CLASICISM ŞI ROMANTISM ÎN OPERA LUI GRIGORE

ALEXANDRESCU –
“UMBRA LUI MIRCEA. LA COZIA”

PROF. MORFI PÎRVU ADINA

Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad

Grigore Alexandrescu (activ ca scriitor între 1832-1842) este cel dintâi dintre poeţii noştri
cu o personalitate precis conturată. Opera lui poetică a fost concentrată în volumele “Eliezer şi
Neftali”, “Poezii”, “Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule”.
Alexandrescu a scris poezii erotice, de inspiraţie patriotică, epistole, satire, fabule, iar în
proză “Memorial de călătorie”.
Opera lui este, mai ales în prima parte, dominant romantică. Ca la alţi reprezentanţi ai
romantismului nostru din această jumătate a veacului, trăsăturile romantice sunt evidente, dar nu
şi pure. Se împletesc cu note clasice, într-o măsură de neconceput pentru romantismul
occidental.
Caracterele clasice sunt lesne de observat: preocupările şi mijloacele stilistice înrudite cu ale
moraliştilor, ironia lucidă şi măsurată, folosirea unor specii împrumutate de la clasicism (fabula,
epistola). Ca şi Boileau, Alexandrescu închina o satiră “duhului său”. Boileau coresponda în
versuri cu Horaţiu, Alexandrescu o face cu Voltaire (“Epistolă către Voltaire”). Format la şcoala
marilor clasici francezi şi elini şi elev al unor profesori, ei înşişi de formaţie clasicizantă, care
predau după autori şi manuale clasice, ca toţi poeţii generaţiei sale, cel care recita în copilărie
fragmente întregi din opera lui Boileau şi Racine va păstra întotdeauna în versul său ritmul clasic
şi va folosi procedee ale retoricii clasice, pe care le va îmbogăţi însă cu noi valori. Epitetele
(“zefirii uşori”, “frumoasa primăvară”, “amara mea viaţă”), comparaţiile nobile (“Nădejdea …
trecu ea precum trece un fulger printre nori”, “S-a şters precum se şterge a vulturului urmă”),
sonoritatea alexandrismului românesc folosit de poet se resimt de influenţa clasicismului francez.
Versurile sunt declamatorii, implicând o gestică spectaculoasă, teatrală. Teatralitatea acestui ton
este tot de natură clasică.
Grigore Alexandrescu cultivă speciile literaturii clasice: epistola, satira, fabula, urmărind
demascarea moravurilor epocii cu o ironie şi maliţiozitate realizate adeseori printr-o aparentă
laudă sau prefăcută autocritică. Dintre epistole, se pot aminti: “Epistolă Dlui I. C.” (Ion
Cîmpineanu)”, “Epistolă Dlui V.II” (maiorul Voinescu II), “Epistolă Dlui I.V.” (Iancu
Văcărescu), “Epistolă către Voltaire”, “Epistolă domnului Alexandru Donici”. Ironia este arma
de bază folosită în epistole. Procesul literaturii idilice este dezvăluit în “Epistolă Dlui I. C.”. Prin
aceasta el se îndepărtează însă de estetica lui Boileau, care cerea să se îmbrace realitatea în aura
poeziei. Alexandrescu proclamă datoria artei de a spune adevărul. În “Epistolă Dlui V. II”, el
satirizează insensibilitatea la poezia adevărată şi scrierea laudativă a unor ode de “porunceală”.
Viziunea ironică asupra realităţii este redată şi în “Satiră. Duhului meu”, care prezintă
imaginea caricaturală a decăderii societăţii moderne prin câteva tipuri reprezentative: dama
învăţată la jocuri, tânărul franţuzit şi snob. Scopul didactic (moral) al poeziei este evident.
Fabulele lui Alexandrescu (“Dreptatea leului”, “Vulpea liberală”, “Lupul moralist”,
“Boul şi viţelul”, “Câinele şi căţelul”) exprimă cuvântul său în viaţa şi moravurile societăţii
contemporane. Vom remarca însă adeseori exemple de tratare liberă şi originală a modelului
clasic (“Toporul şi pădurea”, “Boul şi viţelul”):
 “Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat

- Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,

Dar asta se întâmplă în oricare loc.
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Să ai totdeauna un dram de noroc.”
(“Boul şi viţelul”)

Ca poet romantic, Alexandrescu abordează poezia erotică, poezia patriotică, elegia,

meditaţia, utilizând motivele romantice ale ruinelor, ale mormintelor, ale peisajului nocturn, şi
fantastic. După model romantic, poetul se opreşte la eroi istorici excepţionali, zugrăveşte
contrastul dintre individ şi societate:
“Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.”
(“Umbra lui Mircea. La Cozia”)

Lirica erotică a lui Alexandrescu (“Eliza”, “Aşteptarea”, “Te mai văzui o dată”,
“Suferinţa”) inspirată din durerea renunţării, din melancolia neîmplinirii şi din conştiinţa tragică
a imposibilului, păstrează în întregime o tonalitate elegiacă, cea mai puternică în literatura
noastră înainte de Eminescu.
Trecutul istoric îi serveşte ca motiv de inspiraţie, impunând în prim-plan figuri de eroi
excepţionali (Basarab I, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul). Mediul prielnic al evocării este
noaptea, “ceasul nălucirii”, când, materializată ca o fiinţă tentaculară, noaptea iese dintr-o
peşteră, “din râpă”, fantomele morţilor se trezesc la o viaţă tainică, coborând de pe zidurile reci
ale trecutului pentru a repeta scena luptei de odinioară, sub ochii fascinaţi ai poetului:
“Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă … printre iarbă se strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirei: un mormânt se dezvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese, … o zăresc …
Iese … vine către ţărmuri … stă … în prejma ei priveşte …
Râul înapoi se trage … munţii vârful îşi clătesc
Ascultaţi! … marea fantomă face semn … dă o poruncă …
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez …
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.”
(“Umbra lui Mircea. La Cozia”)
Scriitorul pleacă de la morminte şi ruine, măreţe vestigii ale unor timpuri eroice, pentru
ca, dându-le drept exemplu, să trezească conştiinţa naţională. Scriitorul exaltă sentimentul
patriotic, având încredere în viitor (“Mormintele. La Drăgăşani”, “Răsăritul lunei. La Tismana”,
“Umbra lui Mircea. La Cozia”):
“Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.”
(“Umbra lui Mircea. La Cozia”)
 Poetul nu se refugiază în meditaţii pesimiste, ce are viziuni luminoase (“Unirea
Principatelor”). Romanticul Grigore Alexandrescu are încredere în realizarea binelui obştesc
(“Anul 1840”).
În creaţia lui romantică, Alexandrescu a străbătut drumul de la deznădejde şi neputinţă la
romantismul afirmării şi chemării. În versurile din tinereţe se tânguie un adolescent orfan, ce se
simte străin în lume. Încheierea cuprinde adesea apelul la dezlegarea morţii (“Miezul nopţii”,
“Adio. La Târgovişte”). “Anul 1840” luminează opera poetului. Aici versul este ferm şi nu se
mai tânguie. Durerea proprie este împinsă spre trecut, Alexandrescu slăvind anul aşteptărilor.
Privit în caracterele operei sale şi judecat în cadrul epocii sale, Grigore Alexandrescu ne
apare în primul rând ca un spirit bipolar, un spirit cu o dublă articulare şi, prin aceasta, profund
caracteristic pentru generaţia sa. El şi scriitorii contemporani lui îşi încep activitatea când
romantismul se generalizează în Europa, dar educaţia lor se făcea în spirit clasic. Cu educaţia
literară a clasicismului, dar legaţi, în activitatea poetică practică, de literatura romantică a zilei,
era firesc ca ei să se caracterizeze printr-o participare la curente de idei diferite. Grigore
Alexandrescu este astfel legat deopotrivă de romantism şi de preromantism, pe de o parte, iar pe
de altă parte, angajat puternic doctrinei literare clasice.
“Umbra lui Mircea. La Cozia” este o poezie de inspiraţie patriotică, înscriindu-se alături
de “Mormintele. La Drăgăşani”, “Răsăritul lunei. La Tismana” între operele inspirate de
călătoria sa în anul 1842 la mânăstirile din Oltenia.
În această poezie, elementele romantice se îmbină cu cele clasice. Predomină însă
elementele romantice. Inspiraţia din trecutul istoric naţional este o temă predilectă a
romanticilor. Prezentarea naturii umanizată ca un personaj ce ia parte la evenimente este de
asemenea un procedeu romantic. Motivele nopţii, ale mormintelor şi ale fantomelor sunt preluate
de Grigore Alexandrescu tot din romantism. Mergând pe linia romanticilor, Alexandrescu invocă
Oltul şi evocă măreţia voievodului muntean. Antiteza între “vremile de fapte strălucite, însă triste
şi amare” şi timpul contemporan cu poetul când “prin ştiinţe şi prin arte, naţiile înfrăţite …
drumul slavei îl găsesc” se face tot în manieră romantică.
Există însă în poezie şi elemente clasice. Prezentarea lui Mircea ia aspectul unei ode,
specie literară preferată de clasicişti. Maiestatea versurilor, sonoritatea lor, perfecţiunea rimelor
şi a ritmului sunt alte atribute clasice.
Structura poeziei denotă talentul artistic al lui Grigore Alexandrescu. Poezia debutează cu
un aspect din natură şi se încheie de asemenea cu un aspect natural. Între aceste două tablouri de
natură, poetul evocă măreţia lui Mircea şi stabileşte antiteza între trecut şi prezent. Tabloul întâi
de natură zugrăveşte aspecte ale înserării, când umbrele turnurilor stau culcate peste unde şi “de
pe muchie, de pe stâncă, chipuri negre se cobor”. Poetul încearcă să creeze o atmosferă de
nălucire, folosind pentru aceasta personificarea naturii: “Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă
se strecoară o suflare, noaptea iese dintr-o peşteră, din râpă.”
Dezvelirea mormântului şi apariţia fantomei încoronate sunt prezentate prin folosirea
punctelor de suspensie ce sugerează uimirea poetului:
“Iese, … o zăresc … / Iese … vine către ţărmuri … stă … în prejma ei priveşte …”.

De la început se sugerează că această fantomă reprezintă o persoană însemnată, căci “râul

înapoi se trage … munţii vârful îşi clătesc”. Mergând pe linie clasicistă, poetul intră în relaţie cu
auditorul cerându-i să urmărească cu atenţie faptele: “Ascultaţi! … marea fantomă face semn
…/ Dă o poruncă …”.

În faţa noastră se desfăşoară o pagină de istorie glorioasă, când în jurul comandantului de

oşti se adună “oştiri, taberi fără număr”. Poetul invocă Oltul care a fost martor al vitejiilor
trecute, cerându-i să-i dezvăluie numele fantomei.
În personalitatea acestei năluci se întâlnesc trăsături ale cavalerilor, ale stăpânului
Tibrului, ale lui Traian, ale vitejilor daci. Dealul şi Oltul mărturisesc că numele fantomei este
Mircea. Întreaga natură răspândeşte faima voievodului.
 Următoarele cinci strofe constituie o odă închinată de poet, în numele fiilor României,
voievodului. Omagiul acestuia porneşte de la recunoaşterea virtuţiilor sale. Vitejia, lupta
permanentă pentru dezrobirea neamului, pentru libertate, nobleţea caracterului sunt trăsături prin
care Mircea se impune. Poetul elogiază îndeosebi dorinţa de libertate a voievodului:
“Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat”.

Pentru contemporani, luptele eroice ale voievozilor par îndoielnice: “Ne-ndoim dac-aşa
oameni întru adevăr au stat”.
În două strofe, Alexandrescu pune în opoziţie vremile trecute cu cele actuale. Opoziţia
porneşte de la faptul că în trecut aveau loc multe războaie ce aduceau tristeţe şi amărăciune în
ţară. Faţă de acest aspect al trecutului, prezentul este superior, căci “naţiile” au devenit
“înfrăţite”.
Condamnarea războiului se face prin metafore. Războiul e “bici groaznic”, e “a cerului
urgie”, “este foc care topeşte crângurile înflorite şi pădurile ce-l hrănesc”.
Tabloul natural din finalul poeziei insistă asupra domniei întunericului peste întreaga
întindere, asupra groazei şi-a tăcerii ce-au pus stăpânire pe sufletul poetului. Este momentul când
umbra intră în mormânt, iar turnurile cele înalte se aseamănă cu fantomele “ce de veacuri pe
eroii lor jelesc”.
Revenirea în final la tabloul înnoptării dă echilibru şi unitate poeziei. Din întreaga poezie
se desprinde sentimentul admiraţiei faţă de eroii neamului, faţă de domnul Ţării Româneşti,
Mircea cel Bătrân.
Formula cu care l-a caracterizat George Călinescu sintetizează astfel personalitatea lui
Grigore Alexandrescu: “un elegiac de tipul romantic şi în acelaşi timp un moralist la modul
clasic”.
Prin activitatea sa poetică, Alexandrescu îşi merită aprecierea de cel dintâi mare poet
român modern.

BIBLIOGRAFIE:
1. Călinescu, George, Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia
R.P.L.A., 1941
2. Lovinescu, Eugen, Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui şi corespondenţa lui cu Ion
Ghica, Editura I.C. Văcărescu, 1928