CAPITOLUL II „INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII ŞI SĂNĂTĂŢII

PERSOANEI”

Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei reprezintă grupul de infracţiuni

prevăzute în Capitolul II al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova.
Acestea sunt fapte socialmente periculoase, săvârşite cu intenţie sau din imprudenţă,
care vatămă sau pun în pericol – în mod exclusiv sau în principal – relaţiile sociale
privitoare la viaţa sau sănătatea persoanei.
Cât priveşte tipologia infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei, aceasta
poate fi prezentată în felul următor:
1) infracţiuni contra vieţii persoanei (art.145-150 CP RM);
2) infracţiuni contra sănătăţii persoanei (art.151, 152, 156, 157 și 159 CP RM);
3) infracţiuni care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei (art.160-163 CP
RM);
4) infracțiuni atipice prevăzute în Capitolul II al Părții Speciale a Codului penal
(art.1501, 155 și 158 CP RM).

TEMA „OMORUL INTENȚIONAT” (ART. 145 CP RM)

Omorul intenţionat (sau pur şi simplu omorul) este lipsirea ilegală şi intenţionată
de viaţă a unei alte persoane. Această definiţie a noţiunii de omor este aplicabilă tuturor
infracţiunilor săvârşite prin omor, prevăzute la art.145-148 CP RM.
Sintetizând principalele trăsături ale noţiunii de omor, menţionăm că această faptă
infracţională trebuie deosebită de alte fapte – penale sau nepenale – care comportă
anumite similitudini:
1) lipsirea legală de viaţă a unei alte persoane (de exemplu, lipsirea de viaţă
săvârşită prin recurgerea absolut necesară la forţă, pentru a asigura apărarea oricărei
persoane împotriva unei violenţe ilegale, pentru a efectua o arestare legală sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane legal deţinute, pentru a reprima conform legii
tulburări violente sau o insurecţie);
 2) lipsirea ilegală de viaţă a unei alte persoane, săvârşită din imprudenţă, care
constituie o infracţiune distinctă contra vieţii persoanei, prevăzută la art.149 CP RM;
3) lipsirea intenţionată de viaţă a propriei persoane, adică sinuciderea, care nu este
susceptibilă de răspundere penală.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolul II al Părţii

Speciale a Codului penal al Republicii Moldova îl constituie relaţiile sociale cu privire
la viaţa persoanei.
Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la art.145 CP RM îl formează
relaţiile sociale cu privire la viaţa persoanei. Viaţa este ocrotită de legea penală din
momentul apariţiei şi până la încetare. Momentul de început al vieţii persoanei este nu
cel al conceperii, dar cel al declanşării naşterii, când are loc apariţia unei oarecare părţi
a corpului copilului din pântecul mamei. Momentul final al vieţii persoanei este cel al
morţii cerebrale, adică al stopării ireversibile a activităţii cerebrale.

Obiectul material al infracțiunii de omor intenţionat îl formează corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la art.145 CP RM are următoarea

structură:
1) fapta prejudiciabilă acre constă în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de
viaţă a unei alte persoane;
2) urmările prejudiciabile, şi anume moartea cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

De cele mai dese ori, omorul se comite prin acţiune. Acţiunea are un caracter
fizico-mecanic, chimic, biologic, psihic sau de altă natură. Acţiunile fizico-mecanice se
exprimă în: tăiere, înjunghiere, împuşcare, înecare, strivire, aruncare de la înălţime,
strangulare, lovire (cu mâinile, cu picioarele, cu un corp contondent etc.), electrocutare,
ardere, refrigerare etc. Acţiunile chimice constau în: otrăvire, administrarea unei
supradoze de substanţe narcotice sau psihotrope, provocarea de arsuri prin folosire de
acizi sau baze etc. Acţiunile biologice se exprimă în: inocularea de agenţi patogeni,
transfuzia de sânge incompatibil etc. Acţiunile psihice constau în: a sugestiona
victimei, pe calea hipnozei, dorinţa de sinucidere; a produce şocuri psihice sau stări
emotive intense unei persoane care suferă de o boală gravă a inimii sau de anevrisme
cerebrale, făptuitorul cunoscând aceasta; a constrânge psihic victima să se arunce de la
înălţime sau dintr-un mijloc de transport aflat în mişcare, etc.
Fapta prejudiciabilă poate fi săvârşită prin mijloace sau instrumente: fizico-
mecanice (corp contondent, armă de foc, armă albă, explozibil, mijloc de transport,
curent electric, sursă de radiaţie etc.), chimice (substanţă toxică, substanţă otrăvitoare,
substanţă cu efecte puternice, deşeu nociv, substanţă narcotică, substanţă psihotropă,
alcool sau substanţă cu efecte similare etc.), biologice (agent patogen, sânge
incompatibil etc.) etc.
Omorul poate fi comis şi prin inacţiune, atunci când, din cauza nesăvârşirii unor
acţiuni juridiceşte obligatorii, obiectiv necesare şi realmente posibile, nu s-a împiedicat
sau nu s-a înlăturat desfăşurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei
(de exemplu, prin nehrănirea copilului, prin expunerea unui bolnav sau neputincios la o
temperatură scăzută, prin neadministrarea medicamentelor sau neaplicarea
tratamentului necesar unui bolnav, prin neacţionarea unui mecanism care loveşte
victima etc.). Aşadar, infracţiunea de omor intenţionat se comite prin inacţiune atunci
când există obligaţia legală, contractuală sau naturală de a împiedica producerea morţii
victimei.

Omorul face parte din rândul infracţiunilor materiale. El se consideră consumat din
momentul producerii morţii cerebrale. Nu are importanţă dacă moartea cerebrală s-a
produs imediat sau după expirarea unui interval de timp mai îndelungat. Legea penală
nu stabileşte nici un „termen critic” de producere a morţii cerebrale, dacă făptuitorul a
avut intenţia de a lipsi de viaţă victima.

Din punctul de vedere al laturii subiective, infracţiunea prevăzută la art.145 CP

RM este săvârşită cu intenţie directă sau indirectă. Concluzia privind conţinutul
intenţiei rezultă din materialitatea faptei (dolus ex re), adică din examinarea tuturor
semnelor laturii obiective, precum şi din studierea caracterului relaţiilor dintre făptuitor
şi victimă.
În general, intenţia de a săvârşi omorul se poate deduce din următoarele
împrejurări de fapt: folosirea unor mijloace apte de a produce moartea (ţinând seama de
felul mijloacelor, dimensiunile, soliditatea, greutatea acestora); locul sau regiunea
corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra căreia s-a acţionat; numărul,
intensitatea şi repetabilitatea loviturilor ori a altor acte de violenţă exercitate asupra
victimei; perseverenţa făptuitorului în exercitarea violenţelor; natura relaţiilor dintre
făptuitor şi victimă anterioare săvârşirii faptei (normale, prieteneşti, de duşmănie);
atitudinea făptuitorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei
sau a lăsat-o în starea în care a adus-o); locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
particularităţile victimei (vârsta, condiţia fizică etc.); nivelul de instruire, experienţa de
viaţă, cunoştinţele profesionale, aptitudinile făptuitorului; alte împrejurări preexistente,
concomitente sau subsecvente.

Latura subiectivă a infracţiunii de omor intenţionat mai este caracterizată de motiv

şi scop. În cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.145 CP RM, acestea pot fi de orice
fel, cu excepţia celor specificate la alin.(2) art.145 CP RM. În special, omorul
neagravat, prevăzut la alin.(1) art.145 CP RM, poate fi săvârşit din următoarele motive:
răzbunare, gelozie, ură, invidie, vanitate, laşitate, compătimire, motivele huliganice etc.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul

comiterii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani.

În continuare va fi efectuată analiza circumstanţelor agravante prevăzute la alin.(2)

art.145 CP RM, păstrându-se consecutivitatea în care le-a înfăţişat legiuitorul.
Omorul săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.(2) art.145 CP RM)
În vederea aplicării răspunderii în baza lit.a) alin.(2) art.145 CP RM, este necesară
îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii:
 1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul
şi până la momentul executării infracţiunii;
2) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze
forţele sale psihice în vederea asigurării reuşitei acţiunii sale;
3) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvârşirea unor acte de
pregătire de natură să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei.
Premeditarea nu trebuie identificată cu intenţia premeditată. Nu este deci suficient
ca făptuitorul să fi luat pur și simplu mai dinainte hotărârea de a omorî, pentru a avea
premeditare. În acest caz, vom avea o intenţie premeditată care va putea cântări în
gradarea pedepsei, dar nu și la calificarea faptei. Așadar, existenţa agravantei analizate
presupune prezenţa unui complex de condiţii (enunţate mai sus), care privesc atât latura
subiectivă, cât și latura obiectivă a infracţiunii.

Omorul săvârşit din interes material (lit.b) alin.(2) art.145 CP RM)

Interesul material constituie motivul generat de necesitatea făptuitorului de a-şi
spori activul patrimonial (de a obţine sau de a reţine un câştig material) sau de a-şi
micşora pasivul patrimonial (de a se elibera de cheltuieli materiale).
Prevederea de la lit.b) alin.(2) art.145 CP RM nu se aplică în următoarele cazuri:
1) câştigul material apare doar ca ocazie pentru săvârşirea omorului din motive
huliganice sau din alte asemenea motive;
2) omorul a fost săvârșit în timpul când făptuitorul îşi păzea bunurile sale sau
bunurile altor persoane;
3) omorul a fost săvârșit în scopul recuperării de către făptuitor a propriilor bunuri
(sau a bunurilor altor persoane) care se aflau ilegal la victimă;
4) omorul a fost săvârșit în legătură cu nedorinţa victimei de a executa, faţă de
făptuitor, obligaţiunile patrimoniale;
5) omorul a fost săvârșit din răzbunare pentru prejudiciul material cauzat
făptuitorului.
Ipotezele în care este aplicabilă circumstanţa agravantă, prevăzută la lit.b) alin.(2)
art.145 CP RM, sunt numeroase şi variate:
 1) omorul a fost săvârșit în vederea obţinerii banilor, a bunurilor, a unor drepturi
patrimoniale, a avansării într-o funcţie presupunând o retribuţie mai mare, a moştenirii,
a încheierii unei convenţii avantajoase în viitor, a altor foloase sau avantaje materiale;
2) omorul persoanei, care are dreptul de întreţinere, de către persoana care are
obligaţia de întreţinere, în scopul eliberării de această obligaţie;
3) omorul a fost săvârșit în vederea primirii sumei asigurate;
4) omorul a fost săvârșit în scopul neachitării datoriei sau în scopul amânării
achitării datoriei;
5) omorul a fost săvârșit în scop de canibalism, cu precizarea că făptuitorul doreşte
să beneficieze de calităţile de consum ale corpului victimei.
Interesul material trebuie să premeargă omorul, nu să-l succeadă; în caz contrar,
lipsesc temeiurile aplicării agravantei analizate. De asemenea, este necesar a menţiona
că, pentru existenţa omorului săvârșit din interes material, este suficient a constata că
făptuitorul a urmărit anume un astfel de interes, indiferent dacă a realizat sau nu acel
interes. Totuși, dacă interesul material a fost realizat, există temeiuri de a califica fapta
de omor în concurs cu una dintre infracţiunile prevăzute la art.186, 187, 1921, 2174,
290, 360 sau altele din Codul penal.

Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de

serviciu sau obşteşti (lit.d) alin.(2) art.145 CP RM)
Victima infracţiunii prevăzute la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM are una din
următoarele două calităţi speciale:
a) persoana care îşi îndeplineşte obligaţiile de serviciu;
b) persoana care îşi îndeplineşte obligaţiile obşteşti.
Prin „îndeplinire a obligaţiilor de serviciu” se înţelege executarea atribuţiilor de
serviciu care decurg din contractul individual de muncă, încheiat cu o întreprindere,
instituţie sau organizaţie, înregistrată în modul stabilit, indiferent de tipul de proprietate
sau de forma juridică de organizare a acesteia. Prin „îndeplinirea obligaţiilor obşteşti”
se are în vedere înfăptuirea de către cetăţeni a unor îndatoriri publice cu care aceştia au
fost însărcinaţi sau săvârşirea altor acţiuni în interesul societăţii sau al unor persoane
aparte.
Expresia „în legătură cu” din dispoziţia de la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM trebuie
interpretată în sensul că omorul poate fi săvârşit:
1) până la îndeplinirea obligaţiilor de serviciu sau obşteşti (în scopul neadmiterii);
2) în momentul îndeplinirii obligaţiilor respective (în scopul reprimării);
3) după îndeplinirea acelor obligaţii (din răzbunare).
Pentru calificarea faptei în baza lit.d) alin.(2) art.145 CP RM nu are însemnătate
timpul ce s-a scurs din momentul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau obşteşti. Este
un termen „imprescriptibil”, limitat doar de durata vieţii victimei şi a făptuitorului.
Acest termen nu se confundă cu termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru
omor, care este un termen de o cu totul altă natură şi care începe să curgă din momentul
săvârşirii acestei infracţiuni (nu din momentul îndeplinirii de către victimă a obligaţiilor
de serviciu sau obşteşti).
Pentru aplicarea circumstanţei agravante stabilite la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM,
este necesar a stabili că omorul a fost săvârşit în legătură cu îndeplinirea legitimă a
obligaţiilor de serviciu sau obşteşti. Caracterul legitim al îndeplinirii obligaţiilor de
serviciu sau obşteşti există în cazul în care conduita victimei a fost conformă cu
cerinţele şi regulile serviciului respectiv, cu normele etice şi nu a constituit o încălcare
a legii, cu atât mai puţin – o infracţiune.

Omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide ori
profitând de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează
vârstei înaintate, bolii, dizabilităţii ori altui factor (lit.e) alin.(2) art.145 CP RM)
În funcție de calitatea specială a victimei, circumstanța agravantă analizată
presupune următoarele trei ipoteze alternative:
1) omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor;
2) omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide;
3) omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a
victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui
factor.
Pentru ca, în prima ipoteză, să fie aplicabilă circumstanţa agravantă prevăzută la
lit.e) alin.(2) art.145 CP RM, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: 1)
victima să fie un minor; 2) făptuitorul să manifeste bună-ştiinţă în privinţa calităţii de
minor a victimei.
Noţiunea-cheie, care se referă la cea de-a doua condiţie, pe care o examinăm, este
noţiunea „cu bună-ştiinţă”. În contextul săvârşirii omorului cu bună-ştiinţă asupra unui
minor, sintagma „cu bună-ştiinţă” denotă că, la momentul săvârşirii infracțiunii,
făptuitorul cunoştea cu certitudine despre vârsta minoră a victimei. Dacă, la momentul
săvârşirii infracțiunii, făptuitorul nu avea o certitudine cu privire la vârsta minoră a
victimei, răspunderea penală nu-i poate fi agravată în bază lit.e) alin.(2) art.145 CP RM.
În cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară un minor, calificarea
trebuie făcută conform art.27 şi lit.e) alin.(2) art.145 CP RM. Nu este acceptabilă
oricare altă soluţie de calificare: 1) alin.(1) art.145 CP RM; 2) lit.e) alin.(2) art.145 CP
RM; 3) alin.(1) art.145 şi lit.e) alin.(2) art.145 CP RM.
Cea de-a doua ipoteză a circumstanţei agravante prevăzute la lit.e) alin.(2) art.145
CP RM presupune săvârşirea omorului cu bună-ştiinţă asupra femeii gravide. Omorul
săvârşit cu bună-ştiinţă asupra femeii gravide presupune îndeplinirea cumulativă a două
condiţii: 1) victima să fie o femeie gravidă şi 2) făptuitorul să manifeste bună-ştiinţă în
privinţa circumstanţei că victima se află în această stare.
La calificarea erorii cu privire la calitatea agravantă a victimei sunt aplicabile
explicaţiile oferite cu prilejul analizei ipotezei că omorul este săvârşit cu bună-ştiinţă
asupra unui minor, cu deosebirile de rigoare. Astfel, în cazul în care făptuitorul a
considerat eronat că omoară o femeie gravidă, calificarea trebuie făcută conform art.27
şi lit.e) alin.(2) art.145 CP RM.
Cea de-a treia ipoteză a circumstanţei agravante prevăzute la lit.e) alin.(2) art.145
CP RM constă în săvârşirea omorului profitând de starea de neputinţă cunoscută sau
evidentă a victimei, cauzată de vârsta înaintată, boală, dizabilitatea acesteia ori de alți
factori. Această ipoteză presupune îndeplinirea cumulativă în principal a două condiţii:
1) victima să se afle într-o stare de neputinţă şi 2) făptuitorul să profite de această stare
pentru a lipsi de viaţă victima.
Dacă ne referim la prima condiţie, prin „stare de neputinţă” trebuie să înţelegem
incapacitatea victimei de a se apăra din cauza nefuncţionării totale sau parţiale a
conştiinţei ori a stării sale fizice sau psihice precare.
La lit.e) alin.(2) art.145 CP RM legiuitorul enumeră exemplificativ factorii ce
constituie cauzele stării de neputinţă a victimei: vârsta înaintată; boala; dizabilitate; alţi
factori. Noţiunea „starea de neputinţă a victimei” este o noţiune estimativă. De unele
singure, abstrase de circumstanţele concrete ale faptei, vârsta fragedă sau înaintată,
boala, dizabilitatea, ebrietatea etc. nu pot să caracterizeze starea de neputinţă a victimei.
În cele mai frecvente cazuri, pentru a ne da seama dacă, în momentul săvârşirii
omorului, victima se afla în stare de neputinţă, factorii cauzali – enumeraţi
exemplificativ la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM – trebuie coroboraţi cu alte împrejurări.
Concluzia despre aflarea victimei în stare de neputinţă urmează a fi întemeiată pe
evaluarea tuturor împrejurărilor, în ansamblu, ale faptei săvârşite.
În planul agravării conform lit.e) alin.(2) art.145 CP RM a răspunderii pentru
săvârşirea omorului profitând de starea de neputinţă a victimei, nu are importanţă dacă
această stare a fost creată prin acţiunile făptuitorului, ale victimei sau ale unei alte
persoane.
Dacă ne referim la a doua condiție, făptuitorul profită de starea de neputinţă a
victimei pentru a o lipsi de viaţă, dacă: 1) la momentul săvârşirii faptei, făptuitorul
cunoaşte că victima se află într-o stare de neputinţă; 2) făptuitorul se foloseşte de
această împrejurare la săvârşirea faptei de omor. Dacă va lipsi oricare din cele două
cerinţe sus-menţionate, nu vom putea afirma că făptuitorul a profitat de starea de
neputinţă a victimei pentru a o lipsi de viaţă.

Omorul săvârşit asupra unui membru de familie (lit.e1) alin.(2) art.145 CP RM)
În conformitate cu art. 1331 CP RM, prin „membru de familie” se înţelege:
 a) în condiţia de conlocuire: persoanele aflate în căsătorie, în divorţ, sub tutelă şi
curatelă, rudele, afinii lor, soţii rudelor, persoanele aflate în relaţii asemănătoare celora
dintre soţi (concubinaj) sau dintre părinţi şi copii;
b) în condiţia de locuire separată: persoanele aflate în căsătorie, în divorț, rudele,
afinii lor, copiii adoptivi, persoanele aflate sub curatelă, persoanele care se află ori s-au
aflat în relaţii asemănătoare celora dintre soţi (concubinaj).
La momentul săvârșirii infracţiunii, făptuitorul trebuie să cunoască că este membru
de familie în raport cu victima și să urmărească lipsirea de viaţă nu a oricui, ci a unui
membru de familie. În caz contrar, omorul nu va putea fi calificat în baza lit.e1) alin.(2)
art.145 CP RM.
În cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară un membru de familie,
calificarea trebuie făcută conform art.27 şi lit.e 1) alin.(2) art.145 CP RM. Nu este
acceptabilă oricare altă soluţie de calificare: 1) alin.(1) art.145 CP RM; 2) lit.e 1) alin.(2)
art.145 CP RM; 3) alin.(1) art.145 şi lit.e1) alin.(2) art.145 CP RM.

Omorul săvârşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic (lit.f)

alin.(2) art.145 CP RM)
Omorul se consideră săvârşit cu răpirea sau cu luarea persoanei în calitate de
ostatic, dacă a fost săvârşit:
1) până la răpirea sau până la luarea persoanei în calitate de ostatic;
2) în procesul răpirii sau luării persoanei în calitate de ostatic;
3) după răpirea sau după luarea persoanei în calitate de ostatic.
Agravanta examinată poate fi aplicată atât în cazul în care omorul este săvârșit
asupra persoanei răpite sau asupra ostaticului, cât și în cazul când în legătură cu răpirea
sau luarea persoanei în calitate de ostatic au fost omorâte alte persoane.
La calificarea omorului săvârşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de
ostatic, nu este necesară aplicarea suplimentară a art.164 sau 280 CP RM. Or,
infracţiunea prevăzută la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM este o infracţiune complexă, iar
calificarea prin concurs ar însemna că făptuitorul ar fi tras de două ori la răspundere
penală pentru aceeaşi faptă.
 Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane (lit.g) alin.(2) art.145
CP RM)
Pentru aplicarea circumstanţei agravante examinate, este necesar să fie întrunite
următoarele două condiţii:
1) să existe o pluralitate de victime;
2) făptuitorul să manifeste o intenţie unică (dublată de un scop unic) de a lipsi de
viaţă două sau mai multe persoane.
În prezența circumstanței agravante analizate, infracţiunea de omor este o
infracţiune unică, presupunând însă o pluralitate de victime. Ea se caracterizează prin
unitatea intenţiei făptuitorului vizavi de lipsirea de viaţă a cel puţin două persoane, și,
de regulă, este comisă simultan asupra acestor persoane, deși este posibil să se comită
succesiv.
Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane se realizează în forma
consumată dacă au decedat toate cele două sau mai multe victime a căror moarte a fost
urmărită de către făptuitor. Se aplică răspunderea în baza art.27 şi lit.g) alin.(2) art.145
CP RM în oricare din următoarele trei ipoteze, presupunând intenţia directă determinată
a făptuitorului în raport cu numărul de victime ale omorului:
1) făptuitorul a încercat să lipsească de viaţă două sau mai multe persoane, dar nu
a decedat nici una dintre ele;
2) făptuitorul a încercat să lipsească de viaţă două sau mai multe persoane, dar a
decedat numai una singură;
3) făptuitorul a încercat să lipsească de viaţă trei sau mai multe persoane, dar au
decedat numai două dintre acestea.
Gradul de producere a rezultatelor – integral sau parţial – trebuie luat în
considerare la individualizarea pedepsei.
Dacă, în aceleași împrejurări, nu s-a produs moartea nici uneia dintre persoanele
vizate, dar a fost vătămată sănătatea sau integritatea corporală a cel puţin uneia din ele,
stabilindu-se că făptuitorul a manifestat intenţie directă indeterminată, calificarea
trebuie făcută în funcţie de rezultatele real survenite (de exemplu, conform art.151 sau
152 CP RM ori art.78 din Codul contravențional).

Omorul săvârşit asupra unui reprezentant al autorităţii publice ori a unui

militar, ori a rudelor apropiate ale acestora, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea
de către reprezentantul autorităţii publice sau militar a obligaţiilor de serviciu (lit.h)
alin.(2) art.145 CP RM)
În vederea aplicării răspunderii în baza lit.h) alin.(2) art.145 CP RM, este necesară
întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1) victima infracţiunii are calitatea specială de reprezentant al autorităţii publice,
de militar sau de rudă apropiată a acestora;
2) infracţiunea de omor este săvârşită în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de
către reprezentantul autorităţii publice sau de către militar a obligaţiilor de serviciu.
Cât priveşte prima condiţie din cele menţionate mai sus, prin „reprezentant al
autorităţii publice” se înţelege exponentul intereselor oricărei autorităţi publice centrale
sau ale autorităţilor publice locale. Din alin.(1) art.128 CP RM rezultă că militar este,
după caz, persoana care îndeplinește serviciul militar: 1) prin contract; 2) în termen; 3)
cu termen redus; 4) ca rezervist concentrat ori mobilizat. În conformitate cu alin.(4)
art.134 CP RM, rude apropiate se consideră următoarele patru categorii corelative de
persoane: 1) părinţii în raport cu copiii, sau viceversa; 2) înfietorii în raport cu copiii
înfiaţi, sau viceversa; 3) fraţii în raport cu surorile, sau viceversa; 4) bunicii în raport cu
nepoţii lor, sau viceversa.
Referitor la cea de-a doua condiţie, este de menționat că noţiunea „săvârşirea
infracţiunii în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu”
urmează a fi interpretată ca şi noţiunea similară din dispoziţia de la lit.d) alin.(2) art.145
CP RM, cu deosebirile de rigoare.
Noutate prezintă sensul noţiunii „în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu”. Se
are în vedere ipoteza când victima – reprezentantul autorităţii publice sau militarul,
atunci când este lipsită de viaţă, se află în exerciţiul funcţiunii, în exerciţiul atribuţiilor
sale de serviciu. Ipoteza analizată presupune două situaţii: 1) omorul este săvârşit în
timpul îndeplinirii nemijlocite de către victimă a unor obligaţii de serviciu concrete; 2)
omorul este săvârşit în timpul îndeplinirii de către victimă a obligaţiilor de serviciu,
îndeplinirea implicând totalitatea acţiunilor îndreptate spre atingerea unui anumit
rezultat peste un oarecare timp.
Deşi omorul este săvârşit în timpul îndeplinirii de către victimă a obligaţiilor de
serviciu, nu putem afirma că acesta este săvârşit în scopul reprimării victimei pentru
îndeplinirea respectivelor obligaţii. Nu există o legătură cauzală între infracţiunea de
omor şi îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu. În ipoteza dată,
agravanta funcţionează indiferent de motivul infracţiunii, chiar dacă acesta nu are vreo
legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorităţii publice sau militar a
obligaţiilor de serviciu (gelozie, răzbunare, interes material etc.). Cât priveşte
răzbunarea, aceasta are la bază relaţiile personale de ostilitate dintre făptuitor şi
victimă, relaţii care nu sunt legate relevant cu serviciul victimei.

Omorul săvârşit de două sau mai multe persoane (lit.i) alin.(2) art.145 CP RM)
Săvârşirea omorului de două sau mai multe persoane presupune nu o singură
ipoteză, dar trei ipoteze:
a) săvârşirea omorului de doi sau mai mulţi coautori;
b) săvârşirea omorului de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului
infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane, care nu întrunesc aceste semne
(de exemplu, nu au atins vârsta răspunderii penale, sunt iresponsabile etc.);
c) săvârşirea omorului de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului
infracţiunii, prin intermediul unei persoane, care nu întruneşte aceste semne (de
exemplu, nu a atins vârsta răspunderii penale, este iresponsabilă etc.).
Lipsa sau prezenţa înţelegerii prealabile dintre făptuitori nu poate influenţa
calificarea celor săvârşite în baza lit.i) alin.(2) art.145 CP RM. Totuși, această
circumstanță poate fi luată în considerare la individualizarea pedepsei.

Omorul săvârşit cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice (lit.j) alin.(2)
art.145 CP RM)
 Circumstanţa agravantă analizată presupune oricare din următoarele două ipoteze:
1) omorul săvârşit cu deosebită cruzime;
2) omorul săvârşit din motive sadice.
Să analizăm prima din ipotezele consemnate.
În esenţă, cruzimea deosebită demonstrează intenţia făptuitorului de a-i cauza
victimei suferinţe – de ordin fizic sau psihic – care sunt intense, inutile şi prelungite în
timp.
În cele mai frecvente cazuri, metoda aleasă de făptuitor este cea care demonstrează
cruzimea deosebită manifestată la săvârșirea omorului. Printre aceste metode se
numără: cauzarea unor plăgi multiple (când există probe suficiente care dovedesc
intenţia de a comite omorul cu deosebită cruzime); jupuirea pielii; turnarea peste
victimă a unor lichide inflamabile cărora li se dă foc; provocarea arsurilor cu ajutorul
unor obiecte incandescente; arderea sau îngroparea unei persoane vii; utilizarea
curentului electric; smulgerea unghiilor; scoaterea ochilor; mutilarea sau secţionarea
unor părţi ale corpului; stropirea cu agenţi chimici agresivi; asfixierea mecanică
prelungită în timp; otrăvirea, urmată de suferinţe prelungite; impunerea victimei să-şi
sape mormântul; imitarea execuţiei victimei; privarea de mâncare, apă, somn, de
confort termic sau fonic, de alte necesităţi vitale, etc.
Despre săvârşirea cu deosebită cruzime a infracţiunii de omor intenţionat poate
mărturisi nu doar metoda comiterii infracţiunii: ca omor săvârșit cu deosebită cruzime
trebuie considerat, de exemplu, omorul părinților în prezența copiilor sau, viceversa,
omorul copiilor în prezența părinților.
În afară de metoda şi ambianţa comiterii infracţiunii, despre săvârşirea omorului
cu deosebită cruzime pot mărturisi următoarele circumstanţe: particularităţile victimei
infracţiunii (de exemplu, prezenţa la ea a unor fobii, a unor alergii sau a altor afecţiuni
specifice); particularitățile motivului infracţiunii; alte circumstanţe de natură obiectivă
şi subiectivă care trebuie apreciate cumulativ.
Cât privește cea de-a doua ipoteză consemnată la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM,
motivele sadice reprezintă imboldul generat de tendinţa anormală (dar în limitele
responsabilităţii) spre cruzime, o plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind
sau de a pricinui suferinţe.

Omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni

săvârşirea ei (lit.k) alin.(2) art.145 CP RM)
Circumstanţa agravantă, consemnată la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM, presupune
oricare din următoarele două ipoteze:
1) omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune;
2) omorul săvârşit cu scopul de a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni.
Cât privește prima din ipotezele investigate, omorul săvârşit cu scopul de a
ascunde o altă infracţiune se caracterizează prin aceea că făptuitorul, lipsind de viaţă
victima, urmăreşte să ascundă infracţiunea săvârşită în trecut sau infracţiunea care este
săvârşită concomitent cu omorul.
Privitor la cea de-a doua ipoteză menționată mai sus, lipsind de viaţă victima cu
scopul de a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni, făptuitorul urmăreşte să creeze
condiţii care ar facilita comiterea infracţiunii-scop.
La calificare nu contează a cui infracţiune o ascunde sau o înlesnește făptuitorul
omorului: 1) a sa ori 2) a unei alte persoane.
Pentru existenţa circumstanţei agravante prevăzute la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM,
este necesară şi suficientă dovada scopului urmărit, indiferent dacă acest scop a fost
atins sau nu. Cu alte cuvinte, realizarea scopului de a ascunde o altă infracţiune sau de a
înlesni săvârşirea ei depășește cadrul infracțiunii specificate la lit.k) alin.(2) art.145 CP
RM. Dacă scopul în cauză își va găsi realizarea, atunci infracțiunea prevăzută la lit.k)
alin.(2) art.145 CP RM va forma un concurs cu infracţiunea-scop.

Omorul săvârşit din motive de ură socială, naţională, rasială sau religioasă (lit.l)
alin.(2) art.145 CP RM)
Desprindem următoarele două caracteristici ale motivelor de ură socială, naţională,
rasială sau religioasă: 1) aceste motive sunt de sorginte extremistă; 2) ele sunt generate
de atitudinea ostilă a făptuitorului faţă de un întreg grup social, etnic, rasial sau religios,
de care poate aparţine victima infracţiunii.
Răspunderea în baza lit.l) alin.(2) art.145 CP RM nu poate fi aplicată în cazul în
care omorul este săvârşit, de exemplu, din motive politice. Prin „omor săvârşit din
motive politice” trebuie de înţeles omorul motivat de rivalitatea pentru păstrarea sau
repartizarea puterii politice, de adoptarea unor decizii cu semnificaţie politică, de
tăinuirea unor informaţii relevante sub aspect politic, de sporirea sau diminuarea
ponderii social-politice a unui grup social, omor care este săvârşit în scopul de a sista
activitatea politică a victimei ori din răzbunare pentru asemenea activitate.

Omorul săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor
persoane (lit.m) alin.(2) art.145 CP RM)
Din dispoziţia de la lit.m) alin.(2) art.145 CP RM se desprinde că circumstanţa
agravantă analizată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) mijloacele aplicate în scopul săvârşirii omorului trebuie să prezinte un real
pericol pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane;
2) făptuitorul trebuie să conştientizeze periculozitatea mijloacelor aplicate;
3) făptuitorul trebuie să manifeste intenţie în raport cu lipsirea de viaţă a victimei
vizate.
Cât priveşte prima condiţie, mijloacele aplicate în scopul săvârşirii omorului
trebuie să prezinte un real pericol pentru viaţa sau sănătatea nu numai a victimei vizate,
dar şi a încă cel puţin unei singure persoane. Aşadar, este necesar ca la locul faptei să fi
fost prezente cel puţin două persoane, una dintre care era victima vizată. Pentru
existenţa circumstanţei agravante analizate nu se cere ca fapta să fi avut ca urmare
lipsirea de viaţă şi a altor persoane, fiind suficient ca viaţa sau sănătatea acestora să fi
fost pusă în pericol de mijloacele aplicate de făptuitor.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie privitoare la circumstanţa agravantă prevăzută
la lit.m) alin.(2) art.145 CP RM, aceasta este funcţională în cazul în care făptuitorul
conştientizează periculozitatea mijloacelor aplicate. Se exclude agravarea răspunderii
pentru săvârşirea omorului prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai
multor persoane, dacă făptuitorul, aplicând asemenea mijloace, a conştientizat lipsa
pericolului real pentru viaţa sau sănătatea altor persoane.
Despre prezenţa sau lipsa pericolului real pentru viaţa sau sănătatea mai multor
persoane ne putem da seama din atitudinea făptuitorului faţă de următoarele
circumstanţe faptice:
1) calităţile vulnerante ale mijloacelor alese pentru săvârşirea infracţiunii;
2) poziţia victimei în raport cu alte persoane;
3) mărimea şi configuraţia teritoriului afectat, precum şi alte împrejurări
caracterizând ambianţa săvârşirii infracţiunii;
4) particularităţile tragerii focului din armă sau ale realizării altor acţiuni
(inacţiuni) îndreptate spre cauzarea morţii victimei.
În fine, cea de-a treia condiţie, pe care trebuie s-o îndeplinească circumstanţa
agravantă prevăzută la lit.m) alin.(2) art.145 CP RM, se exprimă în aceea că făptuitorul
manifestă intenţie în raport cu lipsirea de viaţă a victimei vizate. Făptuitorul nu poate
manifesta imprudenţă nici măcar în raport cu cauzarea morţii altor persoane decât
victima vizată.

Omorul săvârşit cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele

sau ţesuturile victimei (lit.n) alin.(2) art.145 CP RM)
Prin „a preleva organele sau ţesuturile victimei” se înţelege a le recolta (de
exemplu, în vederea realizării unui transplant1 sau a unei transfuzii2).
Prin „a utiliza organele sau ţesuturile victimei” se înţelege: a realiza un transplant
(o transfuzie); a le consuma în cadrul actului de canibalism, vampirism sau
spermofagie; a le colecţiona; a le folosi în cadrul unor ritualuri ezoterice sau
pseudoreligioase, al unor perversiuni sexuale, experimente, cercetări ştiinţifice, la
clonare3, la crearea de instalaţii sculpturale, la prepararea unor dispozitive medicale,

1
Conform Legii privind transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, transplantul reprezintă activitatea medicală cu
scop de reconstituire a funcţiei organismului uman prin transfer echivalent de organe, ţesuturi şi celule de la un donator la
un recipient.
2
Potrivit Legii Republicii Moldova privind donarea de sânge şi transfuzia sanguină, adoptate de Parlamentul Republicii
Moldova la 20.11.2008*, transfuzia sanguină reprezintă administrarea de sânge sau componente sanguine recoltate de la
donator în scopul utilizării terapeutice la alte persoane.
* Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.1-2.
3
Vom fi în prezența concursului dintre infracțiunile prevăzute la art.144 și lit.n) alin.(2) art.145 CP RM în cazul în care își
va găsi realizarea scopul folosirii organelor sau ţesuturilor victimei la clonare.
seruri, remedii naturiste sau produse cosmetice, la hrănirea animalelor, la
confecţionarea de obiecte artizanale etc.
Prin „a comercializa organele sau ţesuturile victimei” se înţelege a le vinde,
inclusiv peste hotarele ţării.

Omorul săvârşit de către o persoană care anterior a săvârşit un omor intenţionat

prevăzut la alin.(1) (lit.o) alin.(2) art.145 CP RM)
Condiţiile, în care se aplică circumstanţa agravantă specificată la lit.o) alin.(2)
art.145 CP RM, sunt următoarele:
1) omorul este săvârşit de o persoană care a comis anterior o infracţiune prevăzută
la alin.(1) art.145 CP RM;
2) făptuitorul nu a fost condamnat anterior pentru nici una din faptele de omor care
se repetă;
3) nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, stabilit la
art.60 CP RM.
Circumstanţa agravantă analizată este aplicabilă numai în cazul în care se succed
două sau mai multe fapte, care sunt prevăzute de alin.(1) art.145 CP RM. Din contra, nu
se aplică răspunderea în baza lit.o) alin.(2) art.145 CP RM în cazurile următoare: 1)
toate faptele, care se succed, sunt prevăzute doar de alin.(2) art.145 CP RM; 2) faptele,
care se succed, sunt prevăzute de diferite alineate ale art.145 CP RM.
De asemenea, nu este aplicabilă prevederea de la lit.o) alin.(2) art.145 CP RM în
situaţia în care, după infracţiunea specificată la alin.(1) art.145 CP RM, este săvârşit: 1)
omorul care a fost întrerupt la o altă etapă a activităţii infracţionale (de exemplu, când
omorul consumat a fost urmat de tentativa de omor sau de pregătirea de omor, ori
viceversa); 2) omorul în care făptuitorul a avut un alt rol juridic (de exemplu, în primul
caz a fost autor, iar în cel de-al doilea – organizator, instigator sau complice, sau
invers).

Omorul săvârşit la comandă (lit.p) alin.(2) art.145 CP RM)

Caracteristic omorului săvârşit la comandă este că întotdeauna la comiterea
acestuia iau parte cel puţin două persoane:
1) persoana care comandă omorul, îndeplinind, după caz, rolul de organizator sau
de instigator al infracţiunii prevăzute la lit.p) alin.(2) art.145 CP RM;
2) persoana care execută comanda de omor, îndeplinind rolul de autor al
infracţiunii prevăzute la lit.p) alin.(2) art.145 CP RM.
În general, pot fi deosebite câteva variante de interpretare a noţiunii „comandă”,
utilizate în dispoziţia de la lit.p) alin.(2) art.145 CP RM:
1) săvârşirea omorului este condiţionată de obţinerea unei recompense materiale
de la cel care comandă infracţiunea;
2) săvârşirea omorului este condiţionată de obţinerea unei recompense de ordin
material sau nematerial de la cel care comandă infracţiunea;
3) săvârşirea omorului la rugămintea cuiva.
În lipsa unei interpretări oficiale a respectivei noţiuni, optăm pentru varianta cea
mai restrictivă a interpretării conturate mai sus, adică pentru varianta nr.1. Astfel, ca
omor săvârşit la comandă trebuie calificat numai omorul condiţionat de obţinerea unei
recompense materiale de la cel care comandă infracţiunea.

TEMA „OMORUL SĂVÂRŞIT ÎN STARE DE AFECT” (ART.146 CP RM)

Obiectul juridic special al omorului săvârşit în stare de afect îl constituie relaţiile

sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al infracţiunii examinate îl reprezintă corpul persoanei.
Victima infracţiunii prevăzute la art.146 CP RM este nu o persoană oarecare, dar
numai persoana care provoacă starea de afect a făptuitorului prin actele sale de violenţă,
insultele sale grave ori alte acte ilegale sau imorale ale sale.

Latura obiectivă a omorului săvârşit în stare de afect are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă, exprimată în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de
viaţă a unei alte persoane;
2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: starea de afect este provocată de acte de
violenţă sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei.

Drept cauze ale apariţiei stării de afect legiuitorul numeşte următoarele acte ilegale
sau imorale ale victimei:
a) acte de violenţă;
b) insulte grave;
c) alte acte ilegale;
d) alte acte imorale.
Prin „acte de violenţă” trebuie de înţeles cauzarea unei alte persoane, intenţionat
şi ilegal, a unui prejudiciu fizic, contrar voinţei acestei persoane sau în pofida voinţei
acesteia. După gradul de intensitate, actele de violenţă pot evolua de la violenţa
nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei până la omorul intenţionat.
Prin „insulte grave” se au în vedere cuvintele sau faptele injurioase (presupunând
înjosirea cu intenţie sau din imprudenţă a onoarei şi demnităţii sub aspectul afectării
sentimentelor naţionale, religioase, sexuale, de rudenie etc.), care depăşesc un anumit
prag de gravitate. În general, insultele pot adopta forme dintre cele mai variate: cuvinte
de ocară, care adoptă de obicei o formă licențioasă; gesturi cinice; scuipatul în faţă;
pălmuirea; prezentarea indecentă a imaginii persoanei pe hârtie sau pe alt suport etc.
Este estimativă catalogarea insultelor ca fiind grave. Această catalogare se face în
funcţie de circumstanţele concrete ale cazului, care, privite cumulativ, pot ajuta la
determinarea gravităţii insultelor.
Prin „alte acte ilegale” se înţelege faptele (acţiunile sau inacţiunile) interzise de
normele de drept (inclusiv de normele penale), altele decât actele de violenţă şi
insultele grave, săvârşite cu intenţie sau din imprudenţă, pe calea acţiunii sau a
inacţiunii (de exemplu, samavolnicia, profanarea mormintelor, distrugerea sau
deteriorarea bunurilor, furtul, pungăşia, contaminarea cu maladia SIDA, lăsarea în
primejdie etc.).
 Prin „alte acte imorale” se înţelege faptele (acţiunile sau inacţiunile) care
contravin normelor morale dominante la moment în societate (de exemplu, trădarea,
infidelitatea, înşelarea, lipsa de scrupule, abjurarea, sacrilegiul, încălcarea unui
jurământ etc.).

Ca şi oricare altă infracţiune săvârşită prin omor, cea specificată la art.146 CP RM

este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din momentul producerii morţii
cerebrale.

Latura subiectivă a omorului săvârşit în stare de afect se caracterizează, în primul

rând, prin intenţie directă sau indirectă. Motivele infracţiunii pot fi diferite,
exprimându-se de cele mai multe ori în răzbunare sau gelozie.
Incontestabil, cel mai important semn al laturii subiective a infracţiunii examinate,
cel care îi imprimă acestei infracţiuni o fizionomie distinctă în raport cu celelalte
infracţiuni săvârşite prin omor, este starea de afect.
Noţiunea de stare de afect, utilizată în dispoziţia art.146 CP RM, are aceeaşi
semnificaţie ca şi noţiunea de afect fiziologic, consacrată în psihologie şi psihiatrie.
Fapta săvârşită în stare de afect patologic nu este susceptibilă de răspundere penală,
căci persoana care comite o asemenea faptă se află în stare de iresponsabilitate; astfel,
subiectul, ca element constitutiv al infracţiunii, în cazul dat lipseşte.
În ce priveşte circumstanţele care pot mărturisi că infracţiunea a fost săvârşită în
stare de afect, acestea sunt următoarele:
1) de regulă, pentru o astfel de infracţiune este specifică utilizarea, în procesul
executării faptei, nu a unor instrumente special adaptate pentru a provoca leziuni
integrităţii anatomice a victimei, ci a unor obiecte care au nimerit întâmplător în mâna
făptuitorului;
2) în procesul săvârşirii unei astfel de infracţiuni are loc modificarea aspectului
exterior al făptuitorului (faţa congestionată, agitaţie în mişcări, gesticulare excesivă şi
nelalocul ei, ridicarea vocii până la ţipăt; sau diametral opus – faţa palidă, înţepenire,
pierderea darului vorbirii şi a capacităţii de a se mişca etc.), ceea ce poate fi reflectat în
declaraţiile martorilor;
3) pentru o asemenea faptă infracţională este caracteristică aplicarea multiplelor
lovituri sau cauzarea de numeroase leziuni, ceea ce uneori serveşte ca temei pentru cali-
ficarea neîntemeiată a faptei conform lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, ca omor săvârşit cu
deosebită cruzime;
4) după săvârşirea infracţiunii în stare de afect, starea făptuitorului se distinge
printr-o decompensaţie, descărcare psihică, constând în sentimentul de pustiire
sufletească, deprimare, regretare, autoflagelare, căinţă – toate acestea găsindu-şi
reflectare în conduita şi aspectul exterior ale făptuitorului.

Subiectul infracţiunii examinate este persoana fizică responsabilă care la

momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

TEMA „PRUNCUCIDEREA” (ART.147 CP RM)

Obiectul juridic special al pruncuciderii îl formează relaţiile sociale cu privire la

viaţa copilului nou-născut.
Obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.147 CP RM îl constituie corpul
copilului nou-născut.
Victimă a pruncuciderii poate fi numai un copil nou-născut. Se prezumă că starea
psihologică deosebită a mamei, cauzată de naştere, durează în medie 24 de ore din
momentul naşterii, astfel că la determinarea stării de nou-născut se ia în considerare
acest termen.

Latura obiectivă a infracţiunii de pruncucidere are următoarea structură:

1) fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă, exprimată în lipsirea ilegală de
viaţă a copilului nou-născut;
2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
 4) timpul săvârşirii infracţiunii, şi anume – timpul naşterii sau imediat după
naştere.

Fapta prejudiciabilă în contextul pruncuciderii se poate exprima pe calea inacţiunii

(de exemplu: refuzul mamei de a-şi hrăni copilul sau neînfăşarea copilului atunci când
temperatura din încăpere este sub 8-10°C, sau neefectuarea promptă a ligaturii
cordonului ombilical al copilului etc.). De asemenea, pruncuciderea poate fi realizată pe
calea acţiunii (de exemplu: comprimarea gâtului cu mâinile; obturarea (astuparea)
orificiului nazal şi bucal cu mâna, hârtie umedă sau materiale moi (pernă etc.);
strangularea cu laţul sau cu cordonul ombilical; compresiunea toracoabdominală
(înfăşarea strânsă); înecarea; lovirea; tăierea; înţeparea; îngroparea; electrocutarea;
otrăvirea; influenţarea prin şocuri psihice etc. Ţinând seamă de vulnerabilitatea extremă
a copilului nou-noscut, nu este necesară o intensitate prea mare a violenţelor pentru a-i
pricinui moartea.
Timpul săvârşirii infracţiunii este un element al calificării care trebuie stabilit în
mod obligatoriu. Acest element este caracterizat în textul legii prin cuvintele „în timpul
naşterii sau imediat după naştere”. Observăm că timpul săvârşirii infracţiunii de
pruncucidere coincide practic cu perioada în care copilul se consideră nou-născut.
Astfel, putem deosebi două situaţii în funcţie de timpul concret de săvârşire a
pruncuciderii: 1) omorul copilului nou-născut săvârşit în timpul naşterii; 2) omorul
copilului nou-născut săvârşit imediat după naştere.

Infracţiunea de pruncucidere este o infracţiune materială. Ea se consideră

consumată din momentul survenirii morţii cerebrale a victimei.

Latura subiectivă a infracţiunii examinate se exprimă, în primul rând, prin

vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă. Momentul apariţiei intenţiei de a
lipsi de viaţă copilul nou-născut nu are nici o relevanţă asupra calificării pruncuciderii.
Cu certitudine, semnul definitoriu al laturii subiective a pruncuciderii este starea
emoţională specială în care se află făptuitoarea, şi anume – starea de tulburare fizică
sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere. Pentru existenţa
stării emoţionale specifice, care dă temei de atenuare a răspunderii penale conform
art.147 CP RM, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1)
această stare să se exprime într-o tulburare fizică sau psihică; 2) starea dată să fie
cauzată de naştere; 3) starea respectivă să aibă ca efect diminuarea discernământului.

Subiectul infracţiunii de pruncucidere este: 1) persoana fizică responsabilă care la

momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani şi care este 2) mama victimei.
Participaţia este de neconceput la infracţiunea de pruncucidere, deoarece tratamen-
tul atenuat, prescris de legiuitor, se răsfrânge exclusiv asupra făptuitoarei, având un
caracter personal, legat de procesele de graviditate şi naştere.
În aceste condiţii, dacă lipsirea de viaţă a copilului nou-născut este săvârşită
împreună cu alte persoane, atunci: a) mama acestuia va răspunde în calitate de autor al
infracţiunii prevăzute la art.147 CP RM; b) celelalte persoane vor răspunde ca autori ai
infracţiunii prevăzute la lit.c) alin.(3) art.2011 CP RM (dacă au calitatea de membri ai
familiei victimei) sau în baza lit.e) alin.(2) art.145 CP RM (dacă nu au calitatea de
membri ai familiei victimei).
Dacă mama şi-a lipsit de viaţă copilul nou-născut, în rezultatul organizării,
instigării sau complicităţii altor persoane, ea trebuie trasă la răspundere ca autor al
infracţiunii de pruncucidere, pe când cei care au organizat săvârşirea infracţiunii de
către ea, au instigat-o sau i-au fost complici trebuie traşi la răspundere potrivit art.42 şi
lit.c) alin.(3) art.2011 CP RM (dacă au calitatea de membri ai familiei victimei) sau în
baza art.42 și lit.e) alin.(2) art.145 CP RM (dacă nu au calitatea de membri ai familiei
victimei).
Totodată, dacă mama copilului nou-născut a avut rolul de organizator, instigator
sau complice la lipsirea de viaţă a acestui copil de către o altă persoană, ultima trebuie
să răspundă ca autor al infracţiunii prevăzute la lit.c) alin.(3) art.201 1 CP RM (dacă are
calitatea de membru al familiei victimei) sau în baza lit.e) alin.(2) art.145 CP RM (dacă
nu are calitatea de membru al familiei victimei). Mama victimei trebuie trasă la
răspundere conform art.42 şi art.147 CP RM. Nu-i putem interverti mecanicist calitatea
de organizator, instigator sau complice în cea de autor, deoarece în aşa caz s-ar încălca
o serie de principii ale dreptului penal. Considerăm că doar în astfel de situaţii se poate
vorbi despre contribuţie la săvârşirea infracţiunii de pruncucidere, deşi în lipsa unei
participaţii propriu-zise.

TEMA „LIPSIREA DE VIAŢĂ LA DORINŢA PERSOANEI (EUTANASIA)”

(ART.148 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.148 CP RM îl constituie

relaţiile sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al eutanasiei îl reprezintă corpul persoanei.
Victima infracţiunii prevăzute la art.148 CP RM este persoana care suferă de o
maladie incurabilă sau ale cărei suferinţe fizice au un caracter insuportabil, şi care şi-a
exprimat dorinţa de a fi lipsită de viaţă. Victimă poate fi şi o persoană minoră. În acest
caz, dorinţa victimei de a fi lipsită de viaţă trebuie exprimată de o rudă adultă a
acesteia.

Latura obiectivă a acestei infracţiuni are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de
viaţă a unei alte persoane;
2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) circumstanţele săvârşirii infracţiunii:
a) legătura dintre lipsirea de viaţă a persoanei şi maladia incurabilă a acesteia sau
caracterul insuportabil al suferinţelor fizice ale acesteia;
b) existenţa dorinţei victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora de a fi
lipsită de viaţă.

În cazul eutanasiei, fapta prejudiciabilă poate îmbrăca forma acţiunii sau a

inacţiunii. În cazul acţiunii, fapta se numeşte eutanasie activă (sau „procedeul seringii
umplute”), concretizându-se în: majorarea dozei medicaţiei prescrise (de exemplu, a
preparatelor barbiturice) până la cea letală; efectuarea unei injecţii mortale; gazarea
victimei cu monoxid de carbon; utilizarea unei „maşini a morţii” speciale (de exemplu,
mercytron-ul creat de Jack Kevorkian) etc.
Eutanasia poate fi săvârşită şi pe calea inacţiunii, numindu-se eutanasie pasivă ori
negativă (sau „procedeul seringii amânate”). Aceasta se exprimă în abţinerea de la
îndeplinirea acţiunilor îndreptate spre menţinerea vieţii persoanei (de exemplu, privarea
de toate cele necesare vieţii – apă, mâncare, căldură etc. sau de cele care sunt
folositoare menţinerii vieţii – reanimarea sau tratamentul medical care îi poate oferi
victimei şansa de a continua viaţa în condiţii normale).
Nu va exista eutanasie nici în următoarele cazuri:
1) când se întrerupe sau se omite un astfel de tratament care ar avea un impact
nefavorabil asupra persoanei (de exemplu, tratamentul care doar i-ar prelungi viaţa în
condiţii inumane, fără a uşura starea pacientului);
2) când este sistată reanimarea, deoarece nici un fel de tratament nu mai are un
efect pozitiv, nu uşurează suferinţele, nu lasă nici o şansă pentru însănătoşire, ci
prelungeşte doar agonia);
3) când nu este reanimat un copil nou-născut malformat sau având o patologie
gravă, a cărei evoluţie firească conduce spre moarte (când viaţa poate fi prelungită doar
în mod artificial, fără o speranţă de ameliorare şi de apariţie a capacităţii de existenţă
autonomă, neasistată de aparatura medicală);
4) când se permite „a muri în linişte” unui suferind de o boală incurabilă care
evoluează, în mod firesc, către moarte în timp scurt (când orice terapie ar permite
prelungirea vieţii în condiţii insuportabile şi doar pentru un scurt timp).
În contextul infracţiunii analizate, lipsirea ilegală de viaţă a victimei poate avea la
bază numai două cauze având un caracter alternativ: 1) victima suferă de o boală
incurabilă; 2) suferinţele fizice ale victimei au un caracter insuportabil.
Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de eutanasie, urmează ca dorinţa victimei să
întrunească următoarele condiţii:
1) să fie exprimată înainte de comiterea infracţiunii de eutanasie; nu are relevanţă
penală durata perioadei de timp de la exprimarea dorinţei victimei până la comiterea
propriu-zisă a infracţiunii;
2) să fie adresată subiectului infracţiunii, întrucât tocmai exprimarea dorinţei
respective de către victimă reprezintă un punct-cheie în formarea intenţiei subiectului;
3) să fie insistentă; se are în vedere accentuarea caracterului serios şi decisiv al
unei asemenea hotărâri;
4) să fie clară, adică să exprime anume voinţa persoanei de a fi lipsită de viaţă şi
nu să se refere indirect la aceasta;
5) să fie fermă şi persistentă, excluzând ideea de hotărâre luată în pripă într-un
moment de depresie;
6) să fie liber exprimată, adică să reprezinte o expresie a voinţei victimei, fără o
oarecare influenţă sau presiune din partea terţelor persoane.

Infracţiunea prevăzută la art.148 CP RM este o infracţiune materială. Ea se

consideră consumată din momentul producerii morţii cerebrale a victimei.
Latura subiectivă a eutanasiei se caracterizează, în primul rând, prin vinovăţie sub
formă de intenţie directă sau indirectă. De cele mai dese ori, motivul infracţiunii se
exprimă în compătimire.
Subiectul acestei infracţiuni este persoana fizică responsabilă care la momentul
săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

TEMA „LIPSIREA DE VIAŢĂ DIN IMPRUDENŢĂ” (ART. 149 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.149 CP RM îl formează

relaţiile sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al lipsirii de viaţă din imprudenţă îl constituie corpul persoanei.

Latura obiectivă a acestei infracţiuni are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de
viaţă a unei alte persoane;
 2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
Există o anumită asemănare între activităţile infracţionale constând în lipsirea
ilegală de viaţă a unei alte persoane, indiferent dacă sunt intenţionate sau
neintenţionate. Totuşi, omorul şi lipsirea de viaţă din imprudenţă comportă deosebiri
chiar în materie de latură obiectivă: fapta de omor dă expresie unei conduite violente,
reprezentând o formă de manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a suprima
viaţa unei persoane şi se foloseşte de mijloacele apte să realizeze acest scop. În cazul
lipsirii de viaţă din imprudenţă nu avem un act de violenţă, ci o conduită greşită a
făptuitorului într-o situaţie periculoasă, susceptibilă să producă, în anumite împrejurări,
consecinţe sub formă de moarte cerebrală a victimei.
Lipsirea de viaţă din imprudenţă poate fi comisă prin acţiune sau inacţiune, care se
exprimă în încălcarea unor reguli scrise sau nescrise de precauţie, stabilite în societate.
Acţiunea se poate înfăţişa în diverse modalităţi concrete, în general similare celor la
care se recurge în cazul infracţiunii de omor intenţionat, implicând sau nu folosirea
unor instrumente. Spre deosebire de infracţiunea de omor intenţionat, lipsirea de viaţă
din imprudenţă se comite în mod frecvent prin inacţiune, atunci când făptuitorul omite
să facă ceea ce este obligat potrivit legii, altor reglementări sau împrejurărilor, pentru a
nu cauza moartea unei persoane (încălcând conduita prescrisă de legea penală de a nu
lipsi de viaţă).
Spre deosebire de infracţiunile asemănătoare, incriminate de normele concurente
(lit.b) art.213, lit.c) art.228, lit.a) alin.(2) art.263, lit.b) alin.(3) şi alin.(4), (5) şi (6)
art.264, lit.a) art.300, lit.a) art.301, lit.a) alin.(2) art.329 sau altele din Codul penal), cea
pe care o examinăm este săvârşită în condiţiile trăirii vieţii cotidiene şi ale petrecerii
timpului, indiferent de activităţile profesionale şi cele de serviciu, educative şi social-
politice; cu alte cuvinte, se au în vedere condiţiile în care trăiesc toate persoanele fără
excepţie.

Infracţiunea examinată este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din

momentul survenirii morţii cerebrale a victimei.
 Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art.149 CP RM se exprimă în
vinovăţie sub formă de imprudenţă. Imprudenţa se poate exprima în neglijenţă sau în
încredere exagerată.

Subiectul infracţiunii prevăzute la art.149 CP RM este persoana fizică responsa-

bilă care la momentul comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

La alin.(2) art.149 CP RM este prevăzută agravarea răspunderii penale în cazul în

care lipsirea de viaţă din imprudenţă a condus la moartea a două sau mai multor
persoane (de exemplu, cazul adolescenţilor care au găsit o grenadă ce a explodat
cauzându-le unora dintre ei moartea, sau cazul persoanelor care au decedat în urma
unui incendiu pus la cale din teribilism de către o altă persoană, sau cazul turiştilor care
şi-au pierdut viaţa din vina conducătorului de grup etc.).
Circumstanţa agravantă analizată presupune o pluralitate de victime (două sau mai
multe). Este o ipoteză similară cu cea a omorului săvârşit asupra a două sau mai multor
persoane (lit.g) alin.(2) art.145 CP RM), cu deosebirea că în acest caz infracţiunea este
comisă din imprudenţă.

TEMA „DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII”

(ART.150 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.150 CP RM îl constituie

relaţiile sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al infracțiunii în cauză îl reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii analizate are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă care se exprimă în acţiunea sau inacţiunea de determinare
sau înlesnire a sinuciderii ori a încercării de sinucidere;
2) urmările prejudiciabile sub formă de: a) sinucidere sau b) încercare de
sinucidere;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Fapta prejudiciabilă, prevăzută la art.150 CP RM, cunoaște două modalități

normative cu caracter alternativ:
1) determinarea sinuciderii sau a încercării de sinucidere;
2) înlesnirea sinuciderii sau a încercării de sinucidere.
Prin „determinare a sinuciderii sau a încercării de sinucidere” trebuie de înţeles
aducerea victimei în situaţia de a lua hotărârea de a se sinucide, fie insuflându-i-se
ideea de sinucidere, fie prin convingerea victimei. Prin „înlesnire a sinuciderii sau a
încercării de sinucidere” se înțelege ajutorarea victimei de a se sinucide (prin
procurarea de mijloace de sinucidere, acordarea de sfaturi sau sugestii privind folosirea
lor, înlăturarea piedicilor, paza locului unde are loc sinuciderea etc.).
Ideea de sinucidere a victimei poate să emane de la făptuitor, de la victimă sau de
la o terţă persoană. Cu toate acestea, hotărârea de a se sinucide o ia întotdeauna victima.
Mai mult, aceasta trebuie să aibă putinţa de a cântări argumentele şi motivele pe care i
le serveşte făptuitorul şi de a decide dacă trebuie sau nu să se sinucidă. În caz contrar,
fapta trebuie calificată ca omor.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ori a încercării de sinucidere trebuie
deosebită de justificarea publică a sinuciderii (art.150 1 CP RM), adică de: 1)
distribuirea unui mesaj privind recunoaşterea sinuciderii ca fiind justă, ca fiind demnă
de urmat sau care necesită a fi susţinută; 2) punerea în alt mod a respectivului mesaj la
dispoziţia publicului.
Metodele și mijloacele de determinare sau de înlesnire a sinuciderii nu
influențează asupra calificării faptei în baza art.150 CP RM, însă pot fi luate în
considerare la individualizarea pedepsei.

Infracţiunea prevăzută la art.150 CP RM este o infracţiune materială. Ea se

consideră consumată din momentul sinuciderii victimei sau al încercării de sinucidere a
acesteia.
 În corespundere cu alin.(4) art.150 CP RM, „dacă acţiunile prevăzute la alin.(1)-
(3) s-au soldat cu încercarea de sinucidere, limita minimă a pedepsei se reduce pînă la
jumătate”.

Latura subiectivă a infracțiunii specificate la art.150 CP RM se caracterizează

prin intenţie directă sau indirectă. Motivele infracțiunii analizate pot fi dintre cele mai
diverse: răzbunare, gelozie, invidie etc.

Subiectul infracţiunii în cauză este persoana fizică responsabilă care la momentul

comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

Răspunderea se agravează conform lit.a) alin.(2) art.150 CP RM, dacă infracțiunea

este săvârșită cu bună-ştiinţă asupra unui minor. În acest caz, luând în considerare
prevederea de la lit.a) alin.(3) art.150 CP RM, victimă este minorul cu vârsta de 14-18
ani. Este obligatoriu ca făptuitorul să manifeste bună-știință față de calitatea specială a
victimei.
În ipoteza prevăzută la lit.b) alin.(2) art.150 CP RM, victimă este persoana care se
află într-o dependenţă materială sau altă dependenţă faţă de făptuitor. Dependenţa
materială se atestă în următoarele situaţii: 1) victima se află la întreţinere totală sau
parţială a făptuitorului; 2) de făptuitor depinde îmbunătăţirea sau înrăutăţirea stării
materiale a victimei; 3) debitorul depinde de creditor; 4) soţul inapt de muncă depinde
de celălalt soţ; 5) părinţii neputincioşi depind de copiii apţi de muncă, etc. O altă
dependenţă decât cea materială este dependenţa de serviciu, sau dependenţa dintre
medic şi pacient, sau cea dintre ofiţerul de urmărire penală şi bănuit (învinuit), sau cea
dintre antrenor şi sportiv etc.
În sensul prevederii de la lit.a) alin.(3) art.150 CP RM, victimă este minorul în
vârstă de până la 14 ani. În acest caz, nu este obligatoriu ca făptuitorul să manifeste
bună-știință față de calitatea specială a victimei.
În cazul pluralității de victime, răspunderea se agravează conform lit.b) alin.(3)
art.150 CP RM. Calificarea se va face în baza art.27 și lit.b) alin.(3) art.150 CP RM,
dacă, în prezența intenţiei directe determinate a făptuitorului în raport cu numărul de
victime:
1) făptuitorul a încercat să determine sau să înlesnească sinuciderea ori încercarea
de sinucidere a două sau mai multor persoane, dar nu s-a sinucis și nu a încercat să se
sinucidă niciuna;
2) făptuitorul a încercat să determine sau să înlesnească sinuciderea ori încercarea
de sinucidere a două sau mai multor persoane, dar s-a sinucis ori a încercat să se
sinucidă numai una singură;
3) făptuitorul a încercat să determine sau să înlesnească sinuciderea ori încercarea
de sinucidere a trei sau mai multor persoane, dar s-au sinucis ori au încercat să se
sinucidă numai două dintre acestea.

TEMA „VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ GRAVĂ A INTEGRITĂŢII

CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII” (ART.151 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiuni prevăzute la art.151 CP RM îl formează

relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei. În cazul variantei de infracţiune de la
alin.(4) art.151 CP RM trebuie să vorbim despre caracterul complex al obiectului
juridic special care include: obiectul juridic principal constând în relaţiile sociale cu
privire la sănătatea persoanei şi obiectul juridic secundar care este format din relaţiile
sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al infracțiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii îl reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii specificate la art.151 CP RM are următoarea

structură:
1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de cauzare a
vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
 2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Fapta prejudiciabilă se poate concretiza în acţiune (lovire, înjunghiere, otrăvire,

aruncare de substanţe corosive, transmiterea unei boli contagioase etc.). Acţiunea poate
avea nu doar natură fizico-mecanică, chimică sau biologică, dar şi natură psihică (de
exemplu, persoanei i se comunică despre o mare nenorocire, imaginară, producându-i
un grav şoc emoţional, de pe urma căruia victima a rămas suferindă; făptuitorul
influenţează asupra victimei prin hipnoză, deşi cunoştea că aceasta suferă de o
afecţiune psihică, hipnoza agravându-i starea sănătăţii; făptuitorul sperie victima, care
se dezechilibrează, cade şi se loveşte etc.).
Inacţiune, ca expresie a faptei prejudiciabile prevăzute la art.151 CP RM, poate fi
considerată lipsa de reacţie pentru a preveni o lovire sau o accidentare, în cazul în care
făptuitorul putea şi trebuia să o facă (de exemplu, făptuitorul nu reaşează capacul
deasupra unui canal, nu acoperă o groapă sau un şanţ, nu instalează semne de
avertizare, nu îngrădeşte un loc periculos etc., iar victima este expusă să se lovească sau
să se accidenteze, căzând în canal, în groapă, în şanţ, împiedicându-se de un obstacol
etc.).
Semnul care interesează în mod special, în planul examinării laturii obiective, şi
care conferă infracţiunii analizate o fizionomie distinctă în raport cu alte tipuri de
vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii vizează urmările
prejudiciabile. Ele se exprimă în vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
În acord cu prevederile de la alin.(1) art.151 CP RM, indicatorii (criteriile)
vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii sunt:
1) pericolul ei pentru viaţă;
2) faptul că ea se exprimă în pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt
organ ori în încetarea funcţionării acestuia;
3) faptul că ea se exprimă într-o boală psihică;
 4) faptul că ea se exprimă într-o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea
stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă;
5) faptul că ea se exprimă în întreruperea sarcinii;
6) faptul că ea se exprimă în desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor
adiacente.
7)
Potrivit pct.22 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, pentru
determinarea gradului de gravitate a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii este
suficientă prezenţa unuia dintre indicatori (criterii).
1) La vătămările grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, periculoase pentru
viaţă, se raportează, în special:
– fracturile deschise ale craniului, inclusiv fără lezarea creierului şi a membra-
nelor meningiene;
– fracturile închise ale oaselor bolţii sau bazei craniului, cu excepţia oaselor
scheletului facial şi fisurilor izolate ale laminei externe a bolţii craniului;
– сontuzia cerebrală gravă cu sau fără compresia creierului, contuzia cerebrală
medie însoţită de semne obiective de afectare bulbară, etc.
Este suficient ca vătămarea gravă să fie periculoasă pentru viaţă în momentul
cauzării sale. Preîntâmpinarea morţii, condiţionată de anumiţi factori (aplicarea
promptă a tratamentului medical, reactivitatea individuală ridicată a organismului
victimei etc.) nu poate fi luată în consideraţie în procesul aprecierii pericolului pentru
viaţă al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Dacă vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, în momentul cauzării sale, nu era periculoasă
pentru viaţă, dar a căpătat o asemenea caracteristică ulterior, rezultă că pe parcurs s-au
suprapus anumite circumstanţe suplimentare (de exemplu, infectarea rănii). Asemenea
circumstanţe nu pot fi imputate celui care a cauzat vătămarea;

2) Potrivit Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin pierderea

vederii se înţelege orbirea completă stabilă la ambii ochi sau o astfel de stare când are
loc diminuarea acuităţii vederii până la enumerarea degetelor la o distanţă de doi metri
şi mai puţin (acuitatea vederii de 0,04 dioptrii şi mai mică).
Pierderea vederii la un singur ochi nu intră sub incidenţa noţiunii „pierderea
vederii”. Totuşi, pierderea vederii la un singur ochi este considerată vătămare gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, numai că într-un astfel de caz se aplică un alt
indicator: „altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din
capacitatea de muncă”.
Indicatorul vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pe care îl
analizăm, operează în oricare din următoarele situaţii:
1) pierderea organului, atunci când acesta e distrus în momentul cauzării vătămării
grave ori este extirpat în procesul tratamentului;
2) încetarea funcţionării organului (când organul lezat arată, în mod aparent, ca
fiind absolut intact).
În alt context, în conformitate cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003,
prin pierderea auzului se înţelege surditatea completă sau o asemenea stare ireversibilă
când victima nu percepe vorbirea obişnuită la o distanţă de 3-5 cm de la pavilionul
urechii. Pierderea auzului la o singură ureche constituie temeiul aplicării art.152 CP
RM.
În corespundere cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin
pierderea graiului se înţelege pierderea capacităţii de a-şi exprima gândurile prin
sunete articulate, recepţionate clar; această stare poate fi condiţionată de pierderea
limbii, de afecţiuni anatomo-funcţionale ale coardelor vocale sau de origine nervoasă.
Prin pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia trebuie de înţeles
pierderea ireversibilă a organului sau privarea ireversibilă de capacitatea de funcţionare
a lui. În context, prin „alt organ” trebuie de înţeles, în special, mâna, piciorul, organele
genitale etc.
Conform Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, pierderea mâinii sau
a piciorului înseamnă detaşarea lor de la trunchi sau pierderea funcţiilor acestora
(paralizia sau o altă stare care exclude funcţionarea lor); prin „pierderea anatomică a
mâinii” se înţelege detaşarea completă de la trunchi a mâinii mai sus de articulaţia
radio-carpiană (adică, mai sus de extremitatea inferioară a antebraţului), iar a piciorului
– la nivelul articulaţiei talo-crurale (adică a articulaţiei între laba piciorului şi gambă).
Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia se poate manifesta şi
prin pierderea organelor genitale sau prin pierderea capacităţii de reproducere.
Reieşind din prevederile Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin
pierderea capacităţii de reproducere se are în vedere pierderea capacităţii de coabitare
şi fecundare (la persoanele de sex masculin) sau a capacităţii de coabitare, concepere şi
naştere (la persoanele de sex feminin);

3) Prin „boală psihică” trebuie de înţeles orice stare de alienaţie mintală cu caracter
de boală, deci persistentă (nu neapărat şi permanentă). Oricare boală psihică, chiar cu
un parcurs facil, este de domeniul vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. Aplicarea art.152 CP RM sau a art.78 din Codul contravenţional ar fi o
ilegalitate în această ipoteză;

4) Prin „altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime
din capacitatea de muncă” se are în vedere vătămarea care nu intră sub incidenţa nici
unui alt indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Important
este ca vătămarea să se caracterizeze prin pierderea stabilă, adică ireversibilă, a cel
puţin o treime din capacitatea de muncă.
Stabilirea gradului de pierdere a capacității de muncă se face în conformitate cu
Hotărârea Guvernului nr.357 din 18.04.2018 cu privire la determinarea dizabilității.
În art.151 CP RM se are în vedere pierderea capacităţii generale de muncă, şi nu a
celei profesionale. De una singură, incapacitatea profesională de muncă – deplină sau
parţială – nu este specificată în calitate de rezultat infracţional nici în art.151 CP RM,
nici în oricare altă normă penală sau contravenţională. Numai când presupune şi o
incapacitate generală de muncă, incapacitatea profesională de muncă poate antrena
aplicarea art.151, 152 CP RM sau a art.78 din Codul contravenţional;
 5) Întreruperea sarcinii este un alt indicator al vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. Prin „întreruperea sarcinii” se înţelege expulzarea sau
suprimarea produsului concepţiunii. Pentru reţinerea la calificare a infracţiunii
prevăzute la art.151 CP RM nu are importanţă nici durata sarcinii, nici dacă produsul de
concepţie era viabil sau nu.
În contextul indicatorului vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii pe
care-l examinăm, nu e suficient ca făptuitorul să cuprindă cu intenţia lui urmările
prejudiciabile. Mai este necesar ca intenţia să-i cuprindă calitatea specială a victimei.
Iată de ce, nu-i vom putea incrimina persoanei fapta de la art.151 CP RM, dacă aceasta
nu era conştientă de faptul că victima este însărcinată. În astfel de cazuri, în prezenţa
unor condiţii care-i atestă imprudenţa, persoana va putea fi trasă la răspundere conform
art.157 CP RM;

6) Ultimul din indicatorii vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl

constituie desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.
Desfigurarea iremediabilă poate cuprinde nu doar fața, ci şi regiunile adiacente
feţei (pavilioanele urechilor, regiunile anterioare şi antero-laterale ale gâtului). Desigur,
faptul că a fost desfigurată iremediabil doar faţa, sau doar regiunile adiacente, sau şi
faţa, şi regiunile adiacente, trebuie luat în consideraţie la individualizarea pedepsei.
Dacă desfigurarea este remediabilă, ea nu intră sub incidenţa indicatorului
„vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii”, pe care îl analizăm. Aceasta însă nu
exclude operarea altor indicatori consemnaţi în art.151 CP RM. La fel, nu se exclude
aplicarea art.152 CP RM sau a art.78 din Codul contravenţional.
Constatarea desfigurării feţei şi/sau a regiunilor adiacente este de competenţa
organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată. În nici un caz de competenţa
medicului legist. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt cei care decid:
1) dacă desfigurarea este rezultatul cauzării vătămării integrităţii corporale sau a
sănătăţii, luându-se ca temei reprezentările adoptate în societate despre estetic;
2) dacă desfigurarea este sau nu iremediabilă, ţinându-se cont de raportul
expertizei medico-legale.
 Infracţiunea prevăzută la art.151 CP RM este o infracţiune materială. Ea se
consideră consumată din momentul producerii vătămării grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii.

Latura subiectivă a infracţiunii analizate se exprimă, în primul rând, prin vinovăţie

sub formă de intenţie directă sau indirectă. În cazul în care făptuitorul manifestă
imprudență, răspunderea se va aplica în baza art.157 CP RM.
Motivele infracţiunii analizate pot fi dintre cele mai variate: răzbunare, gelozie,
invidie, ură etc. Nici motivul infracţiunii, nici scopul acesteia nu au relevanţă la
calificare, cu excepţia cazurilor când prezenţa lor este un temei de agravare a
răspunderii penale (lit. g), l) alin. (2) art.151 CP RM).

Subiectul infracţiunii specificate la art.151 CP RM este persoana fizică

responsabilă care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani.

În cele ce urmează vor fi supuse analizei numai acele circumstanţe agravante ale
infracțiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care
nu-şi găsesc un corespondent printre agravantele infracțiunii de omor intenţionat.
Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, săvârşită
de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit.k) alin.(2) art.151
CP RM)
În ambele forme de participaţie, săvârşirea vătămării intenţionate grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii atrage răspunderea conform aceleiaşi norme – lit.k)
alin.(2) art.151 CP RM. Totuşi, aceasta nu împiedică individualizarea pedepsei în cele
două ipoteze: 1) vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
săvârşită de un grup criminal organizat; 2) vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii săvârşită de o organizaţie criminală. În limitele sancţiunii
specificate la alin.(2) art.151 CP RM, pedeapsa în cea de-a doua ipoteză trebuie să fie
comparativ mai aspră în comparaţie cu pedeapsa în prima ipoteză.
 În altă privinţă, după cum rezultă din art.46 CP RM, trăsăturile grupului criminal
organizat sunt:
1) să fie alcătuit din două sau mai multe persoane;
2) să constituie o reuniune stabilă;
3) să fie organizat în prealabil;
4) să aibă scopul comiterii unei sau mai multor infracţiuni.
Organizaţia criminală reprezintă forma cea mai periculoasă a participaţiei. Pornind
de la definiţia noţiunii „organizaţie criminală” dată în alin.(1) art.47 CP RM, putem
deosebi următoarele condiţii esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească această formă
a participaţiei:
1) organizaţia criminală reprezintă o reuniune de grupuri criminale organizate;
2) consolidarea grupurilor criminale într-o comunitate stabilă;
3) divizarea activităţii organizaţiei între membrii organizaţiei şi structurile ei;
4) scopul organizaţiei criminale este de a influenţa activitatea economică şi de altă
natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea
obţinerii de avantaje şi a realizării de interese economice, financiare sau politice.

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a

provocat decesul victimei (alin.(4) art.151 CP RM)
Din punctul de vedere al laturii obiective, fapta infracţională specificată la alin.(4)
art.151 CP RM cuprinde vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
(urmările prejudiciabile primare), care, la rândul său, a implicat producerea unor urmări
prejudiciabile şi mai grave – decesul victimei (urmările prejudiciabile secundare).
În planul laturii subiective, infracțiunea specificată la alin.(4) art.151 CP RM se
caracterizează prin intenţie faţă de urmările prejudiciabile primare şi prin imprudenţă
faţă de urmările prejudiciabile secundare.
La delimitarea infracţiunii prevăzute la alin.(4) art.151 CP RM de omorul
intenţionat, trebuie luate în calcul toate circumstanţele cazului (caracterul mijloacelor
aplicate, localizarea plăgilor, numărul loviturilor aplicate etc.); nu poate fi luată ca
criteriu de delimitare durata perioadei de la cauzarea plăgii până la momentul decesului
victimei.

TEMA „VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ MEDIE A INTEGRITĂŢII

CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII” (ART.152 CP RM)

Obiectul juridic special al infracțiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii îl constituie relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii specificate la art.152 CP RM are următoarea

structură:
1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de cauzare a
vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării medii a integrităţii corporale sau a
sănătăţii;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

În planul caracteristicilor faptei prejudiciabile şi ale legăturii de cauzalitate,

vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu se deosebeşte în
principiu prin nimic de infracţiunea precedentă. Deosebirea dintre aceste două
infracţiuni ţine de urmările prejudiciabile produse în urma acţiunii sau inacţiunii
prejudiciabile.
Astfel, reieşind din textul dispoziţiei art.152 CP RM, urmările prejudiciabile în
contextul infracţiunii examinate comportă următoarele trăsături distinctive:
1) lipsa pericolului pentru viaţă;
2) lipsa urmărilor prejudiciabile caracteristice pentru vătămarea intenţionată gravă
a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
3) dereglarea îndelungată a sănătăţii;
4) pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de
muncă.
Ultimele două trăsături au un caracter alternativ. De aceea, la calificarea
infracţiunii, va avea aceeaşi forţă prezenţa oricăreia din ele, precum şi prezenţa
concomitentă a ambelor trăsături.

În acord cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin „dereglare

îndelungată a sănătăţii” trebuie de înţeles urmările prejudiciabile determinate nemijlocit
de cauzarea vătămării (maladii, dereglări de funcţie etc.), care au o durată de peste trei
săptămâni (mai mult de 21 de zile).
În sensul art.152 CP RM, la dereglarea îndelungată a sănătăţii se raportează:
fisurile şi fracturile oaselor tubulare mici, ale osului stern, a cel mult trei coaste de pe o
parte a toracelui; fracturile închise nesemnificative ale oaselor scheletului facial;
luxaţiile oaselor în articulaţiile mici; restrângerea mobilităţii în articulaţiile mari;
pierderea auzului la o singură ureche; pierderea degetului mare sau arătător de la mână;
slăbirea considerabilă a vocii; îndepărtarea traumatică a dinţilor sănătoşi, etc.
Complementară cu noţiunea „dereglarea îndelungată a sănătăţii” este noţiunea
„dereglarea de scurtă durată a sănătăţii”. În acord cu Regulamentul Ministerului
Sănătăţii nr.199/2003, prin „dereglare de scurtă durată a sănătăţii” se înţelege urmările
determinate nemijlocit de vătămare, care durează mai mult de 6 zile, dar nu mai mult de
21 zile (trei săptămâni). În ipoteza cauzării dereglării de scurtă durată a sănătăţii,
aplicabil este alin.(3) art.78 din Codul contravenţional.

Cealaltă trăsătură distinctivă a vătămării medii a integrităţii corporale sau a

sănătăţii, care ne interesează, se exprimă în pierderea considerabilă şi stabilă a mai
puţin de o treime din capacitatea de muncă.
După cum reiese din Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin
„pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă” se
înţelege o pierdere a capacităţii generale de muncă într-un volum mai mare de 10 %,
dar până la 33 % (o treime) inclusiv. În contrast, se va aplica alin.(3) art.78 din Codul
contravenţional, nu art.152 CP RM, dacă survine pierderea neînsemnată, dar stabilă, a
capacităţii de muncă. În acord cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003,
prin „pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă” se are în vedere o
pierdere a capacităţii generale de muncă într-un volum de până la 10 % inclusiv.

Infracţiunea prevăzută la art.152 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consi-

deră consumată din momentul survenirii vătămării medii a integrităţii corporale sau a
sănătăţii.

Latura subiectivă a infracțiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii se exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie
directă sau indirectă. În cazul în care făptuitorul manifestă imprudență, răspunderea se
va aplica în baza art.157 CP RM.
Motivele infracţiunii prevăzute la art.152 CP RM pot fi diverse: răzbunare,
gelozie, invidie, ură, motive huliganice etc. În cazurile prevăzute la lit.h), j) alin.(2)
art.152 CP RM, prezenţa unui motiv sau scop special determină agravarea răspunderii
penale.

Subiectul infracţiuni specificate la art.152 CP RM este persoana fizică

responsabilă care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani (în cazul faptei
prevăzute la alineatul (1)) sau de 14 ani (în cazul faptei prevăzute la alineatul (2)).

Fiecare din circumstanţele agravante menţionate la alin.(2) art.152 CP RM îşi are

corespondentul în alin.(2) art.151 CP RM. De aceea, este admisibilă o abordare similară
a esenţei circumstanţelor respective, cu luarea în consideraţie a particularizărilor de
rigoare, condiţionate de specificul infracţiunii de vătămare intenţionată medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii.

TEMA „PROVOCAREA ILEGALĂ A AVORTULUI” (ART.159 CP RM)

 Obiectul juridic special al infracțiunii de provocare ilegală a avortului îl formează
relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei. În ipoteza consemnată la lit.c) alin.(2)
art.159 CP RM, infracțiunea analizată aduce atingere în plan secundar relațiilor sociale
cu privire la viața persoanei.
Obiectul material al infracţiunii specificate la art.159 CP RM îl reprezintă corpul
femeii însărcinate.
Victimă a infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM este numai femeia însărcinată
căreia i se provoacă avortul.

Latura obiectivă a provocării ilegale a avortului are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea de întrerupere a cursului sarcinii;
2) urmările prejudiciabile, şi anume – întreruperea cursului sarcinii;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) locul săvârşirii infracţiunii: în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor
medicale autorizate în scopul întreruperii cursului sarcinii;
5) circumstanţele săvârşirii infracţiunii:
a) în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa indicaţiilor medicale
stabilite de Ministerul Sănătăţii;
b) în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operaţii;
c) în condiţii antisanitare.

Prin „întreruperea cursului sarcinii” se înţelege fapta de expulzare sau suprimare a

produsului concepţiunii. Pentru reţinerea infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM este
indiferentă durata sarcinii sau dacă produsul concepţiunii era viabil sau nu.
În contextul infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM se are în vedere numai
întreruperea cursului sarcinii cu consimţământul femeii însărcinate. Dacă ea nu şi-a dat
consimţământul la avort, cele comise trebuie calificate conform art.151 CP RM.
Metodele de întrerupere a cursului sarcinii nu contează la calificare, putând fi
dintre cele mai variate: operativă, mecanică, toxică etc.
 Locul şi circumstanţele săvârşirii infracţiunii analizate, nominalizate la lit.a)-e)
alin.(1) art.159 CP RM, au un caracter alternativ. Prezenţa oricăreia din acestea este
suficientă pentru ca întreruperea cursului sarcinii să atragă răspunderea conform art.159
CP RM.
În ce priveşte locul săvârşirii infracţiunii, acesta este determinat ca fiind în afara
instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop. Conform art.32
din Legea ocrotirii sănătăţii, operaţia de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată
în instituţiile medico-sanitare publice şi private.
În ce priveşte circumstanţa „în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa
indicaţiilor medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii”, este necesar a specifica că
regula privitoare la această situaţie este stabilită la alin.(2) art.32 din Legea ocrotirii
sănătăţii, potrivit căreia operaţia de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată
până la sfârşitul primelor 12 săptămâni de sarcină. Indicaţiile medicale, stabilite de
Ministerul Sănătăţii pentru întreruperea cursului sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni,
constituie malformaţiile fetale incompatibile cu viaţa/incurabile, stările în urma
tratamentului chirurgical cu înlăturarea unui organ vital important, maladiile sau stările
patologice care pun în pericol sănătatea şi viaţa femeii gravide, care sunt enumerate în
anexa nr.1 la Regulamentul privind efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii
(de exemplu, sifilisul, formele grave de hepatită virală, tumori maligne, afecţiuni
degenerative sistemice afectând în principal sistemul nervos central în cursul unor
afecţiuni clasice la alte locuri, insuficienţa renală, bolile ereditare etc.).
Referitor la circumstanţa privind existenţa contraindicaţiilor medicale pentru
efectuarea operaţiei de întrerupere a cursului sarcinii, este necesar a menţiona că
contraindicaţiile respective atestă că efectuarea avortului ar putea periclita viaţa sau
sănătatea femeii. Interpretând prevederile pct.17 al Regulamentului privind efectuarea
întreruperii voluntare a cursului sarcinii, ajungem la concluzia că reprezintă
contraindicaţii medicale pentru efectuarea operaţiei de întrerupere a cursului sarcinii:
procesele inflamatorii acute şi subacute de diverse localizări, precum şi bolile
infecţioase acute.
 De asemenea, la circumstanţele săvârşirii infracţiunii examinate se referă condiţiile
antisanitare în care e săvârşită întreruperea cursului sarcinii. Aceste condiţii există
dacă nu sunt respectate regulile sanitare, în special – dispoziţiile Legii Republicii
Moldova privind supravegeherea de stat a sănătăţii publice.

Infracţiunea prevăzută la art.159 CP RM este o infracţiune materială. Ea se

consideră consumată din momentul producerii urmării prejudiciabile sub formă de
întrerupere a cursului sarcinii.

Latura subiectivă a provocării ilegale a avortului se exprimă, în primul rând, prin

vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă. Motivele infracţiunii pot fi
diferite: interesul material, compătimirea faţă de femeia care are o sarcină neplanificată
sau nedorită etc.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul

comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.
Dat fiind caracterul alternativ al prevederilor de la lit.a)-e) alin.(1) art.159 CP RM,
întreruperea cursului sarcinii de către o persoană care nu are studii medicale superioare
speciale constituie un temei necesar şi suficient pentru a atrage răspunderea penală;
dacă însă persoana care întrerupe cursul sarcinii are studii medicale superioare speciale
(de obstetrician-ginecolog), răspunderea penală pentru aceasta poate fi angajată numai
în prezenţa condiţiilor de la lit.a), c)-e) alin.(1) art.159 CP RM.

Agravantele prevăzute la lit.b)-c) alin.(2) art.159 CP RM nu necesită o analiză

aparte, întrucât toate noţiunile specificate la aceste prevederi au fost caracterizate
anterior. Menţionăm doar că, în cazul faptelor prevăzute la acest alineat, trebuie să
vorbim despre manifestarea imprudenţei în raport cu urmările prejudiciabile respective.
De asemenea, consemnăm că, în sensul prevederii de la lit.b) alin.(2) art.159 CP
RM, vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate adopta oricare formă,
cu excepția întreruperii sarcinii. În alți termeni, pentru ca prevederea în cauză să devină
aplicabilă, urmările prejudiciabile ale infracțiunii trebuie să se exprime nu doar în
întreruperea cursului sarcinii. Ele trebuie să se exprime, după caz, și în: 1) vătămare
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii periculoasă pentru viaţă; 2) pierdere a
vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetare a funcţionării acestuia; 3)
boală psihică; 4) o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o
treime din capacitatea de muncă; 5) desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor
adiacente.

TEMA „NEACORDAREA DE AJUTOR UNUI BOLNAV” (ART.162 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.162 CP RM îl formează

relaţiile sociale cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei.
Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni, deoarece făptuitorul nu
întreprinde o influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei.
Victimă a infracţiunii analizate poate fi doar un bolnav. Prin „bolnav” se înţelege
persoana care şi-a pierdut capacitatea de a-şi exercita funcţiile şi obligaţiunile obişnuite
şi care, în urma dereglării structurii anatomice sau a funcţiilor psihofiziologice, nu este
în stare să-şi realizeze în mod normal atribuţiile sale sociale.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.162 CP RM are următoarea

structură:
1) fapta prejudiciabilă exprimată în inacţiune – în neacordarea de ajutor unui
bolnav;
2) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: lipsa motivelor întemeiate în ce priveşte
neacordarea de ajutor unui bolnav.

Prin „ajutor” se înţelege, după caz, asistenţa medicală sau primul ajutor medical.
Prin „neacordare de ajutor” se are în vedere, după caz:
a) neprezentarea la chemare;
b) refuzul de a primi bolnavul în instituţia medicală;
 c) refuzul de a aplica respiraţia artificială;
d) refuzul de a efectua pansamentul rănii;
e) refuzul de a administra medicamentele necesare;
f) refuzul de a expedia bolnavul la spital, etc.
În ce priveşte motivele întemeiate pentru care nu se poate acorda ajutor unui
bolnav, acestea sunt:
1) forţa majoră (de exemplu, calamitatea naturală);
2) extrema necesitate (de exemplu, necesitatea de a acorda în acelaşi timp ajutor
unui alt bolnav aflat în stare gravă);
3) boala lucrătorului medico-sanitar însuşi;
4) lipsa instrumentelor sau a medicamentelor necesare, etc.

Infracţiunea examinată este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din

momentul neacordării de ajutor unui bolnav, în lipsa unor motive întemeiate.

Latura subiectivă a infracțiunii de neacordare de ajutor unui bolnav se

caracterizează, în primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele
infracţiunii în cauză pot fi diferite: indiferenţă, răzbunare, ura socială, naţională, rasială
ori religioasă etc.

Subiectul infracţiunii specificate la art.162 CP RM este persoana fizică

responsabilă care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani. În afară de
aceasta, subiectul trebuie să aibă o calitate specială: să fie persoana care, în virtutea
legii sau a regulilor speciale, era obligată să acorde ajutor unui bolnav.

Termenii folosiţi pentru caracterizarea agravantelor consemnate la alin.(2) art.162

CP RM au fost definiţi anterior. De aceea, facem trimitere la explicaţiile
corespunzătoare.
 TEMA „LĂSAREA ÎN PRIMEJDIE” (ART.163 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii de la art.163 CP RM îl constituie relaţiile

sociale cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei.
Obiectul material lipseşte în cazul infracţiunii de lăsare în primejdie, deoarece
făptuitorul nu întreprinde o influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului
persoanei.
Victimă a acestei infracțiuni poate fi nu oricare persoană fizică, ci doar persoana
care:
1) se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi
2) este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau înaintate,
a bolii sau a neputinţei.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.163 CP RM se exprima în fapta

prejudiciabilă concretizată în inacţiunea de lăsare fără ajutor.
„A lăsa fără ajutor” înseamnă a lipsi victima de sprijin, de asistenţă, de îngrijire.
Lăsarea fără ajutor se poate manifesta prin eschivarea pentru totdeauna de la obligaţiile
sale sau numai într-un anumit interval de timp. Ceea ce contează este dacă în timpul cât
a durat lăsarea fără ajutor a existat un pericol real pentru viaţa victimei şi aceasta a fost
lipsită de posibilitatea de a se salva.

Infracţiunea de lăsare în primejdie este o infracţiune formală. Ea se consideră

consumată din momentul în care victima a fost lăsată fără ajutor.

Latura subiectivă a infracţiunii examinate se caracterizează, în primul rând, prin

vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele infracţiunii specificate la art.163 CP
RM pot fi diverse: egoism, laşitate, indiferenţă etc.
Expresia „cu bună-ştiinţă”, utilizată în art.163 CP RM, indică asupra faptului că, la
momentul săvârşirii infracțiunii, subiectul are certitudinea că persoana, pe care o lasă
fără ajutor, se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi că aceasta e lipsită de
posibilitatea de a se salva.

Subiectul infracţiunii de lăsare în primejdie este persoana fizică responsabilă care

la momentul comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani. În afară de aceasta, subiectul
trebuie să aibă una din următoarele două calităţi speciale alternative:
1) să ştie despre primejdie şi să aibă posibilitatea de a acorda ajutor victimei;
2) să pună el însuşi victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă.

Termenii folosiţi pentru caracterizarea agravantelor consemnate la alin.(2) art.163

CP RM au fost definiţi anterior. De aceea, facem trimitere la explicaţiile
corespunzătoare.

TEMA „AMENINŢAREA CU OMOR ORI CU VĂTĂMAREA GRAVĂ A

INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII” (ART.155 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.155 CP RM îl constituie

relaţiile sociale cu privire la libertatea psihică a persoanei.
Prin „libertate psihică (morală, internă) a persoanei” se înţelege putinţa ce-i este
lăsată fiecărei persoane de a hotărî (de a dispune) în toate actele sale, în cadrul ordinii
juridice, după cum va crede de cuviinţă, deci după cum îi vor dicta conştiinţa,
sentimentele şi interesele sale.
Întrucât prin asemenea ameninţări nu se realizează o influenţare nemijlocită
infracţională asupra corpului victimei, infracţiunea dată nu are obiect material.

Latura obiectivă a ameninţării cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii are următoarea structură:
1) fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea de ameninţare cu omor ori cu
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
2) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: existenţa pericolului realizării acestei
ameninţări.

Prin „ameninţare” se are în vedere acţiunea constituind o formă a violenţei psihice,

care presupune efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei
temere, care o pune în situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a
rezista constrângerii.
Totodată, nu orice ameninţare adresată unei persoane poate fi calificată conform
art.155 CP RM. Numai ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii poate forma acţiunea prejudiciabilă prevăzută la această
normă. Celelalte tipuri de ameninţare cu violenţa nu au relevanţă în cazul infracţiunii
prevăzute la art.155 CP RM.
Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
poate fi expusă verbal, în scris (nu contează dacă scrisoarea este semnată sau anonimă;
este suficient să se poată identifica ameninţătorul), săvârşită prin fapte (gesturi,
atitudini, semne simbolice etc.).
Articolul 155 CP RM poate să reprezinte o normă generală în raport cu alte norme
care stabilesc răspunderea pentru săvârşirea, în condiţii speciale, a ameninţării cu omor
ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Ne referim la alin.(5)
art.142, alin.(1) art.349, art.367 etc. din Codul penal. În asemenea cazuri, în acord cu
art.116 CP RM, se va aplica una din aceste norme speciale, nefiind necesară reţinerea la
calificare a art.155 CP RM.

Circumstanţele săvârşirii infracţiunii – existenţa pericolului realizării ameninţăriii

cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii – presupun că
sunt întrunite cumulativ următoarele două condiţii:
1) apariţia la victimă a temerii pentru viaţa sau sănătatea sa în cazul punerii
ameninţării în executare (condiţia subiectivă);
2) apariţia pericolului realizării ameninţării (condiţia obiectivă).
 Existenţa primei condiţii trebuie verificată în raport cu personalitatea victimei: un
om simplu poate fi alarmat în alte împrejurări decât un om cult; un om cu o situaţie
modestă poate fi mai uşor intimidat decât un om cu o poziţie socială proeminentă, etc.
Existenţa celei de-a doua condiţii trebuie verificată în raport cu următoarele
împrejurări:
a) modul de exprimare a ameninţării;
b) personalitatea ameninţătorului (gradul suficient de agresivitate în contextul
soluţionării situaţiilor conflictuale; existenţa antecedentelor penale pentru infracţiuni
contra vieţii şi sănătăţii etc.);
c) faptul deţinerii de către ameninţător a armelor sau a altor obiecte care pot fi
utilizate pentru lipsirea de viaţă sau pentru cauzarea vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii;
d) locul, timpul şi ambianţa în care a fost expusă ameninţarea, etc.

Infracţiunea prevăzută la art.155 CP RM este o infracţiune formal-materială. Ea se

consideră consumată din momentul apariţiei pericolului de a fi realizată ameninţarea cu
omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Latura subiectivă a infracţiunii examinate se exprimă, în primul rând, în vinovăţie

sub formă de intenţie directă. Motivele şi scopurile infracţiunii specificate la art.155 CP
RM pot fi variate. Cel mai des, motivul se exprimă în răzbunare, iar scopul – în
schimbarea conduitei victimei în interesul făptuitorului.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul

săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.