Răpirea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru la 1812

“Prutul ista ni disparti,

Prutul ista n-are moarti.
Dar ne-om strînge noi cândva
Şi cu gura l-om seca1 ”.

Prin tratatul de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, care punea capăt de jure războiului ruso-
turc din 1806-1812, Imperiul rus anexa teritoriul românesc situat între Prut şi Nistru. Noua
achiziţie teritorială a Rusiei avea să fie botezată Basarabia, în fapt o extindere la întreg teritoriul
recent cucerit a mai vechii denumiri a fâşiei de pământ situată la nord de gurile Dunării asupra
căreia şi-a exercitat stăpânirea, la începutul secolului al XIV-lea, Ţara Românească, întemeiată
de dinastia Basarabilor2.

Expansiunea teritorială a Imperiului rus în sud-estul Europei la începutul secolului al XIX-lea se

înscria în cadrele politicii externe iniţiate de împărăteasa Ecaterina a II-a cea Mare. Urmărind cu
tenacitate ţelurile fixate de către ţarul Petru cel Mare (1682-1725), împărăteasa Ecaterina a II-a
(1762-1796) a iniţiat vaste reforme vizând modernizarea statului şi afirmarea Rusiei pe plan
internaţional ca o mare putere. De numele său, alături de cel al regelui Prusiei şi al împăratului
Austriei, se leagă împărţirile succesive ale Poloniei, care aveau să ducă la dispariţia acestui stat
de pe harta Europei la sfârşitul secolului al XVIII-lea3.

În urma unui lung război cu Turcia, încheiat prin tratatul din 1774 de la Kuciuk-Kainardji, Rusia
avea să obţină dreptul de protecţie a religiei ortodoxe în Imperiul otoman, un instrument care
avea să fie folosit cu multă abilitate de către Curtea de la Sankt Petersburg pentru a se
amesteca în afacerile interne ale Imperiului otoman. De asemenea, Ecaterina cea Mare obţinea
fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, precum şi accesul la
Marea Neagră şi la Marea Egee care deschidea noi perspective expansiunii ruse. Pentru români,
tratatul de la Kuciuk-Kainardji din 10/21 iulie 1774 marca instalarea influenţei ruse în
Principatele Române4.

Consecventă planurilor sale de extindere a teritoriului Rusiei, împărăteasa Ecaterina a II-a avea
să anexeze, în 1783, Peninsula Crimeea, un eveniment de o importanţă capitală pentru balanţa
puterilor în bazinul Mării Negre. Un nou război ruso-turc, încheiat prin pacea de la Iaşi din
ianuarie 1792, avea să consfinţească în mod oficial anexarea Crimeii la Rusia. Tratatul
consemna, totodată, fixarea graniţei dintre Imperiul rus şi Imperiul otoman în sud-estul Europei
pe linia Nistrului5.

La începutul secolului al XIX-lea, în contextul blocadei continentale impuse Angliei de către

Napoleon Bonaparte, ţarul Alexandru I (1801-1825) avea să obţină consimţământul împăratului
francez de a ocupa Finlanda şi Principatele Române. Tratatul dintre Franţa şi Rusia în privinţa
acestor probleme a fost semnat la Erfurt, în octombrie 1808, ţarul rus angajându-se să îl
recunoască pe Joseph Bonaparte drept rege al Spaniei6.

Dornică să pună în aplicare înţelegerea secretă convenită cu Napoleon Bonaparte, Curtea de la

Sankt Petersburg propunea Porţii otomane, în mai 1810, un tratat de pace prin care aceasta din
urmă trebuia să recunoască că: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică şi Basarabia se
alipesc […] Imperiului rus cu oraşele, cetăţile, satele, cu locuitorii acesteia de ambele sexe şi cu
averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa dintre cele două imperii ”7.
Pregătirile de război ale lui Napoleon împotriva Rusiei aveau să determine Curtea de la Sankt
Petersburg să îşi limiteze pretenţiile teritoriale, mulţumindu-se să solicite numai teritoriul
românesc dintre Nistru şi Prut. Tratativele purtate cu delegaţii otomani, începând cu octombrie
1811, în vederea încheierii păcii au fost dure şi ele au stat sub semnul dorinţei Sankt
Petersburgului de a evacua trupele ruse din Principatele Române.

Pacea dintre Rusia şi Turcia avea să se încheie, în cele din urmă, la 16/28 mai 1812. Tratatul
dintre cele două părţi avea să fie semnat în Hanul lui Manuc Bey8 . Tratatul consemna cedarea
de către Imperiul otoman, în ciuda protestelor boierilor moldoveni, a ţinutului românesc dintre
Prut şi Nistru. Cedarea de către Imperiul otoman a acestui ţinut românesc contravenea vechilor
capitulaţii încheiate cu Moldova prin care „Poarta cunoaşte pe Moldova de pământ slobod şi
nesupus” şi prin care se obliga „să o apere de toţi cei ce ar putea să o calci şi să o păzească în
starea cari au fost mai înainte şi să nu lasi ca să i se facă niciodată cea mai mică despărţire sau
călcări9”.

Pe de altă parte, Imperiul rus ocupa un teritoriu pe care însuşi ţarul Petru cel Mare îl
recunoscuse ca aparţinând Moldovei atunci când acesta încheiase cu Dimitrie Cantemir tratatul
de la Luţk. Prin acest tratat, încheiat la 13 aprilie 1711, erau recunoscute de către Rusia
frontierele principatului Moldovei „cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul
Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după
delimitările făcute cu acele ţări10”.

După anexarea acestui ţinut românesc în graniţele sale, Imperiul rus avea să treacă la o politică
dură de deznaţionalizare a românilor. Acest lucru nu avea să împiedice, însă, o sută de ani mai
târziu, afirmarea sentimentului naţional care avea să culmineze cu unirea Basarabiei la România
la 27 martie/9 aprilie 1918, în urma deciziei Sfatului Ţării de a repara nedreptatea de la 1812. În
condiţii vitrege pentru România, ţinutul românesc dintre Prut şi Nistru avea să fie încă o dată
răpit de Rusia în 1940 şi apoi în 1944, provocând din nou separarea nefirească a românilor de
pe cele două maluri ale Prutului, separare care dăinuie, din păcate, până astăzi.

Dr. Valentin Fuşcan

1. Ioan Pelivan, Din suferinţele Basarabiei sub

stăpânirea rusească, Chişinău, Tipografia „Cartea
Românească”, 1943, p. 1.
2. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor din cele
mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel
Bun (1432), vol. I, ediţia a patra, Bucureşti, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă, 1942, p. 376.
3. R.W. Seton-Watson, Histoire des Roumains de
l’epoque romaine à l’achèvement de l’unité, Paris,
Presses Universitaires de France, 1937, p. 163 şi urm.
4. Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2003, p. 26 şi urm.
5. A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană,
volumul IX, ediţia a III-a, 1929, p. 218.
6. Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), Iaşi,
Institutul European, 2001, p. 200.
7. Apud Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003, p. 43-44.
8. George Potra, Istoricul hanurilor bucureştene, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1985, p. 151 şi urm.
9. Constantin Giurescu, Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană. Studiu istoric, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice CAROL GÖBL, 1908, p. 7-8.
10. Gheorghe Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, Editura Tritonic,
2004, p. 147.