Acordurile

de la Basel
AACTS I

Lucian Stanciu - Gorun

Cuprins
Acordurile de la Basel..................................................................................................................................3
Basel I..........................................................................................................................................................4
Norma / Rata Cooke................................................................................................................................4
Succesul ratei Cooke................................................................................................................................6
Slăbiciunile structurale ale ratei Cooke...................................................................................................7
Implicaţiile Acordului...............................................................................................................................9
Basel II.......................................................................................................................................................12
O abordare evolutivă pentru noul dispozitiv prudenţial........................................................................13
Acordul de la Basel şi IMM-urile............................................................................................................18
Basel III......................................................................................................................................................21
Concluzii....................................................................................................................................................25
Bibliografie................................................................................................................................................26

2
 Acordurile de la Basel

Comitetul de la Basel a fost înfiinţat la sfârşitul anului 1974, sub denumirea de

„Comitetul pentru reguli şi practici de control ale operaţiunilor bancare”, de către guvernatorii
băncilor centrale din ţările membre ale G10, ca urmare a perturbaţiilor grave de pe pieţele
bancare şi monetare internaţionale şi mai ales a falimentului Băncii Herstatt din Germania de
Vest şi a Băncii Franklin National din SUA. Comitetul s-a reunit pentru prima dată în februarie
1975 şi reprezintă de atunci, pentru ţările membre, un forum de cooperare în materie de control
bancar. Dacă la început Comitetul a contribuit în principal la facilitarea cooperării între
autorităţile naţionale însărcinate cu controlul bancar, obiectivul său mai general a devenit repede
acela de a întări, la scară mondială, calitatea şi eficacitatea supravegherii bancare, fixându-şi trei
axe principale de intervenţie:

• schimbul de informaţii asupra practicilor naţionale de control;

• ameliorarea eficacităţii tehnicilor de supraveghere a activităţii bancare internaţionale;

• stabilirea unor norme prudenţiale minimale.

3
 Basel I

Norma / Rata Cooke

Pe parcursul anilor, Comitetul s-a orientat înspre acordarea unui interes crescut problemei
nivelului optim al fondurilor proprii de care trebuie să dispună băncile pentru a-şi acoperi
riscurile. La începutul anilor `80, slăbirea nivelului fondurilor proprii ale principalelor bănci
internaţionale, concomitent cu creşterea nivelului de risc, în principal al riscului de ţară, a
devenit repede o preocupare prioritară a Comitetului.

În contextul începutului anilor `80, tot atât de mult marcat de instabilitatea mediului
financiar şi de creşterea riscului de ţară ca şi de diversificarea activităţilor bancare şi de
accentuarea concurenţei, necesitatea unui acord internaţional menit să întărească stabilitatea
sistemului bancar şi egalitatea condiţiilor de concurenţă între bănci s-a impus progresiv în atenţia
membrilor Comitetului. Guvernatorii băncilor centrale din ţările Grupului celor 10 (G10) au
mandatat astfel Comitetul să elaboreze o normă internaţională de solvabilitate care trebuia să
permită întărirea nivelului fondurilor proprii din cadrul propriilor sisteme bancare şi o mai mare
convergenţă a metodelor de evaluare a acestor niveluri.

Elaborarea unei norme de solvabilitate comune la nivel internaţional a întâmpinat câteva

dificultăţi, cum ar fi:

• diversitatea structurilor bilanţiere;

• publicarea la începutul anului 1987 a unui proiect de acord între Marea Britanie şi SUA
care prevedea instaurarea unei norme de solvabilitate comune, fapt ce a lăsat de înţeles că cele
două ţări nu mai considerau o prioritate găsirea, la Basel a unui compromis în ceea ce priveşte
preocupările ansamblului ţărilor membre ale Comitetului.

Totuşi, ca rezultat al unor întâlniri ale Comitetului şi apoi al unei consultaţii efectuate pe
baza unui document publicat în decembrie 1987, un sistem de măsurare a solvabilităţii a fost în
cele din urmă aprobat de către guvernatorii băncilor centrale din ţările G10, înainte de a fi adus
la cunoştinţa băncilor, în iulie 1988.

4
 Acest acord este mai bine cunoscut sub numele de „Norma/Rata Cooke”, după numele
preşedintelui Comitetului de la Basel între 1977 şi 1988, Peter Cooke. Aşa cum sublinia şi acesta
din urmă, cele două obiective fundamentale ale Acordului din 1988 asupra fondurilor proprii ale
băncilor erau:

a) întărirea stabilităţii sistemului bancar internaţional;

b) suprimarea unei surse importante de inegalitate concurenţială pentru bănci, decurgând din
diferenţele între ţări în materie de exigenţe de supraveghere.

Acordul era compus din patru elemente principale:

a) definiţia fondurilor proprii;

b) rata globală a fondurilor proprii ponderată în raport cu riscurile;

c) coeficienţii de ponderare a riscurilor asupra activului individual;

d) transformarea activelor din afara bilanţului în active ponderate în funcţie de riscuri.

Fondurile proprii au fost împărţite în două părţi (tiers):

1) fondurile proprii de bază (Tier I) erau compuse din capitaluri proprii şi din profituri
nedistribuite;

2) fondurile proprii complementare (Tier II) conţineau elemente precum datoriile

subordonate, acţiunile privilegiate perpetue şi rezervele pentru pierderi din împrumuturi.

Două importante opţiuni metodologice au stat la baza acestui acord:

• limitarea tipurilor de riscuri acoperite prin noua normă doar la riscul de credit,
recunoscându-se totuşi importanţa, în ceea ce priveşte aprecierea globală a solvabilităţii unei
instituţii de credit, a luării în considerare a riscului ratei dobânzii şi a riscului plasamentului în
valori mobiliare

• în ceea ce priveşte măsurarea riscului de credit, a fost reţinută o rată de riscuri ponderate,
după modelul celei utilizate la acea dată în Franţa, ca instrument principal de control bancar.
Această opţiune a constat în raportarea fondurilor proprii ale unei bănci la ansamblul riscurilor

5
provenite din activele sale şi din angajamentele din afara bilanţului, fiecare ponderat în funcţie
de gradul de apariţie şi a făcut obiectul uni larg consens în rândul Comitetului. Acordul a
prevăzut un procent minim de 8% (începând cu 1993) pentru acest raport, procent considerat ca
„o marjă rezonabilă de protecţie împotriva pierderilor”.

Ponderile pentru activele bilanţiere au fost stabilite astfel:

• 0% pentru numerar si pentru creanţele faţă de state şi faţă de băncile centrale;

• 20% pentru creanţele faţă de administraţiile locale şi faţă de băncile comerciale;

• 50% pentru creditele ipotecare;

• 100% pentru celelalte creanţe.

Prin diferenţierea riscurilor după diferitele categorii de active era posibilă o comparaţie la
nivel internaţional a sistemelor bancare diferite ca structură şi se ţinea cont de riscurile provenite
din activităţi din afara bilanţului. În sfârşit, era de natură a nu descuraja deţinerea de către bănci
de active prezentând un risc redus şi o remunerare mai mică, aşa cum erau, de exemplu, titlurile
de stat.

În Europa, punerea în aplicare a principalelor propuneri ale Comitetului de la Basel s-a

tradus prin adoptarea, în decembrie1989, a directivei asupra ratei de solvabilitate, care marca
începutul armonizării în materie prudenţială în perspectiva pieţei unice. Această rată europeană,
transpusă la nivel naţional de către fiecare stat membru, are aceeaşi definiţie şi urmează în linii
mari rata Cooke, dar cu un câmp de aplicare extins asupra ansamblului instituţiilor de credit (şi
nu doar asupra băncilor care desfăşurau o activitate internaţională importantă, aşa cum prevedea
acordul din 1988).

Succesul ratei Cooke

Adoptarea generalizată a ratei Cooke de către autorităţile de control, bănci, analişti şi

actori de pe piaţa financiară se explică atât prin simplitatea conceptuală cât şi prin punerea sa în
aplicare relativ uşoară:

6
• o rată de 8%, stabilită după o scală de riscuri foarte simplă, reprezenta un instrument clar
şi robust de control şi de comunicare;

• introducerea ratei nu presupunea costuri excesive de culegere şi de prelucrare a

informaţiei, consolidarea datelor relative la riscuri fiind de altfel o exigenţă minimală pentru o
gestiune sănătoasă a riscurilor.

Dincolo de această utilizare cvasi-universală, adoptarea ratei Cooke a stat de asemenea la

originea, aşa cum spera Comitetul, a unei întăriri a structurii financiare a băncilor. Între 1989 şi
1999, media ratei Cooke a băncilor din ţările G10 a ajuns de la 9,3% la 12%.

În plus, această creştere a nivelului global al fondurilor proprii din cadrul sistemului
bancar a provenit în principal din creşterea nivelului fondurilor proprii de bază, adică a acelor
fonduri a căror permanenţă şi capacitate de absorbţie a pierderilor sunt cele mai ridicate, deci
cele mai utile băncilor pentru a absorbi şocurile.

Majoritatea băncilor şi-au constituit aşadar o marjă de securitate în fonduri proprii mult
superioară normei minimale de 8%. Dincolo de impactul strict cantitativ, rata Cooke a avut ca
efect, în definitiv, modificarea percepţiei pe care o au actorii problematicii capitalizării
sistemului bancar: fondurile proprii bancare au apărut în acelaşi timp ca o resursă rară şi ca un
element central al stabilităţii financiare.

Slăbiciunile structurale ale ratei Cooke

Adoptarea cvasi-universală a ratei Cooke nu putea, în cele din urmă, decât să pună şi mai
mult în lumină limitele conceptuale şi practice ale acesteia, ca urmare a evoluţiei tehnicilor şi a
mutaţiilor din cadrul sistemelor bancare. Aceste limite provin din opţiunile metodologice făcute
în 1988, ale căror merite nu trebuie pe de altă parte omise:

1) În primul rând, rata Cooke nu privea decât o parte din riscurile la care sunt supuse
băncile. Cerinţele în materie de fonduri proprii definite în Acordul Basel I nu vizau decât
acoperirea riscului de credit, iar amendamentul adoptat în 1996 a extins acordul iniţial doar la
riscurile pieţei, fără să includă şi celelalte riscuri suportate de către bănci;

7
2) În al doilea rând, rata Cooke nu putea permite decât o estimare generală şi statică a
riscului de credit. Numărul prea redus de categorii de riscuri asociate unui nivel de ponderaţie
(0%, 20%, 50% sau 100%) şi definite mai degrabă după criterii instituţionale decât economice
(regula clubului OCDE), neluarea în calcul a evoluţiei calităţii semnăturii contractanţilor pe
parcursul duratei de viaţă a creanţelor sunt un bun exemplu în acest sens;

3) În al treilea rând, rata Cooke nu aborda decât în mică măsură efectul utilizării unor
tehnici de reducere a riscurilor, cum ar fi garanţiile sau compensaţiile (despăgubirile);

4) În sfârşit, într-o manieră globală, Acordul din 1988 se limita la o abordare unică şi
uniformă a riscului, fără a lua în considerare profilul de risc al fiecărei bănci şi nici capacitatea sa
mai mare sau mai mică de a le controla.

Acordul din 1988 a fost modificat în mai multe rânduri:

1) în 1991 a fost amendat cu scopul de a clarifica definirea provizioanelor generale sau a

rezervelor generale pentru creanţe îndoielnice care puteau fi incluse în fondurile proprii;

2) în aprilie 1995, Comitetul a publicat un amendament care viza recunoaşterea efectelor

compensaţiei bilaterale a expunerilor băncilor prin instrumente derivate;

3) în ianuarie 1996, comitetul a publicat un amendament care viza încorporarea în Acord a

riscurilor pieţei. Acest ultim amendament prezenta pe de altă parte un element foarte important,
în sensul că băncile puteau fi autorizate, sub rezerva respectării unor criterii cantitative şi
calitative riguroase, să utilizeze propriul lor model intern pentru a calcula necesarul de fonduri
proprii reglementare cu titlu de riscuri ale pieţei.

În ciuda acestor modificări succesive, insuficienţele dispozitivului pus la punct în 1988, şi

în mod special cele privind sensibilitatea faţă de riscuri, au fost cu atât mai mult resimţite cu cât
tehnicile de măsurare, de gestiune şi de acoperire a riscurilor dezvoltate de către instituţiile de
credit pe parcursul anilor `90 nu au încetat de a se îmbunătăţi şi de a se rafina. În plus, decalajul
tot mai mare între aceste tehnici şi Acordul din 1988 a impulsionat numeroase instituţii de credit
să-şi multiplice practicile de „arbitraj reglementar”, fapt care consta în a încheia operaţii având
ca obiectiv unic optimizarea nivelului cerinţelor lor de fonduri proprii reglementare. În contextul
alterării progresive şi continue a pertinenţei ratei Cooke ca indicator al solvabilităţii unei bănci,

8
Comitetul de la Basel, sub conducerea lui Tom De Swaan, a propus cu ocazia celei de a 84-a
reuniuni din 9 şi 10 decembrie 1997 angajarea unei reforme de anvergură vizând elaborarea unei
noi norme de adecvare a fondurilor proprii mai flexibile şi mai sensibile la riscuri.

Implicaţiile Acordului

Un motiv de preocupare a provenit din faptul că Acordul putea să nu fie pus în practică în
mod omogen în diferitele ţări. Acest lucru se datora următoarelor:

• acordul lăsa ţărilor o marjă de apreciere foarte importantă în privinţa definirii fondurilor
proprii complementare;

• acordul lăsa de asemenea ţărilor alegerea ponderării riscurilor;

• acordul fixa doar nişte exigenţe minimale de fonduri proprii. Într-adevăr, Acordul a fost
aplicat în mod variabil. De exemplu:

a) în ceea ce priveşte ponderarea riscurilor

• Japonia a acceptat ponderile minimale definite prin acord;

• SUA a adoptat ponderi ale riscurilor pentru unele active care erau superioare ponderilor
cerute de acord, iar pentru altele, care nu erau cerute deloc (creanţele garantate prin gaj cu titluri
de stat ale ţărilor din OCDE erau ponderate cu 0% în cadrul Acordului în timp ce organismele de
control americane le atribuiau o pondere de 20%);

• În Marea Britanie, Banca Angliei a stabilit o pondere de 10 sau 20% pentru diferitele
titluri de stat, pe când acordul preconiza o pondere de 0% pentru împrumuturile acordate ţărilor
din OCDE

b) în ceea ce priveşte câmpul de aplicare

• în timp ce acordul era prevăzut să se aplice băncilor care desfăşurau importante activităţi
internaţionale, Rezerva federală americană aplica noile norme de fonduri proprii la toate băncile
aflate în competenţa sa

• Japonia, pe de altă parte, aplica reglementările de o manieră mult mai restrânsă.

9
Ţările erau în întregime conştiente de eventualele implicaţii concurenţiale ale Acordului şi de
aplicarea sa variabilă:

• În primul rând, Acordul era „orientat” în mod intenţionat în favoarea responsabilităţilor

ţărilor din OCDE şi a băncilor din aceste ţări. Această orientare este ilustrată, mai ales, prin
ponderea modestă de 20% pentru creanţele asupra băncilor din ţările OCDE;

• Acordul era de asemenea orientat în favoarea creanţelor pe termen scurt asupra băncilor
din ţările din afara OCDE. Pentru aceste bănci, o pondere de 20% era asociată creanţelor a căror
scadenţă reziduală era inferioară unui an, în timp ce o pondere de 100% era asociată creanţelor a
căror scadenţă reziduală era superioară sau egală unui an. Acordul comporta astfel evidente
implicaţii alocative, chiar dacă importanţa lor cantitativă era vagă;

• Compoziţia bilanţului bancar al unei ţări antrena evidente repercusiuni asupra sarcinilor
de capital globale reglementare. De exemplu, în 1992 băncile americane dispuneau de o mai
mare proporţie de active în categoria de ponderare de 0% şi de o proporţie mai puţin importantă
de active în categoriile de ponderare cu 100% în raport cu băncile japoneze. Sarcina totală astfel
impusă băncilor americane ar fi fost prin urmare inferioară;

• În plus, se putea observa că sistemele bancare ale diferitelor ţări nu mergeau în aceeaşi
direcţie sau cu aceeaşi viteză în ceea ce priveşte adoptarea de noi active figurând în bilanţ şi în
afara acestuia.

Cu toate acestea, importanţa Acordului este una deosebită:

• a contribuit la întărirea stabilităţii sistemului bancar internaţional;

• a contribuit la creşterea echităţii în materie concurenţială între bănci pe plan internaţional;

• a introdus un instrument simplu de supraveghere a stării de sănătate a unei instituţii de

credit;

• simplitatea sa a determinat implementarea prevederilor acestui acord în majoritatea ţărilor

lumii fără ca acest lucru să fi fost impus prin acord;

• a reprezentat un punct de cotitură în materie de reglementare bancară internaţională.

10
 Din păcate, așa cum este firesc de fapt, prin evoluția piețelor financiare și a
comportamentului consumatorilor și prin anumiți factori, Acordul Basel I a fost depășit la un
moment dat.

11
 Basel II

Factorii care au compromis eficacitatea Acordului Basel I şi au făcut necesară reformarea

acestuia sunt:

• revoluţia în domeniul tehnologiei informaţiei;

• inovaţia financiară (băncile au devenit capabile să măsoare, să administreze şi să-şi

acopere mai bine riscurile);

• lipsa de sensibilitate a Acordului Basel I faţă de riscurile care descurajează artificial

anumite tipuri de operaţii şi încurajează altele, cu singurul scop de a optimiza exigenţele de
fonduri proprii reglementare („arbitraj reglementar”).

Proiectul de reformă a ratei Cooke sau proiectul Basel II vizează să facă exigenţele
minimale de capital ale băncilor mai coerente cu profilul lor de risc. În plus faţă de riscul de
credit şi cel de piaţă, deja luate în calcul în rata Cooke, băncile vor trebui să deţină capital pentru
a acoperi riscul operaţional (informatic, terorism etc.). Noua rată de capitalizare se va defini ca
raport între capital (Tier 1 şi Tier 2) şi suma ponderată a riscurilor de credit, de piaţă şi
operaţional. La fel ca până acum, raportul va trebui să fie superior lui 8%. Pe lângă luarea în
calcul a riscului operaţional, schimbările majore în raport cu reglementarea Cooke privesc riscul
de credit, mai precis ponderarea riscurilor. Băncile vor putea alege între două metode: una
standard şi una pe bază de modele interne. În metoda standard, ponderile atribuite debitorilor de
tip suveran, corporate şi bănci depind în principal de evaluările agenţiilor de rating; activitatea de
retail are o pondere uniformă de 75% (mai puţin în cazul împrumuturilor ipotecare). În versiunea
simplă a metodei pe bază de modele interne (IRB), băncile vor trebui să estimeze probabilităţile
de nerambursare asociate fiecărui împrumutător, o funcţie (RW – Risk Weight) permiţând apoi
să se calculeze ponderile asociate. Panta acestei funcţii RW este cea care determină mai marea
sau mai mica sensibilitate a capitalului reglementar faţă de risc. Băncile vor putea opta de
asemenea pentru metoda pe bază de modele interne, versiunea avansată, care se bazează pe
modele complete de risc de credit.

Primele simulări realizate pornind de la funcţia RW prezentată în propunerea din ianuarie

2001 (Consultative Paper 2) au pus în lumină o creştere potenţială semnificativă a capitalului

12
reglementar sub Basel II în raport cu reglementarea Cooke, rezultat opus scopului căutat. În
noiembrie 2001, Comitetul de la Basel a propus ca atare o „aplatizare” a funcţiei RW, noul
calibraj fiind precizat în QIS 3 (Quantitative Impact Study), ancheta cantitativă lansată în
octombrie 2002. în această nouă versiune, ponderările sunt uşor mai puţin sensibile la risc.

O abordare evolutivă pentru noul dispozitiv prudenţial

• Comitetul a renunţat la ideea unei norme unice tocmai pentru a face noile reguli mai
sensibile la riscuri şi posibile de aplicat la bănci (şi sisteme bancare) de talii şi de grade de
sofisticare foarte diferite;

• Pentru fiecare tip de riscuri au fost dezvoltate mai multe opţiuni ţinând cont de
capacitatea instituţiilor de credit de a investi în instrumente de gestiune sofisticate şi validate de
supraveghetori pentru calcularea fondurilor proprii reglementare (marile bănci internaţionale vor
utiliza metode avansate de calcul al riscurilor de credit şi al celor operaţionale, în timp ce băncile
mici sau mai puţin complexe vor folosi metode mai simple, foarte apropiate de Basel I);

• Basel II se doreşte a fi aplicat, în anii următori, la toate băncile semnificative din lume
(autorităţile de supraveghere naţionale vor decide care sunt băncile semnificative aflate sub
controlul lor: spre exemplu, SUA va aplica Basel II de o manieră „minimalistă” – utilizarea doar
a metodelor avansate pentru un mic număr de bănci foarte mari -, în timp ce UE va avea o
abordare „maximalistă” – toate opţiunile vor fi propuse şi toate băncile vor fi avute în vedere);

• Pentru unele bănci, mai ales cele din ţările emergente, Basel I va continua, pentru un
timp, să reprezinte o opţiune perfect acceptabilă.

Arhitectura noului dispozitiv prudenţial

Noul dispozitiv are la bază trei piloni care, dacă sunt puşi în aplicare corect, se vor întări
reciproc:

• Pilonul I se referă la exigenţele cantitative;

13
• Pilonul II se referă la supravegherea prudenţială adaptată la profilul de risc al instituţiei
considerate;

• Pilonul II se referă la o comunicare financiară sensibil ameliorată (disciplina pieţei). Doar

punerea în aplicare concomitentă şi echilibrată a celor trei piloni reprezintă o aplicare corectă a
Basel II susceptibilă de a produce efectele pozitive scontate.

Acordul de la Basel şi IMM-urile

În majoritatea ţărilor, IMM-urile angajează o pondere însemnată din salariaţii acelei ţări
şi au o contribuţie semnificativă la PIB. De asemenea, neavând acces la pieţele de capital, aşa
cum au întreprinderile mari, un procent important din finanţarea lor externă este de origine
bancară. Fiind atât de dependente de partenerii lor bancari, IMM-urile vor fi printre actorii
economici non-financiari cei mai afectaţi de modificarea reglementării asupra solvabilităţii
bancare.

Dintre cei trei piloni, pilonul I va exercita o influenţă imediată asupra relaţiilor de credit
dintre bănci şi întreprinderi mai ales ca urmare a generalizării proceselor de evaluare internă.

Publicarea de către Comitetul de la Basel în ianuarie 2001 a celui de-al doilea document
consultativ a stârnit numeroase nelinişti între anumiţi responsabili politici şi între reprezentanţii
întreprinderilor, ceea ce a dus la o profundă evoluţie a tratamentului prudenţial a creditelor către
IMM-uri. Argumente empirice relative la mai slaba corelare între pierderi în cadrul segmentului
micilor întreprinderi decât în cel al marilor întreprinderi, cât şi presiunile exercitate de către
organismele reprezentative ale întreprinderilor şi de către unele ţări europene (mai ales
Germania) au determinat progresiv Comitetul să-şi revizuiască în jos exigenţele de capital în
acest segment al clientelei bancare. Astfel, Comitetul a adoptat un tratament specific pentru
IMM-uri şi a dat posibilitatea celor mai mici dintre ele de a fi clasate în clientelă de detaliu.

În total, ultima versiune a proiectului de acord distinge trei categorii potenţiale de

întreprinderi, ale căror ponderări sunt definite diferit:

• abordarea standard distinge micile întreprinderi (clasate în „clientelă de detaliu” sau

retail) şi alte întreprinderi (clasate în „întreprinderi” sau corporate). Un grup bancar nu va putea

14
include o întreprindere client în categoria retail decât dacă expunerea pe care o are faţă de
această întreprindere (pe o bază consolidată dacă este cazul) este mai mică decât 1.000.000 de
euro.

• metoda bazată pe evaluări interne reia această distincţie, dar împarte, în plus, categoria
corporate în IMM şi societăţi mari, primele fiind întreprinderile a căror cifră de afaceri
consolidată publicată pentru grupul la care aparţin este mai mică decât 50.000.000 de euro.
Pentru a limita efectul de prag, IMM-urile vor beneficia de un tratament care va fi cu atât mai
economic în fonduri proprii reglementare cu cât ele vor realiza o cifră de afaceri inferioară
acestei limite.

Noua reglementare putea favoriza mai ales micile întreprinderi situate în clientela de
detaliu şi marile societăţi beneficiind de evaluări favorabile. Totuşi, categoria intermediară de
IMM care, prezentând în medie rate de neplată superioare celor ale marilor întreprinderi, nu pot
beneficia de avantajele introduse pentru clientela de detaliu, vor beneficia sarcini de capital puţin
diferite de cele din vechiul acord, ba chiar, după unele studii, superioare. Atracţia pentru acest
segment de întreprinderi s-ar diminua astfel în raport cu altele, mai ales în ce priveşte băncile
mici şi mijlocii şi marile bănci care adoptă metoda notărilor interne avansată

Noul acord Basel II poate fi sintetizat astfel:

• contribuie la întărirea stabilităţii financiare;

• ţine cont de complexitatea crescută a activităţii bancare şi de noile tehnici de gestiune a

riscurilor;

• face exigenţele de capital mai strâns dependente de riscurile economice (de credit, de
piaţă, operaţional);

• responsabilizează în plus băncile oferindu-le posibilitatea alegerii între mai multe opţiuni
pentru determinarea necesarului minim de fonduri proprii pentru acoperirea riscurilor;

• face apel la concursul societăţilor de evaluare private;

• băncile care utilizează instrumente moderne de control intern pentru administrarea

riscurilor sunt recompensate prin exigenţe reglementare de fonduri proprii relativ mai mici;

15
• creşte transparenţa prin obligativitatea publicării informaţiilor asupra
portofoliului de riscuri, asupra modelelor de gestiune a riscurilor şi asupra dotării cu capital;

• face ca piaţa să joace un rol de instanţă de supraveghere, putând chiar sancţiona băncile.

Basel III

Ca răspuns la criza bancară globala, generată de criza subprime din Statele Unite,
Comitetul de supraveghere bancară al Băncii Reglementelor Internaţionale a emis, în decembrie
2010, sub titulatura de Basel III: Cadrul Internaţional pentru Măsurarea, Standardizarea şi
Monitorizarea Riscului de Lichiditate şi Basel III: Un Cadru Global de Reglementare pentru
Bănci şi un Sistem Bancar mai Solid noile reglementări petru adecvarea capitalului instituţiilor
bancare. Aceste reglementări, adoptate de către grupul G20 reprezintă punctul central al reformei
financiare globale pentru prevenirea apariţiei in viitor a crizelor bancare.

Prevederile noului acord au început să fie implementate începând din 2011, iar la finalul
anului 2018 urmau să fie implementate complet. Deoarece implementarea noului acord
presupune majorarea capitalului băncilor, perioada extinsă de implementare a fost necesară
pentru a acorda băncilor suficient timp pentru a constitui capitalul suplimentar.

Conform iniţiatorilor noului acord, Basel III încearcă să îmbine supravegherea micro si
macro-prudenţială, fiind in acelaşi timp un cadru de management al riscului la nivel de bancă
(preluat din Basel I şi Basel II) şi un cadru de management al riscului sistemic, la nivel de sistem
bancar.

În ceea ce priveşte cadrul microprudenţial, Basel III aduce noutăţi pentru toate cele trei
componente ale ecuaţiei capitalului: capital reglementat, activele ponderate funcţie de risc şi rata
de solvabilitate.

În ceea ce priveşte definiţia capitalului, acordul Basel III pune accent sporit pe finanţarea
prin emisiunea de acţiuni comune. Astfel, reduce lista instrumentelor de finanţare ce constituie
capitalul de rang 1 (tier 1) şi elimină capitalul de rang 3 (tier 3). De asemenea introduce reguli
mai stricte de transparenţă în ceea ce priveşte capitalul.

16
În ceea ce priveşte activele ponderate funcţie de risc, acordul Basel III include cerinţe de capital
mai ridicate pentru activităţile de tranzacţionare pe pieţele financiare: activele pentru
tranzacţionare (trading book), produsele de securitizare, riscul de credit pentru instrumentele
tranzacţionate pe pieţele OTC (produsele derivate si contractele repo). Ca urmare, cerinţele de
capital pentru trading book sunt estimate a creşte de aproximativ patru ori comparativ cu cele
cerute de acordul Basel II.

Referitor la rata de solvabilitate, conform noului acord, băncile trebuie să deţină 4,5 la
sută din activele ponderate funcţie de risc capital obţinut din emisiunea de acţiuni comune
(comparativ cu 2 în cazul acordului Basel II). În plus, băncile trebuie sa deţină, tot în acţiuni
comune, un supliment (tampon) de 2,5 la sută pentru asigurarea conservării capitalului, ceea ce
conduce la o rata a capitalului comun de 7 la sută. Conform estimărilor Comitetului de
Supraveghere Bancara al Băncii Reglementelor Internaţionale, noile reglementări conduc la o
majorare (comparativ cu Basel II) de aproximativ şapte ori a cerinţelor de capital din acţiuni
comune. Noul acord majorează cerinţa de capital de rang 1 de la 4 la 6 la sută şi menţine la 8 la
sută rata minimă de capital.

O noutate adusă de acest acord este şi măsura luată în ceea ce priveşte conservarea
capitalului. Astfel, Basel III introduce cerinţa ca băncile să menţină un capital tampon de 2,5 la
sută din activele ponderate funcţie de risc, capital constituit din emisiunea de acţiuni comune.

Atunci când rata capitalului coboară, capitalul tampon este folosit pentru acoperirea
pierderilor, iar acordul impune băncilor să reţină o pondere majoră din veniturile obţinute pentru
reconstituirea acestui capital şi impune restricţii la distribuirea de dividende, cumpararea
propriilor acţiuni şi acordarea de bonusuri discreţionare.

Tot un element de noutate adus de noul acord este referirea la cadrul macroprudeţial, la
nivel de sistem bancar, în încercarea de a combate riscul sistemic.

Acestă nouă dimensiune constă în cinci elemente:

1. Rata de levier (leverage ratio)

2. Măsuri pentru evitarea prociclicităţii

17
3. Sistemul macroprudenţial pentru băncile importante pentru sistemul bancar

4. Sistemul macroprudenţial pentru pieţele şi infrastructurile importante pentru sistemul

bancar

5. Managementul riscului sistemic

Conform Comitetului de Supraveghere Bancară a BIS, rata de levier a fost introdusă ca

urmare a faptului că, premergător crizei bancare, bănci care raportau rate de capital de rang 1
solide, au înregistrat în acelaşi timp niveluri ridicate de levier atât prin operaţiuni incluse in
bilanţ cât şi prin operaţiuni extrabilanţiere. Ca răspuns, Basel III include cerinţe în ceea ce
priveşte rata de levier. În acelaşi timp, nefiind calculată pe baza activelor ponderate funcţie de
risc, această măsură poate avea ca efect şi reducerea riscului de model.

Astfel, rata de levier este calculată ca procentul din capitalul de rang 1 din active şi
expunerile extrabilanţire şi din produse derivate. În cazul produselor derivate este utilizată
expunerea reglementată de organismul de supraveghere la care se adaugă un supliment pentru
expunerile potenţiale viitoare iar netting-ul este permis. In ceea ce privesc expunerile
extrabilanţiere ponderea alocată acestora este de 100 la sută.

În ceea ce priveşte măsurile pentru combaterea prociclicităţii, conform noului acord,

fiecare autoritate de supraveghere va monitaoriza evoluţia creditului, în relaţie cu PIB-ul, şi, pe
baza propriilor evaluări, în cazul în care consideră creşterea creditului ca fiind excesivă şi de
natură a crea riscuri pentru întregul sistem bancar, poate introduce o cerinţă suplimentară de
capital (tampon anticiclic) între 0 şi 2,5 la sută din capitalul corespunzător acţiunilor comune.
Această cerinţă poate fi reversată atunci când riscul la adresa sistemului bancar încetează. În
cazul unei bănci care operează în mai multe jurisdicţii, capitalul tampon va fi o medie ponderată
funcţie de expunerea pe credite, a acestor cerinţe din fiecare jurisdicţie în care banca operează.
Pentru a acorda băncilor suficient timp de acomodare, modificarea cerinţelor de capital anticiclic
trebuie anunţate cu 12 luni înaintea intrării în vigoare a cerinţei.

Referitor la băncile (care prin dimensiune sunt) importante pentru sistem s-a convenit
instituirea unei cerinţe sistemice de capital. Sistemul de identificare a acestor instituţii bancare

18
precum şi modalitatea de impunere a cerinţei de capital urmează să fie adoptate, de către BIS,
până la finalul anului 2011.

În ceea ce priveşte sistemul macroprudenţial pentru pieţele şi infrastructurile importante

pentru sistemul bancar, principalele instrumente vizate sunt contractele derivate. Ca urmare, în
cazul tranzacţionării unor asemenea instrumente pe o piaţă reglementată sau printr-o casă de
compensaţie, ponderea de risc aplicată activelor va fi între 1 şi 3 la sută. În cazul tranzaţionării
acestor instrumente pe piaţa OTC vor fi aplicate ponderi de risc mai mari, pentru a încuraja
participanţii pe aceste pieţe să utilizeze pieţe reglementate sau case de compensaţie în efectuarea
acestor tranzacţii. În acelaşi timp, băncile centrale şi organismele de reglementae vor
supreveghea aceste pieţe organizate astfel încât acestea sa fie administrate şi capitalizate
corespunzător şi a nu crea risc sistemic sau de concentrare.

În cazul celui de-al cincilea element al cadrului macroprudenţial, pentru a reduce riscul
sitemic, organismele de reglementare trebuie să solicite băncilor care folosesc propriile modele
de cunatificare a riscurilor să realizeze teste de stress pentru a observa comportamentul atât a
sistemelor de cuantificare a riscurilor, cât şi a instituţiei financiare respective în cazul unor
evenimente extreme.

19
 Concluzii

Perfectibile, cum s-au dovedit a fi în timp, acordurile de la Basel au încercat și încearcă

să stabilizeze și să ferească de riscuri piețele bancare naționale ale țărilor member și, mai ales,
piața bancară internațională. După cum se poate observa din cele de mai sus, oricât ar încerca nu
pot prevedea cu exactitate evoluția piețeleor bancare. Astfel deși exista Basel I, acesta nu a putut
evita criza SUBPRIME din SUA care a fost motor al generaării crizei economice. La fel, actualul
Basel III se luptă cu tendințele pieței spre o nouă bulă economică catalizată de o nouă bulă
imobiliară.

Rînd pe rând, fiecare Acord Basel și-a arătat efiența și deficiențele. Dacă la început Basel
însemna doar prudență macro, apoi s-a dovedit că este nevoie și de purdență micro. Basel III
încearcă să combine aceste două riscuri, și rămâne de văzut dacă va reuși!

Greu de apreciat eficiența Basel I, II și II, dar este de apreciat ca dacă nu pot evita crizele
economice generate de crize bancare, măcar încearcă să le prevină pe acestea și să atenueze
efectele lor. Sunt de așteptat Casel IV, V etc.

20
 Bibliografie

www.zf.ro

www.bnr.ro

https://www.bis.org/bcbs/implementation.htm?m=3%7C14%7C656

https://www.bis.org/bcbs/basel3.htm?m=3%7C14%7C572

https://www.bis.org/publ/bcbs238.htm

https://www.bis.org/review/r050519d.pdf

https://www.bis.org/review/r040604c.pdf

21
22