Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

CURS 14.

ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPENĂ

14.1. Istoric relații Romania – Uniunea Europeană

Primele relații oficiale intre Romania si, pe atunci, Comunitatea Economica

Europeana, au fost instituite in anul 1967, prin initierea negocierilor pentru incheierea unei
serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv,
branzeturi, oua, carne de porc. Aceste acorduri au urmarit, pe de o parte, scutirea de taxe
suplimentare a produselor romanesti, iar pe de alta parte, obligarea partii romane sa respecte
un anumit nivel al preturilor pentru a nu crea dificultati pe piata statelor membre.
Intre Comunitatea Europeana si Romania a fost incheiat un Acord comercial inca din
1980, ulterior fiind suspendat de catre Comunitate din cauza incalcarii drepturilor omului in
perioada regimului comunist.
Primele contacte dintre Romania si Uniunea Europeana
Romania a fost prima tara din blocul comunist care a stabilit, in martie 1990, relatii
oficiale cu Comunitatea Europeana. Relatiile dintre cele doua parti au fost initiate la sfarsitul
anilor '60, in plina perioada de deschidere nationala a regimului Ceausescu, si s-au concretizat
in acorduri comerciale bilaterale, suspendate in anii '80 din cauza incalcarii drepturilor omului
de catre Romania.
Cel mai important succes al acestui deceniueste semnarea unui acord bilateral de
includere a Romaniei in Sistemul General de Preferinte (SGP) al Comunitatii Economice
Europene (1974). In urmatorii 10 ani insa, contactele dintre cele doua parti se inrautatesc.
Odata cu sfarsitul comunismului si al "razboiului rece" ,Romania, ca si celelalte state
din centrul si estul Europei, s-a reapropiat de structurile occidentale , in special de NATO si
Comunitatea Europeana, cu aceasta din urma stabilind relatii diplomatice in anul 1990.

14.2. Asocierea Romaniei la Uniunea Europeana

La inceputul anilor '90, in urma entuziasmului generat de incetarea tensiunilor

militare, politice si ideologice si revenirea unui mare numar de state la principiile democratiei,
pe agenda Consiliului European a aparut discutia despre posibilitatea extinderii Comunitatii

1
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

prin cooptarea de noi menbri dintre tarile Europei Centrale si de Est. Pana la clarificarea
acestei chestiuni, incepand din dec. 1991, Comunitatea a incheiat o serie de acorduri bilaterale
- Acorduri Europene.
Primele state care incheie Acorduri Europene sunt Ungaria si Polonia, Romania
semnand un astfel de tratat abia in 1993.
Acordurile Europene n-au satisfacut totusi asteptarile tarilor din fostul spatiu
communist, care se simteau intr-o situatie ambigua, intre asociere si aderare, si revendicau o
recunoastere oficiala a eligibilitatii lor prin adoptarea unui calendar sia unor condirii de
aderare precise. De aceea Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) recunoaste
explicit principiul extinderii UE catre statele associate din Europa Centrala si de Est si fixeaza
o serie de criterii economice si politice de aderare, cunoscute sub numele de criteriile de la
Copenhaga.Potrivit acestora, pentru a deveni membru UE , un stat candidat trebuie sa aiba:
1)institutii stabile care sa garanteze democratia, statul de drept, respectarea drepturilor
omului si protectia minoritatilor
2)o economie de piata functionala
3)capacitatea de a-si asuma obligatiile de stat membru ,inclusiv cele privind
obiectivele uniunii politice, economice si monetare ale UE
4)un stat candidat trebuie sa transpuna legislatia Uniunii in legislatia nationala(
adoptarea acquis-ului comunitar)
Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând
ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare.
România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu
Declarația de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice
importante ale României, în care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea
europeană.
La 1 august 1996 a intrat in vigoare Protocolul Aditional la Acordul european de
asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea programului Uniunii Europene catre
Romania.
Acordul European care a instituit o asociere intre Romania, pe de o parte, si
Comunitatile Europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte, releva „importanta
legaturilor traditionale existente intre Romania, Comunitate, statele sale membre, precum si
valorile comune pe care le impartasesc.

2
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

Acordul cuprinde o larga gama de prevederi de ordin economic, politic, printre care
dispozitii legate de libera circulatie a marfurilor, a produselor industriale, a produselor
agricole, piscicole, circulatia lucratorilor, dreptul de stabilire, furnizarea de servicii, plati,
capital, concurenta, armonizarea legislatiei, cooperarea economica s.a.
În iulie 1997, Comisia și-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a Deveni
Membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind Progresele
României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în
octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu
condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice
pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999,
negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.
Obiectivul României a fost de a obține statutul de membru cu drepturi depline în 2007.
La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană
sprijină acest obiectiv.
În Raportul de țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară
europeană în grupul popularilor creștin-democrați, se menționează că "Finalizarea
negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă
România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în
aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităților române privesc: măsurile
anticorupție, independența și funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea
abuzurilor politiei.
Negocierile de aderare au fost încheiate la nivel tehnic în cadrul Conferinţei de
Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, decizie confirmată de Consiliul European
de la Bruxelles din 16-17 decembrie din acelaşi an. În acelaşi timp, Consiliul a reafirmat şi
calendarul de aderare: aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare; 1 ianuarie 2007 -
aderarea efectivă.

14.3. Integrarea României în Uniunea Europeană

La 1 ianuarie 2017 se împlinesc zece ani de când România face parte din Uniunea
Europeană (UE).
Comisia Europeană a confirmat, la 26 septembrie 2006, prin Raportul de monitorizare
prezentat la Strasbourg de comisarul european pentru Extindere, Olli Rehn, intrarea
României, alături de Bulgaria, în UE, la 1 ianuarie 2007.

3
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

Procesul de aderare a României la UE a început efectiv în 1993, odată cu

semnarea, la 1 februarie, a Acordului european instituind o asociere între Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora, pe de o parte, şi România, pe de altă parte.
La 22 iunie 1995, la Paris, în cadrul unei ceremonii oficiale, ministrul român al
afacerilor externe, Theodor Meleşcanu, a depus cererea oficială a României de aderare la
Uniunea Europeană. Această cerere de aderare era însoţită de documentul "Strategia naţională
de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană", semnat la Snagov, cu o zi înainte,
respectiv la 21 iunie, de către toţi liderii partidelor parlamentare, de preşedinţii celor două
Camere ale Parlamentului României şi de preşedintele Ion Iliescu.
La 27 iunie 1995, în Palatul Festivalurilor de la Cannes, s-a desfăşurat Consiliul
European al Uniunii Europene, la care a fost prezent şi preşedintele Ion Iliescu. Momentul a
avut o însemnătate aparte pentru statele asociate, calitate în care se afla şi România, datorită
aprobării de către statele membre a Cartei Albe, un cadru general al legislaţiei comunitare în
domeniul pieţei interne şi al cerinţelor pe care statele asociate trebuiau să le adopte pentru
armonizarea legislaţiei comunitare cu cea naţională.
România îşi completează statutul de stat asociat la Uniunea Europeană prin semnarea,
la Bruxelles, la 30 iunie 1995, a Protocolului adiţional la Acordul de Asociere, prin care
este finalizat cadrul juridic de participare a României la programele comunitare care vizau
domeniile economic, tehnic, ştiinţific şi cultural.
Transpunerea în practică a prevederilor Acordului European de Asociere,
precum şi pregătirea procesului de aderare a României la Uniunea Europeană au revenit
Comitetului Interministerial pentru Integrare Europeană, care şi-a început oficial activitatea în
cadrul primei reuniuni, la 14 august 1995.
La 27 iunie 1997, la Amsterdam, are loc summit-ul Uniunii Europene, la care sunt
invitate să participe şi statele candidate la aderare, iar România a fost reprezentată la lucrările
acestei reuniuni de o delegaţie condusă de preşedintele Emil Constantinescu.
La 15 iulie 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000, caracterizată drept un
pachet de măsuri, care indică calea de urmat pentru realizarea aderării.
Autorităţile de la Bucureşti au realizat un Program Naţional de Aderare a
României la Uniunea Europeană pe termen mediu, care era structurat în patru părţi. Acest
program a fost prezentat, la 21 mai 1998, în şedinţa de guvern, de către Alexandru Herlea,
ministrul delegat pe lângă prim-ministru pentru integrare europeană, iar după ce a fost
discutat în plenul celor două Camere ale Parlamentului, a fost transmis, la 25 iunie 1998,
Comisiei Europene.

4
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

Executivul comunitar a propus, la 13 octombrie 1999, începerea negocierilor de

aderare la Uniunea Europeană cu Malta, Letonia, Lituania, Slovacia, Bulgaria şi
România, dar în ceea ce priveşte ultimele două state mai trebuia aşteptată decizia Consiliului
European de la Helsinki din decembrie 1999.
Cu ocazia summit-ului şefilor de stat şi de guvern ai UE de la Helsinki, de la 10-
11 decembrie 1999, liderii celor 15 state membre au aprobat în prima zi a Consiliului
European începerea negocierilor de aderare a celor şase state, printre care şi România, cu
precizarea că momentul aderării se va produce atunci când statele vor fi îndeplinit condiţiile
de aderare.
Momentul deschiderii negocierilor de aderare ale României cu Uniunea
Europeană s-a consumat la Bruxelles, la 15 februarie 2000, în cadrul Conferinţei
Interguvernamentale România-UE la nivel de miniştrii de externe ai celor 15 state membre cu
delegaţia română condusă de ministrul Afacerilor Externe, Petre Roman.
La 29 iunie 2001, Ministerul Integrării Europene trimite la Bruxelles, Comisiei
Europene, ediţia 2001 a Programului Naţional de Aderare a României la UE, care reflectă
stadiul de pregătire a statului român pentru aderare, evoluţiile în îndeplinirea fiecărui criteriu
în parte şi pe fiecare domeniu de activitate.
În debutul sesiunii de lucru din 2001, Parlamentul European votează, la 5
septembrie, raportul întocmit de raportorul pentru România, Emma Nicholson, şi care privea
stadiul de aderare al României la Uniunea Europeană. Evaluarea procesului de pregătire
pentru aderare a României la blocul comunitar a fost subiectul vizitei comisarului european
pentru extindere, Guenter Verheugen, la Bucureşti, la 20-21 februarie 2003.
La 11 martie 2004, Parlamentul European a aprobat, cu 374 de voturi favorabile, 10
împotrivă şi 29 de abţineri, raportul referitor la candidatura României şi Bulgariei de aderare
la Uniunea Europeană.
Ceremonia istorică desfăşurată la Dublin, la 1 mai 2004, prin care Uniunea Europeană
a primit cele zece noi state membre, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, a reprezentat şi ocazia pentru liderii de la
Bruxelles de a transmite un mesaj de încredere autorităţilor de la Bucureşti prin vocea
comisarului pentru extindere, Gunther Verheugen, care a declarat că "marele proiect"
european nu este complet atât timp cât România şi Bulgaria nu au aderat la UE, "care sunt o
parte integrantă a acestui proiect".
România finalizează, din punct de vedere tehnic, negocierile de aderare la UE, la
8 decembrie 2004, la Bruxelles, prin închiderea provizorie a ultimelor două capitole:

5
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

"Politica în domeniul concurenţei" (cap. 6) şi "Justiţie şi afaceri interne" (cap. 24), cu prilejul
conferinţei de aderare România-UE.
La 14 decembrie 2004, Comisia Europeană confirmă, în cadrul celei de-a XII-a şi
ultime Conferinţe Interguvernamentale de Aderare a României la UE, desfăşurată la
Bruxelles, închiderea provizorie a tuturor celor 31 de capitole de negociere, urmând ca decizia
politică de închidere a negocierilor să fie pronunţată la Consiliul European în cadrul reuniunii
de iarnă.
Reprezentanţii Comisiei Europene au subliniat că România va trebui să îşi respecte în
totalitate angajamentele asumate în vederea închiderii negocierilor şi să facă din reforma
administraţiei publice, a sistemului judiciar şi din lupta împotriva corupţiei, priorităţi absolute
pentru perioada următoare.
Parlamentul European a votat, la 16 decembrie 2004, raportul referitor la
progresele României pe calea aderării la Uniunea Europeană, recomandând semnarea
Tratatului de aderare în primăvara anului 2005 şi aderarea efectivă, împreună cu Bulgaria, la 1
ianuarie 2007.
În cadrul reuniunii de iarnă a Consiliului European, desfăşurat la 17-18
decembrie 2004, liderii Uniunii Europene au aprobat ca Tratatul de aderare a României şi
Bulgariei la UE să fie semnat în aprilie 2005, iar aderarea ca state cu drepturi depline a celor
două ţări să aibă loc în 2007, în cazul în care îşi vor continua reformele şi îşi vor îndeplini
angajamentele asumate.
La 13 aprilie 2005, la Strasbourg, Parlamentul European a acordat, cu 497 de voturi
favorabile, 93 împotrivă şi 71 de abţineri, avizul conform pentru semnarea Tratatului de
aderare al României la Uniunea Europeană.
La 13 octombrie 2005, cu aproape două săptămâni înaintea prezentării în Parlamentul
European a raportului tehnic de monitorizare a progreselor înregistrate de România pe calea
aderării, comisarul european Olli Rehn a efectuat o vizită de documentare la Bucureşti, pentru
a discuta cu autorităţile române şi pentru a lua un ultim puls asupra transpunerii în practică a
măsurilor ce se impun pentru a respecta calendarul aderării României, la 1 ianuarie 2007.
La 25 octombrie 2005, la Strasbourg, în plenul Parlamentului European, comisarul
european pentru extindere, Olli Rehn, a prezentat, structurat în cadrul celor două rapoarte,
poziţiile Comisiei Europene privind nivelul atins de Bulgaria şi de România pe calea aderării.
La 26 septembrie 2006, la Strasbourg, Comisia Europeană a prezentat raportul
comprehensiv de monitorizare a României şi Bulgariei, în care s-a făcut precizarea, pentru
prima dată, că cele două state candidate sunt pregătite să adere la 1 ianuarie 2007.

6
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

La 24 noiembrie 2006, Republica Federală Germania a ratificat Tratatul de Aderare al

României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, fiind ultimul stat care încheie acest proces
necesar.
Consiliul European de la Bruxelles, din 14-15 decembrie 2006, a confirmat
aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Calitatea

de stat membru implică atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi
legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţare până în prezent, la fel ca în cazul
oricărui alt stat membru al Uniunii Europene.
2019:Ianuarie-iunie – România va prelua, pentru prima dată, Președinția rotativă a
Consiliului Uniunii Europene.

14.4. Aplicarea Politicii Comerciale Comune de catre Romania

Începând cu 1 ianuarie 2007, România aplică politica comercială comună a UE,

respectiv:
- tariful vamal comun;
- schema de preferinţe generalizate (SGP) a UE;
- măsurile de apărare comercială;
- acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare încheiate cu ţările terţe;
- angajamentele comerciale din cadrul OMC.

14.5. Implicaţii ale noului context de finanţare ale Politicii Agricole

Comune pentru România

Bugetul P.A.C. alocat perioadei 2014-2020 se ridică la 373 de miliarde de euro pentru
cele 28 de state membre, iar România are alocate fonduri de 17,5 miliarde de euro, în creştere
faţă de exerciţiul bugetar anterior 2007-2013 (13,8 miliarde euro). Aceste fonduri
suplimentate vor putea fi pe deplin valorificate dacă fermierii români vor fructifica, în special
prin sistemul plăţilor directe, oportunităţile oferite de fiecare dintre cele trei direcţii de
dezvoltare expuse anterior. De menţionat faptul că, deşi pe total fondurile au crescut pentru
România, pentru Pilonul II – Dezvoltare Rurală acestea au scăzut cu 13,5%.

7
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

Programe nationale in domeniul agriculturii

Pentru a putea implenta politica europeana in domeniul agriculturii, Romania a trebuit
sa infiinteze mai multe tipuri de programe nationale, astfel incat obiectivele propuse de catre
UE sa se materialize. Romania a creeat programe multiple pentru agricultura, acoperind mai
multe sectoare, aici amintind horticultura( fructe, seminte, viticultura, floricultura), culturi de
camp ( cereale, plante tehnice, plante medicinale si aromatice), agricultura ecologica,
cresterea animalelor (bovine, porcine, ovine si caprine, cabaline, iepuri, pasari de curte).
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală- are ca obiectiv general creşterea
competitivităţii sectoarelor agro-alimentar şi forestier, îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului
rural, îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale, diversificarea economiei rurale, demararea
şi funcţionarea iniţiativelor de dezvoltare locală.
Programul Naţional Apicol.
Programul national de Sprijin al României în sectorul vitivinicol, 2014 – 2018 –
prevedere o masura pentru promovarea vinurilor pe piata tarilor terte.
Programul pentru instalarea tinerilor fermieri – urmareste instalarea pentru prima data
a tinerilor fermieri, ca sefi/manageri ai unei exploatatii agricole.
Agenda Europeana- Criza laptelui si implicatiile asupra Romaniei.
Miniștrii agriculturii din statele membre s-au întâlnit la Bruxelles, pentru a căuta
soluţii care să răspundă evoluțiilor din sectorul agricol – în principal consecințelor eliminării
cotelor de lapte, care i-au adus pe producători în situații financiare disperate.

14.6. Politica de transport în România

Istoricul politicii de transport în Romania

România, prin aşezarea sa geografică, reprezintă o zonă de intersecţie a magistralelor
internaţionale de transport, care leagă atât nordul de sudul Europei, cât şi vestul de estul
acesteia. Reţeaua de transport asigură legătura atât cu toate reţelele ţărilor vecine, cât şi cu
cele din ţările Europei şi Asiei.
La Conferinţa Pan-Europeană a Transporturilor de la Creta din 1994 s-au stabilit, şi
la Conferinţa de la Helsinki din 1998 s-au reconfirmat, coridoarele pan-europene de
transport, teritoriul României fiind străbătut de trei dintre coridoare:
 Coridorul IV: Berlin-Nurnberg-Praga-Budapesta- Bucureşti-Constanţa-
Salonic-Istanbul;
 Coridorul IX: Helsinki-St. Petersburg-Moscova- Pskov-Kiev-
Liubashevska-Chişinău-Bucureşti- Dimitrovgrad-Alexandropolis;
8
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

 Coridorul VII: Dunărea, inclusiv legătura pe Canalul Dunăre-

Marea Neagră.

Coridoarele IV şi IX sunt multimodale, cuprinzând noduri şi centre de colectare şi

distribuţie între modurile de transport: rutier, feroviar, fluvial şi maritim.
Situată pe coridorul de tranzit dintre Europa de Vest şi Orientul Mijlociu, ea însăşi o
putere regională, producător şi consumator, România, odată devenită independentă în a doua
jumătate a secolului al XIX- lea, a început să îşi dezvolte transporturile investind în crearea
unor infrastructuri la nivelul tehnologic cel mai înalt al perioadei respective.
Potenţialul oferit de avantajele naturale - ţară riverană la Marea Neagră şi ţară
dunăreană străbătută pe o lungime de 1.075 km de cea mai importantă cale navigabilă din
Europa, fluviul Dunărea - a conferit României o poziţie strategică favorabilă, în zona de
confluenţă a polilor generatori de transporturi din Europa, Balcani şi Orientul Mijlociu.
Acestei poziţii i s-au conferit noi valenţe o dată cu realizarea legăturii directe dintre Marea
Neagră şi Marea Nordului ca urmare a construirii Canalului Dunăre-Marea Neagră în anul
1984 şi a finalizării căii navigabile Rhin-Main- Dunăre în anul 1992.

Negocierile de aderare
România a deschis Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor în cadrul
Conferinţei de aderare România – UE din iunie 2001 şi l-a închis provizoriu în timpul
Conferinţei de aderare din decembrie 2003. Pentru stabilirea angajamentelor pe care România
şi le-a asumat s-au avut în vedere următoarele documente ale Uniunii Europene:
Tratatul de la Roma (Tratatul instituind Comunitatea Europeană), în art. 78-84, aşa
cum este modificat prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, şi implicit a obiectivelor
stabilite în titlurile:
III - “Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului”
V- “Transport”
VI - “Reguli comune privind concurenţa, taxarea şi armonizarea legislaţiilor”
XV - “Reţele trans-europene” XVI - “Industrie”
XVII -“Coeziune economică şi socială” XIX - “Mediu”
Carta Albă privind ”Dezvoltarea politicii comune de transport” (1992), în cadrul
căreia au fost fixate următoarele obiective comune:
 eliminarea ultimelor disfuncţii în ceea ce priveşte reţeaua internă de
transporturi a Comunităţii Europene;

9
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

 crearea unui sistem eficient de transport care să contribuie la libera

circulaţie a bunurilor, a persoanelor şi a serviciilor;
 încurajarea competiţiei intra-comunitare a industriei de transport.
Agenda de implementare a politicii comune a transporturilor pentru 1995-2000
(„Programul de acţiune pentru mobilitate durabilă în Europa”) care a pus accentul pe
următoarele priorităţi:
 ameliorarea calităţii prin dezvoltarea tehnologiilor avansate în transporturi,
care să contribuie atât la eficientizarea serviciilor, cât şi la protecţia mediului;
 dezvoltarea pieţei comune a transporturilor prin servicii eficiente, bazate pe
standarde sociale comune;
 deschiderea reţelei interne de transporturi spre terţi parteneri şi spre alte pieţe
ale transporturilor.

Poziţia României faţă de acquis

„România acceptă acquis-ul comunitar privind Capitolul 9 - Politica în domeniul
transporturilor, în vigoare la data de 31 decembrie 1999 şi va fi în măsură să aplice acest
acquis la data aderării sale la Uniunea Europeană, cu excepţiile menţionate în mod expres în
documentul de poziţie.
România este pregătită să examineze în continuare dezvoltarea acquis-ului comunitar,
intrat în vigoare după 31 decembrie 1999 şi să informeze sistematic Conferinţa pentru
Aderare sau Consiliul de Asociere cu privire la legislaţia şi măsurile de implementare
adoptate pentru aplicarea noului acquis sau, dacă va fi cazul, cu privire la dificultăţile care
ar putea apărea în transpunerea noului acquis.”
Potrivit Rapoartelor de ţară din anii 2003 şi 2004 ale Comisiei Europene, România a
continuat să înregistreze progrese în implementarea acquis-ului din acest sector.

Strategia Naţională de Transport

Geostrategia Căilor de Transport este documentul programatic al Ministerului
Transporturilor. Prezintă o scurtă istorie a dezvoltării transportului în România, informaţii
cuprinzătoare privind starea infrastructurii de transport şi o listă de proiecte în desfăşurare şi
planificate. Viziunea strategiei cuprinde organizarea reţelei naţionale de transport astfel încât
să acopere întregul teritoriu, eliminarea zonelor ce prezintă un deficit în privinţa volumului şi
calităţii transportului, satisfacerea nevoilor de mobilitate ale cetăţenilor, dezvoltarea
transportului intermodal, asigurarea siguranţei şi protecţia mediului.

10
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

“Opţiunile strategice în domeniul infrastructurilor de transport au în vedere

dezvoltarea unor reţele de infrastructuri fizice specializate şi eficiente, compatibile cu
infrastructurile europene şi internaţionale care să susţină dezvoltarea durabilă a teritoriului
naţional şi care să asigure:
 afirmarea poziţiei României ca principală placă turnantă a
transporturilor continentale şi intercontinentale pe principalele rute geografice
Vest-Est şi Nord-Sud;
 organizarea reţelelor nationale pentru toate modurile de transport astfel
încât să se asigure o mai bună acoperire a teritoriului;
 eliminarea zonelor deficitare din punct de vedere al volumului şi al calităţii
transportului şi satisfacerea mai bună a nevoilor de deplasare a cetăţenilor;
 dezvoltarea transportului intermodal atât în trafic, cât şi în zonele de impact cu
principalele coridoare europene;
 asigurarea unei cât mai mari securităţi în transport şi a protecţiei mediului
înconjurător.
Obiectivele specifice au în vedere reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea
infrastructurilor de transport pentru îmbunătăţirea confortului călătorilor, creşterea siguranţei
acestoram şi a eficientizării transportului de marfă în vederea alinierii sistemului naţional de
transport la sistemul european. Totodată se are în vedere maximizarea efectelor pozitive
asupra mediului şi minimizarea impactului global şi local pe care activităţile de transport le
generează şi sunt axate în general pe:
 stoparea degradării infrastructurii şi menţinerea în exploatare a sistemului de
transport;
 aducerea în parametrii de funcţionare şi valorificarea capacităţilor
existente prin repararea şi modernizarea infrastructurilor;
 înlăturarea sau prevenirea apariţiei restricţiilor de circulaţie şi eliminarea
blocajelor şi aglomerărilor;
 creşterea capacităţii pe anumite secţiuni ale coridoarelor pan-europene
de transport IV, VII, IX şi continuarea lucrărilor pentru realizarea reţelei
TINA7, în vederea asigurării interconectării şi interoperabilităţii între rute şi
moduri de transport;
 interconectarea cu coridorul TRACECA8;
 promovarea tehnologiilor de transport ecologice;
 integrarea drumurilor de interes local în reţeaua de infrastructură naţională.”9

11
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

14.7. Romania in procesul de aderare la spatiul Schengen

Scurt istoric
La inceputul anilor 80, a demarat, la nivel european, o discutie in legatura cu
importanta termenului libertate de miscare
In anul 1984, fostul cancelar german Helmut Kohl s-a intalnit cu presedintele de
atunci al Frantei, François Mitterand, la trecerea frontierei « Goldene Brenn » din apropiere
de Saarbrücken. Aici au luat decizia de a elimina controalele la frontiera dintre Germania si
Franta. Nici unul din ei nu banuise atunci ce insemnatate vizionara va avea pe viitor acest gest
pentru o Europa fara granite interne si fara controale la frontiera dintre state.
Viziunea lor a condus intr-o prima faza la un acord intre Germania, Franta, Tarile de
Jos, Belgia si Luxemburg, incheiat in 1985 pe nava "Astrid" pe raul Mosel, in dreptul micii
localitati de frontiera Schengen din Luxemburg.
A urmat semnarea Conventiei de Implementare a Acordului Schengen, in data de 19
iunie 1990. In momentul intrarii in vigoare, in anul 1995, aceasta a eliminat controalele la
frontierele interne ale statelor semnatare si a creat o singura frontiera externa unde controalele
se desfasoara conform unui set de reguli clare.
Spatiul Schengen reprezinta o zona de libertate de miscare unde controalele la
frontierele interne ale statelor semnatare au fost eliminate si a fost creata o singura
frontiera externa unde controalele se desfasoara conform unui set de reguli clare.

1. Cronologia aderarii la spatiul Schengen este urmatoarea:

1985- Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania si Franta
1990- Italia
1991- Spania si Portugalia
1992- Grecia
1995- Austria
1996- Danemarca, Suedia si Finlanda
2001- Islanda si Norvegia
Participarea Islandei si Regatului Norvegiei
Alaturi de Suedia, Finlanda si Danemarca, Norvegia si Islanda iau parte in Uniunea
Nordica a Pasapoartelor,in cadrul careia au fost eliminate controalele la frontierele interne.
Islanda si Norvegia au semnat un Acord cu UE in mai 1999, in urma caruia cele doua state pot
participa la elaborarea noilor instrumente legislative ale acquis-ului Schengen. Actele sunt
adoptate doar de catre statele membre UE, dar se aplica si Islandei si Norvegiei. In practica

12
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

aceasta asociere ia forma unui Comitet mixt in afara cadrului UE, format din reprezentanti ai
Islandei, Norvegiei, Consiliului UE si Comisiei Europene.

2. Decizia privind extinderea spatiului Schengen a fost luata la sfarsitul anului

2007 de Consiliul UE; astfel, la data de 21 decembrie 2007 au fost eliminate
controalele la frontierele terestre si maritime pentru cele 9 state membre (exceptie
face Cipru) care au aderat la UE in 2004 si la sfarsitul lunii martie 2008 au fost
eliminate controalele pentru zborurile interne Schengen in aeroporturi.
3. Decizia privind extinderea spaţiului Schengen a fost luată în decembrie 2008 de
către Consiliul UE; astfel, la data de 12 decembrie 2008 au fost eliminate
controalele la frontierele terestre pentru Confederaţia Elveţiană. Controalele la
frontierele aeriene au fost eliminate la sfârşitul lunii martie 2009.
4. Decizia privind extinderea spaţiului Schengen a fost luată în decembrie 2011 de
către Consiliul UE; astfel, la data de 19 decembrie 2011 au fost eliminate
controalele la frontierele interne pentru Liechtenstein.
În prezent, 26 state europene sunt membre cu drepturi depline în Acordul
Schengen. Acestea sunt: Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda, Cehia, Lituania,
Slovacia, Elvetia, Italia, Portugalia, Spania, Grecia, Austria, Estonia, Malta, Slovenia,
Liecthenstein, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Letonia, Polonia si
Ungaria.

VIITOARE STATE MEMBRE ALE ACORDULUI SCHENGEN: Bulgaria, Cipru si

ROMANIA.
4 state semnatare ale Acordului Schengen, care nu sunt state membre ale Uniunii
Europene, respectiv:
1) Islanda
2) Norvegia
3) Elvetia
4) Liechtenstein
2 state membre ale Uniunii Europene, au decis sa nu aplice in totalitate acquis-ul
Schengen, dar colaboreaza cu statele membre Schengen in anumite domenii, respectiv:
1) Irlanda
2) Marea Britanie
La data de 1 iunie 2013 Croaţia a aderat la Uniunea Europeană şi a prezentat
Declaraţia de pregătire în anul 2015, în vederea aderării la spaţiul Schengen.

13
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

14.8. MCV – Mecanismul de cooperare și de verificare prin care

Comisia evaluează și sprijină evoluția Bulgariei și României în direcția
eficientizării sistemului administrativ și judiciar.

Ce este MCV-ul?
Atunci când au aderat la UE, la 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria mai aveau încă
probleme legate de nefinalizarea reformei judiciare, de corupție și, în cazul Bulgariei, de
criminalitatea organizată. De aceea, Comisia a instituit mecanismul de cooperare și de
verificare (MCV), o măsură tranzitorie prin care să poate ajuta cele două țări să remedieze
aceste probleme.

De ce este necesar MCV-ul?

Comisia continuă să evalueze evoluția Bulgariei și a României după aderare pentru a
le ajuta să-și dezvolte și să-și eficientizeze sistemele administrative și judiciare, astfel încât
să-și poată îndeplini obligațiile aferente statutului de membru al UE și să poată asigura
aplicarea corectă a legislației, politicilor și programelor europene.
Reforma sistemului judiciar și combaterea corupției și a criminalității organizate sunt
aspecte foarte importante în primul rând pentru cetățenii români și bulgari. Odată atinse
obiectivele în domeniu, ei își vor putea exercita pe deplin drepturile care le revin în calitate de
cetățeni europeni.

14.9. Priorităţi ale României în UE

Consolidarea profilului României în UE este una dintre priorităţile centrale ale

României, inclusiv în contextul demarării pregătirilor în vederea asigurării unei Preşedinţii de
succes a Consiliului UE în 2019 (semestrul I).
Va continua promovarea obiectivului naţional strategic de aderare a României la un
spaţiu Schengen consolidat şi pe deplin funcţional, pentru ca cetăţenii români să beneficieze
de avantajele exercitării depline a dreptului de liberă circulaţie. MAE acordă, de asemenea,
importanţă specială aderării României la zona Euro, având în vedere obiectivul asumat, în
acest sens, prin Tratatul de aderare. În acest context, va urmări atent dosarele legate de
consolidarea Uniunii Economice şi Monetare, atât din perspectiva de stat membru non-euro,
cât şi de stat aspirant la zona Euro.

14
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

Asigurarea unei vecinătăţi stabile, sigure şi prospere este prioritară pentru România.
Procesul de extindere este un proiect istoric de succes al UE, care a adus stabilitate,
democraţie şi prosperitate pe continentul european. România rămâne o susţinătoare activă a
acestuia, ca proiect care a contribuit decisiv la durabilitatea construcției europene, urmărind
prioritar promovarea acestei politici pentru asigurarea continuităţii procesului de extindere.
România susţine consolidarea relaţiilor Uniunii cu partenerii strategici şi globali.
În calitate de ţară co-iniţiatoare a Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (SUERD),
dezideratul României este concretizarea acestei iniţiative macro-regionale în proiecte de
succes.
În contextul negocierilor prilejuite de revizuirea la mijlocul etapei a Cadrului
Financiar Multianual 2014-2020, obiectivul României este de menţinere a principiilor şi
anvelopelor financiare deja agreate, în special în ceea ce priveşte cele două politici
tradiționale de interes prioritar – politica de coeziune şi politica agricolă. De asemenea, în
perspectiva negocierilor privind viitorul cadru financiar multianual post-2020, România va
continua să promoveze rolul major al Politicii de Coeziune și al Politicii Agricole Comune și
menținerea unei finanțări adecvate în cadrul acestora, în vederea susținerii corespunzătoare a
obiectivului de asigurare a convergenței la nivelul UE.

14.10. Procesul de adoptare al monedei unice europene în România

Scurt istoric al monedei unice europene

În anul 1970 Planul Werner prevedea o perioadă de 10 ani, timp în care moneda unică
europeană putea fi introdusă. Conform planului erau necesare două etape inconturnabile.
Prima era constituită de edificarea unei uniuni economice şi monetare iar a doua etapă
reprezenta introducerea efectivă a monedei unice.
Crearea Sistemului Monetar European a avut drept principal obiectiv protejarea
economiilor statelor din Europa Occidentală şi stabilizarea lor faţă de fluctuaţiile dolarului (în
anii `70 dolarul a cunoscut mari fluctuaţii datorită crizei petrolului). Acest sistem monetar a
însemnat şi introducerea unei monede comune pe pieţele statelor ce formau Comunitatea
Economică Europeană. Noua monedă a fost numită – drep unitate de cont – ECU (European
Currency Unit). Fiecare ţară se angaja să menţină unitatea de schimb în cadrul unei benzi
înguste – acest şarpe monetar – de + sau – 2,25%. După crizele speculative această marjă
trece în anul 1993 de +15%.
În urma deciziei Consiliului European reunit la Madrid (dembrie 1995), moneda unică
europeană pusă în circulaţie în Uniunea Economică şi Monetară este Euro.

15
Mihai Bogdan Alexandrescu Economie Europeana

Iniţial Euro a fost introdus ca monedă virtuală. În 1998-1999 a început conversia

devizelor bancare din monedele naţionale în Euro.
În 1999 băncile naţionale au făcut această conversie cu moneda unică europeană.
În anul 2001, începând cu luna septembrie, în Germania apare pentru prima dată Euro
în bănci precum şi în comerţ. Din luna decembrie cetăţenii puteau cumbara deja
conformcursului valutar noua monedă unică europeană : Euro.

Introducerea monedei Euro în România

Trecerea la moneda unică europeană presupune şi economisirea unor importante
comisoane bancare plătite pentru efectuarea conversiei dintr-o monedă în alta.
România trebuie să îndeplinească câteva criterii de convergenţă nominală, cunoscute
sub numele de criteriile de la Maastricht : inflaţie şi dobânzi apropate de statele din zona
Euro, stabilitate a cursului de schimb precum şi deficit şi datorie publică scăzute. De
asemenea o altă etapă o constituie convergenta juridică.
Odată cu trecerea României la moneda euro, competenţele şi atribuţiile în politicile
monetare vor fi transferate dinspre Banca Naţională a României spre Banca Centrală
Europeană care acţionează independent şi unitar pentru tot spaţiul Economic şi Monetar (cu
excepţia Marii Britanii şi a Danemarcei).
În final putem ajunge la câteva concluzii. În primul rând trebuie menţionat faptul că
adoptarea monedei unice Euro este un process lung şi anevoios. El poate dura ani de zile pana
ce statul care doreşte să între în blocul uniunii monetare europene reuşeşte să îndeplinească
toate criteriile de convergenţă. Adoptarea monedei Euro este o etapă firească în desăvârşirea
proiectului Uniunii Europene, adică atât o uniune economică, monetară cât şi o uniune
politică. Introducerea euro implică mai multe avantaje dar şi riscuri. Printre avantaje putem
menţiona rate scăzute ale dobânzilor datorită gradului ridicat de stabilitate al preţurilor. De
asemenea un alt avantaj îl constiutie o creştere a transparenţei în ceea ce priveşte stabilirea
preţurilor conform principiului ca mărfurile care sunt importante din alte state din Eurosistem
nu mai sunt considerate a fi mărfuri de import. Astfel există posibilitatea că preţurile să se
uniformizeze. În acest context putem menţiona următorul avantaj :eliminarea costurile de
tranzacţie. În cele din urmă putem menţiona absenţa unor fluctuaţii ale de schimb.[5]
Astfel, putem considera că adoptarea monedei Euro este o etapă normală şi necesară în
parcursul european al României. Totuşi acest proces, atât integrarea României în Eurosistem
cât şi în celelalte structuri ale Uniunii Europene depind foarte mult de decidenţii politici din
România şi mai ales de evoluţia economică a societăţii române.

16