Nunta Zamfirei 

de George Coșbuc

E lung pământul, ba e lat,

Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,

E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit

Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!

Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini

S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat

Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinit

Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori

Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,

Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui

Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.

Şi alţii, Doamne! Drag alint

De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;

Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări

Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai

Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.
Iar când alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,

Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;

Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Şi ea mergând spre Viorel,

De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat

S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor

Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!

Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt

Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat

Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,

De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,

Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi,

Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!
Poezia marilor evenimente din viața satului

George Coșbuc intenționase să realizeze un epos național, în genul

”Iliadei” și ”Eneidei”, pe motive folclorice și de mitologie românească.
Strădania lui s-a concretizat în câteva fragmente; poetul a reușit, numai în viziunea cu
care se încheagă versurile ce constituie, în întregul operei, o monografie lirică a satului
românesc.
Din proiectata epopee, două balade vorbesc despre marile evenimente din viața satului:
”Nunta Zamfirei”, transfigurând ceremonialul nunții țărănești, și ”Moartea lui Fulger”,
evocând străvechiul ritual al înmormântării.
Atmosfera fabuloasă, de basm, există în ambele balade, ca de altfel și în poeziile
corespondente ale lui Mihai Eminescu, în ”Călin – file din poveste” și ”Strigoii”.
În ”Moartea lui Fulger”, un fiu de crai, răpus în luptă pe un mal străin, e adus de un sol.
Durerea părintească, cu inflexiuni de bocet popular în poezia lui Coșbuc, ritualul
înmormântării, cu rânduieli și obiceiuri străbune, dau forță dramatică poeziei.
Din balada populară, poetul a reținut doar motivul ei generic : un gest eroic, în fața
morții, însă transpus în situație tragică și în înțeles filosofic popular.
Emoționant e strigătul de durere al mamei îndoliate, care nu mai crede în nimic, nici
chiar în Dumnezeu, în fața căruia : ”Ori buni, ori răi, tot un mormânt! / Nu-i nimeni drac şi
nimeni sfânt! / Credinţa-i val, iubirea vânt / Şi viaţa fum!”
Impresionează sfatul înțelept al bătrânului sfetnic, compătimitor și sentențios,
exprimând, în esență, atitudinea demnă, bărbătească, în fața morții, specifică poporului nostru :
”De cum te zbuciumi, tu te stingi / Şi inima din noi o frângi - / Ne doare c-a fost scris aşa, / Ne
dori mai rău cu jalea ta: / De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi.// Zici fum? O, nu-i
adevărat. / Război e, de viteji purtat! / Viaţa-i datorie grea / Şi laşii se-ngrozesc de ea - / Să aibă
tot cei laşi ar vrea / Pe neluptat.”
Poetul stăruie asupra stărilor sufletești, cărora le dă expresivitate prin ținuta eroilor, în
trecerea lor dee la o atitudine la alta, prin vorbirea lor populară.

Studiul textului

”Nunta Zamfirei”, apărută în ”Tribuna” din Sibiu, în 1889, fusese scrisă cu

intenția de a face parte dintr-o proiecattă epopee cu motive populare din care nu au rămas decât
câteva fragmente. Acesteia i se adaugă ”Moartea lui Fulger”, amândouă vorbind despre
evenimente capitale din viața satului, cum sunt nunta și ritualul înmormântării.
”Nunta Zmfirei” transfigurează, într-o atmosferă de basm, ceremonialul nunții țărănești.
Personajele, cu numele lor, situează epicul poeziei în limitele tradiției și basmului. Zamfira, fiică
de ”domn”, și-a ales ca mire pe Viorel, un ”prinț” frumos, venit de undeva ”dintr-un afund de
Răsărit”.
Nuntașii sunt crai și împărați : bătrânul Grui, cu nume baladesc, și Ținteș, cel cu
”trainic rost”, și Bardeș, ”cel cu adăpost prin munți sâlhui”, dar și un Peneș-împărat, un Paltin
crai, Mugur-împărat și Barbă-Cot, piticul, personaje ce amintesc de lumea basmului românesc,
cu feți-frumoși, regi și sfetnici.
Atributele care individualizează vag personajele sunt ale basmului : Zamfira e sprintenă
(”cu mers isteț”), mlădie și ‘năltuță, cu mijloc subțire, încins cu ”brâu de-argint” ; flăcăii,
chipeși, au coifuri pe cap și prăsea la șold, după moda grănicerească din zona Năsăudului, iar
regii sunt îmbrăcați în purpură.
Ceremonialul nunții, hiperbolizat, este însă țărănesc. Cum nunta e un eveniment deosebit
în viața satului, la sărbătoare participă întregul sat, dar și nuntași din satele vecine.
Obiceiurile de nuntă, dincolo de cadrul de basm al poeziei, sunt cele obișnuite în viața
satului transilvănean : cu staroste și alai de nuntă, cu horă și zgomot de treasc, trâmbiți și chiot,
cu masă-ntinsă și mult popor. Hora, în cântec de tilincă, se desfășoară după tipicul năsăudean.
Poezia lui Coșbuc, după cum s-a spus, poate servi ca libret pentru un spectacol
coregrafic, ea este ”un poem al horei”.
Într-adevăr, întreaga poezie pare a fi o horă imensă, având ca temă nunta țărănească.
Primele strofe fixează expozitiv, în proiecție feerică, de basm. Nunta e o revărsare de belșug.
Tatăl fetei e om bogat (în poezie, cuvântul ”domn” poate fi înțeles și prin contaminare cu sensul
obișnuit al cuvântului transilvănean de ”om cu stare”), fata, deosebit de frumoasă, încât pare
”Icoană-ntr-un ltar s-o pui / La închinat”.
Dovadă că e deosebit de frumoasă e faptul că ”a fost pețită des” și, în mod semnificativ,
din șirul pețitorilor, Zamfira a ales pe cel care i-a fost drag. Motivul ”alegerii” flăcăului și fetei
din poezia iubirii, la George Coșbuc e frecvent. Îl întâlnim în poezii ca ”Mânioasa”, ”Cântecul
fusului”, ”La oglindă”, ”Nu te-ai priceput”, ”Numai una” și altele.
În zvonul de nuntă și mișcarea pornită a nuntașilor, de la casele lor ”de peste munți și
văi, de peste mări”, începe propriu-zis spectacolul coregrafic pe care nu-l imaginăm cu o
strălucire fascinantă caracteristică.
Mișcarea momentelor este impetuoasă, năvalnică; ea se desfășoară pe spații largi,
panoramic. Ritmul susținut al poeziei, de la o strofă la alta, este realizat cu mijloace sintactice,
în care accentul cade pe verb, cu răsturnări topice, de natură să direcționeze mișcarea, să
deruleze detaliile sau să intensifice mișcarea. Coșbuc sugerează mai puțin cu mijloace figurative
și mai mult cu mijloace sintactice și prozodice.
George Coșbuc e un versificator desăvârșit. Dimensiunea versului în organizarea
strofică este caracteristcă numai poeziei lui Coșbuc, ca și bătaia ritmică, preponderent iambică.
Coșbuc se supune deci unui tipar prozodic, clasic în sine și original. Poetul e în postura
unui povestitor care, cu bună dipoziție, firesc, vorbește despre o nuntă cum nu a mai fost. A
folosi același sistem metric este, fără îndoială, dificil, căci stilul oral, al comunicării directe, pe
care l-a adoptat Coșbuc, impune schimbări de ritm și modulații determinate de relatarea
evenimentului, de participarea afectivă a povestitorului. Poetul a izbutit prin varietatea
construcțiilor sintactice, multe dintre ele adevărate armonii imitative, prin cadență și sonoritate.
În amplitudinea hiperbolică, festivă, în atmosfera de basm a poeziei, ținuta nuntașilor și
vorbirea lor cu ceva specific transilvănean în lexic și fonetism sunt populare.
Din punct de vedere structural, acest poem epico-liric este alcătuit din 28 de
strofe, sextine, strofe alcătuite din șase versuri, din care versul final al fiecărei strofe aste
alcătuit din jumătate de vers. Acest procedeu este specific poetului transilvănean George
Coșbuc. Ideea care transpare din poezie este cea a ”alegerii” soțului sau soției, așa cum am
amintit mai sus, alegere liberă a partenerului de viață. Tema poeziei este ceremionialul nunții
țărănești, iar motivele întâlnite în poezie sunt: alegerea soțului de către Zamfira, pregătirea de
nuntă, nunta propriu-zisă, participarea personajelor de poveste la nuntă, hora țărănească și
închinarea nuntașilor (a lui Mugur –împărat).
Poemul are o structură epică, în sensul că se narează un episod din viața personajelor
principale, alcătuit la rândul lui din mai multe secvențe epice. Poeul amintește întrucâtva de
”Luceafărul” lui Eminescu, în sensul în care avem o structură epică țesută pe fundalul mai larg
al simbolurilor și motivelor lirice. Argumentele în favoarea acestei încadrări sunt: formula de
introducere:” E lung pământul, ba e lat, / Dar ca Săgeată de bogat / Nici astăzi domn pe lume
nu-i”, prezența unui narator, povestirea la persoana a III-a, existența personajelor, construcția
gradată a subiectului, numărul mare de verbe, caracteristic stilului narativ, prezența dialogului,
cu formele specifice de adresare.
Și totuși, ”Nunta Zamfirei”, ca și ”Luceafărul”, este un poem liric, schema epică e doar
cadrul, întâmplările și personajele sunt de fapt simboluri lirice, metafore, în care se sintetizează
idei filosofice, atitudini morale, stări de sensiblitate, o viziune poetică.
Interferența de genuri, caracteristică romantismului, conferă poemului o mare
profunzime și posibilități multiple de interpretare, pentru că, prin chiar structura lui, are o
stratificare complexă și niveluri diferite de accesibilitate: o poveste fantastică de iubire, o
alegorie pe tema dragostei și a alegerii partenerului de viață, o poezie de viziune simbolică, cu
caracteristici de monografie lirică, populară. ”Nunta Zamfirei” este o capodoperă, nu numai
prin profunzimea ideilor, de o simplitate folclorică desăvârșită, ci și prin perfecțiunea formei,
prin acea potrivire fără greș a cuvintelor limbii române în țesătura unei sintaxe poetice care
creează rostirea coșbuciană, de-o naturalețe desăvârșită, de o asprime lină, fină, și în același
timp grea de sensuri.
Ca și fata de împărat din poemul ”Luceafărul”, și Zamfira este o ființă unică,
care se individualizează din rândul personajelor de rând. Ea are o ascendență nobilă, este fiica
unui domn ”cu stare”, este nespus de frumoasă și pură. Poetul o compară cu o icoană pe care s-
o pui în altar, la închinat. Destinul ei pământesc este însă unul fericit, spre deosebire de fata de
împărat din ”Luceafărul”; în acest sens ea se apropie de Călina, fata de crai din poemul ”Călin
– file din poveste”. Ca și aceasta ea are însușiri deosebite: pe lângă frumusețe, grație, și
delicatețe sufletească, sfială, puritate, noblețe, care o îndeamnă să-și urmeze idealurile.
În concepția lui Coșbuc, fericirea se obține doar prin comuniunea sufletească, erotică
deplină dintre cele două ființe, prin pășirea lor împreună în grădina mirifică a Edenului
originar. Întreaga lume conspiră la fericirea îndrăgostiților, începând cu tatăl miresei,
continuând cu personajele de legendă și basm și încheind cu tineri flăcăi și fete în strai popular,
care-și întind mâinile cu grație, pentru a juca aceeași horă străbună pe pământul românesc.
Fără îndoială, Coșbuc a fot un adevărat rapsod al sufletului țărănesc, al cărui avânt
nobil l-a portretizat ca nimeni altul în poezia sa. Există o poezie a sufletului țărănesc, pe care
Coșbuc o surprinde atât de bine în creația sa: eroismul, curajul, puterea de sacrificiu, țeluri
nobile, dragostea de patrie și de pământul străbun, iubirea pură, curată din sufletul său,
erotismul naiv, dorul de eternitate, de libertate, tânjirea spre nemurire, bărbăția și delicatețea,
gingășia sufletului, demnitatea.
Versurile închinate Zamfirei sunt de o frumusețe desăvârșită, ca și cele dedicate
ceremonialului horei: ”Şi-atunci de peste larg pridvor,/ Din dalb iatac de foişor / Ieşi Zamfira-n
mers isteţ, / Frumoasă ca un gând răzleţ, / Cu trupul nalt, cu părul creţ, / Cu pas uşor.// Un
trandafir în văi părea;/ Mlădiul trup i-l încingea / Un brâu de-argint, dar toată-n tot / Frumoasă
cât eu nici nu pot / O mai frumoasă să-mi socot / Cu mintea mea. // Şi ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el, / Roşind s-a zăpăcit de drag, - / Vătavul a dat semn din steag / Şi
atunci porniră toţi şireag / Încetinel. // Şi-n vremea cât s-au cununat / S-a-ntins poporul
adunat / Să joace-n drum după tilinci: / Feciori, la zece fete, cinci, / Cu zdrângăneii la opinci /
Ca-n port de sat. // Trei paşi la stânga linişor / Şi alţi trei paşi la dreapta lor; / Se prind de mâini
şi se desprind, / S-adună cerc şi iar se-ntind, / Şi bat pământul tropotind / În tact uşor.”
Coșbuc a fost cu adevărat un ”suflet în sufletul neamului său”, și a știut să-i cânte și
bucuria și-amarul. Există o delicatețe cu care se el se apropie de sufletul țărănesc, specifică
numai marilor creatori, care și-au găsit în folclor sursele nesecate de inspirație. Este acel suflet
universal, colectiv, înscris în sufletul popular, cel apropiat de vatră, de tradiții, de echilibru,
stabilitate și statornicie. El a știut să extragă înțelesurile sale fundamentale peste timp, din care
ne-a lăsat o moștenire literară valoroasă, unică. Sufletul țărănesc e apropiat de poezie; pentru el
Coșbuc e rapsodul său popular specific: "Nu cerceta aceste legi, / Că eşti nebun când le-nţelegi!
/ Din codru rupi o rămurea, / Ce-i pasă codrului de ea! / Ce-i pasă unei lumi întregi / De
moartea mea!” (epitaf pe un mormânt, în Ardeal)
Poemul se încheie într-o notă de profund optimism, dată de închinarea lui Mugur-
împărat făcută tinerilor miri: ”Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi,/ Atâţia ani la miri urez! / Şi-un
prinţ la anul! blând şi mic, / Să crească mare şi voinic, - / Iar noi să mai jucăm un pic / Şi la
botez!”

Stejar
- Bibliografie: Manualul de limba și literatura română, clasa a X-a, sub îndrumarea
acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990.