Devianţa şcolară şi rădăcinile ei familiale

Viaţa din primii ani de acasă − dincolo de moştenirea genetică şi mediul social − are
influenţă decisivă asupra adaptării ulterioare la şcoală a copilului. Specialiştii au observat că
fenomene precum dezaprobarea şcolară şi devianţa şcolară par să fi căpătat amploare în
ultimii ani. Ştiinţific vorbind, dezaprobarea şcolară are rădăcini adânci în familie şi este
reflectată în fenomenele de inadaptare şcolară şi imaturitate şcolară, strâns legate de
socializarea primară.
Aceste concepte, în pofida sunetului lor scolastic, vorbesc în fapt despre un conflict cât se
poate de real dintre societate şi sistemul de învăţământ, despre firavele legături dintre ele. Se
poate spune că nivelul de maturitate şcolară (concordanţa din punct de vedere intelectual şi
emoţional între nivelul de dezvoltare al copilului şi cerinţele specifice primului an de
şcolarizare) are impact asupra adaptării, în sensul că imaturitatea şcolară determină adesea
inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şcolară este un fenomen pe care unii autori îl găsesc pur şi simplu în relaţie de
sinonimie cu devianţa şcolară. Acest fapt ne determină să gândim prevenţia devianţei din
perspectiva ameliorării socializării primare. De altfel, se ştie că încetinirea ritmului de
dezvoltare psihică a copilului este întreţinută mai ales de cauze familiale, între care lipsa de
îngrijire, de stimulare intelectuală sunt dintre cele mai importante.
Astfel, pusă în această ecuaţie, problema adaptării la şcoală trece din spaţiul Şcolii, unde
opinia generală tinde s-o situeze, în spaţiul Familiei, unde îi este locul. Interacţiunile
pozitive părinţi-copii sunt condiţii esenţiale în realizarea unei bune adaptări şcolare.
„Socializarea primară – spune Elisabeta Stănciulescu în “Sociologia educaţiei familiale” (Ed.
Polirom, 1997) − este deosebit de importantă pentru individ, întrucât ea aşează structurile
de bază ale Sinelui şi lumii; primii ani de viaţă şi primii Alţii semnificativi (părinţi, membri
ai familiei, alte persoane sau grupuri) oferă o orientare în şi către lume, conturând limitele
receptivităţii ulterioare a individului, făcând din el un candidat la segmente determinate ale
lumii sociale. Aceasta înseamnă – spune mai departe cercetătoarea − că în măsura în care
măreşte deschiderea către aceste segmente socializarea primară conduce la închiderea
relativă a altor segmente.”
Relaţia dintre socializarea primară (ceea ce se întâmplă în perioada premergătoare şcolii) şi
comportamentul individului în celelalte etape ale vieţii devine în această perspectivă
evidentă, astfel încât dacă un copil ajunge să înveţe din familie valori precum generozitatea,
sensibilitatea, altruismul, cinstea, onoarea şi să se obişnuiască în mod real cu ele, dacă are
parte − cu alte cuvinte – de deschiderea către aceste segmente, atunci există şanse ca alte
segmente ale lumii sociale − mai puţin pozitive ca influenţă − să îi fie închise.
Teoria socializării primare are propriu-zis o valoare cu adânci conexiuni înspre viaţa
propriu-zisă. Nu numai pentru că există expresia populară „cei şapte ani de acasă” (la care
face, în fond, referire), dar şi pentru că nu puţine cercetări au probat aceste lucruri.
Închiderea unor segmente se face întotdeauna în favoarea deschiderii altor segmente, ceea
ce arată că evoluţia copilului depinde în mare măsură de influenţele exterioare.
Conform „Dicţionarului de sociologie” (Ed. Babel, 1998; coordonatori Catalin Zamfir şi
Lazăr Vlăsceanu), „intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioadele de
tranziţie de la un stadiu de viaţă la altul”, ceea ce ne conduce la idea că părinţii ar trebui − şi
din acest motiv − să fie mai atenţi la modul în care copilul lor socializează şi – pe această
bază – să aducă îmbunătăţiri, printr-o comunicare mai bună, prin intervenţii punctuale, prin
facilitarea accesului la diversitatea mediului social din jur.
La rândul său, în prefaţa la lucrarea „Psihologia şcolarului greu educabil” (Ed. IRI, 1995),
Alfred Adler observă că „primii patru sau cinci ani de viaţă îi sunt copilului de ajuns pentru
a-şi completa comportamentul său specific şi arbitrar legat de impresiile trăite”, ceea ce
confirmă o altă aserţiune a sa conform căreia „...viaţa psihică a omului nu poate fi zugrăvită
prin verbul a fi, ci prin verbul a deveni”.
Aşadar, copilul „devine” şi îşi formează un anumit stil de a relaţiona prin asimilarea
influenţelor exterioare, cu precădere ale celor provenite din mediul familial. Adler chiar
insistă asupra rolului mamei în acest sens: „...mama are o misiune importantă, anume aceea
de a dirija în aşa fel dezvoltarea copilului încât acesta să poată răspunde mai târziu în mod
corect exigenţelor vieţii sociale”. De asemenea, psihologul austriac adaugă rolul grădiniţei în
socializare: „Grădiniţa de copii este o prelungire a familiei. (...) Educaţia în vederea formării
de fiinţe sociabile (deschise integrării şi conformităţii şi închise astfel pentru tendinţele
deviante – n.n.) nu este doar o idee teoretică. (...) La grădiniţa de copii educatoarele o
înlocuiesc pe mamă şi trebuie să exercite rolul acesteia. Dacă este cazul, trebuie să corecteze
erorile pedagogice ale mamei, călăuzindu-i în aşa fel pe copii încât să le dea acestora
posibilitatea structurării de relaţii cu semenii lor.”.
Vorbim deci despre o bună socializare primară, adică iniţierea de către părinţi, între altele, a
unei interacţiuni pozitive cu copiii. Această interacţiune pozitivă trebuie să aibă în vedere, în
procesul de transmitere a valorilor şi comportamentelor de la părinţi la copii, tradiţia şi
valorile societăţii la care copilul urmează să se adapteze.
Petre Andrei surprinde şi el foarte bine acest mod de gândire atunci când scrie: “Noi nu ne
creştem copiii cum vrem, ci aşa cum ne impun obiceiul, tradiţia, opinia publică, societatea cu
structura ei dintr-un moment dat” (“Opere sociologice”, 1978). Se poate spune că educaţia în
interiorul familiei ar trebui să-l pregătească pe copil să facă faţă unui mediu şcolar în care
există nişte obligaţii, nişte responsabilităţi, o trecere de la atenţia exclusivă a părinţilor
pentru el la atenţia distributivă a educatorului pentru fiecare dintre copii.
Acest lucru nu este întotdeauna înţeles de părinţi, din păcate, şi astfel avem de a face în
Şcoală cu fenomenul inadaptării şcolare, în special în latura sa emoţională, a
managementului relaţiilor interpersonale, ceea ce deschide uşa înspre devianţa şcolară. Cu
alte cuvinte, copilul ar putea să fie pregătit pentru clasa întâia din punct de vedere al
capacităţilor intelectuale, dar nepregătit emoţional, imatur din punct de vedere psiho-
afectiv. Această pregătire psiho-afectivă se realizează de către părinţi, prin adoptarea unor
metode care să-i permită copilului să înţeleagă faptul că nu îi este permis orice, că trebuie să
ţină cont de ceilalţi colegi, că trebuie să facă faţă sistemului şcolii, care este unul normativ,
aşa cum şi societatea în ansamblu este un sistem normativ.
Metodele se referă în primul rând la comunicarea reală şi comunicarea afectivă. Copilul
trebuie să înţeleagă de ce nu îi este permis un anumit lucru, să înţeleagă de ce trebuie să se
comporte într-un anumit fel şi nu în altul, dar în acelaşi timp trebuie să aibă sentimentul
copilăriei, să se simtă protejat, în siguranţă, să vadă în părinţii săi cele mai apropiate
persoane.
Întorcându-ne la socializarea primară, trebuie să remarcăm multitudinea de studii care au
avut în centrul atenţiei greşelile localizate în acest proces complex. Astfel conceptul de
maltratare, în toate cele trei forme ale lui (abuzul fizic, abuzul sexual şi neglijarea), apărut în
ultimele decenii pe seama unei realităţi mai vechi, însumează întreaga complexitate a
practicilor intrafamiliale cu impact negativ asupra capacităţii de adaptare şcolară a copilului.
Dacă avem în vedere că „peste 50% dintre copiii maltrataţi sunt repetenţi sau abandonează
şcoala” (Cristina Neamţu, „Devianţa şcolară”, Polirom, 2003), înţelegem şi mai bine cât de
importantă este relaţia pozitivă dintre părinţi şi copii şi ce rol fundamental au părinţii în
construirea acestei relaţii.
Credem că în identificarea acestor cazuri de maltratare şi iniţierea pe mai departe a unor
măsuri de ameliorare Şcoala poate să aibă, de asemenea, o contribuţie esenţială, prin
reprezentanţii ei, care au o legătură directă, la clasă, cu copiii. Educatorul va şti să
lămurească nişte părinţi care au probleme în acest sens, probleme reflectate în gradul de
adaptare al copilului la şcoală, că este cazul să-şi schimbe paternurile comportamentale, în
interesul copilului. Întâlniri repetate cu părinţii în şcoală, mediate poate şi de psiholog,
discuţii pe tema maltratării şi a consecinţelor ei, credem că sunt de natură să ofere o şansă
prevenţiei devianţei şi să crească capacitatea de adaptare şcolară.
Fireşte că aceste tipuri de intervenţie privesc situaţiile în care părinţii sunt acasă. Situaţiile
în care părinţii sunt plecaţi în străinătate iar copiii cresc cu rude, vecini sau, mai rău, singuri,
atât de numeroase din păcate în ultimii ani în Moldova, constituie un subiect aparte.

Se ştie că la şedinţele cu părinţii mulţi părinţi cer profesorilor să facă “mai mult” pentru
educaţia copiilor lor, copii despre care sunt plângeri cum că ar vorbi urât, că s-ar purta
nerespectuos, că ar avea un comportament nepotrivit. Ei cer acest efort din partea altora, dar
acasă se uită la tv împreună cu proprii copii la emisiuni de doi bani, pline de vulgarităţi şi
violenţă.

Nu puţini părinţi caută la profesori ajutor pentru a-i convinge pe proprii copii să citească
mai mult, dar ei nu citesc nici măcar un ziar în aşa fel încât copilul să-i vadă şi să-i poată
imita.
Copiii ajung să fumeze şi să consume alcool pur şi simplu pentru că aşa au văzut ei că fac
adulţii, adică părinţii lor.

Deşi cei mai mulţi profesori sunt părinţi şi este de presupus că ştiu ce înseamnă să pui prea
mult pe umerii unui copil - atât la propriu cât şi la figurat - , copiii din Moldova trebuie să
care la şcoală ghiozdane cu o greutate care depăşeşte normele medicale şi să scrie ca teme
pentru acasă zeci de pagini pînă noaptea târziu.

Adulţii din Moldova vor să vadă la copiii lor bună creştere şi comportament responsabil, dar
străzile oraşelor noastre sunt pline de gunoaie, iar scările multor blocuri arată jalnic.