunalului arbitral. Tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de
arbitri. Imparitatea se justifică prin faptul că arbitrul exercită o funcţie jurisdicţională ca şi judecătorii
cărora le este consacrat principiul de imparitate. Pe de altă parte, acest principiu demonstrează că
arbitrul nu este reprezentant al părţilor, ci un judecător.
Articolul susmenţionat mai dispune că fiecare dintre părţi are dreptul să numească un număr
egal de arbitri. Pentru completarea tribunalului arbitral, arbitrul suplimentar va fi ales, fie conform
prevederilor părţilor, fie de arbitrii desemnaţi, sau de instanţa de judecată, care în lipsa convenţiei
arbitrale ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă, în caz de dezacord între
arbitrii desemnaţi. Regula de imparitate este de ordine publică, pentru a evita blocarea arbitrajului.
Procedura arbitrală de soluționare a litigiului de comerţ internaţional reprezintă totalitatea
regulilor pe baza cărora arbitrajul de comerţ internaţional îşi desfăşoară activitatea de soluţionare a
litigiului cu care a fost învestit într-un atare scop.Se caracterizează printr-o mare supleţe, concretizată
printre altele în prerogativa părţilor de a stabili ele însele (în anumite limite) regulile procedurale,
prerogativă a cărei întindere diferă dacă este un arbitraj ad-hoc sau un arbitraj instituţionalizat.
Procedura de arbitraj asigură dezbaterilor un caracter confidenţial. Chiar dacă se publică uneori
sentinţele, publicarea lor se face de aşa manieră încât să nu se ştie numele sau denumirea părţilor.

9
 În cadrul procedurii de arbitraj se permite utilizarea limbilor străine; părţile au libertatea să
convină într-un atare sens, iar dacă ele nu s-au putut pune de acord în această privinţă se utilizează
limba în care a fost redactat contractul, prezumându-se că litiganţii prin însăşi încheierea contractului
în limba respectivă, au decis ca ea să fie limba în care să se desfăşoare procedura de soluţionare a
litigiului ivit cu referire la acel contract. În toate cazurile însă vor fi luate măsuri de natură să împiedice
dezavantajarea vreunei părţi prin utilizarea unei anumite limbi în desfăşurarea dezbaterilor.
Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional, adoptată la Geneva în 1961,
recomandă părţilor să insereze în convenţia lor de arbitraj cel puţin indicarea locului unde urmează să
se ţină arbitrajul, precum şi modul de arbitrare (arbitraj ad-hoc sau arbitraj instituţionalizat). Această
convenţie consacră principiul libertăţii părţilor, stabilind că acestea sunt libere să adopte una din
următoarele situaţii:
a) să supună litigiul lor unei instituţii permanente de arbitraj, caz în care regulamentul acestei
instituţii va primi aplicare obligatorie, guvernând procedura de arbitraj.
b) să supună litigiul dintre ele unui arbitraj ad-hoc, ipoteză în care şi se recunoaşte facultatea
de a desemna arbitrii, de a fixa locul arbitrajului şi de a stabili regulile de procedură.
În conformitate cu prevederile Legii Model privind Arbitrajul Comercial Internaţional, în
întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor egalitatea de tratament, fiecărei părţi dându-i
posibilitatea să-şi prezinte cazul respectându-se dreptul de apărare şi principiul contradictorialităţii.
Limba în care se desfăşoară dezbaterile. Părţile sunt libere să convină cu privire la limba care
va fi folosită în cursul procedurii. În cazul în care ele nu reuşesc să ajungă la un acord, Tribunalul
arbitral va determina limba sau limbile care vor fi folosite în cursul procedurii.
Limba convenită de părţi sau limba determinată de instanţă va fi folosită – dacă nu e specificat
în alt fel – în cazul oricărei declaraţii scrise a unei părţi, a audierilor şi a oricărei sentinţe, decizii sau
altor comunicări ale Tribunalului arbitral.Tribunalul arbitral poate dispune ca orice evidenţă
documentară să fie însoţită de o traducere în limba sau limbile convenite de către părţi sau determinate
de tribunalul arbitral.
Legea aplicabilă procedurii arbitrale şi fondului litigiului. Legea Model precizează că părţile
sunt libere să convină asupra procedurii arbitrale. Convenţia europeană privind arbitrajul comercial
internaţional, stipulând principiul autonomiei de voinţă în fixarea procedurii. “Părţile dintr-o convenţie
de arbitraj sunt libere să prevadă că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc şi în acest
caz, părţile vor avea facultatea… de a fixa regulile de procedură ce ar urma să fie aplicate de arbitri”.
Soluţionarea de fond a unui litigiu este astfel de natură să atragă incidenţa oricărei norme
conflictuale, în cazul litigiilor care izvorăsc din contracte de comerţ internaţional.
În cazul în care părţile nu au convenit asupra legii care să le guverneze contractul, raporturile
lor juridice sunt supuse, de regulă, legii locului unde a fost încheiat contractului. Legea locului este
aplicată în practica arbitrală şi în cazul în care contractul s-a încheiat într-un alt stat decât statul în care
se execută obligaţiile asumate prin contractul respectiv. Deci, între lex loci actus şi lex executionis,
prevalează legea locului (lex loci actus).
Lex loci actus şi lex executionis, sunt considerate norme cu caracter obligatoriu şi subsidiar.
Tribunalul arbitral este obligat să aplice legea locului – unde s-a încheiat contractul – cât şi legea locului

10
unde sunt executate obligaţiile asumate. Pe de altă parte, normele conflictuale au caracter subsidiar,
deoarece se recurge la ele numai în cazul în care părţile nu au desemnat legea competentă, care nu
poate rezulta nici din clauzele contractuale pe care părţile le-au convenit.Aceste norme conflictuale,
deşi obligatorii, nu impietează asupra “libertăţii de voinţă a părţilor”, în cazul în care acestea şi-au
exercitat opţiunea cu privire la lex contractus.
Capacitatea fiecărei părţi este cârmuită de legea naţională; transferul dreptului de proprietate
de la vânzător la cumpărător este guvernat de legea locului unde se găseşte bunul vândut; trecerea
riscurilor de la vânzător la cumpărător poate fi guvernată de lex rei sitae etc. În practica arbitrală este
importantă cunoaşterea legii aplicabile fondului litigiului în scopul soluţionării corecte a acestuia.
Desfăşurarea procedurii arbitrale. Procedura de arbitraj începe prin sesizarea Curţii de
Arbitraj, continuă cu dezbaterile şi se încheie prin adoptarea hotărârii arbitrale.
Sesizarea Tribunalului arbitral. Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere
scrisă în care se specifică: numele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice iar – pentru persoanele
,

juridice – denumirea şi sediul lor.

După caz, se menţionează numărul de înmatriculare în Registrul Comerţului, numărul de telefon,
telex, fax, cont bancar; numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, ataşându-
se dovada calităţii; menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este
inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta; obiectul şi valoarea cererii, precum şi
calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori; motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină
fiecare capăt de cerere; numele arbitrului desemnat sau al arbitrului propus; semnătura părţii care
adresează cererea tribunalului.
Odată cu cererea se depun înscrisurile menţionate, care – potrivit normelor în vigoare – trebuie
să fie în original sau în copie certificată de parte.
Reclamantul are obligaţia să precizeze în cerere valoarea obiectului ei, chiar şi în cazul în care
nu formulează pretenţii băneşti. În cazul cererilor cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie
să se stabilească în mod separat,iar valoarea obiectului cererii se stabileşte la suma totală a capetelor
de cerere.
În cazul în care reclamantul nu a stabilit sau a stabilit inexact valoarea obiectului cererii,
Tribunalul arbitral – din oficiu sau la cererea pârâtului – stabileşte valoarea obiectului cererii pe baza
datelor conţinute în această cerere.
Secretariatul Tribunalului arbitral are obligaţia să comunice pârâtului un exemplar al cererii de
arbitrare şi al înscrisurilor însoţitoare în termen de cel mult 5 zile de la primirea acestora.
Întâmpinarea. După ce a primit cererea de arbitrare, pârâtul face întâmpinarea care cuprinde:
numele arbitrului desemnat de el sau răspunsul la propunerea reclamantului privind soluţionarea
litigiului de către un arbitru unic, precum şi cu privire la persoana acestuia; excepţiile referitoare la
cererea reclamantului; răspunsul în fapt şi în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum
si, în mod corespunzător, alte menţiuni făcute potrivit normelor în vigoare.
Cererea reconvenţională. În situaţia în care pârâtul are – la rândul său – pretenţii
împotriva reclamantului, le poate valorifica prin introducerea unei cereri reconvenţionale.

11
 Cererea reconvenţională trebuie introdusă în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării
sau – cel mai târziu – până la ultimul termen de înfăţişare. Această cerere trebuie să îndeplinească
aceleaşi condiţii ca şi cererea principală.Cererea reconvenţională se soluţionează odată cu cererea
principală. În cazul în care numai cererea principală este în stare de a fi soluţionată, cererea
reconvenţională este posibil să fie soluţionată separat.
Măsuri asiguratorii şi măsuri vremelnice. Oricare dintre părţi poate cere instanţei judecătoreşti
competente -înaintea sau în cursul arbitrajului - să încuviinţeze măsuri asiguratorii şi măsuri vremelnice
cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt.
Hotărârea instanţei judecătoreşti competente cu privire la încuviinţarea acestor măsuri trebuie
să fie adusă la cunoştinţa Tribunalului arbitral de către partea care le-a solicitat.
Pe parcursul desfăşurării arbitrajului, măsurile asiguratoare şi măsurile vremelnice, precum şi
constatarea unor împrejurări de fapt, pot fi încuviinţate şi de Tribunalul arbitral. În cazul în care
Tribunalul arbitral se împotriveşte, executarea măsurilor asiguratoare şi a măsurilor vremelnice se
solicită instanţei judecătoreşti competente.
Dezbaterea litigiului. Dezbaterile Tribunalului arbitral au loc la sediul Curţii de Arbitraj.
Tribunalul arbitral este în măsură să dispună ca dezbaterile să se desfăşoare în alt loc, dacă părţile în
litigiu sunt de acord.
Părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de
avocaţi sau de alte persoane.Oricare dintre părţi poate cere în scris ca soluţionarea litigiului să se facă
în lipsa sa, pe baza actelor de la dosar.
În baza Legii Model, în termenul convenit de părţi sau determinat de Tribunalul arbitral,
reclamantul trebuie să declare faptele care susţin pretenţia şi să propună soluţiile pe care le consideră
potrivite. În răspuns, cealaltă parte îşi va prezenta apărările faţă de faptele prezentate de reclamant.
Părţile pot să prezinte, odată cu declaraţiile lor, toate documentele pe care le consideră relevante şi să
se refere la documente sau alte dovezi pe care le prezintă tribunalului.
Dezbaterile arbitrale trebuie consemnate într-o încheiere de şedinţă,iar orice dispoziţie a
Tribunalului arbitral se consemnează într-o asemenea încheiere şi se motivează. Pe lângă menţiunile
prevăzute pentru hotărârea arbitrală, încheierea de şedinţă mai cuprinde: o scurtă descriere a
desfăşurării şedinţei;cererile şi susţinerile părţilor; motivele pe care se sprijină măsurile dispuse de
Tribunalul arbitral; dispozitivul;semnăturile arbitrilor şi a asistentului arbitral.
Hotărârea arbitrală. Hotărârea arbitrală finalizează litigiul arbitral, îi sintetizează în aspectele
esenţiale şi cuprinde dezlegarea lui şi conferă arbitrajului interesul şi expansiunea sa în relaţiile
comerciale, mai ales în comerţul internaţional.Expresia hotărârea arbitrală este o denumire generică
a speciei de act jurisdicţional utilizată atât de acte normative cât şi de doctrină.
Hotărârea arbitrală este actul jurisdicţional prin care tribunalul arbitral, compus din arbitri
numiţi de părţi prin convenţia arbitrală sau în conformitate cu acea convenţie, soluţionează cu o
anumită procedură, un litigiu arbitral determinat, în drept sau, pe baza acordului expres al părţilor, în
echitate.

12
 Hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părţi în virtutea convenţiei arbitrale şi, în condiţiile
legii, este asimilată cu o hotărâre judecătorească definitivă având putere de lucru judecat fiind, totodată,
susceptibilă de a fi executată silit.
Hotărârea arbitrală reflectă rezultatul întregii activităţi desfăşurate de către tribunal şi de către
părţi, din momentul încheierii convenţiei de arbitraj până la ultimul act de procedură care constă în
adoptarea hotărârii. Ca şi instituţia tribunalului comercial internaţional, hotărârea pronunţată are o
natură juridică mixtă: contractuală şi jurisdicţională.Aceasta rezultă din faptul că în privinţa formei
extrinseci a sentinţei arbitrale se aplică regula locus regit actum, aşa cum se întâmplă în privinţa
oricărui act juridic. În acelaşi timp, prin redactarea sentinţei, ca şi în conţinutul ei, rezultă trăsăturile
jurisdicţionale pe care le întruneşte.
Caracterele juridice ale hotărârii arbitrale Din punct de vedere juridic hotărârea arbitrală
prezintă următoarele caractere:
- hotărârea arbitrală este un act juridic, adică o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice; acest caracter juridic deosebeşte hotărârea arbitrală de faptul juridic;
- hotărârea arbitrală este un act juridic unilateral, întrucât reprezintă manifestarea de voinţă a
unui singur participant la procesul arbitral- “tribunalul arbitral”;
- hotărârea arbitrală are un caracter contractual. Argumentul principal, în acest sens, îl constituie
izvorul, sursa şi temeiul arbitrajului, intervenită între părţi.
Dacă contractul de comerţ internaţional trebuie respectat, atunci, în aceeaşi măsură, trebuie să
se respecte hotărârea arbitrală privind soluţionarea unui litigiu rezultat din raporturile contractuale
dintre participanţii la tranzacţia comercială respectivă.
- hotărârea arbitrală este definitivă, în doctrină, acest caracter este asemuit cu caracterul
irevocabil al contractului în general; din acest caracter decurge o importantă consecinţă pe planul
corelaţiei ei cu căile de atac;
- hotărârea arbitrală este obligatorie, acest caracter fiind o continuare ori prelungire a
caracterului obligatoriu al convenţiei arbitrale (supusă principiului pacta sunt servanta);
- hotărârea arbitrală este executorie, consecinţă a caracterului obligatoriu.
Adoptarea hotărârii.Atunci când tribunalul arbitral sau, după caz, arbitrul unic, consideră că
toate elementele cauzei în litigiu au fost clarificate declară a. închisă dezbaterea litigiului; b. au loc
deliberări şi c. se pronunţă hotărârea.
Hotărârea se adoptă în cazul în care tribunalul soluţionează litigiul în fond, admiţând integral
sau în parte acţiunea şi cererea reconvenţională. Hotărârea arbitrală se adoptă, de asemenea, în cazul
în care reclamantul renunţă la pretenţiile sale. În această situaţie, desistarea sa are ca obiect dreptul
material valorificat prin acţiune.La cererea părţilor, Tribunalul arbitral pronunţă o hotărâre prin care
constată învoiala părţilor. Hotărârea are ca obiect – într-o asemenea situaţie – înţelegerea survenită
între părţi privind stingerea litigiului respectiv.
Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în baza contractului principal şi al normelor de drept
aplicabile, ţinând seama, când este cazul, şi de uzanţele comerciale.Tribunalul va decide ex aequo et
bono ori într-o formulă amiabilă numai dacă părţile “l-au autorizat expres să procedeze în acest fel”.

13
 Hotărârea Tribunalului arbitral este rezultatul unei deliberări în şedinţă secretă, cu participarea
tuturor arbitrilor în persoană, consemnându-se în hotărâre această participare. Pronunţarea hotărârii se
poate amâna cu cel mult 30 de zile, sub condiţia ca ea să se încadreze în termenul arbitrajului, de cel
mult 9 luni de la data constituirii Tribunalului arbitral.
În împrejurarea că hotărârea a omis să se refere asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi
este în drept să ceară completarea ei, în termen de 20 de zile de la primirea hotărârii. Sentinţa de
completare este dată cu citarea părţilor. Ea face parte integrantă din hotărârea arbitrală, pronunţându-
se de către acelaşi Tribunal arbitral.În cazul în care în hotărârea arbitrală se constată greşeli materiale
sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul hotărârii ori dacă sunt greşeli de calcul, acestea pot fi
rectificate, la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în baza normelor în vigoare sau din oficiu, printr-
o încheiere de îndreptare.
Conţinutul hotărârii arbitrale. Hotărârea arbitrală este redactată imediat după deliberare şi
stabilirea soluţiei în litigiul supus arbitrajului. Se redactează în scris, având următorul conţinut:
1. componenţa nominală a Tribunalului arbitral; numele asistentului arbitral; locul şi data
pronunţării hotărârii;
2. numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor, ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi
numele reprezentantului părţilor şi ale celorlalte persoane care au luat parte la dezbaterea litigiului;
3. menţionarea convenţiei arbitrale pe baza căreia s-a procedat la arbitraj;
4. obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
5. motivele de fapt şi de drept ale hotărârii;
6. dispozitivul;
7. semnăturile tuturor arbitrilor şi a asistentului arbitral.
În cazul în care unul din arbitrii este împiedicat să semneze hotărârea arbitrală, se va face
menţiune despre cauza împiedicării, cu confirmarea, sub semnătură, a supraarbitrului.
Efectele hotărârilor arbitrale străine
A) Stipularea caracterului definitiv şi obligatoriu al hotărârii arbitrale. În literatura de
specialitate s-a atras atenţia că – în timp ce o dispoziţie inclusă într-o clauză compromisorie în contract
reprezintă mai mult o dorinţă a părţilor, având caracterul de recomandare – dacă o asemenea dispoziţie
este stipulată în regulamentele instituţiilor permanente de arbitraj are un caracter obligatoriu.
În conformitate cu prevederile Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Arbitraj, hotărârea arbitrală comunicată părţilor “are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive”.
Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea “se aduce la îndeplinire de bună voie de
către partea împotriva căreia s-a pronunţat”, de îndată sau în termenul care a fost stabilit. Potrivit
normelor în vigoare hotărârea arbitrală se pronunţă în cel mult nouă luni de la data constituirii
Tribunalului arbitral. Caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale constă în faptul că ea leagă părţile
între care a intervenit, în sensul că ele trebuie să se conformeze întocmai acestei hotărâri.
B)Executarea voluntară a hotărârii arbitrale.Executarea hotărârii arbitrale înseamnă a da
satisfacţie reclamantului care a declanşat acţiunea de soluţionare a litigiului, ca urmare a faptului că nu
s-a ajuns la o rezolvare pe cale amiabilă.

14
 În practica raporturilor de comerţ internaţional s-a constatat că părţile, în multe cazuri,
precizează – chiar în convenţia de arbitraj a contractului lor – că hotărârea arbitrală care va interveni
va fi obligatorie şi se va executa de bună voie. În multe situaţii, părţile precizează că vor renunţa la
căile de atac, privind hotărârea respectivă. Reflectând aceste evoluţii din raporturile juridice de comerţ
internaţional, multe contracte-tip conţin, în cadrul clauzei compromisorii, o dispoziţie în sensul că
hotărârea arbitrală care va interveni va fi obligatorie şi se va executa de bună voie (voluntar).
C) Principalele tendinţe ale reglementărilor internaţionale privind efectele hotărârilor arbitrale
străine.”Dezbaterile Sesiunii de la New York, au pus în evidenţă cerinţa generalizării experienţei
pozitive din ultimii ani, precum și nevoia de extindere a regulilor uniforme, inclusiv în domeniile
modernizării şi dezvoltării electronicii aplicate în relaţiile comerciale internaţionale. Între cele mai
importante tendinţe înregistrate în reglementările internaţionale, sunt de reţinut: a.) extinderea noţiunii
de hotărâre arbitrală;b.) prezumţia de regularitate internaţională a hotărârii arbitrale; c.) limitarea
cazurilor de nevaliditate a hotărârii arbitrale;d.) limitarea controlului referitor la modul de soluţionare
a conflictelor de legi prin hotărârea arbitrală străină;e.) excluderea revizuirii în fond a hotărârii arbitrale
străine;f.)acordarea regimului naţional anumitor hotărâri arbitrale străine în vederea executării lor.
Actele normative internaţionale care marchează evoluţia perfecţionării procedurii arbitrale sunt:
Convenţia de la New York din 1958. are o importanţă deosebită în facilitarea regimului juridic
al hotărârilor arbitrale străine, impunând:
1. caracterul obligatoriu pentru părţi al hotărârii arbitrale, cât şi neanularea ei în statul de origine;
2. validitatea convenţiei arbitrale;
3. respectarea dreptului de apărare al părţilor;
4. respectarea reglementărilor de ordine publică din statul solicitat, inclusiv a dispoziţiilor legale care
stabilesc caracterul arbitral al litigiului dintre părţi;
5. respectarea convenţiei arbitrale sub aspectul desfăşurării procedurii litigioase.
Convenţia de New York din 1958 condiţionează recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale
de nedepăşirea competenţei pe care părţile au înţeles să o acorde Tribunalului arbitral. Potrivit acestei
convenţii, recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale sunt subordonate condiţiei ca hotărârea
arbitrală străină să fi devenit obligatorie pentru părţi şi să nu fi fost anulată sau suspendată.
Convenţia de la New York este considerată superioară reglementărilor anterioare în acest
domeniu, fiind “un succes” al gândirii juridice, prin aceea că facilitează “schimbul internaţional de
bunuri şi servicii” – obiective urmărite constant în raporturile juridice de comerţ internaţional”.
Convenţia de la Geneva din 1961. Obiectul Convenţiei de la Geneva din 1961 îl constituie
stabilirea regimului juridic al convenţiei arbitrale de comerţ internaţional şi reglementarea procedurii
respective. În timp ce Convenţia de la New York nu specifică şi nu limitează cauzele de natură să
determine anularea hotărârii arbitrale, Convenţia de la Geneva circumstanţiază acest regim, reducând
cauzele de anulare la: a. nevalidarea convenţiei de arbitraj; b. nerespectarea dreptului de apărare; c.
depăşirea prevederilor convenţiei de arbitraj; d. constituirea nevalabilă a instanţei de arbitraj; e.
nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin acordul părţilor sau, în subsidiar, pe baza Convenţiei.
Convenţia de la Geneva din 1961, ca şi Convenţia de la New York din 1958, statuează că
dispoziţiile stipulate se aplică numai între statele care sunt părţi prin ratificare sau aderare.

15
 Convenţia de la Washington din 1965 se aplică într-un domeniu limitat al raporturilor de
comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, cel al investiţiilor
internaţionale. În baza Convenţiei de la Washington, fiecare stat contractant recunoaşte orice hotărâre
arbitrală pronunţată potrivit prevederilor acestei Convenţii, asigurând executarea obligaţiilor pecuniare
pe care hotărârea le impune. În conformitate cu aceste prevederi hotărârile arbitrale pronunţate în
materie de investiţii internaţionale beneficiază de asimilare cu hotărârile judecătoreşti interne.
Potrivit Convenţiei de la Washington din 1965, pentru obţinerea recunoaşterii şi executării unei
hotărâri arbitrale străine pe teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie să prezinte o copie
certificată a hotărârii respective înaintea instanţei de jurisdicţie naţională competente sau a oricărei
autorităţi care a fost desemnată de statul solicitat. În baza acestei Convenţii, executarea hotărârilor
arbitrale străine “este reglementată de legislaţia privind executarea hotărârilor judecătoreşti în vigoare,
în statul pe teritoriul căreia se aplică o asemenea procedură”.

16
 SOLUŢIONAREA LITIGIILOR
ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Riscul contractului comercial internaţional

Executarea contractelor comerciale internaţionale poate fi afectată mult mai frecvent de
anumite riscuri, faţă de cele interne. Pot exista mai multe împrejurări care pot capata semnificaţia unor
riscuri contractuale precum: evenimente politice (război local, lovitură de stat) instabilitate pe pieţele
internaţionale (fluctuaţia cursurilor materiilor prime şi deci ale costurilor de producţie, variaţii ale
cursului de schimb) sau acte locale de guvernământ (refuz al autorizaţiilor administrative de import
sau de export, măsuri de protecţionism vamal, interdicţii de transfer valutar).Asemenea evenimente
afectează executarea obligaţiilor izvorâte dintr-un contract comercial internaţional sinalagmatic,
punand in evidenta problema riscului contractului,.
In contractele sinalagmatice, riscul este suportat de catre debitorul obligaţiei imposibil de
executat-res perit debitori, în sensul că acesta nu mai poate cere cocontractantului său, debitor al unei
obligaţii posibil de executat, dar creditor al unei obligaţii imposibil de executat, să-şi execute propria
sa obligaţie.Totuşi, este de reţinut că, prin excepţia de la această regulă, uneori, în contractele
comerciale internaţionale riscul contractului sinalagmatic este suportat de creditor - res perit creditori.
Această excepţie operează în ipoteza devalorizării valutei contractuale, în sensul că pierderea
echivalentă cu scăderea parităţii între data încheierii contractului şi scadenţă este în sarcina creditorului
preţului (dacă, desigur, părţile nu au prevăzut în contract o cauză asiguratorie corespunzătoare).
Riscurile care afectează contractele pe termen lung
Contractele de comerţ internaţional încheiate pe termen lung, prin comparaţie cu celelalte
contracte externe, prezintă particularitatea de a fi supuse, într-o mai mare măsură, între momentul
încheierii şi cel al executării lor, unor anumite riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenţa
prestaţia uneia sau chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului.
Privite în acest context, riscurile sunt evenimente posibile de a se produce după încheierea contractului,
independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se realizează, pot provoca pierderi pentru cel
puţin una din părţi.
Riscurile astfel definite sunt comerciale deoarece afectează o relaţie comercială. În funcţie de
natura lor, riscurile comerciale sunt economice, politico-administrative, evenimente naturale. Riscurile
economice se împart în două categorii: valutare şi nevalutare. Riscurile valutare, privite prin prisma
efectului lor asupra contractelor de comerţ internaţional, mai ales cele pe termen lung, constau în
modificarea cursului de schimb al monedei de plată faţă de moneda (monedele) de referinţă (calcul).
Riscurile nevalutare pot îmbrăca forma unor alte evenimente economice din cele mai variate. În
context, interesează numai acele riscuri care constau în modificări ale conjucturii economice pe o
anumită piaţă comercială, de natură a efectua prestaţia uneia dintre părţi.
Riscurile politico-administrative (de exemplu, conflictele armate, embargoul, blocada
economică, modificările regimului politic, grevele, neacordarea autorizaţiei administrative de
export/import, luarea de măsuri restrictive vamale, antidumping sau alte măsuri de protecţie a

1
concurenţei) şi calamităţile naturale interesează regimul juridic al contractelor pe termen lung mai ales
în cazul în care îndeplinesc condiţiile unor situaţii de forţa majoră. Atunci când sunt privite în
alternativă cu riscurile valutare, riscurile politico-administrative şi evenimentele naturale, alături de
cele economice nevalutare formează categoria riscurilor nevalutare lato-sensu.
Clasificarea şi efectele generale ale clauzelor contractuale de asigurare împotriva riscurilor
Pentru a preveni consecinţele păgubitoare care pot aparea în cazul producerii riscurilor, părţile
inserează în contracte clauze asiguratorii, susceptibile de clasificări, în funcţie de diferite criterii. :
În primul rând, după felul riscurilor la care se referă cu prioritate, aceste clauze se împart în
următoarele categorii: a) clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare (de variaţie a schimbului), în
care intră aur, clauze valutare (inclusiv clauze de indexare monetară şi de opţiuni a locului de plată),
clauza de opţiune a monedei liberatorii; b) clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare (de
regulă, de natură economică), care cuprind, mai ales, clauza de revizuire a preţului (de indexare
nemonetară), de postcalculare a preţului, a ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de hardship
(impreviziune), clauzele preventive faţă de diferite măsuri de protecţie a concurenţei; c) clauza de forţă
majoră, care urmăreşte, de regulă, evitarea consecinţelor nefavorabile ale unor riscuri politico-
administrative sau ale calamităţilor naturale, atunci când acestea îndeplinesc anumite condiţii specifice.
Este o clasificare relativă deoarece, în anumite cazuri, părţile pot prevedea ca o clauză care, de regulă,
priveşte o anumită categorie de riscuri să aibă ca scop, în concret, prevenirea unor riscuri de altă natură
(de exemplu, clauzele de hardship şi de postcalculaţie a preţului pot privi şi fluctuaţiile valutare).
În al doilea rând, clauzele la care ne referim pot fi clasificate în clauze de menţinere a valorii
contractelor şi clauze de adaptare a contractelor, această clasificare fiind cea mai frecventă în
literatura de specialitate, deşi opiniile sunt uneori diferite, mai ales sub aspectul criteriului de distincţie
între cele două categorii de clauze şi, implicit, al clauzelor care intră în fiecare categorie.
Principalul criteriu de distincţie între cele două categorii de clauze îl constituie obiectul lor şi,
implicit, incidenţa pe care o au asupra contractului. Astfel, clauzele de menţinere a valorii au un obiect
mai restrâns, în sensul că privesc exclusiv prestaţia monetară (pecuniara) şi urmăresc menţinerea
acesteia – deci a valorii contractului – împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
Clauzele de menţinere a valorii pot fi subclasificate, la rândul lor, în funcţie de scopul pe care
îl urmăresc (natura riscurilor care trebuie evitate), în două categorii:
a) clauze pur monetare, care au ca scop evitarea riscurilor de fluctuaţie a valorii de schimb a
monedei de plată faţă de moneda de referinţă, în această categorie intrând, mai ales, clauza aur,
clauzele valutare şi clauza de opţiune a monedei liberatorii;
b) clauze de menţinerea puterii de cumpărare a monedei de plată, care urmăresc prezervarea
valorii funcţionale a acesteia, a corelaţiei dintre cuantumul obligaţiei pecuniare a uneia dintre părţi şi
preţul real al bunurilor şi serviciilor de pe o anumită piaţă. (de exemplu clauzele de revizuire a preţului
şi de postcalculare a preţului).
Clauzele de adaptare a contractelor au un obiect mai larg, privind nu numai prestaţia monetară
,ci şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor vizează întreaga economie a contractului .

2
 Răspunderea contractuală în raporturile de comerţ internaţional
Activitatea de cooperare economică internaţională se realizează prin acte şi fapte juridice
de comerţ internaţional care, la rândul lor,constituie principalele izvoare ale raporturilor juridice
comerciale internaţionale. Asemenea raporturi presupun pentru subiectele participante drepturi şi
obligaţii corelative, a caror îndeplinire trebuie să dobândească eficienţă prin posibilitatea recurgerii la
o forţă care să sancţioneze neexecutarea de bună voie a obligaţiilor, sau să deducă toate consecinţele
ce ar putea decurge din ineficienţa actului juridic de comerţ internaţional.
În comparaţie cu frecvenţa şi imensul volum al obligaţiilor comerciale internaţionale, litigiile
corelative sunt infime ca număr, fiind rare şi adevărate excepţii de la regulă îndeplinirii promte şi
întocmai a datoriilor ce revin participanţilor la astfel de operaţii.În mod virtual, posibilitatea recurgerii
la o sancţiune jurisdicţională este prezentă în orice raport juridic de comerţ internaţional,intrucat
cunoaşterea sa este imperios necesara. În imensa majoritate a sistemelor de drept naţional, soluţionarea
litigiilor comerciale internaţionale este data in competenţa arbitrajului comercial internaţional şi
instanţelor judecătoreşti, fiind“repartizate” între aceste organe jurisdictionale in funcţie de criteriile
proprii ale fiecărui sistem.
Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului
În mod uzual, părţile inserează în contract o clauză prin care desemnează sistemul de drept pe
care organul de jurisdicţie urmează să-l aplice în cazul ivirii unui litigiu cu privire la aspectele de fond
ale contractului. Această clauză materializată în contract, reprezinta înţelegerea părţilor cu privire la
legea aplicabilă contractului, înţelegere desemnată prin expresia “pactum de lege utenda”.
Posibilitatea părţilor de a face o “alegere” a dreptului (electio juris), stabilind care lege naţională va
guverna cu titlu de lex causae, constituie o aplicare, pe planul dreptului internaţional privat, a
principiului general al libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă a părţilor).
În cazul în care părţile nu desemnează legea contractului (lex contractus) prin voinţa lor,ca lex
voluntatis, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, conform normei conflictuale
aplicabile în speţă.
Clauze privind răspunderea părţilor contractante
Societăţile comerciale care desfăşoară activităţi internaţionale sunt obligate să prevadă în
contractele externe clauze privind răspunderea. În cntractele de export, prevederi privind sancţiunile
aplicabile cumpărătorului străin pentru nerespectarea obligaţiilor de plată şi clauze de exonerare de
răspundere a vânzătorului, mai ales clauze de forţă majoră în care,cel puţin,să se definească forţa
majoră şi să se precizeze modul de constatare şi de notificare a acesteia. În contractele de import trebuie
inserate clauze de răspundere a partenerilor străini, mai ales sub formă de penalizări – clauze penale.
Corelativ, se vor prevedea clauze de răspundere a părţilor pentru eventuala neîndeplinire a
obligaţiilor contractuale a unei părţii , respectiv de exonerare de răspundere a celeilalte. Părţile pot
insera în contract şi clauze privind rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiilor (pacte comisori).
Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor
În contractele externe, mai ales în cele complexe pe termen lung, părţile pot insera clauze de
preîntâmpinare a litigiilor, prin care prevăd organizarea unor întâlniri periodice ale reprezentanţilor lor,

3
cu scopul de a examina stadiul îndeplinirii obligaţiilor reciproce ,de a analiza eventualele dificultăţi
apărute şi a lua măsurile ce se impun pentru executarea întocmai a contractului.
În practică sunt relativ frecvente situaţiile în care părţile adoptă o modalitate prealabilă, cu
caracter amiabil (nejurisdicţional), de reglementare a litigiilor, şi anume concilierea, inserând în
contract o clauză în acest sens.
Clauza de arbitraj, ca acord de voinţă al părţilor (negotium juris), prin care acestea convin să
soluţioneze un eventual litigiu viitor între ele pe calea arbitrajului, înlăturând, astfel, competenţa de
drept comun a instanţelor judecătoreşti. În cuprinsul clauzei de arbitraj părţile stabilesc felul arbitrajului
(instituţionalizat-cu arătarea organului competent-sau ad hoc), puterile conferite arbitrului de a soluţiona
litigiul (în drept strict sau în echitate) şi alte elemente necesare pentru soluţionarea litigiului de către
arbitru. În cazul în care clauza de arbitraj este sumară, părţile pot să încheie ulterior ivirii litigiului, un
compromis de arbitraj, prin care să determine aspectele suplimentare necesare desfăşurării arbitrajului.
Compromisul este o altă formă a convenţiei de arbitraj, ceea ce îl deosebeşte esenţial de clauza
compromisorie fiind faptul că, in aces caz, acordul de voinţă al părţilor priveşte un litigiu deja născut.
Compromisul de arbitraj constituie un contract separat de cel principal.
Competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional
Instanţele judecătoreşti naţionale au competenţa generală în soluţionarea litigiilor de comerţ
internaţional,dar determinarea instanţei competente şi a raportului de comerţ internaţional cu element
de extraneitate necesita unele commentarii. Legislaţiile naţionale cuprind reglementări care determină
competenţa instanţelor statelor respective. Potrivit reglementărilor procesuale competentă în
soluţionarea unui litigiu cu element de extraneitate este instanţa de la domiciliul pârâtului, respectiv de
la sediul persoanei juridice pârâte.
În anumite ipoteze competenţa teritorială a instanţei de judecată să soluţioneze un litigiu cu
element de extraneitate poate fi alta decât instanţa domiciliului ori sediul pârâtului. Litigiile privind
imobilele sunt de competenţa instanţei de la locul situării bunului; în acţiunile referitoare la anularea,
rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, este competentă şi instanţa locului executării obligaţiei; în
acţiunile privitoare la cambie, cec sau bilet la ordin este competentă instanţa de la locul plăţii titlului
respectiv de credit; în cazul unui contract de transport, este competentă însă instanţa de la locul de plecare
sau de sosire a transportului, iar în acţiunile pentru despăgubiri în materie de asigurări, pe lângă instanţa
domiciliului pârâtului, fie instanţa locului situării bunurilor asigurate, fie instanţa locului producerii
cazului asigurat.
Procedura de soluţionare a litigiilor de comerţ international în faţa instanţelor de judecată este
stabilită de legea forului (lex fori), iar procedura executării silite a hotărârilor este stabilită de legea ţării
de executare a acestora. Aplicarea normelor de competenţă legislativă şi jurisdicţională în procesul
comercial internaţional implică probleme ce necesită pentru rezolvare intervenţia legilor de
reglementare a raporturilor de drept material privat. Întrucât soluţionarea litigiilor de către instanţele
judecătoreşti prezintă multe inconveniente, într-o măsură tot mai mare, în prezent, ele sunt supuse
soluţionării arbitrajului de comerţ internaţional.