Capitolul I.

Teritoriul României – aspecte de natură geografică şi climatică

1.1. Aşezarea geografică

Teritoriul României este cuprins între 43037’ şi 48015’ latitudine nordică
şi 28016’ şi 29047’ longitudine estică şi are o suprafaţă de 237500km 2. Privită pe
glob ţara noastră se află la egală depărtare (2500 km) de Oceanul Atlantic, la
vest, de Munţii Urali, la est şi de Capul Nord, spre Oceanul Îngheţat, la nord;
numai spre sud distanţa este mai mică (900 km) până la Capul Matapan
(Grecia), ceea ce îi asigură o poziţie mai apropiată de Mediterană (decât
celelalte ţări din Europa Centrală). Este situată pe ultimii 1075 km ai cursului
inferior al Dunării. Prezenţa Carpaţilor, larga desfăşurare a Dunării şi
vecinătatea piedestalului hidrografic al Mării Negre (pe o lungime de 236 km)
constituie coordonatele majore specifice de care se leagă întregul mod de
înfăţişare ce a caracterizat-o ca ţară carpato-ponto-danubiană.

I.2. Relieful
Prima trăsătură caracteristică a reliefului României este bogata varietate
de forme. Aproape toate formele de relief, ca şi toate tipurile de peisaje pe care
le înfăţişează suprafaţa globului, la latitudinea noastră – în zona temperată de
nord – participă la fizionomia teritoriului României, lucru destul de rar, chiar
pentru ţări mult mai mari.
O a doua trăsătură caracteristică constă în faptul că principalele forme -
munţi, coline şi podişuri, câmpii - împart ţara în porţiuni aproape egale,
acoperind fiecare aproximativ o treime din totalul teritoriului.
A treia trăsătură caracteristică o constituie distribuţia deosebit de
simetrică şi armonioasă a marilor unităţi naturale ale reliefului. Sunt şi alte ţări,
având aceeaşi suprafaţă cu a României şi posedând toate, sau aproape toate
formele de relief, aproape la fel distribuite pe teritoriul lor-dar nu există nici una
care să beneficieze de o distribuţie atât de simetrică şi armonioasă a acestora.
În jurul unui veritabil Podiş Central, care constituie inima geografică a
ţării, este o „Coroană de munţi” (expresia aparţine istoricului got din secolul al
VI-lea, Jordanes: „Dacia corona montium cingitur”). Coroana de munţi este, la
rândul ei, înconjurată strâns de o regiune ce formează un fel de coroană de
coline care coboară încet, încet către câmpiile periferice (G. Herbst, I. Conea,
Constanţa Atanasiu, 1957).
Complexitatea peisajului geografic românesc este dată nu numai de
această etajare altitudinală concentrică a reliefului, ci este rezultatul diversităţii
structurii geologice (ca vârstă şi tipuri de roci), a diversităţii reţelei hidrografice
(râuri, lacuri de diferite tipuri, mare), a diversităţii vegetaţiei, faunei, solurilor,
resurselor naturale ale subsolului, ş.a.
1.2.1. Munţii
 O primă particularitate comună tuturor Carpaţilor din România este
relieful lor calm, cu forme uşoare, ondulate, acoperite cu cele mai bogate şi
întinse păduri şi mai ales păşuni din Europa. O a doua trăsătură comună o
constituie numărul mare de depresiuni, fie în interiorul Carpaţilor
(intramontane), fie în regiunile subcarpatice-exterioare, Carpaţii fiind munţii cei
mai bogaţi din Europa în asemenea depresiuni.
Carpaţii Orientali – ce vin dinspre nord ca o prelungire către sud a
Carpaţilor Ucrainei - cu înălţimea maximă de 2305 m sunt formaţi din roci
cristaline. Se remarcă prin păşuni şi lacuri alpine de origine glaciară, din
perioada cuaternară. Se ramifică înspre apus, în Transilvania, ca un lanţ, cel mai
lung din Europa, de munţi vulcanici, cu înălţimi ce nu depăşesc 1500 m şi sunt
în întregime acoperiţi de păduri.
Carpaţii Meridionali sunt prelungirea către apus a Carpaţilor Orientali,
începând de la Valea Prahovei şi până la Porţile de Fier, unde se întâlnesc cu
Balcanii; ei reprezintă şirul cel mai masiv de munţi ai României şi cu înălţimea
cea mai mare, depăşind 2500 m. Masivele cele mai întinse şi înalte sunt Bucegi,
Făgăraş, Parâng şi Retezat. Abundă aici lacurile alpine de origine glaciară
cuaternară; numai în ultimele trei masive sunt peste 200 asemenea lacuri. Pe
culmile înalte şi uşor ondulate ale acestor munţi, numiţi şi Alpii Transilvaniei se
aştern cele mai frumoase şi întinse păşuni alpine din România şi ale Europei.
Sunt formaţi din roci cristaline şi vechi roci eruptive, cu excepţia Bucegilor
formaţi din conglomerate calcaroase, în care se întâlnesc fenomene carstice,
cursuri de apă subterane, peşteri grandioase, unele păstrând vestigii ale
timpurilor când erau locuite (în paleolitic). Sunt străbătuţi de numeroase văi a
căror frumuseţe, după marele geograf francez Emanuel de Martone este fără
egal, depăşind adesea pe cele din Alpii elveţieni, francezi sau italieni.
Carpaţii Occidentali, cunoscuţi şi sub denumirea de Munţii Apuseni
încheie către vest Podişul Transilvaniei şi se desfăşoară pe cursul Mureşului,
spre sud şi al Someşului, spre nord. Se caracterizează printr-o mare bogăţie în
minerale de aur, argint şi printr-o magnifică desfăşurare a fenomenelor carstice.
Coroana mai joasă, submontană şi de coline, care şi ea, de asemenea este
înconjurată de câmpii periferice, se termină către sud şi est cu şesul Dunării şi al
Prutului (C. Herbest şi colab., 1957).
I.3. Clima României
Datorită aşezării ei în sud-estul Europei, între 440 şi 480 latitudine
nordică şi 270 şi 280 longitudine estică, România este supusă influenţei
multiplelor zone europene cu caracteristici climatice foarte diferenţiate.
Climatul, impropriu zis temperat, are un grad de continentalism foarte accentuat
în Bărăgan, Dobrogea şi Moldova şi mai slab pronunţat în vestul ţării. El se
caracterizează printr-o foarte mare variabilitate a principalelor elemente
meteorologice în interval de 24 ore sau pe perioade mai lungi. Ca urmare a
acestui fapt, în diferitele regiuni ale ţării se înregistrează frecvent fenomene
meteorologice neobişnuite ca brume şi îngheţuri timpurii toamna şi târzii
primăvara, variaţii de temperatură între zi şi noapte ce depăşesc +20 0…250C,
reveniri de geruri primăvara, cu ninsori ce cad câteodată în luna mai şi chiar în
iunie în anumite zone deluroase, căderi de grindină cu bobul foarte mare, arşiţe
şi secete în anotimpul cald pe perioade ce măsoară câteodată 40-60 zile , ş.a.
Toate aceste manifestări ale fenomenelor meteorologice puţin obişnuite pot
produce pagube agriculturii. (Bujor Mănescu şi colab., 1977).
Factorul principal, genetic, al climei – cel radiativ – este constituit din
radiaţia solară directă, la care se adaugă radiaţia difuză ce provine din radiaţia
reflectată de opacitatea atmosferei sau de suprafeţele cu coloraţie deschisă, cât
mai aproape de alb. Exprimată ca energie calorică în K calorii pe un cm2 de
suprafaţă orizontală, radiaţia solară directă este cuprinsă, ca sumă anuală, între
70 şi 75 kcalorii/cm2 în regiunile sudice ale României şi 65 kcalorii/cm2 în cele
nordice, fiind evident mai mică iarna decât vara. Radiaţia reflectată este maximă
pe culmile înalte ale munţilor, unde durata stratului de zăpadă este mai lungă
decât pe câmpie. Suma radiaţiei globale creşte din ianuarie până în iulie, când
este maximă şi de la munte la câmpie, unde este cea mai mare (Clima României,
vol. I, II, 1962, 1966 – Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, Bucureşti).
O caracteristică a climei României este gradul înalt de variaţie, datorat
circulaţiei generale a atmosferei, determinată de distribuţia inegală a presiunii
atmosferice pe suprafaţa globului terestru – generată de mişcarea de rotaţie a
pământului, de distribuţia inegală a energiei solare pe suprafaţa terestră, de
distribuţie inegală a uscatului şi apelor, a reliefului uscatului. Prin poziţia sa
geografică în zona de interferenţă a maselor de aer tropicale cu cele polare, se
găseşte sub influenţa directă a marilor sisteme barice care acţionează în toată
Europa:
- Anticiclonul Azorelor (situat în Oceanul Atlantic la 20 0-400
latitudine nordică), caracterizat printr-o presiune mare a aerului – influenţează
teritoriul României tot timpul anului;
- Anticiclonul Siberian (situat între Carpaţi şi Extremul Orient), tot
ca centru de mare presiune, acţionează în perioada rece a anului;
- Ciclonul Islandez (situat în nordul Oceanului Atlantic) este un
centru de presiune mică, ce acţionează tot anul, pe un areal mai extins iarna şi
mai redus vara;
- Depresiunea Mediteraneană (situată în bazinul central al Mării
Mediterane) acţionează în anotimpul rece ca un centru de mică presiune (A.
Roşu, 1980).
Pe lângă aceşti factori cosmici şi dinamici, clima României este
influenţată de factori geografici. Relieful, prin prezenţa Munţilor Carpaţi cu
altitudine ridicată şi orientare faţă de centri barici are o importantă influenţă
asupra distribuţiei maselor de aer şi a manifestării climatice. Caracterul
altitudinal concentric al formelor de relief din ţara noastră exercită şi el o
influenţă însemnată. La fel, marea varietate de înclinări şi expoziţii ale pantelor,
proprie unui relief frământat, ş.a.
 Vegetaţia prin bogăţia ei contribuie mult la sporirea umezelii aerului.
Solurile, prin culoarea lor reflectă proporţiile variate de energie radiantă pe care
o primesc (cernoziomurile, cca. 12%, nisipurile 30-40%). Apele (lacurile,
râurile, marea), prin absorbirea unor proporţii mult mai mari de energie în
comparaţie cu uscatul, favorizează, în timpul verii, zona înconjurătoare, printr-o
temperatură mai joasă şi o umezeală mai bună a aerului.
1.3.1. Caracteristici ale elementelor climatice
Media anuală a temperaturii aerului variază în România, în general, între
11 în sud şi 80 în nord, pentru întreaga ţară fiind de 10 0C. De la izoterma 100C
0

către zonele muntoase, temperaturile medii anuale scad repede în funcţie de

altitudine, ajungând la izoterma de 00C la înălţimea de 2000 m în Carpaţii
Meridionali. Pe văile râurilor mari şi în depresiunile submontane, temperaturile
medii anuale sunt mai ridicate decât în zonele înalte înconjurătoare. În luna
ianuarie, cea mai rece a anului, valoarea medie a temperaturii se situează între
00C (pe litoralul Mării Negre) şi -100C (în zona muntoasă). Pe culmile cele mai
înalte ale munţilor şi în depresiunile intramontane, datorită inversiunilor termice,
temperatura medie anuală scade chiar sub -100C.
În luna iulie (în general cea mai călduroasă a anului) pe întreg teritoriul
României temperaturile medii ale anului sunt cuprinse între 18 şi 22 0C, cu
excepţia unei fâşii înguste (de 20-30 km) din sudul ţării, de-a lungul Dunării,
unde temperatura depăşeşte 230C. Pe culmile înalte ale munţilor ea coboară la
80C. O excepţie prezintă Carpaţii, unde temperatura medie cea mai mică se
înregistrează nu în ianuarie, ci în februarie, iar temperatura medie cea mai mare
se produce în august şi nu în iulie, datorită întârzierii echilibrării temperaturilor
solului şi a stratului de aer de deasupra. În ce priveşte diferenţa dintre cea mai
ridicată şi cea mai scăzută medie lunară, indicatoare a gradului de
continentalitate, ea atinge valori maxime în Câmpia Română şi vestul Dobrogei
(peste 250C), Podişul Moldovei şi nordul Dobrogei (240C), Podişul Transilvaniei
(230C).
Suma anuală a temperaturilor medii zilnice pozitive depăşeşte, în
România, 42000C în lungul Dunării (Giurgiu 43380C), atinge 3200-36000C în
Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţii Meridionali şi scade cu câte 100-120 0C
pentru fiecare 100 m altitudine, atingând 5600C la înălţimea de 2500m.
Temperatura maximă absolută se estimează în jur de 41C în Bărăgan (la Ion
Sion, 1957). Temperatura minimă absolută atinge valori de -300C în majoritatea
regiunilor ţării, cu excepţia litoralului Mării Negre, Banat şi Podişul Getic, cel
mai coborât minim absolut (-38,50C) înregistrându-se la Bod (1942). Durata
îngheţului este de 80 zile pe litoral, 100 zile în Câmpia Română şi a Tisei, sub
110 în Transilvania, 120-140 zile în Podişul Sucevei şi 263 zile pe vârful Omu-
2511m ( Roşu, 1980).
Umiditatea aerului. Vaporii de apă de pe teritoriul României provin din
Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Marea Neagră şi din lacuri şi apele
curgătoare. Cele mai mari valori ale umidităţii relative a aerului, de peste 80%
se întâlnesc pe litoral şi în regiunea montană. Valorile maxime se înregistrează
iarna, fiind datorate invaziilor de aer cald şi umed dinspre Mediterană. Cele mai
mici valori se înregistrează vara. Pe înălţimile muntoase, cele mai ridicate valori
ale umidităţii se înregistrează vara, datorită prezenţei maselor de nori formate
prin convecţia termică. În ceea ce priveşte umiditatea absolută a aerului, vara,
datorită creşterii cantităţii de vapori prin accentuarea evaporării, valorile ei sunt
mai ridicate, atingând 10-13 g/m 3 în, Dobrogea, Moldova, 6g/m3 la înălţimea de
peste 2000 m şi depăşind 14-16 g/m3 pe litoral. Iarna, umiditatea absolută scade
până la 3-4 g/m3 pe înălţimile muntoase.
Nebulozitatea. Pe litoralul Mării Negre, ca urmare a procesului de
descendenţă a aerului şi de destrămare a norilor, nebulozitatea prezintă cele mai
scăzute valori (sub 5 zecimi); mergând spre înălţimile munţilor ele cresc la peste
6 zecimi. Vara, valorile sunt mai scăzute (2,5 zecimi pe litoral). Numărul zilelor
senine, indicator al nebulozităţii este cel mai mare în Deltă (150), în Câmpia
Olteniei (130), scăzând în munţi la valori de 80-90. Durata anuală de strălucire
a soarelui oscilează între 2250-2300 ore pe litoral, peste 2000 ore în câmpie,
până la 1400-1500 ore pe culmile Carpaţilor (A. Roşu, 1980).
Precipitaţiile. Cantitatea medie anuală de precipitaţii pe întreg teritoriul
României este de 637 mm, regiunile vestice ale ţării şi cele situate la o altitudine
mai mare beneficiază de un regim mai bogat decât cele estice şi cele joase.
Poziţia culmilor carpatice în raport cu circulaţia vestică (aducătoare de mase de
aer umed) determină deosebiri cantitative evidente între precipitaţiile ce cad pe
pantele orientate spre vest şi nord faţă de cele opuse. Aşa se explică precipitaţiile
de peste 2000 mm din vestul munţilor Apuseni, spre deosebire de cele din
Carpaţii Orientali, unde cad sub 800-1000 mm. La fel în cazul depresiunilor
adăpostite faţă de curenţii vestici (Gheorgheni, Braşov), unde cad precipitaţii
sub 600 mm, sau a celor din estul şi sudul Carpaţilor. Poziţia adăpostită faţă de
curenţii vestici este resimţită şi în Subcarpaţi, unde, deşi relieful are altitudini
ridicate (400-1000m) precipitaţiile sunt relativ scăzute, aproximativ 600 mm în
Subcarpaţii Moldovei şi de curbură şi 600-800 mm în Subcarpaţii Getici. În
Podişul Getic cad circa 600 mm, în nordul şi centrul Podişului Moldovei 600-
700 mm, în sudul Podişului Moldovei , în Bărăgan şi Dobrogea, sub 500 mm
(excepţie Câmpia Română şi nord-vestul Dobrogei, cu peste 500 mm), iar în
Deltă şi pe litoral, sub 400 mm. Cu excepţia sud-vestului Olteniei şi Banatului,
în sezonul rece cad mai puţine precipitaţii ca urmare a predominanţei regimului
anticiclonic. Maximul mediilor lunare de precipitaţii se înregistrează în luna
iulie, datorită activităţii ciclonice din cadrul frontului polar – iar minimum, în
perioada ianuarie-martie. Poziţia geografică a României face ca o parte din
precipitaţii să cadă şi sub formă de ninsoare, numărul zilelor în care ninge
crescând de la câmpie (15-25) spre munţi (peste 50). Cele mai puţine zile cu
ninsori sunt pe malul Mării Negre (10-15).
Puţine sunt locurile unde, ca în România, anotimpurile să fie atât de
tipice, distincte şi armonios echilibrate sub aspectul intensităţii. În ceea ce
priveşte caracterul şi durata lor, se poate spune că trecerea de la iarnă la vară se
petrece mult mai rapid decât trecerea de la vară la iarnă, primăvara fiind destul
de scurtă, şi toamna, de obicei, destul de lungă, cu o magnifică succesiune de
zile însorite şi nopţi înstelate – excepţional de favorabilă pentru supramaturarea
strugurilor.
Rigoarea iernii sileşte viţa, ca toamna, să reţină din frunze şi să
concentreze în rădăcini şi coarde toate disponibilităţile de rezerve nutritive, care
apoi, primăvara, odată cu reînceperea perioadei de vegetaţie active sunt pulsate
în noile organe, în primul rând spre flori şi apoi spre boabe.
1.3.2. Cursurile de apă şi lacurile. Cursurile de apă din România au
izvoarele în centrul înalt al ţării (veritabil rezervor de apă) şi radiază către
periferie ca spiţele unei roţi, unde sunt culese de artera principală, Dunărea. Din
Transilvania trimit apele râurile Someş, cele trei Crişuri, Mureşul trimis spre
Dunăre prin Tisa. Din Oltenia şi Muntenia, Jiul şi Oltul cu izvoarele în
Transilvania, Argeşul şi Ialomiţa, iar din Moldova, Siretul cu numeroşii săi
afluenţi, ca şi Prutul. Deoarece în cursul lor traversează regiuni muntoase
bogate în ploi, ele sunt bine alimentate cu apă în tot cursul anului. Dunărea este
prima cale navigabilă a Europei. Lungimea totală, pe teritoriul României a
principalelor râuri (fără Dunăre) este de aproape 6000 km, cu o suprafaţă totală
de circa 300 km2.
Una din particularităţile peisajului geografic al României este varietatea
lacurilor sale. Deşi foarte numeroase (peste 2000), nu ocupă decât cca. 1% din
suprafaţa ţării. Cele mai importante ca întindere sunt cele maritime, în primul
rând lacul Razelm. Cele mai seducătoare prin pitorescul şi varietatea lor sunt
cele din munţi, în masivele cele mai înalte ale Carpaţilor, în păturile gheţurilor
de odinioară (A. Roşu, 1980; C. Herbest şi colab., 1957).
La acestea trebuie adăugat numărul mare de lacuri de acumulare realizate
în ultimul timp (40-50 ani) pentru hidrocentrale şi irigaţii, a căror suprafaţă este
în continuă creştere. Numai pe râul Olt numărul lacurilor de acumulare este de
peste 30, fapt ce influenţează favorabil microclimatele locale.
 1.3.3. Regimul vântului. Deasupra teritoriului ţării noastre predomină
pentru altitudinile ridicate circulaţia vestică caracteristică latitudinilor medii (la
staţia de pe vârful Omul-Bucegi frecvenţa vântului este de 64% în toate
anotimpurile). Pentru altitudinile mai joase, datorită mai ales poziţiei munţilor
Carpaţi, regimul vântului capătă particularităţile regionale. În Podişul
Transilvaniei, Câmpia Tisei şi nordul Podişului Moldovei predomină vânturile
din sectorul nord-vestic, pe când în Podişul Moldovei şi Dobrogea, cele din
nord. În estul Câmpiei Române e caracteristic vântul de nord-est (numit Crivăţ),
care iarna determină viscole puternice, iar vara mase de aer asiatic, uscate şi
calde. În vestul Câmpiei Române şi în Piemontul Getic predomină vântul de vest
şi sud-vest (numit şi Austru).
1.3.4. Particularităţile climatului şi subtipurile de climate de pe teritoriul
României
Caracteristicile sistemului climatic de pe teritoriul României sunt
consecinţa cauzelor ce depind atât de sistemul zonei temperate, cât şi de
particularităţile zonale ale reliefului.
Zonalitatea climatică în raport cu altitudinea este deosebit de stabilă,
dovada fiind zonalitatea corespunzătoare a vegetaţiei şi solurilor, atât de diferită
între câmpie, deal sau regiunea submontană-ce nu poate fi ştearsă de influenţa
sistemelor barice, dar creează împreună cu acestea, o multitudine de nuanţe de
subtipuri climatice.
Climatul ţării noastre poartă amprenta câtorva particularităţi dintre care,
cele mai importante sunt determinate de:
- Situarea ţării pe paralele 450, la egală distanţă de Polul Nord şi de
Ecuator, care duce la înregistrarea unei diferenţe mici a duratei zilelor şi
nopţilor, de la nord la sud;
- Diferenţele mici dintre temperaturile medii anuale, între limita
nordică şi cea sudică a ţării (în jur de 30C);
poziţia României în cadrul continentului, într-o zonă de interferenţă a maselor de
aer atlantic, mediteranean, est-european şi polar, care explică atât alternanţele de
climă ce survin, cât şi nuanţările climatice pe care aceste mase de aer le imprimă
diferitelor regiuni ale ţării;
- Dispunerea în trepte concentrice a reliefului (munţi, dealuri,
câmpie), care determină etajarea caracteristicilor elementelor climatice,
provocând devieri ale curenţilor generali din atmosfera joasă şi imprimându-le
acestora circuite bazate pe schimbări de mase între treptele de relief înalte şi
joase. Aceste circuite capătă astfel direcţii radiare, integrându-se în schema
specifică configuraţiei geografice româneşti.
Stabilitatea sistemului climatic al ţării noastre este asigurată prin tendinţa
de compensare ce decurge din „înfruntarea” maselor de aer vestice, sudice,
nordice şi nord-estice ce interferă aici, dar care determină stabilitatea, elimină
excesele, şi, în final, realizează o calitate climatică distinctă (Alex. Roşu, 1980).
 Cele trei mari categorii de relief - care determină corespunzător tipul
climatului de câmpie , a celui de deal şi a celui de munte – aflate sub influenţa
sistemelor barice continentale, crează în interiorul celor trei tipuri de climate
numeroase nuanţe regionale, considerate de unii specialişti drept subtipuri
climatic locale. Studii importante asupra climatului României şi a regiunilor sale
climatic au fost întreprinse de E. Otetelişteanu (1928), E. Otetelişteanu, C.A.
Dissescu (1928), C. Ioan (1929), Bogdan Octavia (1996), ş.a. În domeniul
meteorologiei agricole este de semnalat lucrarea lui O. Berbecel şi colab. (1966),
iar în ce priveşte ecoclimatologia viticolă, studii pe spaţii restrânse au fost
întreprinse de Em. Ionescu, Gh. Bernaz şi colab. (1971), C. Buncan şi colab.
(1977), de G. Calistru şi Elena Socor (1980), ş.a.
1.3.5. Diferenţieri meteorologice sesizabile în România, la apropierea
teritorială dinspre câmpie către zona colinară sau către Marea Neagră
Se poate pune întrebarea dacă, pe un teritoriu relativ destul de restrâns ca
al României, pot exista condiţii care să determine, prin trecerea de la câmpie
spre zona colinară sau spre mare, diferenţe de ordin climatic atât de marcante
încât să îndreptăţească a li se atribui influenţe atât de importante asupra
compoziţiei şi calităţii vinului. De aceea, s-a apreciat ca oportună o examinare a
situaţiei prin urmărirea şi evaluarea câtorva elemente meteorologice pe linia
dintre două localităţi: câmpie-colină, respectiv câmpie-mare, incluzându-se în
unele cazuri şi datele privitoare la încă una sau mai multe localităţi situate pe
traseul respectiv; uneori s-a avansat în zona colinară, mai înaltă, în scopul de a
surprinde şi marca efectul gradat al deosebirilor ce intervin treptat, odată cu
apropierea de litoral sau de colibe. Au fost efectuate astfel, mai multe
“secţionări”, apreciind că ele sugerează felul şi măsura în care, concomitant cu
aşezarea plantaţiilor viticole din ce în ce mai aproape de regiunea colinară sau
de Marea Neagră, se modifică treptat şi condiţiile climatic pe care viţa de vie le
întâlneşte.
Examinarea trăsăturilor meteorologice relevate prin aceste secţionări
conduce la mai multe observaţii. Trecerile de la climatul de câmpie la cel
propriu centrelor colinare sau submontane nu se face brusc, ci lent, treptat în
raport cu altitudinea, iar contrastele termice între vară şi iarnă se atenuează şi
precipitaţiile sporesc. Caracteristicile climatice de câmpie sunt sumele ridicate
ale orelor de strălucire a soarelui şi ale mediilor de temperatură, ca şi diferenţele
accentuate dintre anotimpul rece şi cel cald, iar precipitaţiile sunt mai slabe.
Temperatura medie anuală scade prin apropierea de zona colinară atât în
Carpaţii Meridionali , cât şi în cei răsăriteni, ca urmare a creşterii altitudinii.
Totuşi, în cadrul centrului viticol Pietroasa, ea creşte datorită condiţiilor
particulare de adăpostire, create aici de configuraţia reliefului, zona Carpaţilor
de curbură fiind afectată de mase de aer folenice. O situaţie similară se
întâlneşte şi la Miniş, unde faţă de Arad, temperatura medie anuală este cu 0,7 0C
mai mare. Această situaţie este rezultatul acţiunii sistemelor barice care exercită
aici o uşoară nuanţă oceanică. Existenţele unui proces de adăpostire, combinată
de bună seamă şi cu alţi factori, ca de exemplu, proporţia de apă din sol, panta,
expoziţia şi influenţa sa asupra temperaturii medii anuale reiese îndeosebi din
examinarea temperaturii medii din cursul lunii ianuarie, care este cea mai puţin
coborâtă în centrele viticole colinare situate la latitudini mai mici de 46 0. Când
însă altitudinea centrului colinar este mai pronunţată (Râmnicu Vâlcea,
Pătârlagele, Tulnici), acest efect favorabil este depăşit, temperatura medie din
luna ianuarie scade şi, drept urmare, se micşorează şi media anuală.
Apropierea de Marea Neagră, afară de cazul unei altitudini mai ridicate
(cum este la Adamclisi), determină o creştere a temperaturii medii anuale a
aerului, urmare îndeosebi a temperaturii ridicate din cursul iernii. Precipitaţiile
anuale sporesc în toate cazurile prin apropierea de zona colinară, cu excepţia
zonei centrale a Podişului Moldovei, dar scad prin vecinătatea mai apropiată din
Marea Neagră. Precipitaţiile în perioada aprilie-septembrie, inclusiv, cresc şi ele
prin apropierea de zona submontană, chiar în Podişul Moldovei şi, de asemenea,
scad către Marea Neagră. În perioada aprilie-septembrie, inclusiv, numărul
orelor de strălucire a soarelui, în afară de mici excepţii, scade odată cu
apropierea de zona colinară şi creşte către litoralul mării. În schimb, tot în
această perioadă, suma gradelor de temperatură ale aerului scade odată cu
apropierea de zona colinară (datorită şi sporirii treptate a umezelii solului, care
se încălzeşte mai greu), cât şi odată cu apropierea de Marea Neagră, datorită
desigur tot marii călduri specifice a apei. Dar la Pietroasa şi Miniş este de
semnalat o oarecare creştere a sumelor gradelor de temperatură odată cu
apropierea de zona colinară.
În toate cazurile, atât temperatura medie a aerului în luna august, la ora
13 , cât şi media temperaturilor maxime în aceeaşi lună, scad atât la apropierea
00

de mare cât şi de zona colinelor. Dimpotrivă, umezeala aerului în luna august la

ora 1300 ,creşte concomitent cu situarea mai aproape atât de munte, cât şi de
mare.
Numărul zilelor cu brumă sau cu îngheţ (în 10 ani) în general, se
micşorează către zona colinară sau aceste fenomene intervin mai târziu (în
octombrie în loc de septembrie), apoi, în continuare, către zona submontană,
îngheţul şi bruma se petrec mai devreme şi într-un număr mai mare de zile.
Odată cu apropierea de mare, ele survin mai târziu şi în număr mai mic.
Faţă de aceste observaţii privitoare la modificările trăsăturilor de ordin
meteoclimatic, rezultă că la poalele Carpaţilor Meridionali, inclusiv în cei de
curbură şi chiar puţin spre nord (până la paralele 460 latitudine, în Carpaţii
Răsăriteni), aşezarea colinară a viilor, destul de aproape de zona submontană
este deosebit de favorabilă pentru realizarea unei mai bune calităţi a strugurilor
şi vinurilor, în comparaţie cu cea din zona de câmpie. Datorită creşterii
altitudinii şi intervenţiei unui relief frământat, care impune pante şi expoziţii şi
care creează adesea situaţii favorabile de adăpostire, are loc, în cursul verii o
micşorare a agresivităţii termice, o sporire a proporţiei de precipitaţii care
îmbunătăţesc bilanţul hidric şi corectează uscăciunea aerului ce devine mai
umed; toamna, pericolul brumelor şi îngheţurilor timpurii este evident micşorat.
În Podişul Moldovei, spre nord de paralele 460, se intră în zona de influenţă a
anticiclonului Siberian, astfel că dealurilor de la poalele Subcarpaţilor Răsăriteni
le sunt aci caracteristice iernile cu temperaturi scăzute, uneori sub -300C. Zona
climatic favorabilă pentru aşezarea viilor este mai îndepărtată de culmile
montane. De aceea, în această parte nordică a Podişului Moldovei centrele
viticole se află până la depărtări de 80-100 km de zona subcarpatică (Huşi, Iaşi,
Truşeşti), unde precipitaţiile sunt mai restrânse, temperatura medie anuală, ca şi
suma gradelor de temperatură, în perioada aprilie-septembrie sunt mai ridicate,
unde îngheţurile timpurii de toamnă intervin mai târziu şi mai rar.
În podişul dobrogean, apropierea de mare aduce viţei de vie, comparativ
cu Câmpia Română sub aspectul maturării strugurilor şi calităţii vinurilor: o
domolire a durităţii termice (media temperaturilor maxime în luna august scade);
o ameliorare a uscăciunii aerului (umiditatea relativă creşte); o micşorare a
riscului căderii prea de timpuriu a brumei sau îngheţului toamna. Pentru Valea
Carasu, cu centrele sale viticole Murfatlar, Nazarcea, Poarta Albă, Medgidia,
Cernavodă care şi-au consolidat o binemeritată reputaţie prin calitatea vinurilor
dulci licoroase, realizate din struguri stafidiţi datorită putregaiului nobil, sunt
decisive invaziile de aer dens şi umed, dinspre mare sesizate şi de geografi (A.
Roşu, 1980), care se produc la 2-3 ore după răsăritul soarelui. Ele creează o
pânză de ceaţă deasă, strugurii se acoperă în întregime cu broboane mari de apă,
ca şi cum ar fi căzut o ploaie deasă, apoi, pe măsura încălzirii aerului, ceaţa
dispare (în jurul orei 10), dar întreg acest proces, în lunile septembrie şi
octombrie favorizează şi incită dezvoltarea limitată şi instalarea putregaiului
nobil pe pieliţa boabelor (Teodorescu Ştefan şi colab., 1987).
1.3.4. Caracterizarea sintetică a trăsăturilor generale şi caracteristicile
specifice ale climei din România
Mulţi oameni de ştiinţă din România şi-au închinat întreaga viaţă pentru
a desluşi trăsăturile şi caracteristicile specifice ale climei din ţara noastră, dar
sunt foarte puţini care au sintetizat în mod fericit aceste aspecte. Prezentăm
opinia unora dintre cei mai străluciţi cercetători:
Nicolae Densuşianu aprecia că: „Dacia, această ţară miraculos dotată de
la natură cu toate bunătăţile climei şi ale solului, opera unor timpuri depărtate
geologice, a format, pe drumul cel mare dintre Asia şi Europa, primul pământ
binecuvântat pentru descălecarea şi dezvoltarea vieţii morale şi industriale a
naţiunilor migratoare;
Teodorescu Ştefan, întemeietorul şcolii oenologice moderne din
România, a stabilit că faima însuşirilor deosebit de plăcute ale vinurilor
româneşti este dată numai de valoarea extrem de mare a câtorva soiuri
autohtone, ce au creat demult renumele unor centre viticole – Fetească albă de
Alba Iulia ori de Lechinţa, Grasa de Cotnari, Tămâioasă de Drăgăşani ori de
Pietroasa – dar şi de faptul că cele mai reputate soiuri străine, ce au făcut
celebritatea anumitor regiuni şi ţări (Traminer, Sauvignon, Cabernet, Pinot)
cultivate în România, dau vinuri care, deseori, le-au egalat sau depăşit, prin
generozitatea şi fineţea lor pe cele din ţările de origine.
Este evident, aprecia Domnia Sa, că acest lucru nu se datorează (în
primul rând) unei mai îngrijite cultivări a viţei de vie, ori unei mai atente
vinificări a strugurilor. Realitatea acestor incontestabile situaţii exprimă clar
favorabilitatea excepţională a condiţiilor naturale din ţara noastră pentru
viticultură, pentru obţinerea de vinuri bune – intuită cu milenii în urmă de
strămoşii noştri. De la nord de Hristos spuneau Grecii că ar fi coborât Dionisos.
Viile dacilor se întindeau de la Dunăre, desfăşurându-se de-o parte şi de alta a
Carpaţilor, cuprinzând, la nord spaţiile pe care se află acum regiunea Tarzal-
Tokay.
Această particularitate a condiţiilor naturale are la bază climatul deosebit
de prielnic pentru creşterea plantelor, existenţa întinselor păduri, viaţă uşoară a
animalelor şi, deci, pentru înfiriparea unora dintre cele mai vechi începuturi de
aşezare şi de viaţă civilizată a omului de pe continentul european. Nu este fără
legătură faptul că, după cucerirea Daciei, realizată poate cu cele mai mari
sacrificii, romanii au ţinut să-i adauge încă un cuvânt numelui noii provincii,
ceea ce nu făcuseră până atunci cu nici una din cele multe supuse - un adjectiv-
şi, pentru a exprima ansamblul puternicelor impresii noi care i-au izbit, i-au
spus, în maniera lor clară şi concentrată „Dacia Felix”.
Clima României, spunea profesorul Ştefan Teodorescu poartă, într-un
mod greu de definit, dar real, miracolul înfrângerii unui destin, de excesivă
continentalitate, ce ar fi trebuit să-i revină, realizat prin jocul îmbinării fericite a
influenţei a numeroşi factori: aşezarea geografică, prezenţa arcului carpatic, a
Dunării cu multele râuri a căror ape le adună, a Mării Negre şi îndeosebi a unui
echilibru ponderat al centrilor barici.
Era convins că: „Această climă minunată este de fapt cea mai mare
bogăţie naturală a României, din care au decurs şi pot decurge multe şi
însemnate alte bogăţii. Ea nu poate fi luată de nimeni şi este inepuizabilă. Stă
numai în puterea noastră să o păstrăm şi să o punem în mare valoare”
(Teodorescu Şt. Şi colab., 1987).
Simion Mehedinţi în Geographica, partea a doua din 1943 face o
descriere succintă a climei României, care şi astăzi este actuală: „Clima sa este
tot atât de diferită ca pământul României. Pe când la Florenţa, Nizza,
Montpellier (latitudinea Zimnicei) creşte binecuvântatul măslin, alături de stejari
totdeauna verzi şi de via veşnic întinsă pe araci, între Carpaţi şi Dunăre,
măslinul nu se pomeneşte, iar podgoreanul trebuie să se supună la munca grea
de a îngropa viţa sub pământ. Media iernii e de -20C, dar termometrul se poate
coborî (excepţional până la groaznica temperatură de -40 0C sub influenţa
vântului venit din largul stepelor ruseşti, faţă de care, regatul nu e apărat de nici
o înălţime. Dunărea cât e de lată şi adâncă, îngheaţă uneori de la un mal la
celălalt. Artileria trece ca pe pod, dovadă luptele noastre cu turcii în secolele
trecute. Tot norocul stă într-o zăpadă groasă, care să apere semănăturile de
îngheţ. Cu cât zăpada este mai mare, cu atât bucuria agricultorului este mai vie.
În schimb căldurile vin primăvara foarte repede spre a ţine pasul cu cele din
ţările Mediteranei, având aceeaşi latitudine. Aşa că primăvara aproape nu există.
În martie (şi chiar în aprilie) poate fulgui încă zăpadă; în mai, însă lanurile sunt
galbene, iar în iunie grâul e făcut grămezi şi trimis în porturi. Apoi în iulie şi
august, la căldură se adaugă de obicei şi secetă, iar vegetaţia lâncezeşte ca şi în
ţările dogorite ale Mediteranei. Termometrul dă media +200C, putându-se ridica
uneori până la +430C. Prin urmare, viţa care peste iarnă sta ascunsă sub pământ,
are peste vară căldură şi lumină de prisos. Podgoriile de la Drăgăşani, Odobeşti,
Nicoreşti şi Cotnari nu se sfiesc a se compara cu cele mai însorite podgorii ale
Europei. De iarna ţării româneşti nu trebuie să-şi facă însă cineva o idee
exagerată. Sunt ierni când Dunărea nu îngheaţă deloc. Alteori, îngheţul durează
abia câte două săptămâni. Mai de temut sunt sloiurile care vin din părţile de sus
ale fluviului şi din afluenţii săi mari, aducând mai întotdeauna o întrerupere a
navigaţiei, şi deci a exportului cu cereale. Podul de peste Dunăre-cel mai lung
din lume, a corectat însă neajunsul climei; grâul poate coborî azi de-a dreptul
tocmai din Constanţa, în marele bazin care nu se mai teme de îngheţ. În general,
clima României este continentală: veri calde, ierni reci. De amândouă însă,
locuitorul regatului se poate apăra în munţi, peste vară e o adevărată emigraţie
spre localităţile balneare şi climatice din văile Carpaţilor. Acelaşi lucru l-ar
putea face cineva şi în timpul iernii. În colţul dintre Olt şi Dunăre, în unele văi
mai adăpostite, clima relativ dulce îngăduie să crească păduri întinse de castani,
iar nucul, nesemănat de nimeni, pătrunde (pe valea Lotrului) până în mijlocul
munţilor. Sunt văi aşa bine apărate de vânturi, încât locuitorii lor se bucură iarna
de o căldură cu mult superioară şesului (fenomenul de inversiune termică , n.a.).
în zilele liniştite, zăpada se depune de jur-împrejur, iar muntenii lucrează în aer
liber îmbrăcaţi în aceleaşi haine ca şi vara”.

Capitolul I.
Vocaţia pentru viticultură a arealelor din România
Cine are posibilitatea să cunoască bine, nu numai compoziţia chimică a
vinurilor, dar şi să întrezărească, să preţuiască şi să memoreze caracterele şi
subtilităţile senzorice ale calităţii care decurg din aceasta, va fi surprins
neîndoielnic de două constatări neaşteptate, care se impun în mod clar: numărul
mic al ţărilor ce pot produce ca şi România, vinuri de calitate foarte bună – şi a
doua – numărul şi mai mic al ţărilor capabile, ca şi România, să producă la cel
mai înalt nivel calitate, întreaga gamă de vinuri ce se pot realiza din struguri,
albe şi roşii seci, demiseci sau dulci, licoroase, muscaturi excepţionale, ori
vinuri spumante.
Faima însuşirilor deosebit de plăcute ale vinurilor româneşti este dată nu
numai de valoarea extrem de mare a câtorva soiuri autohtone, ce au creat de
mult renumele unor centre viticole: Fetească albă de Alba Iulia ori de Lechinţa,
Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească de Drăgăşani ori de Pietroasa,
Tămâioasă roze de Segarcea, Busuioacă de Bohotin, Fetească neagră de
Nicoreşti ori de Uricani – dar şi de faptul că cele mai reputate soiuri străine ce
au făcut celebritatea anumitor regiuni şi ţări (Traminer, Sauvignon, Cabernet
Sauvignon, Pinot noir, Pinot gris) cultivate în România, dau vinuri care, deseori,
le-au egalat prin generozitatea şi fineţea, pe cele din ţările de origine.
Evident că acest lucru nu se datorează (în primul rând) unei mai atente
cultivări a viţei de vie, ori unei mai atente vinificări a strugurilor. Realitatea
acestor incontestabile situaţii, exprimă clar favorabilitatea excepţională a
condiţiilor naturale din ţara noastră pentru viticultură, pentru obţinerea de vinuri
bune, intuită cu milenii în urmă de strămoşii noştri.
Această puternică particularitate a condiţiilor naturale are la bază
climatul deosebit de prielnic pentru creşterea plantelor, existenţa întinselor
păduri, viaţa uşoară a animalelor şi deci, pentru înfiinţarea unora dintre cele mai
vechi începuturi de aşezare şi de viaţă civilizată a omului de pe continentul
european. Nu este fără legătură faptul că, după cucerirea Daciei, realizată poate
cu cele mai mari sacrificii, romanii au ţinut să-i adauge încă un cuvânt numelui
noii provincii, ceea ce nu făcuseră până atunci cu nici una dintre cele multe
supuse – un adjectiv – şi, pentru a exprima ansamblul puternicelor impresii noi
care i-au izbit, i-au spus, în maniera lor clară şi concentrată „Dacia Felix”. De
altfel, însăşi medalia „Dacia Felix” bătută în cinstea împăratului Traian cu
ocazia cuceririi Daciei, poartă ca emblemă chipul unei femei aşezate pe o stâncă,
şi căreia, doi copii îi prezintă un spic de grâu şi un strugure, principalele bogăţii
ce le producea atunci ţara.
Medalia Dacia Felix, B.M.
Clima României poartă, într-un mod greu de definit, dar real, miracolul
înfrângerii unui destin, de excesivă continentalitate - ce ar fi trebuit să-i revină-
realizat prin jocul îmbinării fericite a influenţei unor numeroşi factori: aşezarea
geografică, prezenţa arcului carpatic, a Dunării cu multele râuri a căror ape le
adună, a Mării Negre şi îndeosebi a unui echilibru ponderat al centrilor barici.
O apreciere de excepţie asupra climei României aparţine renumitului
profesor universitar Ştefan Teodorescu, autorul şcolii oenologice moderne din
ţara noastră: “Clima este cea mai mare bogăţie naturală a României, din care au
decurs şi pot decurge multe şi însemnate alte bogăţii. Ea nu poate fi luată de
nimeni şi este inepuizabilă. Stă numai în puterea noastră să o păstrăm şi să o
punem în valoare”.
Este uimitoare atenţia şi iscusinţa cu care strămoşii noştri au condus
cultivarea viţei de vie şi subtilitatea cu care ei au interpretat influenţele
diferiţilor factori de mediu, deducând sensul în care pot fi înlăturate neajunsurile
provocate de aceştia sau, dimpotrivă, folosite, avantajele oferite de ei. Ne putem
da seama de aceasta, dacă observăm numărul mare de soiuri autohtone, cu
însuşiri variate şi valoroase pe care le-am creat prin selecţia mutaţiilor utile;
modurile diferite şi originale de cultivare, ca desimea plantelor, sistemul de
tăiere şi forma de conducere a coardelor, adecvate toate la particularităţile
climatice locale; asocierea soiurilor în sortimentul atât de judicios întocmite
încât, în unele cazuri, vizau nu numai temeiuri economico-tehnologice, ci şi
compensarea unor deficienţe florale şi care s-au păstrat la dezastrul filoxeric.
Avem, mai ales, dovada înscrisă în aşezarea atât de bine gândită a viilor
din ţara noastră, în zona colinară sau în apropierea Mării Negre. În afară de
inestimabilul ei aport ce se reflectă atât de fericit în compoziţia şi calitatea
vinurilor, această aşezare reprezintă o poziţie favorabilă de mijloc, care îmbină
avantajele oferite omului de zona montană şi submontană (păşuni, lemn, vânat,
etc.), cu cele ale zonei colinare şi de câmpie, evitând îndepărtarea exagerată de
locurile de mare importanţă pentru schimburile comerciale, legate de Dunăre şi
Marea Neagră. În aceste ţinuturi colinare-submontane ce au oferit timp de
secole, cât a durat trecerea popoarelor migratoare, cel mai bun refugiu, greu
accesibil duşmanilor s-au constituit cele mai vechi şi mai puternice locuri de
rezistenţă ale neamului românesc.
Desigur la baza constituirii regiunilor noastre viticole au stat şi alte
elemente. În primul rând dragostea oamenilor pentru această plantă. E greu de
precizat ce altă plantă ar putea „lega” atât de mult pe om ca viţa de vie -
perenitatea ei, o plantaţie moştenindu-se mai multe generaţii, din tată-n fiu –
volumul important de muncă ce-l reclamă aproape pe tot cursul anului, l-au
statornicit pe om într-un grad aproape tot atât de profund ca cel generat de
plăcerea şi folosul roadelor acesteia, strugurii şi vinul.
Prepararea vinului, alături de cultivarea viţei de vie constituie unele
dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Folosirea unui număr mare de ani
a unei plantaţii şi legătura strânsă până la confundare între locul de producţie şi
de obţinere a vinului de către una şi aceeaşi persoană, au contribuit la
acumularea unei bogate experienţe, la perpetuarea de-a lungul multor secole a
unui număr însemnat de practici, procedee devenite tradiţionale.
Pe măsură ce gradul de civilizaţie avansează, legăturile omului cu vinul
cunosc trăsături tot mai intime, vinul „patronează” şi consacră caracterul festiv
al zilelor de sărbătoare sau de aniversări; numai cu el se adresează urări, el
devine element esenţial în ceremoniile de celebrare sau de comemorare. Lui i se
atribuie un rol tămăduitor, impulsionant, creator de bună dispoziţie. Alături de
pâine şi sare, vinul simbolizează dovada plăcerii de a primi oaspeţi şi
consfinţeşte dovada afecţiunii, preţuirii şi prieteniei dintre oameni şi în viaţa
familială.

CAPITOLUL II.
Viticultura din Oltenia – trecut, prezent şi în perspectivă
Oltenia, bogată în dealuri, coline şi nisipuri, vast amfiteatru cu
deschidere spre Dunăre, cu un climat submediteranean, care înaintează şi urcă
până la poalele munţilor oferă viţelor cultivate aici alături de strămoşii lor
sălbatici (Vitis sylvestris, prezentă în peste 40 de locaţii, ce reprezintă adevărate
centre genetice) (FIG:3) resurse pedoclimatice dovedite de prezenţa
smochinului, migdalului şi castanului comestibil, dar şi de sortimente
corespunzătoare pentru obţinerea de vinuri într-o paletă largă calitativă. Este,
aşadar, Oltenia, prin multiple microclimate şi tipuri de sol, dar şi prin gama
completă a tipurilor de vin (albe, roşii, aromate, distilate învechite din vin) şi a
strugurilor de masă şi stafidelor o veritabilă Românie viticolă în miniatură.
În strâns acord cu minunatele condiţii naturale oferite în Oltenia picură
de mii de ani în paharul cel mai fin……… (la vărsarea Jiului în Dunăre - la
Bechet – s-au găsit rădăcini de viţă de vie, alături de monede care circulau în a
doua jumătate a secolului întâi).
Fig: Vas de lut ars, Sălonţa, jud. Dolj,….IV-III.î.e.n.
Fig. Vas de lut ars, Verbicioara, jud. Dolf, epoca de bronz)
Fie că ne referim la România cea mare, sau la România de astăzi,
viticultura din Oltenia a reprezentat în ultima sută de ani 15-22% din întreg
spaţiul viticol naţional. Vinurile roşii şi aromate de înaltă calitate obţinute în
Oltenia, au reprezentat peste 40% din balanţa naţională a vinurilor de calitate.
Prin calitatea lor, vinurile au făcut celebre în întreaga lume multe locuri
din Oltenia, cum ar fi: Drăgăşani, Oreviţa, Golul-Drâncei, Oprişor, Corcova,
Dobriţa, Halânga, Plaiul Vulcăneşti, ş.a.
Fig. Căniţă Cârna. Cultură Gârla Mare, jud. Dolj, sec.XIX î.e.n.
Desen, pg.39. Fig. Rhyton (cupă de rit în formă de corn) getodac din
argint aurit descoperit la Poroina Mare, Dolj, sec. III, î.H)
Nu este întâmplător faptul că un podgorean din Drăgăşani, G. Simulescu,
introduce în anul 1867 pentru prima oară în România soiul Cabernet Sauvignon.
Multe vinuri din Oltenia au fost alese de către Comisia constituită de
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza să participe la expoziţia de la Paris (1887),
unde vinul de Tămâioasă românească, realizat de Iordache N. Ionescu de la
Drăgăşani a primit medalia de aur, prevestind succesul de mai târziu ce aveau
să-l aibă vinurile din Oltenia, la marile concursuri naţionale şi internaţionale.
În vederea salvării soiurilor nobile ce se cultivau în România până la
dezastrul filoxeric (1884), la Ciuperceni-Calafat (pe nisipuri filoxera nu mai
atacă rădăcinile viţelor), în anul 1889 se înfiinţează 11 hectare cu viţă de vie,
aparţinând la 32 soiuri indigene, provenind de la Cotnari, Nicoreşti, Odobeşti,
Dealul Mare, Drăgăşani, Oreviţa, Golul Drâncei.
În anul 1897 ia fiinţă la Drăgăşani prima pepinieră din vechiul regat al
României, pentru multiplicarea viţei de vie prin altoire, iar în anul 1943 se
înfiinţează, tot la Drăgăşani, cea dintâi staţiune de cercetări vitivinicole din ţara
noastră, la a cărei inaugurare, G. Ionescu Şişeşti, printre altele preciza: ”Pentru
aducerea la îndeplinire a programului care are drept tentă de a pune viticultura
românească nu numai din punct de vedere al suprafeţei, dar şi al tehnicii şi
calităţii alături de marile viticulturi ale lumii, creăm în mijlocul podgoriei
instituţia de bază, de care ea are cea mai mare şi mai urgentă nevoie, inaugurăm
azi prima Staţiune Viticolă modernă a României, în frumosul plai al
Drăgăşanilor, aşa de bogat în amintiri, aşa de strâns legat de vicisitudinile
istoriei moderne”. Tot cu acest prilej, prof. I.C. Teodorescu, întemeietorul
viticulturii moderne în România, fiu al Craiovei, cel care a sprijinit înfiinţarea
staţiunii, aprecia: „programul de lucru care stă în faţa specialiştilor angajaţi la
această răspundere constituie pentru generaţia de astăzi, nu numai o povară, dar
şi o onoare. Pentru realizarea lui se cere înţelegerea şi concursul binevoitor al
podgorenilor locali. Calda însufleţire şi armonie ce trebuie să domnească în
această instituţie sunt condiţiile principale pentru reuşită”.
Cu 50 de ani în urmă (1962) îşi deschide porţile la Craiova Facultatea de
Horticultură, la care s-a alăturat apoi Staţiunea de Cercetări de la Dăbuleni-
Călăraşi şi cea de la Târgu Jiu-Bârseşti (apoi Bălăneşti).
În Oltenia a funcţionat o important reţea de şcoli profesionale şi tehnice
de viticultură şi vinificaţie (Drăgăşani, Halânga-Severin, Călăraşi, Dăbuleni,
Craiova, Grădinari-Vâlcea, Calafat, ş.a.). aceste instituţii de învăţământ şi
cercetare au sprijinit dezvoltarea în Oltenia a unei viticulture competitive şi
moderne.
România, ca ţară viticolă cu tradiţie multimilenară a dispus în perioada
prefiloxerică (anterioară anului 1880) de un bogat sortiment de soiuri Vinifera-
locale cu răspândire naţională.
G. Nicoleanu în lucrarea „Introduction L′ampelographie Roumaine”,
apărută în anul 1900, prezintă 45 de soiuri locale şi autohtone răspândite la
nivelul întregii ţări.
P. Viala şi V. Vermorel în „Tratatul general de viticultură şi
ampelografie” apărut la Paris între anii 1902-1910, cu participarea din partea
României a lui G. Nicoleanu sesizează că pe teritoriul Olteniei erau cultivate
vechile soiuri: Cârlogancă, Braghină, Gordan, Tămâioasă, Corb, Seină,
Berbecel, Vulpe, Corniţă, Balaban, Băşicată, Slaviţă, Timpurie, Teişor,
Razachie, Coarnă albă, Coarnă neagră, Ţâţa oii, ş.a.
Regiunile şi centrele viticole din Oltenia sunt aşezate pe o importantă
unitate geografică de relief, care este Podişul Getic. Pe dealurile şi colinele
acestui podiş sunt regiunile şi centrele viticole din judeţul Mehedinţi,
prelungindu-se cu cele din judeţul Dolj, apoi se succed pe versanţii dealurilor
din judeţele Gorj şi Vâlcea, prelungindu-se cu cele din judeţul Olt, ultimele fiind
cele din judeţul Argeş (unde se termină Podişul Getic, la Valea Dâmboviţei).
Pe dealurile din jurul oraşului Drobeta Turnu Severin începe lungul şirag
al regiunilor şi centrelor viticole, care se înşiruie mai ales, în masiv, sau mai
răsfirate, pe o lăţime de la câţiva până la zeci de kilometri, pe versanţii cei mai
însoriţi ai dealurilor şi colinele ce înconjoară către sud şi către răsărit, ca o
coroană, înălţimile Subcarpaţilor Meridionali. Plaiurile de la Halânga, Dealul
Viilor, Şimian, Poroina, pe soluri diferite predominant brune şi brun roşcate de
pădure, caracteristice podişului Getic, îşi au reputaţia bazată pe calitatea
deosebită a vinurilor aromate de Tămâioasă românească, ori Sauvignon. Mai la
est şi sud, pe solurile uşoare şi calde, bogate în calcar constituite, constituite din
pietrişuri aluvionale sunt situate de foarte mult timp vestitele centre Oreviţa,
Golul Drâncei, Oprişor, Stârmina, cu vinurile lor roşii, care l-au impresionat pe
Ion Ionescu de la Brad, determinându-l să le descrie, atât de frumos, însuşirile
alese. Dacă pe atunci (1868) sortimentul se baza pe soiurile Negru Vârtos şi
Negru Moale, astăzi el se sprijină pe calităţile oferite de Cabernet Sauvignon,
Merlot, Pinot noir şi nu în ultimul rând Fetească neagră, soiuri care se vinifică
separat. Între plaiurile cele mai valoroase trebuie menţionate: Stârmina, Rogova,
Vlădaia, Pădina, Lunghina, Scorila, Fântânile negre, Valea Anilor, Corlăţel,
Vânju Mare, Oprişor, Oreviţa, ş.a. Ultimul centru viticol al Mehedinţului, este
cel brâncovenesc – Corcova, situat în partea nordică a zonei colinare, renumit
prin vinurile sale roşii şi aromate.
Pe dealurile din partea nordică a judeţului Dolj se remarcă plaiurile de
vii ale Craiovei, masate în trei centre mai importante: Banu Mărăcine (cu viile
din jurul Craiovei de la Şimnic, Coşoveni, Cârcea, Bucovăţ, Podari, Robăneşti,
Pieleşti, Brădeşti), cu viile de pe dealul Jiului şi Amaradiei (de la Almăj,
Melineşti, Filiaşi, Goieşti); Brabova (cu viile de la Breasta, Predeşti, Greceşti,
Barboi). În partea central-vestică a judeţului Dolj este centrul viticol Pleniţa,
situat pe versanţii culmilor de dealuri, continuare a celor de la Oprişor-
Mehedinţi (cu viile de la Orodel, Verbiţa, Palilula, Corni), pe solurile
predominante ale podişului Getic, toate aceste centre sunt reputate prin calitatea
deosebită a vinurilor albe, dar mai ales a celor roşii de Fetească neagră, Cabernet
Sauvignon şi Pinot noir.
Plaiurile de vii de la Bălăneşti, Bârseşti, Scoarţa, Bobu din judeţul Gorj
sunt situate pe soluri brune şi lutoargiloase, aici se remarcă vinurile albe aromate
de Muscat ottonel şi semiaromate, de Sauvignon.
Mergând în continuare spre răsărit, se ajunge la marea regiune viticolă a
Drăgăşanilor, judeţul Vâlcea, ultima din partea nordică a Olteniei, unde îşi aveau
din vechime viile Banii Craioveşti şi Fraţii Buzeşti. Marile plantaţii acoperă, pe
o lungime de peste 60 km versanţii a trei şiruri de dealuri paralele cu Oltul,
urcând până la altitudini ce depăşesc 500 m, sunt aşezate pe soluri brune şi brun
roşcate de pădure, unele mediu podzolite, bogate în calcar, situate pe pietrişuri
aluvionale. Plaiurile de bază care au făcut faima acestei regiuni sunt Mitrozani,
Dealul Oltului, Călina, Dobruşa, Creţeni, Orleşti, Prundeni, Verdea, Suteşti,
Guşoieni, Măciuca, Tetoiu, ş.a. în mod deosebit sunt recunoscute prin calitatea
excepţională a vinurilor aromate de Tămâioasă românească de Drăgăşani şi de
Sauvignon, premiate la multe concursuri internaţionale ale vinurilor. De
asemenea, s-au remarcat totdeauna vinurile roşii de Pinot noir.
Ultimul plai de vii, printre cele mai vechi din partea nordică a Olteniei,
pe Valea Oltului, situat la altitudine apropiată de 600 m, la adăpostul înaltelor
dealuri ale Coziei, pe versantul sudic, puternic înclinat este la Jiblea-
Călimăneşti, vinurile aromate de aici (Muscat ottonel, Sauvignon) fiind de o
excepţională fineţe.
La sud de Drăgăşani, pe dealurile ce se continuă de-a lungul Oltului, s-a
făcut bine remarcat centrul viticol Iancu Jianu, cu plaiurile de la Cârlogani,
Strejeşti, Lungeşti, Bobiceşti, Arceşti prin vinurile sale albe aromate de
Tămâioasă românească şi Sauvignon, dar şi de Crâmpoşie (Cârlogancă - soi
creat de-a lungul timpului la Cârlogani).
Puţin mai la nord de Drăgăşani, pe malul stâng al Oltului, centrul viticol
Sâmbureşti, cu plaiurile Vitomireşti, Dobroteasa, Trepteni, Dejeşti, unde soiul
Cabernet Sauvignon, pe soluri brune roşcate de pădure, permite realizarea unora
din cele mai reputate vinuri roşii din România. În continuare, spre sud, tot pe
malul stâng al Oltului, este centrul viticol Vultureşti, cu plaiul Verguleasa, unde
se produc, de asemenea, vinuri roşii de calitate superioară.
Vechimea viilor de la Drăgăşani cu greu poate fi precizată, ea fiind
legată de existenţa primelor plantaţii realizate de geto-daci.
În partea de sud a Olteniei, pe soluri rendzinice-calcaroase, este situat
centrul viticol Segarcea, cu plaiurile Lipovu, Drănic, Cerăt, Valea Stanciului.
Aici se produc excepţionale vinuri roşii de Pinot noir, Cabernet Sauvignon,
Merlot şi aromate de Tămâioasă roze, care s-au remarcat în mod deosebit la
numeroase concursuri internaţionale ale vinurilor.
 Caracterizarea peisajului geografic al Olteniei făcută de Ion Simionescu
- geolog, geograf şi naturalist (pg. 1-3) de gândit locul!!!!!

Dedică numeroase scrieri frumuseţilor patriei şi poporului român:

„prinos smerit către prea scumpa ţară, cu frumuseţi atât de mândre, cu neam
vrednic, dar aşa de greu şi des încercat”.
Este cel care mereu admira crezul care l-a înscris pe marele Pasteur în
Pantheonul genului uman: „în ziua în care nu lucrez nimic îmi pare că
săvârşesc un furt”. Ion Simionescu caracterizează în mod strălucit peisajul
geografic al Olteniei, în special al frumoaselor sale dealuri.
„Scufundările din exteriorul Carpaţilor se ţin una, din Bucovina până la
unirea Carpaţilor cu Balcanii. Amplitudinea lor este diferită, cea mai adâncă este
în dreptul Câmpiei Muntene. Partea vestică numită de L. Mrazec, Depresiunea
Getică, afundată încă din Cretacic este formată la suprafaţă din terenurile cele
mai noi terţiare.
Apele curgătoare adunate cam în dreptul axei ei de la sud-vest la nord-
est au separat vechiul podiş în culmi şi dealuri nisipoase caracteristice Olteniei.
Către marginea muntoasă păturile din Depresiunea Getică de vârstă mai veche
(sarmatic) sunt încreţite; cele mai noi (pontice) sunt înclinate. În restul Olteniei
păturile rămân orizontale sau prea slab înclinate către Dunăre. Zona deluroasă
formează jumătatea de nord a Olteniei. O linie care începe la Ostrovul Corbului
pe Dunăre, trece la nord de Pleniţa spre a se ridica până la Craiova, Slatina,
Piteşti arată limita dealurilor mai înalte de 200 m. Această limită este însă
crestată, căci râurile au tăiat lunci largi, adâncite către nord. Lunca Jiului şi a
Motrului se menţine lată de 6 km, până aproape de Dealul lui Bran. Cu cât urcă
mai spre nord cu atât dealurile trec de 400-500 m, iar cele care sunt în
apropierea munţilor, lipite uneori de ei, ajung până la 700 m. Spre a le străbate,
drumul de fier urcă lângă Turnu Severin Dealul Palota (n.a. Balota, actual), la
343 m. De pe vârful lui se desprinde o neîntrecută panorama asupra culmilor
muntoase şi asupra văii Dunării ce pare că se opreşte în loc făcând largile coturi
la Hinova.
În partea de vest a Jiului, depresiunile subcarpatice despart dealurile de
marginea abruptă a munţilor. Ele sunt mai răsărite, cu sâmburi de strate mai
vechi, ca dealul Slătioara. O nouă depresiune intracolinară, cum este cea de la
Cărbuneşti e mărginită de dealuri ce par izolate (dealul Bujorăscu, Bran 300 m).
De o parte şi de alta a Oltului, dealurile înalte se apropie de munţi, fără să se
poată trage limită precisă între ele.
Oraşe mari şi orăşele multe sunt aşezate la limita dealurilor cu câmpia.
Strehaia (800 loc), cu mănăstirea împrejmuită de ziduri, pe Motru; Slatina
(10613 loc) de-a stânga Oltului – cu numele provenit încă din veacul XIV-lea,
cu casele ca într-o găoace, înconjurate de dealuri….Pe toate le întrece Craiova
(56000 locuitori), urbea Banilor Olteniei, important centru comercial, cu bănci
odată puternice, dar şi cu industrii în afara marilor mori, ce-i arată bogăţia
naturală….
L. Mrazec a atras pentru prima oară atenţia asupra prispei late, surpată
din marginea munţilor mehedinţeni, puternic erodată, formată din şisturi
cristaline şi calcare, acoperită spre margine cu puternice straturi de prundiş de
vârstă pliocenă. Către nord, spre Baia de Aramă, Piatra Cloşanilor domină
regiunea. În calcaruri au fost săpate doline, coifuri. Puntea naturală de la
Ponoare este vestită, iar pierderea în adânc a Motrului-Sec este o atracţie locală.
Când urci drumul de la Baloteşti lângă Turnu Severin spre Balta, de multe ori cu
pietruirea naturală a stâncilor, ajungi pe culmea podişului ce nu trece de 600 m.
privirea se opreşte către apus în zidul înalt al Munţilor Cernei, până în ai
Vulcanului (azi Vâlcanului), de-a lungul cărora se întinde înaltul podiş
mehedinţean cu suprafaţa abia vălurată. Păduri rare de stejari piperniciţi s-au
păstrat pe înălţimi. Pământul este sărăc, fără humus. Unde nu se iveşte piatra, la
faţă e prundişul mereu însetat, care suge apa de ploaie destul de abundentă.
Ogoarele rămân arse înainte de vreme: porumbul până la genunchi, rar când se
coace deplin, căci bruma cade timpuriu. Satele se află chiar pe podiş cu case
risipite, sărăcăcioase; alteori sunt aşezate mai la adăpost; pe coaste, mai aproape
de izvoare, cum este Bala de o parte şi de alta a unei văi înguste, căpătând aspect
sviţerian. Râpe adânci, urmele şuvoaielor numeroase sălbăticesc puţin pământul
arabil. Văile priporoase, ca a Topolniţei la capătul căreia se află mănăstirea cu
acelaşi nume fac anevoioasă circulaţia. Drumurile sunt aspre. Puţini pruni, mai
mulţi cireşi, rar nuci umbresc casele bătute în plin de soare. Sărăcia este aproape
endemică. Câştigul puţin vine de la căratul lemnelor, a varului. Totul: natură,
aşezarea satelor fără drumuri între ele, casele risipite, greutatea traiului, cărăuşia
fac ca regiunea să semene în multe privinţe cu aceea a moţilor. De altfel,
populaţie este rară, abia 20 locuitori/km2, iar singurul târguşor îndepărtat de la
drumul mare, Baia de Aramă (1475 loc), al cărui nume arată folosirea acestui
metal ascuns azi nu poate avea o viaţă mai activă. Doarme în liniştea naturii
frumoase ce-l înconjoară, întreruptă doar de zbuciumul valurilor iuţi ale
Motrului din apropiere”.
 Capitolul I (II) Oltenia – aspecte de natură geografică şi climatică
Pg. 1-23
Oltenia, „în adevăr e unul dintre ţinuturile cele mai vechi în civilizaţie
ale românilor. Aici colonizarea romană a fost mai intensă; în acest loc a fost mai
puternic întipărită pecetea romană, ceea ce se vede prin urmele lăsate de romani,
prin mărturii scrise ale lor, cât şi prin logica faptelor” (Nicolae Iorga, 1906).
2.1. Aşezarea geografică şi consecinţele acesteia
Provincia istorică a României, Oltenia este aşezată în partea de sud-vest
a ţării şi cuprinde judeţele: Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Dolj, Olt, o mică parte din
judeţul Caraş-Severin până la valea râului Cerna, iar în nord o mică parte din
judeţul Hunedoara, respectiv Valea Jiului (cu municipiul Petroşani) până la
culmile Carpaţilor (respectiv Vârful Parângul Mare). Suprafaţa celor 5 judeţe
este de 29015 km2. La sud are o graniţă naturală cu teritoriul Bulgariei şi Serbiei,
fluviul Dunărea; la est, limita de est a judeţului Olt, care la nord de localitatea
Scărişoara (situată în dreapta Oltului) se abate mult spre est apropiindu-se de
Roşiori de Vede, cuprinzând o parte din Câmpia Boianului şi din Piemontul
Cotmenei. Punctual cel mai sudic al Olteniei este situat în partea de mijloc a
albiei minore a Dunării în aval de Ostrovul Păpădia, puţin mai la sud-est de
grindul Tânjelii (altitudine de doar 28m).
Punctul cel mai nordic este situat puţin mai la nord de Vârful Prislop în
colţul de nord-est al judeţului Vâlcea, care cuprinde şi o mică parte din estul
Munţilor Făgăraşului. Punctul cel mai estic se află la est de localitatea Bărăştii
de Vede, respectiv graniţa estică a comunei Moţoţoeşti din judeţul Olt.
Paralela 450N trece puţin pe la sud de Tg. Jiu, iar paralela 44 0N trece prin
sudul Olteniei, la limita sudică a altitudinii de 200 m (localităţile: puţin mai nord
de Calafat, Golenţi, Boureni, Urzicuţa, Giurgiţa, Padea, Mârşani, Vlădila,
Traian, Băbiciu, Smârdan).
De la nord la sud se întinde pe aproximativ 1 055’ de latitudine, iar de la
est la vest 2053’ de longitudine. O treime din teritoriul Olteniei (partea sudică)
are altitudinea sub 200 m.
Dintre unităţile de relief ale Olteniei amintim: Câmpia Olteniei, cu
subunitatea Câmpia Romanaţi şi o parte din Câmpia Boianului, Piemontul Getic
cu subunităţile Podişul Bălăciţei şi o mică parte din Piemontul Cotmenei,
Podişul Mehedinţi, Piemontul Motrului, Gruiurile Jiului, Piemontul Olteţului,
depresiunea subcarpatică Tg. Jiu – Câmpu Mare, depresiunea intracolinară Tg.
Cărbuneşti, depresiunile intracarpatice Loviştei şi Petroşani, Subcarpaţii
Gorjului, Subcarpaţii Vâlcei, Munţii Cernei, Munţii Mehedinţi, Vâlcan, Parâng,
Căpăţânii, Latoriţei, Cozia, jumătatea sudică a Munţilor Godeanu şi Lotrului şi o
mică parte din sud-vestul Munţilor Făgăraş (de la Valea Oltului – sud de
localitatea Lazaret şi până la Vârful Grohotişului 2366 m altitudine).
Altitudinea reliefului descreşte de la nord la sud, cel mai înalt punct este
Vârful Parângul Mare (2519 m) situat chiar pe limita nordică a judeţului Gorj
descriind un larg amfiteatru. Orientarea dealurilor este în general pe direcţia
nord-sud, ceea ce are o mare importanţă nu numai în privirea aşezărilor umane şi
în realizarea infrastructurii căilor de comunicaţie, dar şi asupra interacţiunii
reliefului cu circulaţia generală a atmosferei deasupra Olteniei, factor care are
importanţă în nuanţarea climei locale (Marinică Ion, 2006).
Relieful constituie un veritabil amfiteatru natural. Din lunca Dunării, de
lângă Corabia, unde altitudinea este numai 28 m deasupra mării şi până la
masivul Parâng, unde vârful Mândra atinge 2529 m se succed în trepte toate
formele de relief existente în ţara noastră. Aici se ântâlnesc trei climate: climatul
sud mediteranean, central European şi pontic, care datorită reliefului variat se
prezintă foarte diferit.
Vegetaţia este reprezentată printr-un mare număr de asociaţii. În golurile
de munte se află asociaţiile vegetale alpine caracteristice Carpaţilor. În păduri
sunt prezente aproape toate speciile forestiere de la noi din ţară. Se găsesc toate
speciile de stejar, de sorb, de arţar, ş.a. câmpia şi luncile râurilor cuprind
asociaţii vegetale ierboase în multe părţi cu pronunţate caractere de silvo-stepă,
în special în partea sudică.
În depresiunea subcarpatică, de la Baia de Aramă către Tismana, Tg. Jiu,
Horezu, Bistriţa precum şi în partea situată între Dunăre şi o linie convenţională
care pleacă de la Bechet prin Segarcea la Turnu Severin, se întâlnesc condiţii
climatologice care favorizează flora spontană sud mediteraneană. Aici cresc
spontan castanul comestibil, smochinul, liliacul, viţa de vie sălbatică şi multe
plante ierboase sud mediteraneene.
Flora spontană este reprezentată prin peste 2200 specii (aparţinând la
644 genuri şi la 122 familii) adică 2/3 din flora României.
Variaţiile mari de relief, climă şi vegetaţie ca şi natura rocilor stratului
superior al litosferei, fac ca în Oltenia să întâlnim toate tipurile de soluri din ţara
noastră (podzol, soluri brune de pădure, soluri brun roşcate de pădure,
cernoziomuri degradate, rendzine, lăcovişti şi soluri roşii). Aceste tipuri de
soluri, la rândul lor, prezintă numeroase subtipuri şi varietăţi de soluri.
O suprafaţă de cca. 200000 ha este reprezentată prin nisipuri. Acestea
sunt situate în partea sudică a provinciei. Astfel, cca. 80000 ha în stânga Jiului
de la Craiova şi până la Bechet cu ramificaţii spre Ghindeni, Apele Vii,
Mârşani, Daneţ, Dobroteşti, Ogrin, Dăbuleni. Suprafeţele cele mai întinse de
nisipuri se întind de-a lungul Dunării de la sud de Turnu Severin şi până la
Corabia. Nisipurile din Oltenia sunt solificate şi pe alocuri chiar semimobile.
Suprafeţele întinse de soluri din zona centrală şi nordică a Olteniei se
găsesc în stadii diferite de eroziune, deci cu fertilitatea mult diminuată.
Oltenia are şi o bogată reţea hidrogeografică. Râuri numeroase străbat de
la nord la sud ţinutul.
Toate aceste condiţii naturale oferă posibilităţi mari şi foarte variate
pentru agricultură. Astfel, în zona sudică se cultivă cu succes cerealele, plantele
tehnice, sfecla de zahăr; în partea centrală cerealele, pomii, viţa de vie, iar în
nordul Olteniei cerealele, cartofii, pomii şi arbuştii fructiferi, căpşunul, etc.
Sudul Olteniei a fost considerat totdeauna printre grânarele principale ale ţării,
iar depresiunile subcarpatice şi regiunile de dealuri ale Olteniei foarte potrivite
pentru cultura viţei de vie şi a pomilor fructiferi. Luncile râurilor sunt foarte
favorabile pentru cultivarea legumelor atât pentru consum cât şi pentru
producerea de sămânţă.
Zootehnia găseşte mari posibilităţi de dezvoltare. Astfel, creşterea
peştilor în Dunăre sau în bălţile din lunca Dunării, a vacilor de lapte, oilor,
porcilor şi păsărilor în partea nordică şi în zona de munte, găsesc condiţii
favorabile pentru creşterea oilor şi bovinelor, iar în apele de munte, păstrăvul.
Păşunile de munte pot fi valorificate numai prin creşterea animalelor care din
vechime constituie aproape singura sursă de existenţă a populaţiei. Stupăritul, ca
şi sericicultura îşi găsesc locul în tot cuprinsul Olteniei.
Reţeaua hidrografică oferă posibilităţi mari de irigaţie şi pentru
dezvoltarea pisciculturii.
Alături de bogatele soluri se adaugă bogăţii mari ale subsolului. În
Oltenia există zăcăminte de cărbuni, sare, petrol şi gaze naturale (Popa Aurel,
2002).
2.2. Clima Olteniei
În a sintetiza câteva caracteristici ale climei din Oltenia de un real folos
ne-au fost lucrările „Fenomene climatice de risc în Oltenia” (Ion Marinică,
2006), „Clima Olteniei Deluroase” (Neamu Ghe., 1969) şi studiile realizate de
colectivul de cercetare al Institutului de Geografie privind Valea Dunării
Româneşti (1970).
România face parte din zona temperată a emisferei nordice, paralela
45 N (mijlocul distanţei dintre ecuator şi pol), trece prin Dobrogea, nordul
0

Munteniei şi Banat.
Oltenia fiind situată în sud-vestul României se află sub influenţa
centrilor barici de acţiune din Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Marea
Câmpie Rusă, Nordul Africii, Peninsula Scandinavă şi chiar Groenlanda.
Tipurile de circulaţie atmosferică care predomină asupra Olteniei, în cea mai
mare parte a anului sunt cele cu componentă sudică, vestică, estică; celelalte
tipuri sunt puţin frecvente.
Condiţiile climatice ale Olteniei se apropie de cele din sudul Banatului.
Iarna se resimte şi influenţa Anticiclonului Est - European (mai ales în estul
regiunii). Jumătatea de sud a Olteniei se caracterizează printr-o temperatură
medie anuală de peste 100C (la Drobeta Turnu Severin media anuală este de 11,7
0
C, ca urmare a încălzirilor din anotimpurile de tranziţie, prin procesele
foehnale, la Drăgăşani de 10,40C). Izoterma anuală de 110C trece pe la nord de
Drobeta Turnu Severin, nord de Vânju Mare, sud de Segarcea şi la est de această
localitate aproximativ de izohipsa de 110 m altitudine. Toamnele sunt în general
lungi şi călduroase, de exemplu temperatura medie a lunii octombrie la Drobeta
Turnu Severin este de 12,50C, iar la Drăgăşani este de 11,20C, valori mai mari
decât media anuală.
În Oltenia, invaziile de aer rece polar sau arctic sunt mai rare comparativ
cu alte regiuni ale ţării. Ca o consecinţă a frecvenţei pătrunderilor acestor tipuri
de mase de aer este că la Craiova vizibilitatea este atât de mare încât se văd
Munţii Carpaţi (Parângul Mare) de 18-20 ori pe an şi de 3-4 ori pe an se văd şi
Munţii Carpaţi şi Munţii Balcani (se ştie că în masele de aer polar şi arctic
vizibilitatea este foarte bună, aerul este lipsit de impurităţi şi foarte clar).
Podgorenii de la Segarcea, după aproape fiecare ploaie, dimineaţa, au o
privelişte încântătoare a Munţilor Balcani.
Datorită advecţiilor de aer rece mai atenuat, în Oltenia valorile minime
absolute sunt cu 7-100C mai ridicate decât, de exemplu, în Moldova. Poziţia
Munţilor Carpaţi şi a Subcarpaţilor în raport cu direcţiile de pătrundere ale
maselor de aer antrenate de principalii centri barici care influenţează Oltenia are
repercursiuni asupra distribuţiei temperaturilor medii anuale care descresc de la
vest la est şi de la nord la Sud (Drobeta Turnu Severin 11,7 0C, Strehaia 10,80C
Craiova 10,90C, Drăgăşani 10,40C, Slatina 10,40C). Altitudinea influenţează în
mod evident temperatura aerului, cele mai mari valori termice medii fiind
înregistrate în sudul Olteniei.
În anotimpurile de tranziţie, circulaţiile vestice şi sud-vestice se
intensifică şi contribuie la foehnizarea maselor de aer după trecerea peste Munţii
Banatului. În aceste condiţii, îndeosebi în lunile februarie şi martie şi mai ales în
Piemontul Motrului şi Gruiurile Jiului apar încălziri succesive cu creşteri ale
temperaturii peste media obişnuită, ceea ce contribuie la topirea timpurie a
zăpezii.
Încălzirile rapide ale vremii se observă şi în cazul circulaţiilor nord-
vestice când masele de aer cald de pe Oceanul Atlantic sunt mai întâi antrenate
spre Insulele Britanice şi apoi, pe componentă nord-vestică spre ţara noastră.
Apariţia circulaţiilor sudice menţinea caldă zile în şir şi nu odată au fost
depăşite valorile maxime sau minime de temperatură din şirul multianual al
extremelor zilelor respective (în noaptea de 27/28 XI 2002 – semnalează Ion
Marinică – au fost depăşite recordurile zilnice de temperaturi minime, în sensul
că au fost depăşite cele mai mari minime zilnice, cu toate că vremea a fost
ploioasă), la staţiile meteorologice: Craiova, unde s-a înregistrat 6,5 0C faţă de
vechiul record de 5,90C, Piteşti unde s-a înregistrat 7,10C faţă de vechiul record
de 6,20C şi Vârfu Omu unde s-au înregistrat 2,80C, faţă de vechiul record de
-2,20C (Buletinul Meteorologic zilnic al INMH din data de 28.XI.2002). Aceste
depăşiri de recorduri climate s-au înregistrat pe fondul unei circulaţii
atmosferice sudice care a menţinut cerul acoperit şi vremea ploioasă zile în şir.
În privinţa temperaturilor minime absolute lunare se constată că în
Oltenia nu s-a înregistrat niciun record climatic de acest tip cu o singură
excepţie: temperatura minimă absolută înregistrată la Craiova la 25.01.1963 care
este cea mai scăzută din Câmpia Română (Octavia Bogdan, 1978) şi aceasta se
explică prin faptul că la acea dată, staţia meteorologică era amplasată în zona
joasă a oraşului (Balta Verde, pe malul stâng al Jiului), unde inversiunile termice
sunt puternice şi frecvente.
În schimb, în privinţa temperaturilor maxime absolute din Oltenia s-au
înregistrat două recorduri: maxima absolută lunară a lunii aprilie 35,5 0C
înregistrată la Bechet (pe malul Dunării), la data de 10.IV.1985 şi maxima
absolută lunară a lunilor septembrie şi august 43,5 0C înregistrată la Strehaia la
8.IX.1946 şi respectiv la 20.VIII.1946. Valoarea de 43,50C este pentru luna
septembrie record absolut în întreaga ţară. S-a mai înregistrat maxima absolută a
lunii iulie în Oltenia de 430C la data de 5.VII.2000, care este doar cu 0,50C mai
mică decât maxima absolută pe ţară înregistrată tot în aceeaşi lună la Giurgiu
(43,5 0 C, maxima absolută lunară a lunii iulie la 7.VII 2000). Vechea maximă
absolută lunară a lunii iulie în Oltenia era de 41,8 0C înregistrată tot la Strehaia la
data de 5.VII.1916, record depăşit cu 1,20C, după 84 de ani.
Topirile timpurii şi rapide ale zăpezii, uneori asociate cu căderi de
precipitaţii abundente determină creşteri ale nivelurilor afluenţilor Jiului şi
Oltului peste cota de inundaţie şi revărsări în luncile joase sau inundaţii pe arii
întinse. Apariţia situaţiilor sinoptice de cuplaj al unui anticiclon cu un ciclon
mediteranean determină precipitaţii bogate (sub formă de ninsoare viscolită sau
ploi abundente şi continue în sezonul cald), acestea sunt cele care de fapt
contribuie cu cantităţi importante de precipitaţii la valorile anuale şi la mediile
multianuale ale precipitaţiilor.
În Oltenia este mai mică durata intervalului mediu anual cu îngheţ pe sol
decât în alte regiuni (Moldova) 140-150 zile. Durata medie a primului îngheţ
toamna depinde de altitudine şi se înregistrează mai devreme în est şi apoi în
vest (de exemplu la slatina în jur de 26 octombrie, iar la Drobeta Turnu Severin,
în jur de 21 noiembrie).
Acelaşi aspect de decalog se produce şi în cazul celui mai târziu îngheţ,
la Drobeta Turnu Severin se produce în jurul datei de 30 aprilie, iar la Slatina cu
o săptămână mai târziu, în jur de 10 aprilie. La est de Olt, în Piemontul
Cotmenei, în Gruiurile Argeşului şi în Piemontul Cândeşti, intervalul fără îngheţ
este de 222 zile.
Precipitaţiile atmosferice cad în cea mai mare parte a anului sub formă
lichidă.
Se înregistrează iarna, în medie, 20 zile cu ninsoare, iar stratul de zăpadă
se menţine în jur de 15 zile la vest de Olt, pe când la est de Olt, în jur de 17 zile
(în Moldova durata stratului de zăpadă este de două ori mai mare).
În Oltenia se înregistrează şi al doilea maxim de precipitaţii în
noiembrie-decembrie (primul fiind în mai-iunie), care în vestul Olteniei şi mai
ales în Piemontul Getic se apropie cantitativ de primul maxim (la Drobeta Turnu
Severin se înregistrează 71 l/m2 în luna mai, 79 l/m2 în iunie, 68 l/m2 în luna
noiembrie şi 75 l/m2 în luna decembrie).
 Acest al doilea maxim din partea a doua a toamnei şi începutul iernii se
estompează până la dispariţie pe măsură ce ne îndepărtăm spre est. De exemplu,
la Tg. Logreşti se înregistrează 84 l/m2 în luna mai, 91 l/m2 în luna iunie, 69
l/m2 în luna noiembrie şi 62 l/m 2 în luna decembrie. La est de Olt, de exemplu la
Cotmeana se înregistrează 96 l/m2 în luna mai, 113 l/m2 în luna iunie, iar în luna
noiembrie doar 59 l/m2 şi în luna decembrie 58 l/m2.
Recordurile pluviometrice sunt mai frecvente în judeţul Mehedinţi decât
în restul Olteniei. Această diminuare a cantităţilor de precipitaţii din toamnă şi
începutul iernii spre est este pusă pe seama influenţei în mai mare măsură, în
această perioadă a aerului, a circulaţiei atmosferice cu componentă estică, ce
aduce în jumătatea estică a Olteniei mase de aer mai reci şi mai sărace în
precipitaţii decât în jumătatea vestică.
Folosind climogranele (sistemul Ch. Péguy) care arată relaţiile între
temperaturile medii lunare şi cantităţile medii lunare de precipitaţii, în Oltenia
apar luni umede şi reci, luni temperate, luni calde şi umede, luni calde şi aride.
În situaţiile cu veri calde şi umede, lunile calde şi umede în acest sistem sunt
iulie şi august. În unii ani, lunile aride sunt aprilie, mai, iunie, iulie, august,
septembrie (frecvenţa cea mai mare o deţin, totuşi, iulie şi august).
Lunile reci şi umede se întâlnesc la aproape toate spaţiile din Oltenia;
acestea sunt lunile de iarnă: decembrie, ianuarie, februarie.
Valorile medii termice lunare depăşesc 210C (în luna august: 22, 70C la
Drobeta Turnu Severin, 21,70C la Slatina). În luna august precipitaţiile
atmosferice ating minimul anual (în Piemontul Getic: 38 l/m 2 la Slatina şi 37
l/m2 la Drobeta Turnu Severin).
În Câmpia Olteniei fenomenul de ariditate este destul de frecvent, la
Craiova (staţia meteorologică este situată la limita dintre Câmpia Olteniei şi
dealuri, în plaiul Vulcăneştilor) lunile în care se manifestă fenomenul de
ariditate cu cea mai mare frecvenţă sunt august şi septembrie, iar la Caracal
iulie, august şi septembrie. Excluzând lunile reci şi umede care sunt situate în
sezonul rece – perioada de repaus relativ al plantelor – în general în toate
arealele sunt câte 7-8 luni, din martie până în octombrie incluse în categoria
lunilor temperate şi care sunt favorabile din toate punctele de vedere
desfăşurării proceselor fiziologice ale plantelor şi a tuturor activităţilor
economice.
2.2.1. Anotimpurile din Oltenia
Anotimpurile sunt plăcute: primăverile timpurii şi relativ scurte, verile
călduroase, uneori secetoase, toamnele ploioase cu al doilea maxim (noiembrie-
decembrie) de precipitaţii, iar iernile sunt blânde cu lapoviţă şi ninsoare şi
uneori, cu inundaţii în plin sezon rece.
2.2.1.1. Primăvara
Meteorologic se consideră că începe de la data când temperatura medie
zilnică are valori mai mare de 00C. Acest eveniment se produce, mai ales, în
zona dealurilor din vestul provinciei, în cei mai mulţi ani, încă de la sfârşitul
primei decade a lunii februarie (temperatura medie multianuală a lunii februarie
la Drobeta Turnu Severin este pozitivă 0,9 0C, iar în restul Piemontului Getic cu
10-15 zile mai târziu, adică în ultima decadă a lunii februarie).
În luna martie diferenţe termice medii sunt de peste 40C între vestul şi
sudul Olteniei (la Drobeta Turnu Severin media multianuală a lunii martie este
de 60C, pe când la Deduleşti, în judeţul Argeş, aproape de limita estică a
Olteniei, este de 1,50C). Aceste diferenţe nu pot fi puse pe seama insolaţiei,
întrucât diferenţa între numărul de ore de strălucire a soarelui la Drobeta Turnu
Severin şi Deduleşti este doar de 6 ore (în medie sunt 148 ore la Drobeta Turnu
Severin şi 142 la Deduleşti). Încălzirea din anotimpul de primăvară se datorează
pătrunderii aerului cald mediteranean antrenat de formaţiunile ciclonice din
Marea Mediterană de la sud-vest către nord-est. Odată cu pătrunderea acestor
mase de aer cald, în Oltenia cad cantităţi de precipitaţii mult mai mari decât cele
de la est de Olt (la Balta – Judeţul Mehedinţi media multianuală este de 62 l/m 2,
iar la Dobroteasa în judeţul Argeş este de 43,1 l/m2).
În aprilie temperatura medie lunară multianuală depăşeşte 10 0C în
majoritatea spaţiilor din Oltenia, menţinându-se sub acest prag în zonele mai
înalte.
Altitudinea, după cum se ştie, influenţează şi căderea de precipitaţii.
Reînceperea activităţii ciclonilor mediteraneeni în luna martie cu intensificare în
următoarele luni (mai, iunie) determină înregistrarea unor cantităţi însemnate de
precipitaţii în Oltenia. Dintre cantităţile lunare de precipitaţii excepţionale
amintim: 331,2 l/m2 la Pesceana Cueni în judeţul Vâlcea în martie 1914; 296,9
l/m2 la Celaru, judeţul Dolj în martie 1939; 304,2 l/m 2 la Balta, judeţul
Mehedinţi în aprilie 1900 şi 890 l/m 2 la Piria, în judeţul Dolj în martie 1897,
care este cea mai mare cantitate lunară de precipitaţii căzută de când se fac
observaţii meteorologice, nu numai pentru Oltenia, ci chiar pentru întreaga ţară
(Marinică Ion, 2006).
2.2.1.2. Vara
Prezintă diferenţieri apreciabile de la vest la est şi de la sud la nord.
Deşi diferenţa dintre temperatura medie a lunilor de vară în Oltenia şi
temperatura medie a lunilor de vară pentru localităţile de la est de Olt este în
unele cazuri de 2,50C (la Drobeta Turnu Severin media lunilor de vară este de
22,20C, iar la Piteşti de 19,70C), temperatura maximă a atins 43,50C la 20.VIII
1946 la Strehaia, totuşi cele mai puternice încălziri ale aerului în anotimpul de
vară s-au produs în est, la Ion Sion, aproape de Brăila, 44,50C (10.VIII.1951).
Veri foarte calde în care temperatura aerului a depăşit în multe locuri
40 C au fost în anii: 1946, 1952, 1987, 1988, 1993, 2000.
0

De două-trei ori într-un deceniu, în Oltenia temperatura aerului atinge şi

depăşeşte 400C. Sunt destul de frecvente verile calde şi secetoase sau cu deficit
de precipitaţii şi această frecvenţă tinde să crească (Marinică Ion, 2006).
Cele mai lungi intervale secetoase din secolul XX au fost: 1902-1904,
1927-1930, 1945-1953, 1962-1965, 1973-1976, 1982-1996. În cadrul acestor
intervale a existat câte un an de culminaţie: 1904, 1946, 1990, ceea ce după
unele studii care au preluat datele din intervalul 1896-1996 indică o ciclicitate a
perioadelor secetoase severe şi a celor ploioase la un interval mediu de 43 ani.
Lunile mai şi iunie (mai ales iunie), în unii ani iulie şi chiar august
(2002) sunt considerate lunile cele mai bogate în precipitaţii, când se atinge
principalul maxim pluviometric; în Oltenia, în mod obişnuit în aceste luni se
înregistrează precipitaţii mai mici decât la est de Olt. În Subcarpaţii Olteniei se
înregistrează în medie între 100 şi 120 l/m2. Arealul cu cele mai multe recorduri
pluviometrice este vestul judeţului Mehedinţi. Dintre recordurile pluviometrice
înregistrate în lunile iunie în Oltenia menţionăm: 581,7 l/m 2 la Gruia în judeţul
Mehedinţi în iunie 1940; 507,6 l/m2 la Balta în judeţul Mehedinţi în iunie 1940;
497 l/m2 la Calafat în iunie 1940 (de 7 ori mai mare decât media lunară); 496,3
l/m2 la Ciupercenii Vechi în judeţul Dolj în iunie 1925.
În luna iulie 1999 la Halânga, judeţul Mehedinţi s-au înregistrat 371
l/m , care este destul de apropiată de maxima absolută lunară pentru această
2

lună, pe întreaga ţară (401,2 l/m2 la Hânceşti, judeţul Suceava). Tot în această
lună s-au mai înregistrat: 94 l/m2 la Berbeşti - judeţul Vâlcea, 79 l/m2 la Drobeta
Turnu Severin, 68 l/m2 la Strehaia şi 63 l/m2 la Purcăreni.
Durata de strălucire a soarelui este mai mare în lunile de vară în Oltenia
decât la est de Olt, la Drobeta Turnu Severin durata este în medie de 275,4 ore,
cu 23 de ore mai mare decât la Deduleşti (252,1 ore).
În timp ce în sudul Olteniei vara temperaturile maxime sunt printre cele
mai ridicate din ţară, în jumătatea nordică şi mai ales în Piemontul Getic avem o
moderare a temperaturilor lunilor de vară. Acest fapt se vede şi mai bine dacă
analizăm oscilaţiile de la un an la altul ale mediilor anotimpului de vară. Astfel
la Drobeta Turnu Severin şi la Drăgăşani se înregistrează diferenţe până la 5 0C,
la Tg. Logreşti ca şi la est de Olt (Deduleşti, Curtea de Argeş), aceste diferenţe
numai în unele cazuri excepţionale pot atinge 30C. la sfârşitul verii, mai ales
după 15 august, apare fenomenul de briză de deal şi de vale (care este mai puţin
frecvent decât la est de Olt).
2.2.1.3. Toamna
În acest anotimp predomină circulaţia de vest. În a doua jumătate a
toamnei apar de obicei ploile specifice influenţei mediteraneene (maximul
secundar de precipitaţii). Toamnele ploioase (ploile încep în mod obişnuit chiar
în prima decadă a lunii octombrie; există şi excepţii ,2002, 2003, în care vremea
ploioasă s-a instalat încă din primele zile ale toamnei) apar pe fondul unor
circulaţii atmosferice care favorizează o intensă activitate ciclonică în Marea
Mediterană şi vremea se menţine ploioasă şi umedă zile întregi la rând, iar în
unele zile ploioase, umezeala din aer este atât de mare încât apare fenomenul de
condensare pe obiecte chiar şi din interiorul clădirilor neîncălzite (22.X.2003
când un astfel de fenomen a fost deosebit de intens, încât pereţii şi balustradele
„lăcrimau”). În popor se spune „vine toamna cu ploi multe”.
 Toamnele ploioase determină întreruperea lucrărilor agricole şi deseori
sunt cauza neînsămânţării unor suprafeţe întinse de teren arabil. Dintre
cantităţile excepţionale de precipitaţii înregistrate toamna în octombrie în
Oltenia amintim: 324,9 l/m2 la Gruia în judeţul Mehedinţi în 1922; 369,2 l/m 2 la
Balta în judeţul Mehedinţi în 1944; iar în noiembrie 452,5 l/m 2 la Pesceana
Cueni în judeţul Vâlcea în 1912; şi în decembrie 254,3 l/m 2 în 1909 la Balta
judeţul Mehedinţi, 250,5 l/m2 în 1995 la Salcia în judeţul Mehedinţi.
Cantitatea de 452,5 l/m2 înregistrată în noiembrie 1912 la Pesceana
Cueni, judeţul Vâlcea este cea mai mare din Oltenia pentru sezonul rece de când
se fac observaţii meteorologice. La nivelul ţării este întrecută doar de cea
înregistrată la Atmagea în judeţul Tulcea (523,4 l/m2 ) în octombrie, 1922.
Cele mai multe recorduri s-au înregistrat în vestul Olteniei în judeţul
Mehedinţi ca urmare, în special, a interacţiunii reliefului mai înalt cu circulaţia
atmosferică de tip ciclonic, care după o componentă sudică sau sud-vestică spre
Oltenia, datorită barajului orografic al Carpaţilor, deasupra Olteniei devine
estică forţând „ca într-o chiuvetă” masele de aer să escaladeze lent relieful din
vestul şi nord-vestul Olteniei, determinând astfel o precipitare mai intensă şi de
durată mai lungă decât în restul regiunii.
În luna septembrie în Oltenia se înregistrează, deseori, cele mai mici
cantităţi de precipitaţii. În această lună nu s-au înregistrat niciodată (până acum),
cantităţi excepţionale de precipitaţii. Există însă şi toamne secetoase, în care
vremea caldă şi uscată se prelungeşte până în prima parte a lui decembrie, iar
solul uscat până la mari adâncimi încă din timpul verii pune probleme serioase
lucrărilor agricole specifice toamnei. S-a observat că toamnele secetoase (ca şi
anii ploioşi) se grupează ani la rând şi la fel şi toamnele ploioase (ca şi anii
secetoşi). Există, însă, unii ani care pe ansamblu sunt apreciaţi după cantităţile
anuale de precipitaţii ca ani ploioşi, dar precipitaţiile cad în afara intervalului
optim necesar pentru agricultură, iar producţia este grav afectată (2002).
Frecvenţa toamnelor secetoase sau cu deficit de precipitaţii poate fi apreciată la
33-35%. În general, comparativ cu Moldova, de exemplu, cantităţile de
precipitaţii căzute toamna în Oltenia sunt cu 30-40 l/m 2 mai mari decât cele din
Moldova.
În mod normal, cantităţile medii de precipitaţii nu sunt prea mari, la
Strehaia, de exemplu, din 60 de ani de observaţii, la 20 dintre ei valorile
înregistrate au fost mai mici sau egale cu 15 l/m 2 (deficit de precipitaţii deosebit
de important). În mod obişnuit în anotimpul de toamnă precipitaţiile abundente
încep doar în ultima decadă a lunii octombrie.
Din punct de vedere al aspectului termic, temperaturile medii lunare scad
rapid după ultima lună de vară, astfel mediile lunare ale lunii septembrie sunt de
17-18 0C în Câmpia Olteniei, între 15 şi 170C în dealurile şi Subcarpaţii Olteniei
şi între 5 şi 11 0C în Carpaţi. În ultimii ani luna septembrie a fost o lună deosebit
de călduroasă, iar valorile maxime de temperatură au depăşit 40 0C. Printre
valorile maxime termice de excepţie din Oltenia amintim: 43,50C la Strehaia în
judeţul Mehedinţi înregistrată la data de 8 septembrie 1946, valoare care este
maximă absolută lunară, pentru întreaga ţară a lunii septembrie; 41 0C la Corabia
în judeţul Olt, 40,60C la Tg. Jiu şi Drobeta Turnu Severin (tot la acea dată),
temperaturi care amintesc de canicula verii. De menţionat că valoarea de 43,5 0C
s-a realizat de două ori în acelaşi an (1946) în Oltenia, la Strehaia, la 20 august
şi 8 septembrie.
În luna octombrie, în unii ani, vremea se menţine însorită zile în şir, fapt
pentru care este socotită ca fiind cea mai stabilă lună a sezonului de toamnă –
această perioadă de vreme frumoasă şi caldă din partea a doua toamnei este
numită popular „toamna fetelor bătrâne”, cu toate că nopţile devin tot mai reci.
Bruma este un fenomen obişnuit şi apare tot mai frecvent. În această lună
influenţa maximului barometric est-european devine predominantă asupra ţării
noastre, iar dorsala Anticiclonului Azoric se retrage treptat spre vestul
continentului; durata zilei scade ca şi durata de strălucire a soarelui. Ca urmare
temperaturile medii lunare înregistrează o scădere mai accentuată, cu 5-7 0C faţă
de luna septembrie. În câmpia şi dealurile Olteniei valorile termice medii lunare
se situează între 10 şi 120C (11,70 C la Drobeta Turnu Severin), în Subcarpaţi,
între 8 şi 90C, iar în Munţii Carpaţi între 0 şi 60C.
Sunt ani când masele de aer tropical mai ajung până în sudul ţării noastre
şi în Oltenia, iar temperaturile amintesc de sezonul estival.
Dar tot în această lună invaziile de aer rece produc adesea răciri bruşte şi
intense ale vremii cânt temperaturile minime pot coborî chiar sub -10 0C,
apropiindu-se de valorile caracteristice lunii ianuarie.
Din punct de vedere al valorilor medii lunare de precipitaţii, octombrie
este printre cele mai sărace în precipitaţii dintre lunile anului; în Câmpia
Olteniei şi în Subcarpaţii Olteniei aceasta se apropie de 55 l/m 2, iar regiunea de
munte nu depăşeşte 80 l/m2.
În luna noiembrie, cel puţin în prima parte a sa, se mai păstrează
caracteristicile esenţiale ale anotimpului de toamnă, iar spre sfârşitul lunii,
treptat, ninsoarea se „amestecă” tot mai mult cu ploaia. Brumele şi îngheţul de
sol sunt tot mai frecvente, iar în nopţile senine, frigul devine tot mai pătrunzător.
Adesea se produc situaţii sinoptice de cuplaj tip ciclon-anticiclon şi care
determină simultan, deasupra sudului ţării noastre, advecţii de mase de aer rece,
continental de pe marea Câmpie Rusă şi aer umed maritim polar sau
mediteranean şi vremea se menţine închisă şi umedă mai multe zile la rând.
Valorile termice marchează o scădere apreciabilă faţă de luna octombrie.
Valorile medii lunare se încadrează între 6 şi 80C în Lunca Dunării, între 5 şi
60C în Câmpia Olteniei şi Subcarpaţi, între 0 şi 3 0C în regiunea de munte, iar pe
culmile înalte ale Carpaţilor temperaturile sunt negative. Rareori aerul cald din
bazinul Mării Mediterane pătrunde până în ţara noastră şi determină temperaturi
maxime neobişnuite, în jur de 300C (noiembrie 1926 când s-a înregistrat maxima
absolută lunară de 30,50C la Călăraşi). Dar în noiembrie s-au înregistrat şi
temperaturi minime deosebit de scăzute.
 Regimul precipitaţiilor înregistrează o creştere faţă de octombrie şi în
Oltenia sunt cuprinse în general între 50 şi 70 l/m 2, iar în regiunea de munte,
între 70-100 l/m2.
Destul de rar, în anii de excepţie, iarna se instalează chiar din noiembrie
(iarna 1995/1996 care s-a instalat începând cu data de 4 noiembrie 1995), când
ninsoarea începută încă din dimineaţa zilei s-a transformat rapid în viscol, care a
afectat nu numai sudul ţării, dar şi Moldova şi alte zone.
2.2.1.4. Iarna
În general, nu este aşa de aspră ca în estul ţării, iar în vestul Olteniei
(judeţul Mehedinţi) este la fel de blândă ca în Banat. La Drobeta Turnu Severin
din 91 de ani de observaţii, în 60 de ani valorile medii de temperatură ale celor
teri luni din anotimpul de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie) au fost pozitive.
Media multianuală a acestui anotimp este pozitivă la Drobeta Turnu Severin:
0,80C pe când la est de Olt, în Piemontul Getic, deşi valorile sunt ridicate faţă de
estul ţării sunt negative, fiind cuprinse între -1,50C şi -1,20C. Sunt destul de
frecvente cazurile când precipitaţiile atmosferice iarna sunt sub formă lichidă,
iar valorile temperaturii oscilează în jur de 0 0C. Numărul zilelor cu lapoviţă în
vestul Olteniei este cuprins între 8 şi 10, mai ales în Piemontul Getic. Spre estul
Olteniei iarna este mai aspră. La Slatina, de exemplu, în toate lunile de iarnă se
înregistrează valorii medii negative, pe când la est de Olt, la Deduleşti şi Curtea
de Argeş în ianuarie, valorile medii de temperatură sunt cu 2 grade mai scăzute
decât la Drobeta Turnu Severin (la Deduleşti -2,8 0C, la Curtea de Argeş -,2,90C,
iar la Drobeta Turnu Severin -0,90C).
În luna decembrie temperatura medie a aerului pentru întreaga ţară,
marchează o scădere medie cu 4-60C faţă de noiembrie. La vest de Olt, luna
decembrie în cei mai mulţi ani are aspectul unei luni de toamnă, mai ales în
primele 20-25 zile, atât din punct de vedere termic, cât şi al precipitaţiilor. În
Oltenia, valorile medii lunare de temperatură în decembrie sunt cuprinse între -
0,40C la Bâcleş judeţul Mehedinţi şi 1,4 0C la Drobeta Turnu Severin. La Calafat
înregistrăm 10C, iar în restul Olteniei, la Caracal -0,10C.
În unii ani, invaziile de aer rece continental, polar sau arctic determină
adesea nopţi geroase şi în Oltenia. În această lună temperaturile minime au
coborât sub -200C (la Craiova minima absolută lunară a lunii decembrie este de -
260C).
Uneori, în decembrie pătrund până în ţara noastră mase de aer cald
tropical producând creşteri spectaculoase ale valorilor termice maxime.
Valoarea termică maximă absolută în luna decembrie pentru ţara noastră este
23,40C, înregistrată la Câmpina în data de 5.VII.1985; în Oltenia s-au înregistrat
deseori valori maxime zilnice apropiate de 200C (19,5 0C la Bechet în data de
28.XII.2000). La Craiova temperatura maximă absolută a lunii decembrie este
19,50C.
Regimul precipitaţiilor nu diferă prea mult de cel al lunii noiembrie.
Cantităţile medii lunare de precipitaţii sunt cuprinse, în general, între 40 şi 80
l/m2 iar în cea mai mare parte a Olteniei (mai ridicate în vestul provinciei decât
în est, de exemplu 82,3 l/m 2 la Apa Neagră; 61,2 l/m 2 la Drobeta Turnu Severin
şi 44,8 l/m2 la Tg. Logreşti, 42,6 l/m2 la Slatina, 39,5 l/m2 la Caracal). Dintre
cantităţile excepţionale de precipitaţii ale lunii decembrie căzute în Oltenia
amintim: 254 l/m2 la Balta judeţul Mehedinţi în decembrie 1909 şi 250,5 l/m 2 la
Salcia în judeţul Mehedinţi, în decembrie 1995.
În luna ianuarie valorile medii normale de temperatură în Oltenia sunt
cuprinse, în cea mai mare parte a Olteniei între -2,9 0C la Caracal în sud-estul
Olteniei şi -10C la Calafat; -1-10C Drobeta Turnu Severin, iar în regiunea de
munte între -5,80C la Parâng şi -4,7 la Voineasa.
În depresiunile Subcarpatice din Oltenia, cea mai ridicată medie a lunii
ianuarie a fost +1,6 şi s-a înregistrat la Polovragi în anii 1983 şi 1994, iar cea
mai coborâtă tot aici de -5,50C în anul 1985.
În ceea ce priveşte podişul Mehedinţi, ianuarie este singura lună cu
temperatura medie negativă în partea sudică a podişului, în timp ce în partea
nordică a lui, aceasta coboară la -2,80C. În această lună s-a înregistrat
temperatura minimă absolută pentru ţara noastră (-38,50C la Bod, aproape de
Braşov în noaptea de 24/25.I.1942), iar la Craiova -35,5 în noaptea de
24/25.I.1963, care este cea mai mică minimă absolută din Câmpia Română.
Uneori, când circulaţia aerului este din sectorul sudic transportând mase
de aer cald din nordul Africii şi zilele sunt însorite se înregistrează valori
maxime excepţionale, de temperatură, cum a fost în data de 7.I.2001 când s-a
înregistrat temperatura maximă absolută a lunii, 22,20C la Oraviţa. În Oltenia,
valoarea maximă de temperatură înregistrată în ianuarie 2001 a fost 16,6 0C la
Polovragi şi Râmnicu Vâlcea în data de 8 ianuarie.
Nebulozitatea este accentuată şi zile în şir cerul este menţinut acoperit.
Pluviometric, luna ianuarie este destul de săracă în precipitaţii. Valorile medii
lunare se încadrează între 30 l/m2 în sudul Olteniei şi 50 l/m2 în vestul
Piemontului Getic (33,5, l la Bechet, 51,4 l la Drobeta Turnu Severin) şi în
Subcarpaţi între 50 şi 70 l/m 2 (53,9 l/m2 la Tg. Jiu şi 70,9 l/m2 la Apa Neagră),
iar în zona montană între 65 şi 85 l/m2.
Rareori, în unii ani când activitatea ciclonilor mediteraneeni este
deosebit de intensă ceea ce determină predominarea pe intervale lungi de timp a
circulaţiei aerului cald şi umed dinspre Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană în
această lună se pot înregistra cantităţi deosebit de mari de precipitaţii. Dintre
recordurile pluviometrice ale lunii ianuarie, pentru Oltenia putem cita: 233 l/m 2
la Pesceana Cueni în judeţul Vâlcea în 1915; 241,7 l/m 2 la Balta în judeţul
Mehedinţi în 1945.
În luna februarie, deşi temperatura aerului marchează o uşoară creştere
faţă de luna precedentă, această lună mai păstrează din caracteristicile lunii
ianuarie.
Ca urmare a acestei creşteri de temperatură începe să-şi facă apariţia
ceva mai frecvent lapoviţa. Valorile medii lunare de temperatură cresc în general
cu 2-30C faţă de ianuarie şi sunt cuprinse între -1,20C la Polovragi şi 0,9 la
Drobeta Turnu Severin; în sud-estul Olteniei, la Caracal -0,7 0C. Valori uşor
pozitive se înregistrează în estul Podişului Getic şi în sud-vest (0,2 0C la Slatina,
0,40C la Calafat).
Predominant circulaţia aerului se face dinspre estul, nordul şi nord-estul
Europei, ceea ce determină adesea, geruri aproape la fel de aspre ca în ianuarie.
În regiunea înaltă a Carpaţilor, februarie este considerată cea mai rece lună a
anului (minima termică absolută în Carpaţii Româneşti de -380C la Vârful Omu
a fost înregistrată în noaptea de 9/10 februarie 1929). Totuşi, în ceea ce priveşte
valorile medii de temperatură ale Munţilor Carpaţi din nordul Olteniei, putem
arăta că la Parâng şi Voineasa media lunii februarie este uşor mai ridicată decât
a lunii ianuarie (-5,60C la Parâng în februarie, iar în ianuarie -5,8 0C; Voineasa -
2,50C în februarie, iar în ianuarie -4,70C).
Arealul Tg. Logreşti – Polovragi - Apa Neagră a înregistrat cele mai
scăzute temperaturi minime atât iarna, cât şi toamna şi primăvara, iar brumele
sunt mai intense, mai timpurii toamna şi mai târzii primăvara.
Pluviometric, luna februarie este considerată cea mai săracă în
precipitaţii pentru întreaga ţară. Şi în Oltenia, în unii ani în februarie, cantităţile
de precipitaţii sunt cele mai mici din întregul an, sau chiar lipsesc (în februarie
2002, în multe localităţi din Oltenia nu a căzut nici un fulg de zăpadă sau
picătură de ploaie, fapr care a determinat afectarea gravă a unor culturi agricole
de toamnă, dar şi a viţei de vie, care primăvara s-a uscat într-o proporţie
apreciabilă ca şi pomii fructiferi şi vegetaţia forestieră.
Cantităţile medii lunare de precipitaţii sunt cuprinse între 30 şi 45 l/m 2 în
jumătatea sudică (30,4 l/m2 la Băileşti, 44,1 l/m2 la Bâcleş în judeţul Mehedinţi),
între 45 şi 65 l/m2 la Apa Neagră în vestul judeţului Gorj şi între 45 şi 50 l/m 2 în
Carpaţii din nordul Olteniei (44 l/m2 la Voineasa şi 47 l/m2 la Vârful Negovanul).
În anotimpul de iarnă, în partea joasă a Olteniei sunt frecvente
inversiunile termice asociate de obicei cu ceaţă de radiaţie sau nebulozitate
stratiformă, care persistă deseori în cursul zilei şi determină valori termice
maxime zilnice mult mai scăzute decât în regiunea de deal.
În ansamblu Oltenia beneficiază de o climă temperat-continentală cu
influenţă submediteraneană în sud şi vest.
2.2.2. Topoclimatele Olteniei
Se observă marea diversitate de topoclimate care se dezvoltă pe fondul
etajelor climatice, în amfiteatru, cu expunere sudică, după cum este şi relieful
(Bogdan Octavia, 2001; Marinică Ion, 2004, 2006).
Topoclimatul de câmpie cu topoclimatele elementare de culoare de vale,
lunci, câmpuri, crovuri, dune de nisip şi cu fenomene topoclimatice specifice:
inversiuni de temperatură, temperaturi minime sub -30 0C şi maxime peste 35-
400C, precipitaţii sub formă de aversă şi cantităţi maxime în 24 de ore de peste
300 l/m2 (Ciupercenii Vechi, judeţul Dolj 348,9 l/m2 la data de 25.06.1925), cu
vânturi uscate şi fierbinţi vara şi fenomene de uscăciune şi secetă.
 Topoclimatul Piemontului Getic, uşor în pantă, cu expoziţie sudică şi
bine însorit, temperaturile de vară şi toamnă (septembrie) pot depăşi 40 0C
(43,50C la 20 august şi 8 septembrie 1946 la Strehaia, valoarea cea mai ridicată
din Oltenia). Se remarcă topoclimatele de culoare de vale, cu lunci şi terase;
topoclimatele de culmi deluroase, acoperite cu păduri de stejar, termofil sau cu
culturi; topoclimatele de depresiuni intracolinare, adăpostite, etc; în lungul
culoarelor de vale pendulează curenţii de aer. Tot în acest areal sunt numeroase
topoclimate antropice determinate de haldele de steril de la exploatările în
carieră a cărbunelui din bazinele Motru şi Rovinari, ca şi topoclimatele de
carieră, în care creşte adăpostul şi poluarea, iar aerul se stratifică. Pe culmi,
topoclimatul de pădure moderează contrastele termice.
Topoclimatul dealurilor subcarpatice, adăpostite faţă de circulaţiile estice
şi nord-estice, situate la poalele sudice ale Carpaţilor, cu efecte de foehn şi
cantităţi de precipitaţii bogate, ca urmare a poziţiilor la baza munţilor şi a
culoarelor de vale cu pereţi verticali care ţin loc de plafon de condensare
(Bogdan Octavia, 2000). În cadrul lor se deosebesc numeroase topoclimate
elementare de culmi cu orientări diferite, culoare de vale, păduri, poieni, păşuni,
etc.
Topoclimatul depresiunilor Subcarpatice interne (Baia de Aramă,
Tismana, Tg. Jiu, Câmpu Mare, Novaci, Horezu, Govora, Rm. Vâlcea)
caracterizate în special prin inversiuni de temperatură, calm atmosferic, efecte
de foehn care determină condiţii plăcute, un topoclimat mai cald favorabil
vegetaţiei termofile, dar şi cu numeroase topoclimate antropice determinate de
ariile îndiguite, de exploatările de carieră a lignitului, sau de haldele de steril,
ş.a.
Topoclimatul Carpaţilor din nordul Olteniei, cu variaţiile pe verticală
cele mai mari de temperatură şi precipitaţii, cu cele mai timpurii fenomene de
iarnă, cu veri moderate, uneori umede, cu vânt în permanenţă şi calm redus. Pe
fondul acesta se disting: topoclimatele elementare de culmi muntoase principale
şi secundare, de versanţi cu diferite expoziţii, de vârfuri şi platforme de
eroziune, de circuri, văi şi lacuri glaciare, de suprafeţele calcaroase doline, chei,
văi torenţiale, trene de grohotiş, de pajişti alpine şi arbuşti pitici, de păduri de
diferite esenţe (foioase şi conifere), ş.a.
Toate aceste topoclimate poartă patina muntelui cu nuanţe gradate pentru
fiecare parametru climatic care variază cu altitudinea.
Totodată, topoclimatul acestor masive muntoase se impune şi prin rolul
lor de baraj orografic şi influenţa pe care o exercită asupra celorlalte topoclimate
din etajele climatice inferioare de la sudul lor.
În interiorul topoclimatelor de munte se dezvoltă şi topoclimatele
depresiunilor intramontane (Petroşani, Voineasa), cu calm atmosferic şi
inversiuni de temperatură, ca şi topoclimatele culoarelor de vale ale Cernei,
Jiului şi Oltului, în lungul cărora are loc o pendulare continuă a aerului, din
amonte în aval şi invers în funcţie de sensul de advecţie a masei de aer, în timp
ce pe versanţi se dezvoltă vânturile periodice din sezonul cald de munte-vale (cu
caracter de briză).
Mai trebuie să mai adăugăm la toate aceste topoclimate şi pe cele aşezări
(rurale şi urbane) cu specificul lor, între care topoclimatele oraşelor Drobeta
Turnu Severin, Tg. Jiu, Râmnicu Vâlcea şi mai ales al Craiovei, ce se impun
prin caracteristici termice, pluviometrice, de calm atmosferic şi poluare,
nuanţate de la un oraş la altul în funcţie de mărimea aşezării, densitatea
clădirilor, a spaţiilor verzi, orientarea tramei stradale, ş.a.
2.2.3. Concluzii
Prin poziţia sa în „fundul de sac” al Depresiunii Carpato-Balcanice,
Oltenia, comparativ cu alte regiuni din sudul României, dispune de un climat
temperat continental, mai blând, cu contraste termice mai mici (deşi nu sunt
absente nici contrastele mari, însă cu frecvenţă redusă).
Iernile sunt mai blânde, iar verile se caracterizează prin fenomene de
uscăciune şi secetă care alternează cu perioade de exces de umiditate.
Primăverile sunt mai timpurii datorită advecţiilor de aer cald
mediteranean care produc uneori topirea bruscă a zăpezii şi inundaţii.
Toamnele sunt mai calde şi umede din aceleaşi motive, uneori trecerea
spre iarnă este bruscă; precipitaţiile se intensifică şi dau al doilea maxim
secundar din timpul anului.
 CAPITOLUL III. Criterii de apreciere a vocaţiei unui areal pentru o
viticultură de calitate (Pag. 1-25)
Numeroasele observaţii, cercetări şi studii sistematice făcute de-a lungul
timpului de către personalităţi ştiinţifice recunoscute aparţinând ţărilor cu
tradiţie milenară în cultura viţei de vie, cum este şi România au favorizat
conturarea principalilor factori care decid o viticultură de calitate: factori
naturali (clima, solul, latitudinea, altitudinea, panta, expoziţia, soiul,
sortimentul, accidentele climatice); factorii agrotehnici (agrotehnica solului,
agrotehnica plantei); factorii tehnologici de vinificare (oenologici): prelucrarea
strugurilor, fermentaţia alcoolică a mustului, fermentaţia malolactică a vinului,
îngrijirea, maturarea, limpezirea şi stabilizarea vinului.
Dintre toţi aceşti factori, climatul este considerat ca factor ecologic de
bază în formarea constituenţilor chimici ai strugurelui.
Considerată ca regim multianual al proceselor meteorologice într-un loc
dat, clima variază în raport cu poziţia pe glob şi poziţia geografică, cu
altitudinea şi configuraţia terenului. Radiaţia solară este factorul principal de
geneză a climei (Mănescu B., Doneaud A., Moca I., 1977).
Energia radiată de soare încălzeşte şi luminează pământul, evaporă apa
mărilor producând nori şi ploaie, furnizează clorofilei şi altor pigmenţi energia
necesară desfăşurării numeroaselor şi complexelor procese de sinteză.
Datorită strălucirii soarelui temperatura mediului ambiant şi precipitaţiile
atmosferice - trăsături esenţiale ale climatului într-o regiune - sunt în acelaşi
timp şi factorii decisivi în viaţa şi activitatea plantei, cei de care, împreună şi cu
aerul, depinde în primul rând sinteza numeroşilor componenţi chimici ai bobului
de strugure.
Caracterele esenţiale ale climatului sunt condiţionate, deci, de aşezarea
geografică, relieful, vecinătatea regiunilor viticole. La rândul lor, activitatea
plantei şi procesele de sinteză şi acumulare din strugure sunt influenţate şi de
tehnologiile de cultură ale viţei de vie şi de solul pe care se află, de soiul ales-
supuse şi acestea manifestărilor climatice.
În primul rând climatul trebuie să fie favorabil, să satisfacă nevoile
plantei, însuşirile ei de creştere şi rodire. Lipsa unor metode pentru a măsura
obiectiv şi exact, ca intensitate, gradul de manifestare al diferitelor lui trăsături şi
caracteristici - insolaţie, temperatură, precipitaţii - a întârziat mult stabilirea unor
legături între acestea şi diferitele manifestări ale viţei de vie, deşi influenţa
climatului, favorabilă sau defavorabilă viţei de vie, era, relativ destul de bine şi
de mult timp, cunoscută ca sens, pe cale empirică, de către viticultori .
3.1. Favorabilitate climatică
Poate cea mai veche încercare de a exprima o relaţie între viţa de vie şi
trăsăturile climatului este cea a lui Al. Angot (1883) care, plecând de la o
anterioară clasificare a soiurilor în epoci de coacere, făcută de Puillat, a renunţat
să mai ia drept criteriu epoca în care se maturează strugurii soiului Chasselas
doré şi, pe baza observaţiilor meteorologice pe care le-a făcut, a precizat, pentru
fiecare din cele cinci epoci ale lui Puillot, numărul de grade de temperatură,
după a căror însumare coacerea strugurilor este asigurată: 27200C pentru epoca
I-a,…31900C pentru epoca a V-a. În mod asemănător, pentru sudul Franţei, Adr.
Gasparin (1883) a considerat ca necesare şapte epoci de coacere, care implică
realizarea unor niveluri ale sumei gradelor de temperatură cuprinse între 2464 0C
pentru epoca I-a şi 50000C pentru epoca a VII-a.
Cerinţele de cultură ale soiurilor de viţă de vie cultivate au fost apreciate
astfel de F.F. Davitaia (1948): 2500 0C pentru soiurile timpurii, 29000C pentru
cele mijlocii şi 33000C pentru cele târzii.
S-a considerat că trăsăturile climatului, care în natură acţionează
concomitent, nu exprimă destul de bine necesarul soiurilor de viţă dacă sunt
luate separat. De aceea s-a căutat elaborarea unor formule care să exprime
acţiunea combinată a mai multor factori. Seleaninov G.T. (1976) propune
„indicele hidrotermic”, care reprezintă suma precipitaţiilor înmulţită cu 10 şi
împărţită la suma temperaturilor din aceeaşi perioadă. Climatul este favorabil
viţei de vie dacă valoarea indicelui este cuprinsă între 1 şi 2. Branas J. (1946)
concepe „indicele heliotermic”, făcând produsul dintre suma temperaturilor
medii ce depăşesc 100C, suma orelor de strălucire a soarelui şi 10-6. În regiunile
viticole din România indicele heliotermic indică valori favorabile culturii viţei
de vie cuprinse între limitele 2,6 şi 4,3 (I.C. Teodorescu. N. Băjescu, 1956).
Constantinescu G, Doneaud A., Elena Dragomir (1964) propun un “indice
bioclimatic”.
Indicele bioclimatic =---------
în care:
- Ct = coeficientul termic ce se determină împărţind suma gradelor de
temperatură la numărul zilelor de vegetaţie;
- Ci = coeficientul de insolaţie ce rezultă din divizarea numărului
orelor de insolaţie cu cel al zilelor de vegetaţie;
- Cp = cfoeficientul precipitaţiilor ce se obţine împărţind suma acestora
la numărul zilelor de vegetaţie.
Climatul este favorabil viţei de vie când valorile sunt cuprinse între 5 şi
15.
Pentru a evalua mai bine posibilităţile heliotermice ale unui mediu
viticol, indicele lui J. Branas a fost perfecţionat de Hughin (1978), luând în
considerare temperature medie zilnică (Tmj) şi maximele zilnice (TMJ), precum
şi lungimea zilei (K= variabilă cu latitudinea:

FORMULA
IH=
Sub 1500, cultura viţei de vie nu este posibilă, iar peste 2400 toate
soiurile găsesc suficiente posibilităţi heliotermice.
Au mai fost propuşi un „indice edafoclimatic viticol” (Iec) de către
Budan C. (1977) şi un „indice hidrotermic” de către G.V. Popa (1978).
 Indicele edafoclimatic (Iec) exprimă interacţiunea între temperatura
minimă, umiditate şi se deosebeşte de indicele bioclimatic prin aceea că
umiditatea se analizează prin gradul de saturare a solului cu apă accesibilă
plantelor şi oferă orientări utile mai ales pentru stabilirea direcţiei de producţie
pe zone viticole şi podgorii
Iec=------------------------
în care:
- Et0a = suma temperaturilor active;
- Iir = indicele de insolaţie reală;
- IVA = intervalul umidităţii active;
- NZV = numărul zilelor din perioada de vegetaţie
Pentru condiţiile din România intervalul considerat optim pentru indicele
edafoclimatic apare diferit, cu valori în creştere de la 2,53 în podgoria
Târnavelor, 3,91 la Greaca, până la plafonul maxim de 5,06 şi 7,82 pentru
aceleaşi podgorii. Ca orientare generală este de preferat a se cultiva soiuri pentru
vin atunci când indicele edafoclimatic înregistrează valori mai mici şi soiuri
pentru struguri de masă pentru valori mai mari (Ştefan Oprea, 2001).
Indicele hidrotermic (Ih) exprimă, de asemenea, interacţiunea dintre
umiditate şi temperatură, însă numai pentru intervale de timp mai scurte din
perioada de vegetaţie, atunci când pot să apară stări de secetă şi se foloseşte în
mod util pentru completarea deficitului de apă prin irigare. Este propus de M.
Moţoc (1968).
Ih=-------------------------
în care:
- ΣP = suma precipitaţiilor exprimate în m3/ha;
- Σt0-100 = suma gradelor de temperatură utilă
Prin corelarea indicelui hidrotermic cu conţinutul de zahăr în bob (g/l) şi
producţia de struguri (kg/ha), autorul a obţinut indicele hidrotermic considerat
optim (Iho), atunci când în condiţiile unui consum minim de apă se pot obţine
producţii superioare cantitativ şi calitativ. În condiţiile din România indicele
hidrotermic optim înregistrează valori cuprinse între 2,4 în podgoria Odobeşti,
până la 3,3 la Murfatlar.
Indicele hidroheliotermic (Ihh) elaborat de Popa G.V. (1978) exprimă
interacţiunea celor trei factori (temperatură, lumină, umiditate) cu exprimarea
umidităţii prin metoda bilanţului apei, neglijând ploile mai mici de 5 mm.
Indicele respectiv oferă orientări utile pentru aplicarea diferitelor măsuri
agrotehnice
Ihh=---------------------
în care:
- Σt0a = suma temperaturilor active;
- Σhir = suma orelor de insolaţie reală;
- ETRo = evapotranspiraţia optimă reală în mm din perioada pentru
care se calculează;
 - NZV = numărul zilelor din perioada de vegetaţie.
Pentru zonele viticole din România Ihh variază în limite extreme de la 5
la 9 cu valori de 5-6 la Odobeşti, 6-7 la Greaca şi 8-9 la Murfatlar.
Indicele edafoclimatic (Iec), indicele hidrotermic (Ih) şi indicele
hidroheliotermic (Ihh) îşi găsesc utilitate mai mult pentru dirijarea unor măsuri
agrofitotehnice în rândul cărora completarea deficitului de apă prin irigare ocupă
un loc important.
În ceea ce priveşte favorabilitatea oenologică a climatului, A. Hunoboldt
(1878) este acela care, sintetizând un material bogat de date meteorologice din
diferite regiuni viticole din Franţa, Elveţia, Germania a precizat cel dintâi
condiţiile termice necesare pentru buna maturare a strugurilor, şi anume, că
recoltele bune şi foarte bune se obţin în regiunile în care temperatura medie a
lunii celei mai calde este cuprinsă între 170C şi 19,40C, limita minimă
considerând-o între 16 şi 170C.
Babo A., Mach B (1923) socotesc că cele mai bune vinuri se pot produce
în regiunile viticole în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 10 0C şi
130C, temperatura medie a celei mai reci luni variază între -0,5 0C şi +60C, iar a
celei mai calde luni este de 200C până la 240C. Autorii mai menţionează că
strugurii se coc în cele mai bune condiţii în regiunile unde media temperaturii în
luna august este de cel puţin 190C, în septembrie de 150C şi în octombrie de
110C. Ungureanu P.N. (1952) apreciază că pentru vinurile destinate şampanizării
temperatura medie în perioada coacerii strugurilor trebuie să fie cuprinsă între
170C şi 180C; pentru vinurile albe de bună calitate să fie de 18 0C până la 190C;
iar pentru cele roşii, bine colorate de 19 la 200C. În plus, pentru vinurile
destinate obţinerii de spumante să aibă prospeţime este necesar ca indicele
hidrotermic să fie cuprins între 0,9 şi 1 în intervalul premergător maturării
strugurilor, iar în cursul acestuia să se menţină sub 0,7. Prostoserdov N.N.
(1955) consideră că pentru obţinerea vinurilor destinate şampanizării este
necesar ca suma temperaturilor în perioada de vegetaţie să fie cuprinsă între
25000C şi 30000C; pentru vinurile uşoare de masă, această sumă e nevoie să fie
cuprinsă între 2800 şi 30000C; pentru vinurile de calitate superioară şi de tip
sudic, între 3600 la 41000C; iar pentru vinurile de desert de peste 36000C.
În afara unor astfel de recomandări de ansamblu asupra favorabilităţii
climatice este important a fi reţinute şi unele elemente climatice, care în marile
regiuni viticole consacrate pot contribui la realizarea unor recolte de înalt nivel
calitativ. Astfel, în regiunea Bordeaux, pentru a obţine mari vinuri s-a apreciat
că este necesar ca suma temperaturilor medii zilnice, din lunile aprilie până în
septembrie, inclusiv, să fie mai mare de 3100 0C, şi ca, în astfel de ani, să fie cel
puţin 15 zile cu temperatura aerului peste 300C (J. Ribereau-Gayon, R. Peynaud,
1960). Tot în regiune Bordeaux se pot obţine vinuri de înaltă calitate, când
durata totală a insolaţiei, din aprilie până în septembrie, inclusiv, depăşeşte 1250
ore, iar precipitaţiile cele mai favorabile în aceeaşi perioadă sunt cuprinse între
250 şi 350 mm, precipitaţiile mai scăzute constituind un indicator de calitate
(Seguin G., 1971).
Indicele de răcire a nopţilor Tonietto (IF) considerat ca o variabilă de tip
termic (temperaturi nocturne), utilizată în scopul evaluării potenţialului calitativ
(acumulare de zaharuri, maturare fenolică, acumulare de substanţe aromate).
Pentru emisfera nordică IF este egal cu media temperaturii minime a aerului în
luna septembrie. A fost stabilit de Tonietto J (1999), cunoscută fiind importanţa
temperaturilor relativ scăzute şi a amplitudinilor de temperatură de la zi la
noapte în formarea şi prezervarea antocianilor şi a aromelor.
Indicele aptitudinii oenoclimatice (Iaoe)
Corelând conţinutul mediu de antociani al unui acelaşi soi cu condiţiile
climatice ale regiunilor în care el este cultivat, s-a putut constata că nivelul
conţinutului în substanţe antocianice al strugurilor scade pe măsură ce resursele
climatice din centrele viticole se micşorează. Drept urmare s-a considerat ca
posibil de stabilit o scară a gradului de favorabilitate al condiţiilor climatice
asupra producţiei de vinuri roşii. În acest sens s-a plecat de la ideea că reunind
factorii favorabili sintezei antocianilor în boabele strugurilor, prin însumarea
insolaţiei efective (I) şi temperaturii (T) şi corectând suma acestora prin
scăderea excesului de ploi (P), totdeauna defavorabil calităţii, s-ar putea exprima
aptitudinea climatică (A) a regiunilor viticole, pentru producerea vinurilor roşii
de calitate, prin formula:
A = T + I – (P – 250) (Ştefan Teodorescu, 1977)
Pentru T,I.P se iau în calcul valorile medii, pe o durată minimă de 10 ani,
din intervalul aprilie-septembrie inclusiv (perioada de vegetaţie). Ca exces de
umiditate provenit din precipitaţii s-a socotit cantitatea ce depăşeşte 250 mm.
Valorile acestor relaţii, considerată just drept indice termoheliohidric de
aptitudine oenoclimatică (M. Oprean, I. Olteanu, 1983) vizează 23 regiuni şi
centre viticole studiate din România, în aceeaşi ordine în care le aşează
conţinutul mediu, pe mai mulţi ani, în substanţe antocianice, ale strugurilor de
Cabernet Sauvignon.
Potrivit valorilor furnizate de către relaţia A, regiunile pot fi grupate în:
- puţin favorabile (A <4300), în care nu se cultivă soiuri pentru
vinuri roşii:
- cu aptitudini limitate (a = 4300 – 4600), cum sunt Tg. Jiu –
Dobriţa, Iaşi – Uricani, în care calitatea vinurilor roşii variază mult de la an la
an;
- favorabile (A = 4600 – 5100), cu aptitudini evidente, pregnante
pentru producerea de vinuri roşii de calitate, ca de exemplu: Valea
Călugărească, Murfatlar, Miniş, Drăgăşani-Sâmbureşti, Oprişor-Mehedinţi,
Oreviţa-Mehedinţi, Corcova-Mehedinţi, Segarcea, ş.a.
Desigur, aprecia autorul, că relaţia nu poate fi valabilă pentru toate
regiunile, mai ales cele unde bat vânturi fierbinţi, sau cu prea mare căldură şi
insolaţie care, chiar dacă permit formarea substanţelor colorante roşii sunt
nefavorabile obţinerii vinurilor de calitate.
Se observă că pe măsură ce durata insolaţiei şi suma gradelor de
temperatură scad, se micşorează şi conţinutul strugurilor în antociani. În fapt
însă, proporţia acestor substanţe se micşorează nu numai datorită scăderii
numărului de ore de strălucire a soarelui, ci şi din cauza restrângerii energiei
radiante, determinată de micşorarea unghiului de incidenţă al razelor cu
suprafaţa solului şi de creşterea grosimii stratului de aer traversat de acestea,
odată cu creşterea latitudinii.
În anul 1987 Ştefan Teodorescu, Aurel Popa, Gheorghe Sandu au
conturat noţiunea de oenoclimat, care exprimă aptitudinea climatică a unui areal
viticol, în care este posibilă cultivarea economică a viţei de vie şi obţinerea
unuia sau a mai multor feluri de vinuri, ori distilate de vin, care îndeplinesc toate
condiţiile de compoziţie prevăzute de lege şi care datorită satisfacţiei depline ce
o dau prin calităţile lor organoleptice , au căpătat dreptul de a purta o denumire
de origine.
Grandoarea disponibilităţilor climatice ale diferitelor regiuni viticole
determină o gamă de tipuri de oenoclimate care a fost conturată de noi ca zone
oenoclimatice ce cuprind regiuni sau centre cu acelaşi tip de oenoclimat.
În legătură cu noţiunea de „zonă oenoclimatică” trebuie precizat că nu
înseamnă nici că ea cuprinde regiuni şi centre viticole, cu un climat identic, şi
nici că regiunile şi centrele viticole cuprinse în aceeaşi zonă oenoclimatică
produc vinurile la fel, care seamănă între ele.
În mod deosebit aceste amândouă sensuri sunt de fapt imposibile,
absurde. Noţiunea exprimă, în sens larg, un ansamblu de condiţii climatice
proprii mai multor regiuni sau centre, care decid, în linii mari, o aceeaşi direcţie
de producţie vinicolă – clasă, categorie, tip de vin (de masă ori special, alb, roşu
sau aromat; sec, demisec ori dulce-licoros; materie primă pentru spumante ori
pentru distilatele alcoolice destinate învechirii, etc), pe care ele o realizează sau
care ar putea fi realizată cu succes. Evident că vinurile de acelaşi fel (roşii, seci,
de exemplu) obţinute în diferite regiuni sau centre din cadrul aceleiaşi
microzone îşi păstrează particularităţile şi personalitatea proprie, imprimată
fiecăruia de ansamblu condiţiilor ecoclimatice (loc, soi, mod de cultură şi de
vinificare, etc) ce domină în fiecare regiune.
Cunoaşterea trăsăturilor climatice proprii atât ale zonelor oenoclimatice,
cât şi cele ale regiunilor şi centrelor ce le compun, în măsura în care să se poată
deduce şi confirma aptitudinea lor oenoclimatică, implică şi face necesară
conturarea unui complex de factori meteorologici, de repere şi parametri care să
asigure:
- reliefarea atât a elementelor climatice comune ale regiunilor şi
centrelor viticole, unele destul de îndepărtate geografic, cuprinse totuşi în
interiorul aceleiaşi zone oenoclimatice, dar şi unele particularităţi ale acestora;
 - exprimarea atât a caracterelor favorabile, cât şi a celor defavorabile
realizării unei compoziţii chimice ample şi armonioase, în cursul proceselor de
creştere şi maturare a strugurilor.
Definirea unui astfel de complex de factori meteorologici şi de repere
meteoclimatice proprii unei scări de zone oenoclimatice ar permite, aşa cum s-a
menţionat:
- aprecierea şi estimarea aptitudinilor oenologice, posibile ori
prezumtive, ale unor centre viticole existente sau ale unora ce se intenţionează a
fi create, în vederea obţinerii de vin;
- sugerarea unor direcţii noi de producţie oenologică mai reuşite, mai
expresive în regiuni şi centre viticole deja existente, prin compararea
aptitudinilor lor climatice ce acelea similare ale altor centre îndepărtate
geografic, care s-au remarcat şi afirmat sau consacrat prin alte clase sau
categorii de vinuri ori distilate.
O semnificaţie mai mare a trăsăturilor climatice ale regiunilor pentru
interpretare în sens oenologic socotim că poate fi realizată folosind concomitent
mai multe mijloace, căi. În primul rând s-a apreciat că elementele meteorologice
la care se recurge trebuie să se refere în principal la perioada de vegetaţie activă
şi îndeosebi, la etapa de maturarea a strugurilor, de maximă importanţă pentru
definitivarea compoziţiei chimice şi calităţii lor.
Condiţiile climatice din perioada latentă de vegetaţie au foarte mare
importanţă din punct de vedere viticol pentru stabilirea modului de cultivare a
viţei de vie, protejată sau semiprotejată (T. Martin, 1977), dar sunt mai puţin
importante pentru calitatea recoltei.
Regiunile şi centrele viticole cărora li s-au definit trăsăturile climatice au
fost cele cuprinse în zonele oenoclimatice A0, A1, A2, A3 şi A4.
- Zona oenoclimatică A0 cuprinde centre şi areale cu spaţii viticole
cu climat răcoros, producătoare numai de vinuri albe de calitate (Tab. 50 OE
1590);
- Zona oenoclimatică A1 deţine regiuni şi centre viticole
producătoare numai de vinuri albe de calitate Tab. 58/168
- Zona oenoclimatică A2 cuprinde regiuni şi centre viticole
producătoare în principal de vinuri albe şi în secundar de vinuri roşii de calitate;
- Zona oenoclimatică A3 cuprinde centre viticole producătore în
principal de vinuri roşii şi aromate şi în secundar de vinuri albe. Aşezarea
geografică imprimă acestor centre particularităţile meteorologice, climatice care
impun gruparea lor în:
- A3 centre colinare (tab. 75 oen/ pg 196);
- A3 centre colinare-meridionale (tab 83 Oen/205);
- A3 centre meridionale, aproape de Marea Neagră (tab. 90
oen/211).
 - Zona oenoclimatică A4 cuprinde centre viticole producătoare de
vinuri de consum curent sau vinuri speciale, dar şi struguri pentru masă (Tab. 97
oen/220).
Toate cercetările şi studiile făcute asupra acestui indicator (Dejeu Liviu,
2010, Condei Gh., 2004) au confirmat acurateţea acestuia, motiv pentru care se
foloseşte cu bune rezultate atât pentru îmbunătăţirea calităţii în arealele viticole
tradiţionale, dar şi pentru depistarea unora noi pentru viticultura de calitate
din România.
Metodologia de delimitare multicriterială a arealelor cu denumire de
origine controlată - înaltă calitate (DOC-IC)
Având în vedere că în România în ultimii zece ani şi cu deosebire după
aderarea la Comunitatea Europeană s-a pus un accent deosebit pentru o
viticultură de calitate, în care scop au fost identificate spaţiile viticole în care se
pot obţine vinuri de calitate superioară, care să poată purta o denumire de
origine; cercetătorii pe baza unui impresionant volum de date experimentale,
obţinute pe baza studiilor de lungă durată după „modelul conceptual ecologic”
au izbutit să stabilească o metodologie pentru delimitarea spaţiilor viticole cu
cea mai mare vocaţie pentru calitate (Condei Gh. Şi colab., 2003, Popa A şi
colab., 2004) (Placheta 22 şi tab 23 lucrare Abdel, pg. 97+98).
Cu ajutorul acestei metodologii se efectuează în prezent în cadrul
fiecărui centru viticol arealele în care se pot obţine vinuri de calitate superioară.
Metodologia s-a bucurat de o largă recunoaştere naţională şi internaţională.
3.2. Favorabilitatea pedologică
Plasticitatea de care se bucură sistemul radicular al viţei de vie şi ritmul
rapid de creştere al lui, permit acestuia să se adapteze uşor la toate tipurile de
sol, în afară de cele sărăturate şi cele în care apele băltesc, de aceea s-a format
credinţa că viţa de vie este nepretenţioasă faţă de sol (Martiu T., 1960, Oprean
M., 1975).
Viţa de vie iubeşte solurile uşoare, nu prea fertile (cu excepţia soiurilor
de struguri pentru masă). În cadrul aceleiaşi plantaţii, dar pe spaţii diferite, cu
sol deosebit la unul şi acelaşi soi, creşterea şi producţia, ca şi calitatea ei sunt
diferite, aceasta dovedeşte că viţa de vie reacţionează puternic faţă de influenţa
solului şi se simte mai bine pe unele soluri faţă de altele. Solurile destinate
cultivării viţei de vie trebuie să fie adânci, cu destul calcar, fertile şi destul de
umede, cu suficiente substanţe minerale şi bogate în potasiu (Babo A., Mach E.,
1923). Viile reuşesc cel mai bine pe soluri de pădure, apoi pe rendzine, soluri de
dune, pe soluri aluvionare, pe cernoziomurile degradate şi pe cele obişnuite
(Bucur N., 1956).
Influenţa solului asupra vegetaţie şi producţiei la viţa de vie este
determinată de însuşirile lui fizice şi de compoziţia sa chimică.
3.2.1. Însuşirile fizice. Textura solului (compusă din schelet şi părţi fine)
influenţează mult asupra creşterii şi rodirii viţei de vie. Solurile care conţin
pietre (cu Ø>0,20 mm) şi prundiş (Ø între 20 şi 2 mm) sunt permeabile şi bine
aerisite, sunt sărace în coloizi, de aceea au capacitate mică de reţinere pentru apă
şi săruri, nu prind scoarţă şi nu grăbesc pierderea apei prin evaporare.
Viticultorii apreciază pietrele în sol, vestitele vii din Crimeea (Rusia), Sauternes
(Franţa), Pietroasele, Viişoara, Miniş, Ghioroc, Segarcea (România) sunt aşezate
pe terenuri calcaroase. Prezenţa pietrelor în sol este un factor important care
schimbă însuşirile solurilor; ele contribuie la încălzirea lor, deoarece absorb o
mare cantitate de raze, îi măresc permeabilitatea, împiedică evaporarea excesivă,
ceea ce face ca strugurii să fie de o calitate mai buna.
Părţile fine cuprind şi o anumită cantitate de humus la unitatea de volum,
ele au o suprafaţă mai mare decât scheletul, de aceea au şi o putere mai mare de
absorbţie pentru soluţii şi gaze. Când părţile fine au diametrul sub 0,002 mm,
solul are compactitate ridicată, în asemenea soluri pătrunderea rădăcinilor este
foarte grea dacă nu chiar imposibilă. Pe solurile compacte apele băltesc, ori se
scurg, după orografie, aerisirea este necorespunzătoare, mai ales când sunt rău
lucrate, de aceea ele nu sunt potrivite pentru viţa de vie.
Raporturile între particulele care compun scheletul ca şi părţile fine,
determină pentru acelaşi tip genetic de sol însuşiri fizice deosebite, atrăgând în
practică şi denumirea solurilor: soluri pietroase, nisipoase, lutoase, etc., descrieri
care reflectă şi însuşiri calitativ deosebite pe care acestea le manifestă în privinţa
regimului termic, de aeraţie şi de umiditate aşa de importante pentru cultura viţei
de vie.
3.2.1.1. Structura reprezintă cheia reglării regimului termic, de aeraţie şi
de umiditate a unui sol, motiv pentru care prezintă importanţă deosebită în
practica viticolă. Solul ale cărui particule elementare sunt unite în agregate cu
diametru între 0,25 şi 10 mm este un sol cu structură; cel cu mult praf, cu
dimensiunile mai mici de 0,25 mm este lipsit de structură.
Dacă într-un tip de sol agregatele au diametrul între 1 şi 10 mm acesta
are o structură glomerulară, astfel de soluri asigură cel mai bine regimul de apă,
de aer, de nutriţie şi căldură, de aceea mijloacele de formare şi de menţinere a
structurii glomerulare în masa solului decid cel mai sigur obţinerea de recolte
mari şi relativ stabile în viticultură.
În solurile fără structură apa din precipitaţii pătrunde în proporţie de
maximum 30% şi se evaporă foarte repede. În ele se găsesc pe rând când apă
când aer, neîntrunindu-le pe amândouă deodată decât pe timp foarte scurt.
În cele cu structură glomerulară apa de precipitaţii pătrunde în proporţie
de 90% şi se evaporă greu. În astfel de soluri viţa de vie are în acelaşi timp apă,
aer şi hrană, asigurându-se recolte relativ mari şi constante. Sunt lucrări care
distrug structura solului (cele de mobilizare a solului, trecerile utilajelor folosite
la combaterea bolilor şi dăunătorilor sau a celor de transport a recoltei, etc.),
după cum sunt şi lucrările care refac structura solului (arăturile adânci de
toamnă, adaosul de îngrăşăminte organice şi minerale, cultivarea plantelor
leguminoase printre rânduri şi înglobarea acestora în sol, etc.).
 Structura odată refăcută trebuie menţinută, iar menţinerea este hotărâtă
de rezistenţa opusă acţiunii factorilor distructivi (fizici, chimici, mecanici şi
biologici). Dacă rezistenţa la acţiunea distructivă este aşa de mare încât
agregatele nu se desfac în particule elementare, structura se numeşte „stabilă”,
astfel de fenomen se realizează atunci când carbonatul de calciu şi humusul activ
îndeplinesc funcţia de cimentare între particulele elementare de pământ.
3.2.1.2. Adeziunea şi coeziunea depind de proporţia corpurilor fine. Când
acestea predomină şi în special argila, adeziunea şi coeziunea sunt ridicate la
acelaşi grad de umiditate şi invers. Solurile cu adeziune şi coeziune mare trebuie
lucrate când sunt reavene, altfel nevoile viţei de vie nu sunt asigurate.
3.2.1.3.Permeabilitatea şi capilaritatea sunt strâns legate de textura şi
structura solului. Solurile cu permeabilitate potrivită sunt mai convenabile faţă
de cele cu permeabilitate mică sau mare.
În virtutea capilarităţii apa pătrunsă în sol circulă de jos în sus; viteza de
circulaţie a ei depinde de un complex de factori, între care diametrul capilarelor
joacă un mare rol. Înălţimi mai mari, atinge apa, în tuburile capilare cu diametru
mai mic, decât în cele cu diametru mai mare. Prin capilare se produce
evaporarea şi micşorarea rezervelor de apă ale solului. Împiedicarea evaporării
se poate realiza distrugând crusta şi buruienile.
3.2.1.3. Higroscopicitatea este însuşirea solului de a reţine chiar pe timp
de uscăciune o anumită cantitate de apă, care depinde de textura solului. Solurile
uşoare au apă higroscopică mai puţină, cele grele mai multă. Partea din
umiditatea solului care depăşeşte cel puţin 1,5-2 ori valoarea apei higroscopice
devine folositoare plantelor, de aceea se numeşte umiditate fiziologică sau
productivă.
3.2.2. Compoziţia chimică, alături de textură influenţează asupra
vegetaţiei ţi producţiei viţei de vie. Influenţa se exercită prin întregul complex
de substanţe chimice - macro şi micro__________- dintre care unele interesează
mai mult pe viticultor. Din prima categorie de substanţe fac parte: azotul,
fosforul, potasiu, calciu în primul rând, fierul, magneziu, clorul, etc., în al doilea
rând.
3.2.2.1. Substanţele minerale nocive sau vătămătoare pentru viţa de vie
Excesul în masa solului a oricărei substanţe minerale ca şi insuficienţa
acesteia influenţează defavorabil viţa de vie. Unele substanţe minerale exercită o
influenţa defavorabilă şi atunci şi atunci când se află în cantităţi mici (carbonaţii
de sodiu acizi şi neutri CO3HN2 şi CO3Na2, clorura de sodiu, sulfatul neutru de
sodiu). La alegerea locurilor pentru vii se ţine seama şi de conţinutul solului în
substanţe vătămătoare.
3.2.2.2. Microelemntele
În compoziţia chimică a solului, alături de macroelemente intră şi
microelemente. Deşi reprezentate prin cantităţi mici şi foarte mici au mare
influenţă asupra creşterii şi rodirii viţei de vie. Majoritatea microelementelor
exercită influenţă asupra acţiunii diferiţilor catalizatori, micşorează toxicitatea
altor elemente din mediul nutritiv, uşurează asimilarea îngrăşămintelor chimice,
ş.a. Prezenţa lor în sol, în anumite cantităţi stimulează metabolismul şi prin
urmare fenomenele de creştere şi rodire la viţa de vie; insuficienţa sau lipsa lor
provoacă tulburări de nutriţie.
Dintre microelemente sunt indispensabile, pentru viţa de vie, borul,
zincul, cupru, manganul, cobaltul, iodul şi arsenul.
3.2.2.3. Reacţia solului. Precipitaţiile abundente căzute într-o localitate
dizolvă şi transportă sărurile nutritive în adâncime sau pe pantă, din care cauză
solurile devin mai sărace în săruri şi mai bogate în ioni de hidrogen (H +), adică
mai acide. Alcalinitatea sau aciditatea solului determină reacţia lui, care se
exprimă prin simbolul pH. Acesta îmbracă valori diferite, cu semnificaţie
deosebită. După valoarea pH-ului reacţia solului poate să fie acidă, neutră sau
alcalină. Reacţia este acidă când valoarea pH-ului este mai mică de 7, reacţia
solului este neutră când pH-ul este egal cu 7 şi reacţia solului este alcalină când
valoarea pH-ului este mai mare de 7.
Reacţia solului influenţează direct asupra factorilor biotici şi prin aceasta
şi asupra activităţii sistemului radicular al viţei de vie, de aceea cultura acestei
plante reuşeşte bine în solurile cu anumite valori ale pH-ului. Solurile levigate
mult, aflate în regiuni umede au reacţie acidă, cele din regiuni secetoase au
reacţie alcalină. Cultura viţei de vie reuşeşte relativ bine în solurile cu pH-ul
cuprins între 5,5 şi 8,5. Reacţia solului influenţează, alături de viaţa bacteriană şi
a rădăcinilor şi asupra felului de îngrăşăminte chimice care trebuie folosite pe un
tip sau altul de sol, de aceea cunoaşterea ei interesează în practica viticolă.
3.2.3. Microorganismele din sol. Fenomenul de creştere şi de rodire la
viţa de vie sunt influenţate şi de microorganismele din sol; acestea pot fi
bacterii, ciuperci, alge, protozoare, etc. Din totalul microorganismelor aflate în
sol, bacteriile sunt cele mai numeroase; zeci şi sute de milioane de bacterii se
găsesc într-un gram de sol. Predominarea uneia sau alteia din categoriile de
microorganisme depinde de tipul de sol şi însuşirile sale, de climă, anotimp,
adâncime, mersul vremii, metodele agrotehnice, etc.
Greutatea totală a microorganismelor pe grosimea stratului arabil (0-40
cm) variază între 3 şi 7 tone. În cursul unei veri, microorganismele din masa
solului mor şi se regenerează de câteva ori. De obicei, numărul
microorganismelor aflat în rizosferă este sporit; ele folosesc aici drept sursă de
nutriţie secreţiile rădăcinilor şi condiţionează calitativ procesul de nutriţie al
viţei de vie. Microorganismele din sol influenţează puternic asupra stării lui de
fertilitate, iar prin aceasta asupra creşterii şi producţiei viţei de vie, de aceea
când se acţionează pentru sporirea fertilităţii trebuie folosite şi măsurile care
măresc numărul şi frecvenţa microorganismelor utile în masa solului. În modul
acesta se intensifică procesele vitale ale microorganismelor, şi odată cu ele
sporesc procesele de mineralizare, capacitatea de solubilizare a apei, etc., creând
astfel condiţii mai bune pentru creşterea şi rodirea viţei de vie.
 În concluzie se poate aprecia că într-o zonă omogenă din punct de vedere
climatic, solul influenţează în mare măsură asupra calităţii şi pentru aceasta nu
se pot obţine decât pe anumite soluri vinuri de calitate aleasă – ca de exemplu pe
cele formate pe calcar cochilifer la Cotnari-Iaşi, cu toate că din punct de vedere
climatic teritoriul este mult mai întins (Moţoc M., 1967).
Între sol şi calitatea vinului este, de asemenea, o strânsă legătură. Este de
mult bine cunoscut faptul că vinurile obţinute din plantaţiile aflate pe soluri
calcaroase au o fineţe deosebită, iar pe solurile scheletice sau feruginoase,
vinurile roşii au o culoare roşie strălucitoare şi o generozitate remarcabilă. De
asemenea, se ştie că pe solurile cu fertilitate mai pronunţată se obţin producţii
mai mari decât pe cele sărace, mai ales când aprovizionarea cu apă este
asigurată, iar soarele oferă o bună încălzire.
În ţara noastră, pe parcursul ultimelor două decenii ale secolului XX şi
primul deceniu al secolului XXI s-au efectuat numeroase studii şi cercetări
asupra solurilor pe care este cultivată viţa de vie, dezlegându-se multe fenomene
şi procese care condiţionează calitatea producţiei viticole de tipul de sol şi
caracteristicile sale (Condei Gh., Popa A., 1977; Dejeu Liviu, 1984; Popa A.,
2007, 2008; Teodorescu Ştefan şi colab., 1987).
Din păcate, influenţa certă şi complexă a solului este încă greu exprimată
oenologic, sub aspect analitic. În cea mai mare măsură, caracterele solului care
influenţează calitatea vinului sunt, la rândul lor, strâns legate sau condiţionate de
climat. O mare importanţă au proprietăţile chimice, dar mai ales cele fizice ale
solului şi subsolului, care reglează regimul apei, al aerului, al temperaturii,
permeabilitatea şi puterea de reţinere a apei. În regiunile viticole răcoroase,
solurile cu pietriş asigură o bună scurgere a excesului de apă şi se încălzesc uşor,
permiţând, prin reţinerea căldurii o mai bună maturare a strugurilor. De
asemenea, ploile torenţiale ce intervin după pârgă sunt mai puţin defavorabile
dacă solul este permeabil şi permite o infiltrare rapidă în adâncime a apei.
Solurile bine drenate sunt un prim factor major de calitate, îndeosebi în regiunile
viticole răcoroase. Drenajul bun decurge din doi factori: natura solului (cu nisip,
pietriş, etc.) şi panta (cu cât este mai mare, cu atât scurgerea apei este mai
uşoară). El contribuie la rapida încălzire a solului în timpul zilei. Drenajul este
foarte important nu numai în regiunile răcoroase, ci şi în celelalte (desigur nu în
zone calde) toamna şi în timpul maturării prevenind instalarea putregaiului
cenuşiu şi favorizând pe cel nobil, protejând plantaţiile cu soiuri pentru vinuri
roşii sau vinuri aromate de putregai.
Condiţiile termice ale solului, importante pentru activitatea rădăcinilor,
în final şi pentru compoziţia şi calitatea vinului se formează sub influenţa
insolaţiei, a temperaturii aerului şi nivelul precipitaţiilor. Îngrăşămintele
organice îmbunătăţesc structura solului, aerarea, permeabilitate, puterea de
reţinere a apei şi de ionizare a complexului absorbant. Conţinutul prea ridicat cu
azot al solului, ca şi îngrăşămintele cu azot micşorează acumularea zaharurilor şi
dau vinuri uşoare, fragile, greu de stabilizat, predispuse la alterări;
îngrăşămintele fosfatice şi potasice favorizează acumularea zaharurilor.
Cercetările întreprinse la Staţiunea Viticolă Drăgăşani (Condei Gh,
1978) dovedesc că îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu măresc rezistenţa la ger,
secetă şi boli, asigurând o compoziţie normală şi o calitate bună a strugurilor. În
mod deosebit potasiul, aplicat separat sau în amestecuri mixte, binare sau ternare
măreşte rezistenţa la ger, brume târzii de primăvară şi atacul de cancer. Similar,
fosforul măreşte rezistenţa la secetă, mană şi la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Azotul aplicat neraţional sensibilizează viţa de vie la temperaturi şi boli
parazitare.
Reiese suficient de clar importanţa participării solului la definirea
compoziţiei şi calităţii strugurilor şi vinului, sol ce atinge nivelul unei evidente
vocaţii pentru realizarea anumitor trăsături de mare valoare ale calităţii. De
asemenea, se remarcă faptul că într-un acelaşi areal climatic favorabil, vinul
încetează de a mai fi excelent şi devine comun, chiar dacă soiul este acelaşi, în
cazul în care solul în care s-a plantat, diferit de cel tradiţional, constituie un
inconvenient. Se observă totodată influenţa pozitivă asupra compoziţiei şi
calităţii strugurilor şi respectiv a vinurilor exercitată de unele căi agrotehnice
care sporesc rezistenţa viţei de vie la intemperiile climatice sau la atacul
dăunătorilor când sunt aplicate judicios, sau, dimpotrivă, sensibilizează planta
slăbindu-i rezistenţa şi compromiţând calitatea recoltei în cazul unei aplicări
necorespunzătoare.
3.3. Poziţia geografică şi a formelor de relief
Viţa de vie este cultivată între al 35-lea şi al 50-lea grad de latitudine; ea
se adaptează la climate relativ calde graţie rezistenţei sale la uscăciune şi, de
asemenea, la climate reci.
Caracterul limitativ al culturii se poate manifesta la o aceeaşi latitudine şi
chiar în aceeaşi regiune prin altitudine, temperatura variind mult, astfel că poate
face imposibilă cultivarea viţei de vie la altitudini mari. Cultura reuşeşte în
şesuri la nivelul mării şi pe munţi la altitudini de 1500 m şi chiar mai mult. Cele
mai renumite vii din lume sunt situate la altitudine cuprinsă între 80 şi 150 m. în
România majoritatea se află la 100-300 m, după cum sunt vii atât la nivelul
mării, cât şi la altitudini de 500-600 m (Martin T., 1968). În climatul rece se
caută soiurile precoce, care se maturizează repede înaintea frigului de toamnă,
cerând puţină căldură de la intrarea în vegetaţie şi până la maturitate, dând fructe
mai puţin acide. E pe cât se pare mai uşor în unele climate să se obţină grade de
zahăr bune, decât o aciditate suficient de slabă pentru a produce un vin corect.
Se cultivă mai ales soiuri albe; soiurile roşii cer pentru sinteza antocianilor
climate însorite şi fructele lor suportă greu supramaturarea care distruge
culoarea (Teodorescu Şt. Şi colab., 1959). Scăderea temperaturii aerului ce
decurge din creşterea altitudinii reprezintă din punct de vedere viticol şi
oenologic condiţii mai favorabile în regiunile călduroase.
 Şi în regiunile viticole cu climă temperată, pentru realizarea unor
anumite producţii creşterea moderată a altitudinii este utilă, ca de exemplu, în
regiunea Dealul Mare din judeţul Prahova unde se obţin struguri buni pentru a fi
păstraţi în stare proaspătă, cu un grad scăzut de atac al putregaiului cenuşiu.
Printr-o astfel de amplasare, la altitudine mai pronunţată a plantaţiilor decurge o
întârziere a desfăşurării fenofazelor (Savin Gh., Doneaud A., 1970).
Tot în regiunile cu climă temperată, brumele şi îngheţurile timpurii de
tomnă sunt mai puţin intense pe versanţii bine expuşi ai dealurilor cu altitudini
medii, decât spre limita inferioară de la poalele dealurilor sau spre cea
superioară la altitudini mari.
Datorită acestei diferenţe de altitudine, la Valea Călugărească şi la
Pietroasa nu s-a ajuns la temperatura de -2 0C, considerată de I.C. Teodorescu
(1952) drept prag pentru vătămarea frunzelor mature, în timp ce la şes, pe văi şi
pe expoziţiile nefavorabile (nord-est) ale dealurilor de mare altitudine frunzele
au fost distruse prematur, ducând la pierderea unor substanţe de rezervă, deci la
maturarea incompletă a lemnului, ca si la compromiterea calităţii strugurilor,
îndeosebi a celor negri şi a celor din soiuri aromate.
Cu creşterea avansată a altitudinii, peste 400 m, condiţiile de temperatură
devin mai puţin favorabile; vântul puternic împiedică formarea microclimatului
caracteristic favorabil, iar conţinutul în zaharuri al strugurilor scade. Dealurile
Pietroasei (Dealul Istriţa) şi Cotnariului (Dealul Cătălina) în partea lor
superioară nu sunt cultivate cu vii datorită atât curenţilor, cât şi brumelor şi
temperaturilor scăzute.
Culmile de munţi sau dealurile orientate de-a curmezişul direcţiei
dominante a vânturilor reci sau fierbinţi sunt elemente de adăpostire, cu efecte
din cele mai favorabile. Ele ocrotesc plantaţiile de vii situate în apropiere.
Aşezarea viilor pe văile transversale cursului apei este aceea care asigură
superioritatea cunoscută a calităţii vinurilor de pe Târnava Mică. Când
amplasamentul acestora este de-a lungul văii de scurgere a apei se aleg
amfiteatrele apărate, către partea deschisă spre cursul apei, de un deal sau
mamelon, cum este cazul cu Târnava Mare, la Micăsasa şi în alte puncte. La
Cotnari, faptul că direcţia dominantă a vântului este aceea de nord-vest, unde
străjuie culmile Dealului Mare – Hârlău face ca masele de aer, după ce au
depăşit înălţimile acestuia, lăsând o importantă cantitate de precipitaţii pe
versanţii săi vestici, să coboare pe versantul opus, încălzindu-se adiabatic,
fenomen de foehnizare ce se produce şi în alte regiuni carpatice din ţara noastră
cu situaţii similare. Drept urmare, la Cotnari durata de strălucire a soarelui, ca şi
temperatura medie anuală sunt superioare celor de la Iaşi, aflat mai la sud şi la
altitudine mai mică. Înclinarea importantă face ca pe versanţii cu expoziţie
sudică şi sud-vestică (ce deţin 45% din suprafaţa totală a regiunii) unghiul de
incidenţă al razelor de soare să depăşească, în tot cursul anului 40 0, putând trece
în lunile de vară de 800, creând astfel condiţii foarte favorabile viţei de vie. În
interiorul regiunii Cotnari relieful este forte frământat, distingându-se un număr
mare de proeminenţe , care se protejează reciproc: Dealul Cătălina – 395 m,
Dealul Stânca – 360m, Piciorul Racului – 337m, Liteanca – 330m, Dealul lui
Vodă – 347m, etc. înclinarea versanţilor este în general de 5-10 0C, dar se
întâlnesc versanţi cu înclinări de peste 200 (Ungureanu Gh. Şi colab., 1971,
Cotea D.V. şi colab., 2006).
În regiuni din cele mai septentrionale ale Europei, la peste 50 0 latitudine
nordică, în care, beneficiind şi de lungimea unor toamne blânde şi cu precipitaţii
reduse, ca pe Valea Rhinului şi a afluenţilor săi, în Germania, se poate realiza o
bună maturare a strugurilor. De la ieşirea din Elveţia şi până la Bonn, viile se ţin
lanţ pe malul fluviului. Trei areale sunt distincte în privinţa calităţii vinurilor:
Rheinpfaltz (Palatinat), Rheihessen şi Rheingan. Cea mai mare parte din viile
primelor două areale (plantate mai ales cu Silvaner) se află pe malul vestic, cu
expunere spre est, fiind încălzită de soarele dimineţii. Viile din Rheingan (unde
predomină Rieslingul) sunt expuse spre sud şi primesc razele soarelui în
perioada de maximă intensitate, factor decisiv ce diferenţiază calitatea vinului
acestui areal.
Existenţa pădurilor sau a unor suprafeţe mari de apă în vecinătatea
plantaţiilor de vii are, de asemenea, influenţă favorabilă asupra calităţii
strugurilor şi a vinurilor, cum e cazul centrelor viticole de la Moldova Nouă
până la Niculiţel, de-a lungul Dunării, sau a regiunilor viticole şi centrelor
viticole dobrogene, în preajma Mării Negre. Prezenţa, de exemplu, a unei mari
întinderi de apă, chiar şi în mijlocul zonei central a continentului European, cum
este cazul lacului Balaton, în Ungaria, contribuie la egalizarea schimbărilor
importante de temperatură, ceea ce permite, cu o bună expoziţie, să se obţină la
Badacsonz vinuri de calitate (Katona J., 1977).
Relieful joacă un rol important în viticultură mai ales pentru calitatea
vinului. Datele furnizate de Organizaţia Mondială a Viei şi Vinului (O.I.V.)
arată că 47% din suprafaţa viilor din marile ţări viticole este aşezată pe dealuri,
în unele dintre ele (Elveţia, Germania) proporţia atingând 60%. Relieful
frământat colinar măreşte suprafaţa teritoriului, creează acestuia pante şi
expoziţii diferite, dând naştere în aceleaşi condiţii de altitudine, longitudine şi
soi cultivat-faţă de un teren plan-la o varietate distinctă de situaţii expoclimatice.
El se opune, fragmentează şi frânează forţa vânturilor, curenţilor reci sau
fierbinţi. Pe timp calm, dimpotrivă, prin încălzirea diferită a versanţilor asigură o
continuă circulaţie domoală a aerului, favorabilă proceselor fiziologice a
plantelor. La rândul ei, panta previne stagnarea excesului de apă, înlesnind
încălzirea solului şi prevenind instalarea putregaiului cenuşiu al strugurilor. Tot
astfel, expoziţiile sud, sud-est, sud-vest ale pantei contribuie la o uşoară
prelungire a duratei zilnice de insolaţie şi împreună cu înclinarea, apropie sau
îndepărtează de 900 unghiul de incidenţă al razelor solare cu solul, jucând un
mare rol în încălzirea solului şi al aerului din regiunile răcoroase.
 Observaţiile acestea sunt de mult timp cunoscute. Carol cel Mare punea
ostaşii să încercuiască locurile unde se topea prima dată zăpada primăvara,
pentru a le destina apoi culturii viţei de vie (I.C. Teodorescu şi colab., 1966).
Studiile efectuate la Staţiunea Viticolă Miniş cu privire la influenţa
formelor de relief asupra compoziţiei chimice a strugurilor la soiul Cadarcă au
condus la rezultate, dintre care câteva sunt consemnate în tabelul 3.3. (Mihalca
A., Naghin N., 1980).
Rezultatele înscrise în tabelele 33,33a,33b,33c indică modificări
însemnate asupra compoziţiei chimice a strugurilor prin amplasarea plantaţiilor
pe diferite forme de relief (Stârcu Elena,………Cătălin Genoiu, 2008).
Cele mai mari variaţii le înregistrează pigmenţii antocianici, care, pe
pantă, realizează un spor de aproape 60% faşă de amplasamentul pe şes. Şi
platoul contribuie, de asemenea, mult la creşterea proporţiei acestor substanţe.
Sporuri importante marchează şi zaharurile: 11% pe pantă şi 8% pe platou.
Creşterea aportului de energie radiantă oferite de aceste forme de relief a
condus însă şi la o intensificare diferită a procesului de respiraţie şi, ca urmare,
la o diminuare a proporţiei de acizi organici în struguri. Aciditatea totală a
scăzut cu cca. 10%. Scăderea ei faţă de amplasamentul pe şes decurge din
combustionarea mai intensă a acidului tartric şi mai ales a celui malic (-19 şi
respectiv -28% pe pante). Rezultă deci că scăderea acidităţii totale este
determinată, în principal, de scăderea importantă a proporţiei de acid malic, ceea
ce concordă cu rezultatele altor cercetări (Wagnar R., 1966). Nivelul la care
rămâne aciditatea totală după scăderile înregistrate de aceşti doi acizi este
convenabil pentru a asigura o bună calitate a vinului roşu, ce se produce din
strugurii acestui soi la Miniş. Ţinând seama de creşterea importantă a proporţiei
de substanţe colorante roşii, ca şi de aceea a zaharurilor, precum şi de
micşorarea în proporţie convenientă a acidităţii rezultă că formele de relief –
pantă şi platou – prin modificările ce le aduc factorilor climatici, exercită o
acţiune favorabilă asupra compoziţiei chimice a strugurilor şi pentru realizarea
unei calităţi superioare a vinului roşu. Trebuie, de asemenea, menţionat că pe
fundul văilor solul mai bogat în substanţe nutritive şi umiditatea lui mai mare
asigură producţii de struguri mai mari, dar, datorită insolaţiei mai restrânse şi
temperaturii mai mici, calitatea strugurilor este inferioară celei care se realizează
pe pantele însorite.
 Capitolul //// Resurse climatice și pedologice cu impact asupra vocației
pentru calitate a unor areale viticole din Oltenia
1.1. Resurse climatice cu impact asupra vocației pentru calitate a unor
areale viticole din Oltenia
Alături de ceilalți factori, climatul poate ridica calitatea strugurilor, și deci
a vinurilor, pe cele mai înalte culmi, după cum tot el, în principal, o poate
prăbuși. În aceleași condiții climatice orice tehnologie de cultivare a viței de vie,
a cărei aplicare duce la schimbarea nivelului producției de struguri, conduce
implicit și la modificări ale calității acestora. Efectul măsurilor agrotehnice noi
care se aplică este necesar să fie urmărit nu numai prin conținutul în alcool al
vinului, sau numai prin cel de zaharuri și aciditate al strugurilor, ci și prin
proporția de extract nereducător, conținutul în antociani, în substanțe aromate.
Buna maturare a strugurilor și suficienta lor rezistență la solicitările ce pot
fi provocate îndeosebi de precipitațiile abundente, accidente și boli sunt mult
diminuate în condițiile unei fertilizări cu azot, irigării copioase, a unei sarcini de
rod, mărite excesiv, a butucilor, precum și în cazul adoptării unor forme de
conducere și mijloace de susținere care nu permit o bună etalare a strugurilor la
lumină.
Condițiile oenologice pentru ca un climat să permită obținerea unor vinuri
de calitate superioară sunt următoarele:
- să asigure cât mai des, an de an, realizarea unor recolte susținute de
struguri care să se poată matura perfect, păstrându-și compoziția optimă și buna
stare sanitară până în momentul recoltării;
- să fie lipsit pe durata maturării strugurilor și până la recoltare de
etape în care să intervină temperaturi ridicate, vânturi fierbinți, uscăciune
exagerată a aerului, precipitații abundente, brume și înghețuri timpurii de
toamnă, căderi de grindină. În mod deosebit sunt de temut perioadele cu timp
excesiv de cald și uscat, care exaltă procesele de respirație și evapotranspirație,
ce porvoacă inhibarea formării unor precursori de arome tipice anumitor soiuri,
evaporarea și antrenarea de vapori de apă și gaz carbonic a multor componenți
aromatici ușor volatili. Aceste consecințe se resimt prin depersonalizarea tot mai
accentuată a vinului, în raport cu durata acestor perioade, prin incapacitatea lui
de mai evolua prin învechire, ajungându-se până la caracterul plat, lipsit de cea
mai elementară prestanță, proprii altfel oricărui vin de calitate.
Referindu-ne la constituienții chimici ai strugurilor, este de menționat
cazul mai deosebit al unora de mare însemnătate oenologică (acidul malic,
substanțe aromate, pigmenții antocianici) care, prin proporția lor relativ mică sau
foarte mică, prin anumite proprietăți particulare (volatilitate, oxidabilitate,
combustionabilitate respiratorie), prin situarea lor, după caz periferică, în pielița
bobului sunt deosebit de vulnerabili și expuși la cele mai însemnate riscuri de
deprecieri provocate, în cursul maturării strugurilor, de anumite manifestări ale
climatului.
Astfel de condiții sunt greu de realizat și pot fi întrunite pe o arie mult mai
restrânsă de favorabilitate decât aceea ce are în vedere să asigure plantei condiții
certe și prielnice de viață, de rodire abundentă și maturare deplină a recoltei.
1.1. Caracteristicile climatice ale centrelor viticole răcoroase din
Oltenia în care se produc numai vinuri albe de calitate, din zona oenoclimatului
Ao
Un singur centru viticol din Oltenia (Polovragi-Runcu) aparține acestei
zone oenoclimatice (Ao) Tab. 1. Alături de celelalte centre viticole aparținătoare
acestei zone oenoclimatice (Curtea de Argeș, Voinești, Câmpina, Roman, Piatra
Neamț, Fălticeni, Sighet, Lechința-Bistrița, Dumbrăveni, Ri/////, Șeica-Sibiu)
centrul viticol Polovragi, se remarcă în mod deosebit fie prin situarea lor la o
latitunine nordică mai pronunțată (Sighet, Fălticeni, Lechința) – până la aproape
480, fie printr-o altitudine mai mare (Polovragi, Curtea de Argeș, Sibiu,
Câmpina, Voinești) ajungând în unele cazuri la peste 400-500 m. În aceste
centre precipitațiile sunt destul de abundente, suma lor depășind anual 600,
uneori chiar 700-800mm. În perioada de vegetație activă suma orelor de
strălucire a soarelui este la Polovragi-Runcu de 1302 ore. În aceste condiții suma
gradelor de temperatură se situează sub 30000(29380), așa încât este firesc ca
climatul să fie răcoros. În același timp însă, trebuie reamintit că în astfel de
centre, datorită reliefului colinar ce poate oferi pante cu expoziții sepre sud și, ca
urmare a unor elemente naturale de adăpostire contra curenților reci, precum și a
prezenței unor soluri ușoare, bogate în nisip sau pietriș, ce asigură o bună
drenare a excesului de apă și o bună încălzire a solului, se poate crea o ambianță
favorabilă, dar care nu se reflectă totuși decât în mică măsură în datele stațiilor
meteorologice, de obicei mai îndepărtate. Tab. 1
În centrele acestei zone, Ao, este de remarcat existența unui element de
mare însemnătate din punct de vedere al favorabilității oenoclimatice, și anume,
modul de distribuire a precipitațiilor pe durata de vegetație activă (tab.1.)
Dacă proporția globală a acestora, pe întreaga perioada este relativ destul
de abundentă și excesul lor ar putea determina dificultăți în acest mediu răcoros,
se observă însă că în cursul lunilor august și mai ales septembrie și octombrie,
cantitățile de apă căzute sunt cele mai mici. Diminuarea precipitațiilor în aceste
trei luni în care se desfășoară maturarea strugurilor crează condiții pentru o mai
bună încălzire a solului, dar mai ales pentru îndepărtarea ridcului de instalare a
putregaiului cenușiu și, prin urmare, pentru realizarea unei bune calități a
recoltei. Unde sunt condiții naturale favorabile de adăpostire se poate ajunge
chiar la supramaturare și instalarea putregaiului nobil, obținând excepționale
vinuri demiseci sau dulci (Lechința, Teaca).
În ceea ce privește durata medie de strălucire a soarelui, fără a marca
valori importante, ea indică totuși atingerea unui nivel destul de susținut,
datorită căruia se realizează un regim heliometric satisfăcător.
Temperaturile cele mai ridicate se înregistreayă în luna iulie, dar nu ating
20 . În luna august, în preajma sau după realizarea maturității strugurilor,
0

temperatura scade puțin, dar păstrează totuși un bun nivel, de peste 18 0C. În
septembrie, cânde se finisează și se definesc cele mai delicate trăsături ale
compoziției și calității, când pielița este cea mai subțire și pretabilă pentru
supramaturare și instalarea putregaiului nobil, temperatura scade cu 3-4 0C,
prevenind pierderi importante de valoroși compuși ușor volatili ca și
combustionări importante de acizi organici. La fel și în octombrie, luna în
general cu cele mai puține precipitații.
În mod asemănător, media temperaturilor maxime din cursul lunilor
august și septembrie indică un nivel îndestulător de ridicat pentru satisfacerea
complexelor procese de sinteză care se desfășoară în strugure în această etapă.
În același timp, media temperaturilor maxime absolute din aceste două luni
marchează nivele mici, departe de a fi necesar să li se dea atenție. La rândul lor,
valorile moderate ale mediei temperaturilor minime absolute, în lunile august și
septembrie, precum și ale diferențelor dintre temperatura maximă absolută și cea
minimă absolută în luna august înlătură teama unor eventuale neajunsuri ce ar
putea interveni în unele centre cu precipitații mai scăzute.
Întreg acest ansamblu de date permite să se desprindă observația că în
zona oenoclimatică Ao domină global, pe întreaga perioadă de vegetațieun nivel
satisfăcător de insolație, temperatură și precipitații. Este de subliniat repartizarea
deosebit de favorabilă a precipitațiilor în cursul perioadei de vegetație, cu
diminuarea lor treptată începând din august până în octombrie, deci pe parcursul
etapei când se desăvârșește maturarea strugurilor și se crează condiții prielnice
de supramaturare și de păstrare a stării lor sanitare optime.
În lunile iulie și august există un nivel termic satisfăcător al temperaturilor
medii și maxime, lipsit de exagerări, ce poate asigura desfășurarea activităților
de sinteză cu formarea unei constituții bogate și echilibrate a strugurilor. Se
remarcă o domolire sensibilă a nivelului temperaturii medii în luna septembrie,
ce contribuie la protejarea și păstrarea constituienților valoroși, dar ușor
perisabili ai strugurilor (substanțe aromate, ușor volatile, acizi organici).
1.2. Caracteristicile climatice ale centrelor viticole din Oltenia,
producătoare, în principal, de vinuri albe și, în secundar, de vinuri roșii de
calitate superioară, aparținând zonei oenoclimatice A2
În cadrul acestei zone oenoclimatice sunt cunoscute 22 de centre viticole,
din care în Olrenia se găsesc două (Tg. Jiu și Râmnicu Vâlcea).
 Centrele viticole din această zonă oenoclimatică sunt situate geografic pe
intervalul a trei grade de latitudine (44044’ Moldova Nouă și 47048’ Halmeu-
Satu Mare, în aproape toate zonele de cultură a viței de vie din România: Tg.
Jiu, Râmnicu Vâlcea în Oltenia și Târgoviște, Ștefănești – Argeș în Muntenia,
pe dealurile de la poalele subcarpaților meridionali, Odobești, Panciu, Smuiești,
Jana-Puiești, Oltenești, Pîhnești-Bohotin-Huși, Bucium, Copou-Iași, Cotnari-
Frumușica- pe versanții dealurilor subcarpaților răsăriteni de pe podișul
Moldovei; Seini și Halmeu în nord-vestul Transilvaniei; Valea lui Mihai-Diosig,
Pîncota, Mocrea în vestul Transilvaniei; Silagiu, Buziaș, Oravița, Moldova
Nouă, în regiunea colinară a Banatului; în Sebeș, în partea sudică a Podișului
Transilvaniei). Altitudinea lor este cuprinsă între 70-80 m și 360 m (Cotnari). La
Tg. Jiu altitudinea este de 210 m, iar la Rm. Vâlcea este de 240 m. Retrafearea
lunară a mediei precipitațiilor (tab.2) păstrează și într-o oarecare măsură
adâncește același aspect de favorabilitate, în sensul micșorării continue a
precipitațiilor lunare în august, septembrie și chiar octombrie, premisă, în primul
rând pentru o recoltă mai puțin expusă la degradări provocate de putregaiul
cenușiu.
Durata medie lunară de strălucire efectivă lunară în această zonă este
sensibil mai mare decât în zona A1 și A0.
În ceea ce privește temperature medie lunară ea marchează ca și insolația
un nivel superior celui pe care îl au centrele din A 1 și A0. Ca și în A0 și A1, luna
cea mai caldă, cu temperaturile cele mai ridicate este luna iulie (în jur de
20,90C). în luna septembrie, temperature este în medie de 16,4 0C la Rm. Vâlcea
și 16,70 C la Tg. Jiu.
Scăderile moderate de temperatură ce intervin în lunile septembrie și
octombrie, ca și restrângerea nivelului precipitațiilor care se petrec concomitant
în toate centrele prezintă condiții oenologic favorabile, oferite de climat pentrui
păstrarea, în pielița și miezul boabelor, a componenților valoroși, ce se pot
pierde ușor prin evapotranspirație sau respirație intensă, precum și pentru
asigurarea bunei stări sanitare a strugurilor.
În legătură cu temperaturile referitoare la media maximelor și minimelor
în lunile august și septembrie, ca și a maximelor și minimemelor absolute în
aceleași două luni, nivelul acestora este net superior celor din zonele A0 și A1.
La Tg. Jiu media maximelor este de 28,20C în august și de 24,40C în septembrie,
iar la Rm. Vâlcea în august aceeași medie este de 27,3 0C și 23,90C în
septembrie. Maximele absolute la Tg. Jiu se ridică la 36,60C în august și la
35,20C în septembrie, la Rm. Vâlcea înregistrăm 360C în august și 33,50C în
septembrie.
Un fapt esențial care trebuie remarcat este că, în ambele centre viticole,
nivelul temperaturilor maxime, ca și acelor maxime absolute, este departe de a
atinge cote exagerate.
În ansamblu, datele prezentate dovedesc existența unui nivel moderat și
foarte echilibrat al tuturor factorilor meteorologici studiați, o bună repartiție
lunară a lor, precum absența oricărui fel de deficiență ori excesivitate. Aceste
trăsături sunt confirmate, din punct de vedere oenologic, de multitudinea
aptitudinilor pe care le scot la iveală centrele viticole, concretizate într-o gamă
largă de categorii și tipuri de vinuri de foarte bună calitate. S-au distins în mod
deosebit vinurile de Sauvignon, Muscat ottonel și Fetească albă de la Bălănești,
Tg. Jiu și Jiblea-Călimănești, Vâlcea.
1.3. Caracateristicile climatice ale centrelor viticole producătoare, în
principal de vinuri roșii și aromate și, în secundar, de vinuri albe, din Oltenia,
care aparțin zonei oenologice A3
Aşezarea geografică a centrelor viticole aparţinând zonei A3 imprimă
acestora particularităţi meteorologice climatice, care prib gruparea lor în: centre
A3 colinare, centre A3 colinare meridionale şi centre A3 meridionale, aproape de
Marea Neagră.
O parte apreciabilă din centrele viticole ale Olteniei aparţin acestei zone
oenoclimatice (A3). Centrele viticole Corcova, Drăgăşani şi Sâmbureştiaparţin la
A3 colinare, iar alte 10 centre viticole: Drobeta Turnu Severin, Vânju Mare-
Oreviţa, Oprişor, Pleniţa-Orodel, Segarcea, Tâmbureşti, Brabova, Brădeşti,
Craiova-Banu Mărăcine şi Iancu Jianu aparţin grupei centrelor viticole A 3
colinare-meridionale.
1.3.1. Caracteristicile climatice ale centrelor viticole din Oltenia, care
aparţin grupei A3 colinare
În zona colinară a Olteniei se află centrele viticole Corcova şi Drăgăşani,
iar în zona colinară a Munteniei – centrul viticol Sâmbureşti.
Temperatura medie anuală din aceste centre este cuprinsă între 10,50C şi
10,80C. Tab.3. Suma precipitaţiilor anuale oscilează între 682 mm (Sâmbureşti)
şi 741 mm (Corcova). Cu toate acestea pe durata perioadei de vegetaţie activă
suma precipitaţiilor este relativ apropiată (374 mm la Corcova, 385 mm la
Drăgăşani, 395 mm la Sâmbureşti).
Repartizarea lunară a mediei precipitaţiilor în perioada de vegetaţie activă
păstrează şi ea acelaşi aspect de favorabilitate oenoclimatică ca şi în centrele
zonelor oenoclimatice anterioare, reprezentat prin micşorarea continuă a
proporţiei precipitaţiilor în cursul lunilor august, septembrie şi octombrie, care
acrează condiţii mai certe pentru asigurarea unei bune stări sanitare a recoltei.
Durata medie lunară de strălucire a soarelui este superioară celei din
centrele zonelor anterioare, oferind astfel viţei de vie abundente resurese
heliotermice. Drept urmare şi temperatura medie lunară este superioară în lunile
perioadei de vegetaţie aceleia din centrele zonei A 2. Ca şi în acestea, luna cea
mai caldă, cu temperaturile cele mai ridicate este, în toate centrele viticole
colinare A3, iulie, nivelul temperaturilor din această lună fiind cuprins între
21,30C la Sâmbureşti şi 21,80C la Corcova. În luna august, de asemenea caldă,
temperaturile variază între 210C la Sâmbureşti şi 21,50C la Drăgăşani. În
continuare, temperatura medie se micşorează, ajungând în septembrie la valori
în jur de 16,6-17,30C.
Aceste disponibilităţi climatice de care beneficiayă centrele viticole
colinare A3 permit viţei de vie să realizeze în struguri, în proporţii mari, sinteza
oricăruia din constituienţi, oricât de complexă ar fi structura lor chimică. Se
remarcă, în acelaşi timp, că abundenţa acestor disponibilităţi nu este însoţită de
durităţi climatice care să provoace, concomitent, deteriorări ale armoniei lor
constitutive, prin pierderi şi degradări. Astfel, media maximelor şi minimelor
temperaturii aerului, în august şi septembrie indică, în toate centrele viticole din
această grupă valori moderate. Chiar în luna iulie, cea mai caldă, media
maximelor nu depăşeşte 28,30C, iar în august nu este mai mare de 28,20C.
În mod asemănător, temperatura maximă absolută în luna august oscilează
în jur de 36,4-37,40C. în septembrie, atât media maximelor, cât şi temperatura
maximă absolută sunt şi mai moderate decât în august, în toate centrele.
Diferenţa dintre temperatura maximă absolută şi cea minimă absolută, în
luna august, păstrează şi ea valori destul de scăzute: 30,4 la Corcova, 27,3 la
Drăgăşani şi 28 la Sâmbureşti.
Datelele referitoare la umiditatea relativă a aerului indică valori care
dovedesc existenţa unui nivel satisfăcător în toate centrele viticole colinare ale
zonei oenologice A3; umiditatea relativă a aerului, în luna august, coborând până
la 65% la Drăgăşani şi Sâmbureşti şi 70% la Corcova.
1.3.2. Caracteristicile climatice ale centrelor viticole din Oltenia, care
aparţin grupei A3 colinare-meridionale
În această grupă sunt, în cea mai mare parte, cuprinse centrele viticole
situate pe colinele Piemontului Getic (Drobeta Turnu Severin, Oreviţa-Vânju
Mare, Oprişor, Pleniţa-Orodel, Brabova, Brădeşti, Banu Mărăcine, Segarcea,
Iancu Jianu) din partea meridională a Olteniei, la care a fost alăturat centrul
viticol Tâmbureşti, reprezentând partea cea mai sudică a jumătăţii de nord a
nisipurilor din stânga Jiului (vecină cu Podişul Getic). Ele sunt situate între
paralela 440 şi 460, iar altitudinea lor este cuprinsă între 73 şi 200m.
Temperatura lor medie anuală este de cca. 110C, fiind cuprinsă între 10,4-
10,90C (Brabova, Tâmbureşti şi Craiova – Banu Mărăcine) şi 11,2-11,6 0C
(Segarcea, Drobeta Turnu Severin).
Suma precipitaţiilor anuale oscilează între 543 mm (Craiova – Banu
Mărăcine) şi 634-637 mm (Vânju Mare – Oreviţa), cea mai mare fiind la
Drobeta Turnu Severin, de 762mm. Pe durata perioadei de vegetaşie suma
precipitaţiilor depăşeşte cu puţin 300 mm, cu excepţia centrelor Oprişor,
Segarcea, Banu Mărăcine – Craiova, unde ea este puţin mai mică (288 mm).
Repartizarea lunară a precipitaţiilor în perioada de vegetaţie (tab. 4)
prezintă în general, ca şi în celelalte zone oenoclimatice acelaşi aspect, de
micşorare treptată în cursul lunilor august, septembrie, octombrie, exprimând
premise mai favorabile pentru evitarea instalării putregaiului cenuşiu al
strugurilor.
Durata medie lunară de strălucire efectică a soarelui (tab.5) este apropiată
de a centrelor A3 colinare, iar temperatura medie a aerului în lunile perioadei de
vegetaţie este cu puţin superioară (tab.6), luna cea mai caldă fiind tot iulie; cea
mai ridicată valoare (22,70C) se înregistrează la Drobeta Turnu Severin. Nivelul
temperaturii aerului în luna august este destul de apropiat de cel din luna iulie,
dar în septembrie scade simţitor şi în octombrie şi mai mult.
Cu toată abundenţa resurselor termice este important de remarcat că
media maximelor temperaturii medii a aerului în lunile august şi septembrie
(tab.7) indică, în toate centrele viticole valori destul de moderate. Chiar în luna
iulie, valoarea cea mai ridicată este sub 300C (Segarcea 29,90C). Tot astfel, şi
temperatura maximă absolută, în luna august, oscilează în jur de 38 0C, cea mai
mare valoare, la Teremeia Tomnatic fiind de 39,6 0C (singurul centru viticol din
această grupă care nu se află în Oltenia). În luna septembrie, atât media
maximelor, cât şi temperatura maximă absolută a aerului sunt cu mult mai mici
decât în august, oscilând în jur de 25 0C şi respectiv 350C. diferenţa dintre
temperaturile maxime absolute şi minime absolute ale aerului în luna august, în
aceste centre meridionale, prezintă în ansamblu, valori foarte apropiate de acelea
constatate în centrele colinare.
Puţinele determinări ale bilanţului hidric termic al apei în sol indică,
totuşi, un deficit mai pronunţat (-90mm) fiind la banu Mărăcine – Craiova (Tab.
8). Indicii hidrotermic şi higrohidrotermic au valori mai mici, asemănătoare
celor observate la centrele viticole colinare din zona oenoclimatică A 3, cele mai
scăzute fiind la Segarcea (0,86) şi respectiv, la Oprişor (3,7). Deficitul de
saturaţie cu vapori de apă al aerului este, de asemenea, şi el mai pronunţat la
centrele viticole meridionale, ajungând la 20,2 până la 20,5 milibari la Drobeta
Turnu severin, Tâmbureşti, Banu Mărăcine şi 21,1 la Segarcea.
Umiditatea relativă a aerului (tab.9) marchează valori care, în ansamblu
sunt apropiate atât de centrele viticole colinare, cât şi în cele colinare
meridionale. În schimb, umiditatea realativă medie a aerului în luna august, la
ora 13.oo (tab.8) coboară până la 47-49%, cea mai scăzută fiind la Segarcea,
Banu Mărăcine şi Brădeşti (46%).
1.4. Caracteristicile climatice ale centrelor viticole din Oltenia
aparţinând zonei oenoclimatice A4
Din zona oenoclimatică A4 fac parte 17 centre viticole, din care 4 sunt în
Oltenia: Calafat, Băileşti, Bechet, Caracal.
Toate aceste centre viticole sunt situate geografic în partea de sud a
României, de-a lungul sau în apropierea cursului Dunării.
Repartizarea lunară a precipitaţiilor (tab. 10) în perioada de evegtaţie
păstrează, ca şi în cazul majorităţii zonelor oenoclimatice anterioare acelaşi
caracter de diminuare treptată în cursul lunilor august, septembrie, octombrie.
Durata medie lunară de strălucire efectivă a soarelui (tab.10), în general
este mare (Calafat, Băileşti).
În ceea ce priveşte temperatura medie lunară a aerului în lunile perioadei
de vegetaţie, se observă că este în general cea mai ridicată, depăşind pe cea a
centrelor din toate celelalte microzone în lunile iunie, iulie, august. La Băileşti
se înregistrează, în iulie 22,70C, la Calafat 22,80C, La Bechet 22,90C. luna cea
mai caldă este tot iulie. Dacă în iulie şi august temperaturile sunt ridicate şi
apropiate, în septembrie şi octombrie ele sunt net mai coborâte ţi mai
îndepărtate. În mod asemănător, media maximelor temperaturii medii a aerului
în lunile iulie, august şi septembrie (tab.11) indică, pentru centrele zonei A 4
valori dintre cele mai ridicate, superioare tuturor celor înregistrate la centrele
viticole din celelalte zone oenoclimatice. Este de notat şi faptul că, în unele
cazuri, media maximelor temperaturii aerului este egală sau chiar mai mare în
luna august, comparativ cu iulie (Calafat, Băileşti, Bechet). La Bechet, chiar în
luna septembrie, temperature maximă absolută depăşeşte 36-370C ajungând
uneori peste 390C. Este de remarcat şi faptul că în centrele viticole din Oltenia,
care aparţin zonei oenoclimatice A4, se detaşează printr-un număr mult mai mare
de zile cu temperatura egală sau superioară nivelului de 300C.
Majoritatea zonelor viticole din zona oenoclimatului A 4 cunosc, în luna
septembrie, temperaturi mibime absolute negative (Băileşti, Bechet) care
coboară până la -10C.
Starea vansată de uscăciune a aerului este marcată de gardul înalt al
deficitului de saturaţie cu vapori de apă, care ajunge în centrele acestei zone A4
la valorile cele mai ridicate, ce depăşesc şi pe cele constatate la centrele A 3-
meridionale, pentru luna august, la ora 1300, cu valori medii lunare deosebit de
ridicate, de 21,9 la Calafat, 23 mb/cm 2 la Băileşti. Acest deficit de saturaţie cu
vapori de apă al aerului atât de ridicat se datoreşte unidităţii relative a aerului
foarte scăzută. Deşi ca valoare medie (zi şi noapte) umiditatea în centrele zonei
oenoclimatice A4 este practic asemănătoare cu cea constatată în centrele
meridionale ale zonei A3, totuşi, în timpul zilei, la ora 13 00 în luna august ea este
net mai scăzută, coborând sub 46%, nivelul considerat de noi drept minim
necesar, la unele din centre acesta coborând până la valori excepţional de mici
(Calafat 42%).
Datele prezentate arată că din punct de vedere meteoroclimatic, centrele
viticole ale zoneo A4 se aseamănă ca abundenţă heliotermică cu cele colinare-
meridionale şi cu cele meridionale din apropierea mării, aparţinând zonei
oenoclimatice A3, dar se deosebesc de acestea, ca şi de toate celelalte centre din
zonele prezentate anterior prin două trăsături caracteristice, de importanţă
deosebită din punc de vedere oenoclimatic: temperatura aerului în cursul lunii
august mai ridicată şi, concomitent, uniditatea relativă a acestuia mai coborâtă.
Această nuanţă de duritate higrotermică restrânge evident aria aptitudinilor
oenoclimatice ale centrelor viticole componente, lipsite de altfel de faima
producerii unor vinuri de calitate care să fi impus reputaţia vreunor nume de
origine tradiţionale (deşi la Drăgăneşti, Olt cu particularităţile oenoclimatice
locale favorabile se obţin totuşi din anumite soiuri – Cabernet Sauvignon,
Merlot – vinuri roşii de bună calitate). Cu toate acestea ele sunt şi rămân
înzestrate cu disponibilităţi climatice care, pentru alte direcţii de folosinţă a
producţiei de struguri asigură în final realizarea bunei calităţi necesară
produselor obţinute.
1.5. Localizarea geografică, condiţiile climatice şi aptitudinea pentru
calitate a arealelor viticole din Oltenia
Pentru conturarea unor parametri meteoroclimatici de aptitudine
oenologică a regiunilor viticole şi zonele oenoclimatice s-a considerat necesar de
precizat: elementele care deosebesc şi pe cele care sunt comune regiunilor şi
centrelor cuprinse în interiorul aceleiaşi zone; necesităţile climatice minime şi
insuficienţele şi excesivităţile care conduc la situarea regiunilor şi centrelor
viticole în zone diferite şi care, drept urmare, decid asupra aptitudinilor lor
oenologice.
După cum s-a putut constata, elementele folosite pentru caracterizarea
regiunilor şi centrelor viticole, în afara celor de ordin geografic (latitudine,
altitudine) fac parte din rândul factorilor meteoroclimatici: insolaţie,
temperatură, precipitaţii, umiditate relativă a aerului, etc.
De asemenea, s-a calculat diferenţa dintre temperatura maximă absolută şi
temperatura minimă absolută în cursul lunii august.
Luând în consideraţie elementele meteoroclimatice care se manifestă în
centrele viticole din Oltenia şi cunoscând caracteristicile de compoziţie şi
însuşirile senzoriale ale vinurilor ce se obţim şi modul cum acestea au fost
apreciate de-a lungul timpului s-a putut încadra în zone oenoclimatice fiecare
din aceste centre. (Tab,12)
Din zona oenoclimatică A0, unde se pot obţine vinuri albe seci de calitate
face parte un singur centru viticol din Oltenia, Polovragi-Dobriţa-Runcu, situate
la latitudinea nordică de 45011’ şi la o altitudine de 530m. temperatura medie
anuală din acest centru este de 9,30C, iar suma precipitaţiilor dintr-un an este de
893mm. În perioada de vegetaşie suma gradelor de temperatură ajunge la
29380C. soarele străluceşte efectiv 1302 ore, iar suma precipitaţiilor este
513mm. Indicele de aptitudine oenoclimatică are valoarea de 3978. În acest
context sunt întrunite cerinţele viţei de vie pentru desfăşurarea proceselor
fiziologo-biochimice, încât din strugurii ajunşi la maturitatea deplină, uneori şi
la supramaturare se pot obţine vinuri albe seci de calitate superioară din soiurile
Fetească regală, Fetească albă şi chiar Crâmpoşie.
Centrele viticole Tg. Jiu şi Râmnicu Vâlcea se regăsesc în zona
oenoclimatică A2 unde se pot obţine în principal vinuri albe, şi în secundar
vinuri roşii de calitate. Centrul viticol Tg. Jiu se găseşte la 45 002’ latitudine
nordică, iar centrul Râmnicu Vâlcea la 45006’. Altitudinea este de 210 m la Tg.
Jiu şi 242 m la Rm. Vâlcea. Temperatura medie anuală este de 10,20C la Rm.
Vâlcea şi de 10,40C la Tg. Jiu. Precipitaţiile anuale ajung la 710 mm (Rm.
Vâlcea) şi 816 mm (Tg. Jiu). Pe parcursul perioadei de vegetaţie suma gradelor
de temperatură ajunge la 31730C (Rm. Vâlcea) şi la 32920C (Tg. Jiu). Durata
efectivă de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie este de 1425 ore (Rm.
Vâlcea) şi 1450 ore (Tg. Jiu). Pe parcursul aceleiaşi perioade precipitaţiile ajung
la 411 mm (Rm. Vâlcea) şi 433 mm (Tg. Jiu).
Drept consecinţă indicele de aptitudine oenoclimatică are valori cuprinse
între 4437 (Rm. Vâlcea) şi 4500 (Tg. Jiu). În aceste condiţii se pot obţine vinuri
albe (în principal) şi roşii (în secundar) de calitate superioară.
Centrele viticole Corcova, Drăgăşani şi Sâmbureşti îşi găsesc locul în
zona oenoclimatică A3-colinare. Ele sunt situate între 44 030’ 44035’ latitudine
nordică. Altitudinea la care se găsesc plantaţiile viticole este cuprinsă între 150
m (Corcova) şi 260 m la Sâmbureşti. Temperatura medie anuală din aceste
centre este cuprinsă între 10,50C (Sâmbureşti) şi 10,80C la Drăgăşani. Regimul
pluviometric exprimat prin suma precipitaţiilor căzute de-a lungul unui an este
de 682 mm (Sâmbureşti), 684 (Drăgăşani) şi 741 mm la Corcova. Pe parcursul
perioadei de vegetaţie suma gradelor de temperatură este cuprinsă între 3226 0C
la Sâmbureşti şi 33130C la Corcova. În aceeaşi perioadă soarele străluceşte
efectiv 1536 ore la Sâmbureşi, 1546 ore la Corcova şi 1576 ore la Drăgăşani.
Precipitaţiile înregistrate în perioada de vegetaţie cunosc valori cuprinse între
374 mm la Corcova şi 395 la Sâmbureşti.
Calculând indicele de aptitudine oenoclimatică, constatăm valori cuprinse
între 4627 la Sâmbureşti şi 4682 la Corcova. În asemenea condiţii se pot obţine
în principal vinuri roşii, vinuri albe demiseci, dulci, licoroase, vinuri aromate de
calitate superioară.
În zona oenoclimatică A3 – colinare-meridionale sunt 10 centre viticole
din Oltenia (tab.12). ele sunt situate între 44 002’ (Tâmbureşti), 44038’ (Drobeta
Turnu Severin) latitudine nordică şi la o altitudine cuprinsă între 73 m
(Tâmbureşti) şi 210 m (Iancu Jianu). Temperatura medie anuală este cuprinsă
între 10,40C (Brabova) şi 11,60C (Drobeta Turnu Severin). Pe parcursul unui an
precipitaţiile înregistrate oscilează între 543 mm (Craiova-Banu Mărăcine) la
762 (Drobeta Turnu Severin).
În perioada de vegetaţie suma gradelor de temperatură este cuprinsă între
3278 C (Brădeşti) şi 34870C (Drobeta Turnu Severin). Durata efectivă de
0

strălucire a soarelui, în aceeaşi perioadă este de 1439 ore (Segarcea) şi până la

1575 ore (Iancu Jianu).
Precipitaţiile însumate pe parcursul perioadei de vegetaţie în centrele
viticole A3 colinare-meridionale din Oltenia sunt la nivelul a 288 mm (Segarcea,
Banu Mărăcine şi până la 354 mm (Drobeta Turnu Severin).
 Indicele de aptitudine oenoclimatică înregistrează, în aceste centre
viticole, zaharuri cuprinse între 4762 (Pleniţa-Orodel) şi 4939 (Craiova-Banu
Mărăcine).
În aceste condiţii meteoroclimatice soiurile de viţă de vie negre şi albe
asigură struguri negri şi albi cu un conţinut ridicat în zaharuri, substanţe
colorante şi aromate – premise pentru obţinerea în principal de vinuri roşii,
vinuri albe demiseci, dulci licoroase, vinuri aromate de calitate superioară.
Din zona oenoclimatică A4 fac parte şi centrele viticole din Oltenia:
Calafat, Băileşti, Bechet, Caracal. Aceste centre sunt amplasate între 44 001’
(Băileşti) şi 44047’ (Caracal), latitudine nordică şi la o altitudine cuprinsă între
58 m (Băileşti) şi 112 m (Caracal).
Temperatura medie anuală din aceste centre viticole este cuprinsă între
10,90C (Caracal) şii 11,50C (Calafat). Pe parcursuk unui an se înregistrează o
sumă a precipitaţiilor cuprinsă între 494 mm (Calafat) şi 597 mm (Caracal). În
perioada de vegetaţie se acumulează de la 3433 0C (Caracal) la 35080C (Bechet).
Durata efectivă de strălucire a soarelui în aceeaşi perioadă oscilează între 1490
ore (Băileşti) şi 1613 ore (Calafat). Suma precipitaţiilor din perioada de
vegetaţie activă are valori cuprinse între 238 mm (Băileşti) şi 336 mm (Caracal).
Indicele de aptitudine oenoclimatică are valori cuprinse între 4933 şi
5003, exprimând o ofertă heliohidrotermică preferată de către soiurilr de viţă de
vie pentru strugurii de masă şi implicit pentru vinurile de consum curent. În
unele puncte, pe suprafaţe mai restrânse (Drăgăneşti-Olt) se pot obţine şi vinuri
roşii de calitate superioară.
În ceea ce priveşte strugurii de masă se apreciază că, pentru România,
centrele viticole ale zonei oenoclimatice A4 dispun de condiţiile cele mai
favorabile pentru producerea lor. Cu boabele lor mari ei se âncălzesc mai puţin
şi înfruntă astfel cu uşurinţă mai mare durităţile climei. Ce toate că, din aceeaşi
cauză, acumulează o proporţie mai mică de substanţe aromate. Totuşi, nivelul
acestora este îndestulător pentru puţinul necesar spre a da satisfacţie gustativă în
cele câteva clipe cât boabele strugurilor (care este consumat relativ foarte curând
după recoltare) sunt sfărâmate împreună cu pieliţa şi pulpa (în care se află cea
mai mare parte din substanţele odorante şi sapide).
Din aceste ţesuturi componentele aromatice sunt masiv vehiculate prin
actul masticării şi la căldura cavităţii bucale. Necesarul spre a da satisfacţie
gustativă este, de fapt, infim în comparaţie cu cel necesar strugurilor prelucraţi
în scop oenologic, în care intervine îndelungatul process oenologic. Astfel,
climatul din A4, mai cald, cu mai puţine precipitaţii şi cu un aer mai uscat,
impropriu instalării putregaiului cenuşiu esre o garanţie destul de certă pentru
păstrarea integrităţii pieliţei boabelor şi, deci, pentru o vocaţie uvală a centrelor
viticole din această zonă.
1.6. Profilul climatic al câtorva din principalele centre viticole din
Oltenia faţă de cel al unora din regiunile viticole ale Franţei
Elementele folosite pentru conturarea profilului climatic al regiunilor
viticole din ambele ţări au fost:
- temperatura medie a aerului în luna iulie;
- suma gradelor de temperatură în intervalul 1 aprilie-30 octombrie
(perioada de vegetaţie);
- suma orelor de strălucire efectivă a soarelui în intervalul 1 aprilie-
30 octombrie;
- suma precipitaţiilor în intervalul 1 aprilie-30 octombrie;
- indicele de aptitudine oenoclimatică (calculat de noi).
Elementele profilului climatic sumar indică (tab.13), pentru perioada de
vegetaţie, un câmp de variaţie practic aproape similar în ambele ţări (Franţa-
România-Oltenia).
TAB.13
Cea mai caldă lună a anului, atât în Franţa cît şi în Oltenia-România este
iulie, între 21,60C (Ajacia -Corse), la 23,90C (Perpignan), în Franţa şi de la
27,30C (Sâmbureşti) şi până la 22,90C (Bechet) în Oltenia, România.
Suma gradelor de temperatură din perioada de vegetaţie &1.04-30.10) în
regiunile viticole din Franţa oscilează între 33830C (Ajacia-Corse) şi 37890C
(Perpignon). În Oltenia-România suma gradelor de temperatură ăn aceeaşi
perioadă se găseşte între 33260C (Sâmbureşti) şi 35080C (Bechet).
Suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie (1 aprilir-30 octombrie)
pentru regiunile viticole din Franţa are valori cuprinse între 173 mm (Ajacia-
Corse) şi 309 mm (Gard Nimes). În Oltenia-România precipitaţiile din perioada
de vegetaţie a viţei de vie se găsesc de la 238 mm (Calafat) la 385 (Drăgăşani şi
Sâmbureşti).
Calculând indicele de aptitudine oenoclimatică constatăm că pentru
regiunile viticole din Franţa al are valori cuprinse între 5230 (Bastia-Corse şi
Gard Nimes) şi 5475 (Var Toulon). În centrele viticole din Oltenia-România
valoarea acestui indice este cuprinsă între 4627 (Sâmbureşti) şi 5003 (Calafat).
Dacă examinăm oferta climatică din perechea de regiuni: Côtes du Rhône-
Vaucluse din Franţa cu Dealurile Severinului din Oltenia-România constatăm că
temperaturile medii anuale sunt diferite (13,00C la Côtes du Rhône-Vaucluse şi
11,60C la Drobeta Turnu Severin, valorile lunare în perioada de vegetaţie ale
temperaturilor medii ale aerului, ca şi ale sumei gradelor de temperatură sunt
practic la acelaşi nivel. Bilanţul hidric din sol în perioada aprilir-septembrie este
mai deficitar la Côtes du Rhône-Vaucluse (-130) decât la drobeta Turnu Severin
(-37).
Numărul de ore de strălucire a soarelui devine mai mic în regiunile calde
din oltenia, România (Drobeta Turnu Severin) comparativ cu cele calde din
Franţa (Côtes du Rhône-Vaucluse).
Precipitaţiile prezintă asemănări atât ca nivel global pe durata perioadei de
vegetaţie, cât şi ca repartiyare lunară a lor. Pare mai pronunţată în România
decât în Franţa scăderea proporţiei lor începând din luna august, apoi în
septembrie şi octombrie.
Este necesar de urmărit trăsăturile meteorologice în lunile în care se
desăvârşeşte maturarea strugurilor, când în multe regiuni se desfăşoară
supramaturarea lor, când se culege şi se vinifică recolta, adică în lunile
septembrie şi ocrombrie. Cu toată îndreptăţirea se apreciază: „condiţiile
climatice în momentul recoltării sunt tot atât de importante, dacă nu mai mult, ca
cele care le-au precedat. Un cules pe timp bun e un factor important de reuşită
calitativă” (G. Guimberteau, 1984).
Datele prezentate în tabelul 15 ne indică pentru câteva regiuni viticole din
Franţa şi din Oltenia, România aspecte referitoare la temperatura medie a
aerului, precipitaţiile şi durata medie de strălucire a soarelui în cursul lunilor
septembrie şi octombrie.
Tab.15.
Se observă că în ansamblu temperaturile sunt puţin mai scăzute, iar durata
strălucirii soarelui mai mare în regiunile din România comparativ cu cele din
Franţa, atât în luna septembrie, cât şi în luna octombrie. Precipitaţiile sunt şi ele
în cursul acestor două luni mai restrânse în regiunile din Oltenia-România, chiar
în cele în care suma lor anuală şi din cursul perioadei de vegetaţie este mai
abundentă. Aşa deci, şi în zonele viticole din Franţa şi în cele din Oltenia-
România, în această importantă etapă din punct de vedere oenologic, domină un
timp favorabil, cu temperaturi moderate, care nu crează dificultăţi, nici prin
exces, nici prin insuficienţă, atât procesului de finisare al maturării şi
supramaturării strugurilor, cât şi recoltării şi desfăşurării fermentaţiei în cursul
vinificării. La rândul lor, în ambele ţări, precipitaţiile restrânse în timpul
îndestulător de însorit reprezintă, de asemenea, premise favorabile pentru
realizarea de recolte mai ferite de deprecieri.
 Observaţiile desprinse din examinarea datelor referitoare la profilurile
climatice comparative, permit să se contureze, în final, câteva trăsături climatice
comune: cea mai caldă lună a anului este iulie, după care temperaturile încep să
descrească, în august mai puţin, apoi mult mai repede, în septembrie şi
octombrie, creându-se astfel premise dintre cele mai favorabile pentru
desfăşurarea maturării strugurilor în condiţii din ce în ce mai ferite de durităţi
higrometrice, cu cât pieliţa boabelor se subţiază şi strugurele devine mai
vulnerabil. În general, precipitaţiile cunosc şi ele o alură descendentă începând
cu luna august şi apoi mai mult în septembrie şi octombrie (mai pronunţată în
regiunile din România), fapt care contribuie pozitiv la păstrarea bunei stări
sanitare a recoltei, prevenind în mare măsură instalarea putregaiului cenuşiu al
strugurilor.
Evident că toate aceste comparaţii se bazează pe un număr cu totul
insuficient de elemente pentru a putea stabili raporturile exacte dintre condiţiile
climatice ale regiunilor viticole din Franţa şi din Oltenia-România. Cu toate
acestea, puţinii parametri meteorologici examinaţi sunt de neîndoielnică
importanţă şi similitudinile indicate de ei îndreptăţesc să se deducă totuşi
existenţa, în perioada de vegetaţie, a unor trăsături de asemănare, fapt de mare
însemnătate, care semnifică şi o asemănare de natură oenoclimatică, în sensul
aptitudinii de a obţine şi în regiunile viticole din Oltenia-România vinuri (mai
ales roşii) cu o compoziţie bogată, armonioasă – nu identice – dar la fel de
dotate ca nivel calitativ cu cele din Franţa. (VEZI INCADRARE).
__2. Resurse pedologice cu impact asupra vocaţiei pentru calitate a unor
areale viticole din Oltenia
-----2.2.1. Aspectr referitoare la formarea solului şi nevoia de a cunoaşte
cât mai bine alcătuirea sa
Pătura de pământ rodnic, numită sol, s-a format prin ănsumarea şi
acumularea a numeroase transformări suferite de rocile de la suprafaţa uscatului.
Unele din aceste transformări, ca fragmentare înaintată (dezagregare) şi chiar
transformarea chimică (alterarea) a rocilor au putut să înceapă cu mult înainte de
formarea solului, ca procese ale marelui circuit geologic. Aceste procese s-au
produs şi se produc parţial, deseori chiar în întregime, concomitent cu formarea
solului, ca părţi componente ale procesului de solificare. Formarea solului a
înaintat însă în general mai uşor şi mai repede când procesele de dezagregare şi
alterare s-au produs cel puţin în parte, înainte de începerea procesului de
solificare, formându-se roci-mame de sol afânate şi moi (Constantin Chiriţă,
1966).
 Cu cât ierburile şi alte plante cresc mai viguros, în desime mai mare şi de
mai mult timp pe un pământ oarecare, cu atât acesta este mai îmbogăţit în humus
şi substanţe nutritive, mai bine structurat şi cu un profil mai bine diferenţiat în
orizonturi. Dacă am cerceta prin mijloace de laborator şi lumea nevăzută,
microscopică a microorganismelor din pământul îmbogăţit în humus, am
constata că şi aceasta este cu atât mai numeroasă, cu cât pământul a fost mai
mult timp şi mai viguros populat de ierburi.
Plantele şi microorganismele, împreună cu viermii, insectele şi alte
animale aflate în pământul rodnic reprezintă ceea ce s-a numit factorul biologic
de formare a solului. Numai acolo unde apare şi acţionează acest factor se
petrec procesele prin care rocile-mame se transform în pământ rodnic, în sol.
Plantele, prin mulţimea lor de rădăcini extrag din apa ce scaldă particulele
de rocă şi de pe suprafeţele acestora substanţele nutritive necesare vieţii lor.
Unele microorganisme, numite bacterii fixatoare de azot, absorb şi fixează îb
corpul lor azot din atmosferă. După moartea plantelor, la suprafaţa pământului şi
în stratul superior al acestuia rămân cantităţi însemnate de tulpini şi rădăcini
moarte. De asemenea, după moartea microorganismelor şi a animalelor mai mari
din sol rămâne materia organică moartă în locul în care acestea au trăit pe
pământ.
Aceste resturi nu rămân însă neschimbate pe loc, ci ele cad repede pradă
animalelor şi microorganismelor; o parte sunt complet descompuse (în gazul
dioxid de carbon, în apă şi săruri minerale), iar o altă parte transformate în
material negricioasă complex numită humus. Astfel se acumulează treptat
humus şi substanțe nutritive ușor asimilabile plantelor, care, în aceste condiții
cresc tot mai bine și îmbogățesc tot mai mult solul tânăr în humus și noi cantități
de substanțe nutritive.
Așadar, în natură, pe lângă marele circuit geologic al materiei se petrece
pe scară largă și un mic circuit biologic: substanțele nutritive absorbite de plante
și microorganisme din materia solului și a rocii mame, și în parte din aer sunt
fixate în mod trecător în corpul acestora și eliberate apoi de către
microorganisme, prin descompunerea materiei organice moarte, la suprafața
solului și în interiorul acestuia, spre a fi din nou absorbite de lumea plantelor și
microorganismelor.
Din îmbinarea efectelor acestor două circuite parțial suprapuse rezultă
pătura de pământ rodnic al solului.
Prin acțiunea combinată a rădăcinlor, a humusului, a diferitelor materii
menrale, a viermilor și a altor organisme din sol se formează treptat structura
grăunțoasă li alte feluri de structuri, precum și complicata porozitate fină și mai
largă a pământului rodnic.
 În decursul sutelor și miilor de ani, apa, dioxidul de carbon, substanțele
acide secretate de rădăcinile plantelor și cele aflate în humus, împreună cu
mulțimea de microorganisme atacă și transformă neîncetat materia minerală a
rocii mame: se formează materii mai ușor sau mai greu solubile în apă (baze,
acizi, săruri), materialul pământos fin (argilă, rugină de fier, ș.a.), în timp ce
partea nealterabilă - cuarțul - rămâne sub formă de nisip și praf. Sub acțiunea
curenților de apă, după ploi sau topirea zăpezilor, unde materialele nou formate
în sol (sărurile ușor sau mai greu solubile, materiile organice din humus, șa.)
coboară la diferite adâncimi; unele dintre ele, ca sărurile ușor solubile,
bicarbonatul de calciu, etc. pot fi în întregime spălate din stratul de sol, în timp
ce alte materii ca argila, rugina de fier, ș.a. rămân pe loc sau se deplasează foarte
puțin în unele cazuri, mai mult ca altele. În perioada de uscăciune, mai ales în
regiunile de stepă, se produc în sol curenți ascendenți de apă, prin care sărurile
ușor solubile, bicarbonatul de calciu, etc. se pot ridica mai mult sau mau puțin în
profilul solului; uneori sărurile solului ajung și se depun chiar la suprafața
solului.
Prin aceste procese continue de alterare a materiei are loc, așadar,
formarea de substanțe noi, iar prin deplasarea (migrațiunea) acestor substanțe
rezultă în stratul de sol diferitele zone de îndepărtare (eluvionare) și de
acumulare (iluvionare) de materii, numite orizonturi genetice.
Aceste multiple procese de dezagregare, alterare (descompunere a
mineralelor primare și formarea de noi substanțe secundare), acumulare de
humus și substanțe nutritive, migrare și acumulare a materiilor, strcturare,
formare de micro și macropori, etc. sunt cu atât mai înaintate cu cât timpul de
când au început este mai lung. Formarea solului este deci strâns condiționată de
timp.
Acum, putem să stabilim că în procesele de formare a stratului de pământ
rodnic la suprafața uscatului, ceea ce este esențial și specific este acțiunea
comunităților de plante, microorganisme și alte viețuitoare asupra materiei
minerale a rocilor. Bioacumularea humusului și substanțelor nutritive, formarea
structurii și porozității complexe deosebesc pământul rodnic, solul de orice fel
de rocă. Față de procesele de evoluție a rocilor (dezagregare, alterare, spălare a
substanțelor de către curenții de apă, etc.) procesul de formare a solului cuprinde
în plus această acțiune de bioacumulare, de îmbogăție în substanțe și însușiri din
care rezultă rodnicia pământului, fertilitatea solului.
Formarea solului începe, așadar, o dată cu începutul vieții în materia
moartă a rocilor, și anume odată cu apariția asociațiilor de plante verzi,
microorganisme vegetale și felurite animale pe suprafața uscatului.
Formarea solului, lanț lung d procese de descompunere, sinteă și circuit al
materiei în pătura superficială a uscatului, în care prin acțiunea creatoare a
viețuitoarelor procesele biologice se îmbină în mod intim și creator cu acelea de
ordin geologic, este cu drept cuvîmt considerată astăzi ca un complex și
continuu proces biochimic , proces prin care, la contactul celor trei geosfere:
atmosfera, litosfera și biosfera se formează, crește și se transformă neîntrerupt o
geosferă cu caractere intermediare acestora: pedosfera, stratul de sol care
îmbracă cu haina rodniciei uscatul globului pământesc.
2.2. Proprietăți ale solului care exprimă vocația pentru cultura viței de
vie
Alături de factorii climatici, cei edafici influențează procesele de creștere
și fructificare a viței de vie, cantitatea, dar și calitatea producției, durata de viață
a plantației, rezistența fașă de boli și unele intemperii, etc.
Textura solului. Vița de vie face parte din categoria plantelor care
adaptează la o paletă largă de specii structurale de soluri, începând de la argile și
până la nisipuri. Rezultatele cele mai bune se obțin însă, în condițiile texturii
medii, lutoase.
S-a considerat (Dejeu Liviu, 2010) că solurile argiloase, reținând o
cantitate mai mare de apă asigură producții mai mari, datorită în mare parte
dimensiunilor mai mari pe care le realizează boabele de struguri. De reținut însă
inconvenientul că aceste soluri întârzie marurarea strugurilor, constatându-se și
o aciditate mai ridicată, o cantitate mai mare de substanțe azotoase și tanante,
aromele fiind mai puțin intense. Solurile bogate în apă, fără ca aceasta să fie în
exces sunt pretabile pentru producerea vinurilor roșii, argila având o evidentă
contribuție la formarea culorii boabelor ce dau vinuri bine colorate, corpolente,
mai puțin alcoolice, dar catifelate și durabile, care se pretează la învechire.
Pe aceste soluri (argiloase) vița de vie suferă mai rar de secetă, prezintă
dezavantajul că în anii viticoli cu precipitații în exces strfugurii sunt afectați cu
multă ușurință de putregaiul cenușiu. De altfel, în asemenea ani viticoli solurile
au un conținut în argilă de peste 50% (Ф <0,02mm) au un regim de aerație
deficitar, fapt ce determina o limitare a creșterii sistemului radicular.
Pentru a încerca posibilitățile de extindere a soiului Cabernet Sauvignon
pe terenurile plane de la Sâmburești, Olt (Condei Gh și colab., 1977) aparținând
solului antropic desfundat argilic, având la bază un sol pseudogleic podzolit, cu
textură mijlocie la suprafață și grea mai în adâncime.......nu are continuare!!!!!!!
În asemenea condiții plantațiile au o înrădăcinare mai slabă și mai puțin
profundă; în unele situații s-au întâlnit frecvent rădăcini putrezite. Producția mai
mică și de calitate mai redusă, ca și fenomenul de pieire în masă a butucilor au
făcut necesare investigații științifice. A reieșit astfel că aceste soluri prezintă
exces de umiditate și au un regim aerohidric și termic nefavorabil viței de vie,
iar pH-ul lor este sub 6, rH-ul este mic, sub 26 și că ele nu mai au caracter
feruginos, ca cele de pe pantă.
Pe solurile nisipoase are loc o acumulare mai redusă de substanță uscată
prin fotosinteză, strugurii se maturează mai repede, au un potențial alcoolic mai
scăzut, vinurile sunt mai puțin extractive, nu dispun întotdeauna de o aciditate
suficientă și de o culoare corespunzătoare (Cotea V., Cotea Victoria, 1967;
Georgescu Magdalena, 1971; Gheorghiță M., 1973; Oprean M. și colab., 1974;
Baniță P.M., 1986 – citați de Liviu Dejeu, 2010).
 Datorită regimului termic mai favorabil, solurile cu textură ișoară imprimă
precocitate în maturarea boabelor, fapt important pentru cultura soiurilor de
struguri pentru masă cu maturare timpurie.
De altfel, plantarea cu viță de vie a nisipurilor și solurilor nisipoase
constituie una din cele mai potrivite, mai sigure și mai rentabile ??????de
valorificare intensivă a acestora. În asemenea soluri atacul filoxerei nu mai este
posibil, în solurile cu mai puțin de 7-8% argilă insecta nu mai poate circula,
putându-se cultiva viță de vie pe rădăcini proprii.
Solurile cu textură mijlocie oferă condiții foarte favorabile pentru
creșterea și fructificarea viței de vie, sunt bune pentru obținerea vinurilor de
calitate, precum și a strugurilor pentru masă, dar și a producțiilor de struguri
conveniente din punct de vedere economic.
Prezenţa materialului scheletic în sol exercită o influenţă pozitivă asupra
calităţii, asigurând o mai bună permeabilitate şi reducând influenţa excesului de
umiditate; acesta îmbunătăţeşte regimul termic al solului, îl aerează mai puternic
şi îi micşorează compactitatea. Vinuri renumite, cu aromă, culoare şi buchet
alese se obţin în România pe soluri scheletice (Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti,
Oreviţa, ş.a.).
Importanţa solurilor scheletice creşte către limita nordică de cultură a viţei
de vie, întucât căldura înmagazinată în timpul zilei este cedată treptat în cursul
nopţii, îndulcind microclimatul.
Structura solului. Solurile bine structurate înmagazinează multă apă, aer,
căldură şi elemente nutritive asigurând condiţii dintre cele mai bune creşterii şi
fructificării viţei de vie. Plantaţiile viticole ocupă însă, în general, soluri din
zone colinare, sărace, uneori îndesate sau excesiv de coezive, terenuri terasate,
nisipuri puţin structurate, etc.
Când structura solului este bine exprimată (mai ales poliedrică) rădăcinile
viţei de vie pătrund între elemente structurale pe care le acoperă cu o reţea
radiculară foarte densă, în special când acestea sunt acoperite cu argilă,
pătrunzând rar în interiorul poliedrelor (Seguin G., 1965).
Structura solurilor viticole, datorită monuculturii îndelungate se
deteriorează prin aplicarea neraţională a lucrărilor solului (de multe ori în număr
sporit şi la moment nepotrivite), prin rezervele mici de materie organică pe care
plantaţia o cedează solului, prin trecerea agregatelor şi oamenilor prin acelaşi loc
de multe ori şi prin lucrări effectuate uneori imediat după ploi.
Porozitatea solului. Pentru viţa de vie porozitatea solului se situează între
46 şi 52%, valori întâlnite obişnuit în orizontul desfundat. Sub desfundătură
valorile acesteia scad treptat, ajungând uneori la valori minime de 38-40%, la
care se observă o limitare a creşterii rădăcinilor (Puiu Şt. Şi colab., 1969, Dejeu
Liviu, 1984, Dejeu Liviu, 2010). S-a constatat că lungimea de creştere a
lăstarilor este influenţată negativ de către valorile mici de 42-44% şi mai ridicate
de 52% ale porozităţii totale. Aceleaşi valori influenţează negativ şi rpoducţia de
struguri.
 Afânarea exagerată, îndeosebi a solurilor cu textură uţoară, în care
volumul total al porilor poate depăşi valoarea de 55% este nefavorabilă, întrucât
contribuie la o rapidă pierdere a apei şi descompunere a materiei organice. Pe
solurile cu porozitate deficitară, datorită însuşirilor aerohidrice nefavorabile
încălzirea se produce lent, iar dezvoltarea viţei de vie şi maturarea strugurilor
întârzie.
Aeraţia solului. Pentru creşterea normală a rădăcinilor solurile viticole
trebuie să aibă o porozitate de aeraţie corespunzătoare (de cel puţin 10%) şi o
anumită concentraţie în oxigen a aerului solului. La concentraţii mai mici de
10% oxigen, atât absorbţia apei şi a substanţelor minerale de către rădăcini, cât
şi activitatea fotosintetică a frunzelor sunt mult reduse; la 5% oxigen gradul de
germinare al polenului tinde către zero, pentru ca o concentraţie de 2% să ducă
la pieirea în masă a plantelor (Iwasaki K., 1972). Valorile reduse ale porozităţii
de aeraţie scade atât producţia de struguri, cât şi concentraţia în zaharuri.
Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru viţa de vie este
cuprinsă între 50-80% din intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind
favorabile pentru maturarea boabelor, iar cele mai mari pentru creşterea
lăstarilor.
Dacă pe solurile cu conţinut sporit în argilă, în condiţii de relief plan sau
depresionar, umiditatea rămâne ridicată în special în timpul perioadei de
maturarea, are loc o prelungire a creşterii lăstarilor în detrimentul maturării lor şi
o întârziere în acumularea zaharurilor din boabe; aciditatea titrabilă este mai
mare, procentul de tanin mai ridicat, aromele sunt mai puţin intense, iar vinurile
obţinute au o fructuozitate mai redusă şi un buchet mai slab exprimat.
A fost semnalat efectul depresiv al irigaţiei asupra fertilităţii potenţiale la
soiul Cabernet Sauvignon, ca şi efectul negativ al irigaţiei sau al umidităţii
ridicate a solului asupra reducerii colorării boabelor, asupra conţinutului lor în
taninuri şi antociani (Carbonneau A., Casteran P., 1979, Bourzeix M. şi colab.,
1977).
Apa în exces influenţează negativ atât rezistenţele biologice ale viţei de
vie (la ger, putregaiul cenuşiu, mană), cât şi rezistenţele tehnologice ale viţei de
vie (la fisurare, desprindere, transport şi păstrare a strugurilor de masă).
Pe solurile cu textură grea, însoţită de un drenaj defectuos, aşa cum s-a
arătat, apa în exces exercită o influenţă negativă asupra solului, determinând o
aerare insuficientă, condiţii de anaerobioză, creşterea redusă a rădăcinilor şi
absorbţia scăzută a elementelor nutritive.
Lipsa de umiditate din perioada de vegetaţie determină o diminuare a
creşterii lăstarilor, reducerea suprafeţei foliare, debilitarea butucilor, încetarea
timpurie a creşterii (Popa V.Gh., 1970, Kiefer W., Steiberg B., 1974, Aibach R.,
Alleweldt G., 1983). În aceleaşi condiţii se înregistrează şi o reducere a
fotosintezei (Koblet W., 1982, Beran N., 1982, Alleweldt G., Rűhl E., 1982);
scade, de asemenea, greutatea medie a boabelor şi seminţelor (Popa V.Gh.,
1977, Bourzeix M. şi colab., 1977), staţionează maturarea boabelor, este
prejudiciată producţia şi calitatea acesteia (Grumezea N. şi colab., 1979).
În anumite situaţii geomorfologice şi de sol apa freatică joacă un rol
important în viaţa butucilor dintr-o plantaţie, prin prezenţa ei la o anumită
adâncime de unde poate umezi profilul de sol. În anumite situaţii pătrunderea
unor rădăcini verticale se realizează şi până la 7 m adâncime (eventual la pânza
de apă freatică), contribuind astfel la aprovizionarea cu apă a viţei de vie
(Pomphaci N., 1966). În cazul în care nivelul apei freatice se apropie la mai
puţin de 2 m de suprafaţa solului, viţele au o creştere foarte slabă, manifestându-
se fenomenul de cloroză asfixiantă (Răuţa C., 1982).
Temperatura solului
Creşterea rădăcinilor viţei de vie preferă o temperatură optimă situată
între 20 şi 300C (Martin Teodor, 1968). Valorile minime ale temperaturii solului
la care începe creşterea rădăcinilor oscilează între 6 şi 8 0C, la valori de peste 30-
320C se constată o încetinire evidentă a procesului de creştere a acestora (Dejeu
Liviu, 2010).
Plânsul viţei de vie, în funcţie de portaltoi şi soiul cultivat, începe la
temperaturi ale solului de 5,1-10,90C (Popescu E., 1956). Temperatura solului
influenţează, de asemenea, dezmuguritul viţei de vie şi mai târziu înfloritul
(Blaha J., 1969, Kliewer W.M., 1975).
Prezenţa elementelor de schelet sau carbonatului de calciu în sol
îmbunătăţesc regimul termic al acestuia. Elementele de schelet aflate la
suprafaţa solului se încălzesc mai mult şi eliberează căldura treptat în cursul
nopţii, asigură o regulatizare na regimuli termic în sensul atenuării variaţiilor de
temperatură dintre zi şi noapte, cu influenţă favorabilă asupra calităţii (Seguin,
1966, 1970).
Consistenţa solului. Viţa de vie, ca plantă multianuală, prezintă o putere
mare de răspândire a rădăcinilor, ocupând şi exporând un volum mare de sol,
ceea ce îi conferă un grad ridicat de adaptabilitate la soluri cu consistenţă foarte
diferită.
Întâlnind straturi de sol mai compacte, rădăcinile viţei de vie se pot subţia
pentru ca după traversarea obstacolelor să revină la grosimea lor iniţială şi să se
ramifice puternic (Pomohaci N., 1967).
Rădăcinile viţei de vie pot fi oprite din creştere de către un strat foarte
compact argilos, masiv, nestructurat sau în prezenţa unor straturi cimentate cu
oxizi de fier (Seguin G., 1970, Grumezea N., 1979). În astfel de cazuri
rădăcinile se răspândesc la suprafaţa acestor straturi, unele dintre ele reuşind să
pătrundă în adâncime pe fisuri, galerii formate de către râme sau traiectul
rădăcinilor în descompunere.
Capacitatea totală de schimb cationic (T’). Valorile acestui indicator,
favorabile viţei de vie sunt cuprinse între 20 şi 40me/100 grame sol. Solurile
viticole din ţara noastră se caracterizează printr-un grad de saturaţie în baze (V
%) de la 50% până la 100% (Puiu Şt. şi colab., 1968, 1970, 1977; Condei Gh.,
1971, Udrescu S., 1978, Oancea C. şi colab., 1980, Dejeu Liviu, 1984).
Reacţia solului. Viţa de vie se comportă normal pe soluri cu valori pH
cuprinse între 5,5 şi 8,5.
Pe măsură ce pH-ul solului scade sub 5,5 aluminiul şi manganul devin
toxice prin trecerea lor în soluţia solului împiedicând creşterea rădăcinilor viţei,
determinând o debilitare a butucilor. În aceleaşi condiţii se reduce accesibilitatea
substanţelor nutritive din sol (P, K, Ca, B), scade activitatea microbiologică şi
este degradată structura solului, ceea ce influentează negativ regimul aerohidric.
Se constată, de asemenea, carenţa în magneziu al cărui conţinut scade de la 8-
15mg/100 grame sol (valori normale) până la 1-2 mg/100 grame sol. Drept
consecinţă a tratamentelor anticriptogamice straturile superficialde ale solurilor
viticole cunosc fenomenul de acidifiere.
În solurile cu pH sub 6 se poate manifesta toxicitatea cuprului provenit
din tratamentele antiparazitare la echivalenţa valorilor de 100 ppm Cu
schimbabil, sau chiar 25 ppm pe solurile nisipoase.
La valorile mai ridicate al pH-ului alcalin, determinat de excesul de
CaCO3 apare cloroza fero-calcică, gradul de manifestare a acesteia depinzând de
rezistenţa portaltoilor folosiţi la altoirea viţei de vie.
Materia organică proaspătă şi humusul
Materia organică din sol poate să provină de la plantaţia viticolă (frunze,
buruieni, coarde), sau adăgată de om (îngrăşăminte organice, composturi,
îngrăşăminte verzi). Frunzele restituie solului 4000-8000 kg/ha substanţă
organică (ce conţin 10-25 kg/ha azot total), iar coardele anuale 2000-4000 kg/ha
materie proaspătă.
Mai toate cercetările au demonstrat (Branas J., 1944, Moţoc M., 1969,
Oşlobeanu M. şi colab., 1980) că solurile care conţin 1-2% humus sunt acela
care asigură vinuri de calitate superioară.
Dacă avem în vedere compoziţia chimică, solurile viticole trebuie să
conţină cantităţi corespunzătoare unei creşteri şi fructificări normale a viţei de
vie de elemente nutritive principale (N.P.K), secundare (Caa, Mg) şi
microelemente (Bo, Cu, Zn, Mn, etc). este necesar ca solul să conţină 0,11-
0,20% N total, 10-20 mg/100 grame sol P2O5 şi 25-40 mg/100 grame sol K2O.
Conţinutul în săruri solubile. Viaţ de vie are o capacitate medie de a
siporta sărurile solubile din sol. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri
solubile de sodiu în sol cuprinsă între 1,5-4‰ NaCl. Spre deosebire de acestea,
soiurile de portaltoi au o rezistenţă mai mică (0,2-0,5‰NaCl), în funcţie de
condiţiile ecologice (Dejeu Liviu, 2010). Toxicitatea sărurilor solubile se
manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri pe Frunze, leziuni interne la nivelul
vaselor lemnoase, brumificări, şi în final pieirea butucului.
Puterea clorozantă a solului. Majoritatea speciilor americane folosite ca
portaltoi pentru refacerea viticulturii după dezastrul filoxeric s-au dovedit a fi
foarte sensibile la prezenţa calcarului în sol şi expuse clorozei. Simptomele
clorozei fiind evidente pe solurile bogate în carbonat de calciu, prima
caracteristică utilizată pentru aprecierea puterii clorozante a solului a fost
conţinutul în calcar total, apoi a calcarului activ pe baza căruia s-a elaborat o
scară de rezistenţă a portaltoilor.
Cloroza este determinată şi de alţi factori cum ar fi: cantitatea mare a
ionilor HCO3‾, trecerea Fe2+ solubil în Fe3+ solubil (în prezenţa unui pH ridicat)
care precipită devenind neutilizabil, excesul de calcar activ care reduce gradul
de solubilitate al unor microelemente (B, Cu, Mn, Zn) şi intemsitatea absorbţiei
acestora, ş.a.
Solurile pe care apare cloroza fero-calcică sunt: cernoziomurile
carbonatice, pseudorendzinele carbonatice şi solurile antropice carbonatice.
Cloroza asfixiantă apare pe solurile cu un conţinut de peste 50% argilă
(Ø<0,002mm) pe întreg profilul (vertical) sau numai în orizontul Bt (soluri
argiloiluviale) cu o pondere ridicată a montmorillonitului (peste 50%) în
fracţiunile argiloase. În cazul în care solul conţine mai mult de 5% Na
schimbabil se întâlneşte fenomenul de solonetizare.
Pentru evaluarea puterii clorozante a solului se determină indicele puterii
clorozante (IPC), care reprezintă raportul dintre cantitatea de carbonat de calciu
activ, exprimat în % (CaCO3) şi conţinutul solului în fier uşor extractibil,
raportat în mg/kg sol fin mărunţit (Fe).

IPC =
Cunoscând I.P.C. permite înlăturarea greşelilor în alegerea portaltoilor
destinaţi solurilor clorozante.
Cercetările şi observaţiile de pânî acum au evidenţiat că între sol şi
calitatea vinului este, de asemenea, o strânsă legătură. Este de mult binecunoscut
faptul că vinurile obţinute din plantaţii aflate pe soluri calcaroase au o fineţe
deosebită, iar pe solurile scheletice sau feruginoase, vinurile roşii au o culoare
roşie strălucitoare şi o generozitate remarcabilă. De asemenea, se ştie că pe
solurile cu o fertilitate mai pronunţată se obţin producţii mai mari decât pe cele
sărace, mai ales cînd aprovizionarea cu apă este asigurată, iar soarele oferă o
bună încălzire.
Influenţa certă şi complexă a solului este încă, din păcate, greu exprimată
oenologic sub aspect analitic. În cea mai mare măsură, caracterele solului care
influenţează calitatea vinului sunt, la rândul lor, strâns legate sau condiţionate de
climat. O mare importanţă au proprietăţile chimice, dar mai ales cele fizice ale
solului şi subsolului care reglează regimul apei, al aerului şi temperaturii,
permeabilitatea şi puterea de reţinere a apei. În regiunile viticole răcoroase
solurile cu pietroş asigură o bună scurgere a excesului de apă şi se încălzesc
uşor, permiţând, prin reţinerea căldurii, o mai bună maturare a strugurilor. De
asemenea, ploile torenţiale ce intervin după pârgă sunt mai puţin defavorabile
dacă solul este permeabil şi permite o infiltrare rapidă în adâncime a apei.
Solurile bine drenate sunt un prim factor major de calitate, îndeosebi în
regiunile viticole răcoroase. Drenajul bun decurga din doi factori: natura solului
(cu nisip, pietriş, etc.) şi panta (cu cât este mai mare cu atât scurgerea apei este
mai uşoară). El contribuie la rapida încălzite a solului în timpul zilei. Drenajul
este foarte important nu numai în regiunile răcoroase ci şi în celelalte (desigur,
nu în zonele calde), toamna şi în timpul maturării prevenind instalarea
putregaiului cenuşiu şi favorizînd pe cel nobil, protejând plantaţiile cu soiuri
pentru vinuri roşii sau vinuri aromate de putregai.
Condiţiile termice ale solului, importante pentru activitatea rădăcinilor, în
final şi pentru compoziţia şi calitatea vinului se formează sub influenţa
insolaţiei, a temperaturii aerului şi nivelului precipitaţiilor. Îngrăşămintele
organice îmbunătăţesc structura solului, aerarea, permeabilitatea, puterea de
reţinere a apei şi de ionizare a complexului absorbant. Conţinutul prea ridicat în
azot al solului, ca şi îngăşămintele cu azot micşorează acumularea zaharurilor şi
dau vinuri uşoare, fragile, greu de stabilizat, predispuse la alterări.
Îngrăşămintele fosfatice şi potasice favorizează acumularea zaharurilor.
Îngăşămintele cu fosfor şi potasiu măresc rezistenţa planelor la ger, secetă şi
boli, asigurând o compoziţie normală şi o calitate bună strugurilor. În mod
deosebit potasiu, aplicat separat sau în amestecuri mixte, binare sau ternare,
măreşte rezistenţa la ger, brume târzii de primăvară şi atacul de cancer. Similar,
fosforul măreşte rezistenţa la secetă, mană şi la putregaiul cenuşiu al strugurilor.
Azotul aplicat neraţionalsensibilizează viţa de vie la temperaturi şi boli
parazitare.
Reiese suficient de clar importanţa participării solului la definirea
compoziţiei şi calităţii strugurilor şi vinului, rol ce atinge bivelul unei evidente
vocaţii pentru realizarea anumitor trăsături de mare valoare ale calităţii. De
asemenea, se remarcă faptul că într-un acelaşi areal climatic favorabil, vinul
încetează de a mai fi excelent şi devine comun, chiar dacă soiul este acelaşi, în
cazul în care solul în care s-a plantat, diferit de cel tradiţional constituie un
inconvenient. Se observă totodată influenţa pozitivă asupra compoziţiei şi
calităţii strugurilor, şi respectiv a vinurilor exercitată de unele căi agrotehnice
care sporec rezistenţa vi’ei de vie la intemperiile climatic sau la atacul
dăunătorilor, când sunt aplicate judicios sau, dimpotrivă, sensibilizează planta
slăbindu-i rezistenţa şi compromiţând calitatea recoltei în cazul unei aplicări
necorespunzătoare.
2.3. Tipurile de sol predominante în arealele viticole din Oltenia.
Caracteristicile lor care exprimă vocaţia pentru o viticultură de calitate
Cercetările făcute de-a lungul a trei decenii de către noi împreună cu
ilustrul cercetător Condei Gheorghe de la Staţiunea de Cercetări pentru
Viticultură şi Vinificaţie de la Drăgăşani au evidenţiat faptul că în arealele
viticole din Oltenia predomină 20 (douăzeci) tipuri de sol. În fiecare areal
predomină un tip de sol sau altul, în funcţie de climatul arealului viticol.
Cele 20 tipuri de sol şi prezenţa lor în cele 18 areale viticole ale Olteniei
se evidenţiază în tabelul 12.
 Întâlnim deci litosoluri pe calcare scheletice, faeoziomuri (argilic, pelic
tipic plantaţiei), eutricambosol scheletic, preluvosoluri (calcic, calcic erodat,
erodat scheletic, roşcat erodat), luvosoluri (topic pe pietrişuri, topic scheletic,
psamic), regosol calcaric, podzoluri (scheletic, pe pietrişuri), cernoziom calcaric,
rendzină calcarică, psamosoluri. Toate aceste tipuri de sol, prin proprietăţile lor
fizice şi chimice asigură practocarea în zonă a unei viticulturi de calitate, cum
rar putem întâlni în alte regiuni din România.
Prezentăm în continuare principalele însuşiri al unoe tipuri de sol întâlnite
în Oltenia.
1. Litosoluri pe calcare scheletice
Sunt soluri predominante în zona oenoclimatică A0 unde se obţin vinuri
albe seci de calitate. În Oltenia viticolă le întâlnim în zona nordică, mai ales la
polovragi, Runcu, Crasna.
Formarea litosolurilor este condiţionată de existenţa la suprafaţă sau foarte
aproape de suprafaţă a rocilor consolidate, reprezentate prin roci eruptive,
metamorfice calcare, conglomerate, gresii, pietrişuri.
Datorită rocii consolidatela suprafaţă sau aproape de suprafaţă solificarea
este slabă, se formează un profil scurt, cu orizont R sau Rrz (în cazul subtipului
rendzinic) la mică adâncime, iar deasupra acestuia un orizont A (A 0, Aom, Aou)
sau O (în cazul subtipului organic).
Litosolurile tipice au profil de tipul Ao sau Aom sau Aou – R. Orizontul
superior, gros de minimum 5 cm până aproape de 20 cm, alcătuit adesea dintr-un
amestec de humus, resturi organice în curs de humificare, fragmente de rocă,
precum şi material mineral cu mărunţire mai avansată, poate fi, în funcţie de
condiţii (rocă acidă sau bazică, vegetaţie lemnoasă sau ierboasă, etc), un A 0
(deci deschis la culoare), sau Aom (cu caractere de orizont molic dar subţire), sau
un Aou (deci cu caractere de orizont umbric dar subţire). Uneori, în condiţii
neprielnice humificării, în loc de orizont A se formează un orizont O (cazul
subtipului organic). De la orizontul A se trece direct la orizontul R sau Rrz (la
subtipul rendzinic) a căror limită superioară se află la primii 20 cm, sau în primii
50cm (în cazul subtipului organic). Pe profil nu se întâlnesc neoformaţiuni
specifice.
La aceste soluri nu se poate vorbi de textură şi struvtură decât dacă au
orizontul superior mai bine reprezentat. Textura poate fi de la grosieră până la
fină, iar structura grăunţoasă sau poliedrică, slab dezvoltată. Prezenţa rocii dure
aproape de suprtafaţă determină valori foarte mici ale porozităţii de aeraţie,
permeabilităţii, capacităţii de apă utilă, etc.
În ceea ce priveşte proprietăţile chimice, litosolurile au, în general,
rezerve mici de humusşi substanţe nutritive, sunt intems debazificate şi cu
reacţie puternic acidă până la saturate şi cu reacţie alcalină sau neutră (în funcţie
de caracterul acid sau bazic al rocii).
2. Eutricambosol scheletic (Brun pe roci calcaroase)
 Astfel de soluri le întâlnim la Polovragi-Runcu, Iancu jianu, Corcova şi
Oreviţa. Desigur, ponderea lor este diferită în centrele viticole amintite.
Ca principale roci de formare se pot menţiona conglomeratele, gresiile,
depozitele de pantă rezultate din dezagregarea şi alterarea unor roci eruptive şi
metamorfice bazice, uneori luturile, etc. În general rocile pe care au evoluat
aceste soluri sunt bogate în calciu sau alte elemente bazice.
Clima este temperat umedă, cu precipitaţii între 650 şi 1000 mm şi
temperaturi între 6 şi 90C. indicii de ariditate sunt cuprinşi între 35 şi 55.
Evapotranspiraţie potenţială este mai mică decât media precipitaţiilor.
S-au format sub păduri de gorun, fag-gorun, fag sau fag-răşinoase, păduri
cu o bogată vegetaţie ierboasă neacidofilă dominată de speciile Asperula
odorata, Dentaria bulbifera, Allium ursimim, Mercurialis perenis, Lamium
Galeobdolon, etc.
Condiţiile de pedogeneză meţionate favorizează transformarea resturilor
organice în humus cu grad de saturaşie în baze ridicat, alcătuit dominant din
acizi humic bruni, care în prezenţa ionilor de calciu şi magneziu formează
compuşi complecşi cu minerale argiloase şi cu ioni de fier. Deşi solificarea se
desfăşoară în condiţii de climă umedă, procesele de debazificare şi levigare sunt
moderate. Rolul moderator cel mai important îl are prezebţa în rocile de formare
a elementelor bazice, care au acţiune coagulatoare asupra complexelor
argiloferohumice. Prin aceasta procesele de levigare sunt mult limitate, astfel că
nu se formează un orizont Bt, ci un orizont Bv.
Plantaţiile viticole sunt amplasate pe subtipul rendzinic (ry), care are
orizontul Ao‾Bv‾Rzs, ultimul orizont găsindu-se în primii 150 cm. Orizontul Ao
este gros de 10-35 cm şi de culoare brună; orizontul Bv, gros de 20-120 cm şi de
culoare brun-gălbuie se continuă cu materialul parental (Rrz). Profilul prezintă
neoformaţii biogene în partea superioară şi pete slabe de oxizi şi hidroxizi în
orizontul Bv.
Textura acestui sol este, de obicei, mijlocie (lutoasă sau luto-profoasă),
nediferenţiată pe profil, iar structura slab-moderat dezvoltată, grăunţoasă în Ao
şi poliedrică angulară sau prismatică în Bv. Restul proprietăţilor fizice, fizico-
mecanice şi de aeraţie sunt, în general, favorabile.
3. Faeoziomurile (Cernoziomurile)
Faeoziomul argic (Cernoziom pseudorendzenic) este întâlnit la Tg. Jiu,
Râmnicu Vâlcea; Faeoziomul pelic (Pseudorendzină levigată) se gaseşte la Tg.
Jiu, Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani; Faeoziom tipic (cernoziom levigat) prezent la
Drăgăşani, segarcea, Caraula, Pleniţa, Băileşti, Caracal; Faeoziom psamic
(cernoziom levigat nisipos) se întîlneşte la Calafat, Băileşti; Faeoziom tipic
erodat (Cernoziom levigat erodat), prezent la Caracal. Ponderea acestor
subtipuri aeste diferită de la un areal viticol la altul.
3.1. Cernoziomurile cambice (Faeoziomul psamic, tipic) se definesc
prin: arizont Am cu crome ≤2; orizont Bv având, cel puţin în partea superioară
valori şi şi crome <3,5 la materialul în stare umedă şi valori <5,5 la materialul în
stare uscată, atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale. În
continuarea orizontului Am un orizont Bv (B cambic, de unde şi denumirea de
cernoziom cambic).
Aceste soluri s-au format predominant pe loess, depozite loessoide şi
luturi. O parte din ele au evoluat pe argile (gonflante), marme, calcare şi gipsuri,
şisturi verzi, gresii, etc., dobândind particularităţile de subtipuri.
Climatul sub influenţa căruia s-au format este mai umed decât în cazul
cernoziomurilor. Valorile medii anuale ale precipitaţiilor pot urca până la 600
mm, ale temperaturii 8,3-11,50C, ale indicelui de ariditate 23-30, ale
evapotranspiraţiei potenţiale sub 700 mm.
Datorită climatului mai umed levigarea şi alterarea sunt mai accentuate.
Ca urmare a levigării ceva mai pronunţate decât în cazul cernoziomului spălarea
carbonatului şi debazificarea complexului au fost ceva mai intense. În timp ce la
solurile bălane (formate în zonele cele mai uscate ale ţării) carbonatul de calciu
este prezent încă de la suprafaţă, solul fiind saturat în întregime cu cationi bazici
(V=100%), la cernoziomurile formate în zone mai umede carbonatul de calciu
este spălat, de obicei, până la 30-40 cm şi V poate coborî în partea superioară
până la cca.90%, la cernoziomurile cambice (formate în zone cu cantităţi mai
mari de precipitaţii decât în cazul cernoziomurilor) carbonatul de calciu a fost
levigat sub adâncimea de 75-80 cm şi V a coborât în partea superioară sub 90%.
Datorită cantităţii mai mari de precipitaţii solul se umezeşte frecvent nu
numai la suprafaţă (ca la cernoziom), ci şi dedesubtul orizontului Am. În
asemenea condiţii de umezire dedesubtul orizontului Am are loc un process
specific de alterare, care duce la formarea unui orizont B cambic de diagnostic
pentru acest tip de sol. Orizontul B cambic rezultă din alterare, suferă
modificări, schimbări (de aici şi denumirea cambiare=schimbare, modificare)
îndeosebi în ce priveşte culoarea şi structura, devenind orizont B cambic care se
notează cu Bv. Litera „v” din notarea acestui orizont este prima literă din
cuvântul german Verwitterung=alterare, expresie echivalentă cuvântului
cambiare. Orizontul B cambic se caracterizează prin culori mai închise sau
nuanţe mai roşii decât materialul parental, structură poliedrică sau columnoid-
prismatică (diferită de aceea a materialului parental), textura poate fi mai fină
decât aceea a materialului parental, plusul de argilă rezultând, de regulă, prin
alterare pe loc, in situ (deci nu argilă migrată din partea superioară), spălare
totală a sărurilor solubile şi a carbonaţilor.
Prin urmare, în cazul cernoziomurilor cambice, între orizontul A şi C nu
s-a mai format, ca la cernoziomuri, o tranziţie, ci s-a separat un orizont cambic,
caracteristic, Bv (de alterare, de structură sau de culoare), de unde şi denumirea
tipului.
Profilul acestor soluri este de tipul Am-Bv-C sau Cca. Orizontul superior
este un A molic cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă (culoare brun închisă
până la neagră), gros de 40-50 cm (uneori peste 50 cm). Urmează un orizont Bv,
gros de 30-60 cm, de asemenea închis la culoare, care cel puţin în prima parte
are valori şi crome sub 3,5 la materialul în stare umedă şi valori ≤ 5,5 la
materialul în stare uscată, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale
(deci culoare ceva mai deschisş, de obicei brun-gălbui), gros de 40-50 cm şi a
cărui limită superioară este situată între 80-120 cm.
Profilul este bogat în neoformaţii biogene (coprolite, cervotocine,
culcuşuri sau lăcăşuri de larve, crotovine). Neoformaţiile de carbonat de calciu
îşi fac apariţia la nivelul orizontului Cca sau C, sub formă de eflorescenţe,
pseudomicelii, vinişoare, tubuşoare, pete şi concreţiuni.
Textura este, de obicei, mijlocie (frecvent lutoasă sau luto-nisipoasă). În
comparaţie cu materialul parental, restul profilului are ceva mai multă argilă,
formată prin alterare în timpul procesului de solificare, mai ales la nivelul lui Bv
(care, de altfel, este un orizont rezultat prin alterarea materialului parental).
Uneori în orizontul B există şi argilă migrată de sus, dar în cantitate mică, astfel
că nu duce la formarea de pelicule la suprafaţa agregatelor structurale. Unele
cernoziomuri cambice au textură către fină sau spre grosieră (datorită
materialelor parentale).
Structura este în orizontul Am glomerularp mică şi medie, bine
dezvoltată, iar în Bv poliedrică sau columnoid-prismatică, slab dezvoltată
(elemente structurale greu observabile).
Sunt, deci, soluri afânate, permeabile, cu o bună capacitate pentru apă şi
aer, se lucrează bine şi uşor. Sunt bogate în humus (în orizontul superior 3-5%,
rezerva pe adâncime de 0-50 cm de 160-200 t/ha, adică mare), de calitate (mull
calcic). Fiind ceva mai levigate decât cernoziomurile au gradul de saturaţie cu
baze mai coborât, de obicei însă nu sub 85% (în rândul cationilor adsorbiţi
predominând tot calciu) şi pH mai mic, sub 7 (reacţie slab acidă-neutră).
Prezintă activitate microbiană intensă, aprovizionarea cu substanţe nutritive
bună sau foarte bună.
3.2.Cernoziomurile argiloiluviale (Faeoziom pelic, argic)
Asemenea soluri se definesc prin orizont Am cu crome ≤ ; orizont Bt
având, cel puţin în partea superioară valori şi crome < 3,5 la materialul în stare
umedă şi valori < 5,5 la materialul în stare uscată, atât pe feţele, cât şi în
interiorul elementelor structurale. Prin urmare, în comparaţie cu cernoziomurile
cambice nu prezintă orizont Bv, ci orizont Bt.
s-au format îndeosebi pe loess şi depozite loessoide, dar şi pe luturi şi
nisipuri. Unele cernoziomuri argiloiluviale au evoluat pe argile (inclusiv
gonflate), matne, calcare şi pietrişuri calcaroase, dobândind anumite
caracteristici, care au determinat separarea lor ca subtipuri (vestice,
pseudorendzenice, rendzenice).
Clima în care s-au format se caracterizează prin medii anuale ale
precipitaţiilor ce urcă până la 600 mm, ale temperaturii care coboară până la
8,50C, ale indicelui de ariditate în jur de 30.
Unele cernoziomuri argiloiluviale au evoluat sub influenţa apelor freatice,
separându-se ca subtipuri gleizate, salinizate şi/sau alcalizate.
 Bioacumularea este asemănătoare celei de la cetnoziomurile cambice;
deşi, uneori, s-au format cantităţi ceva mai mici de humus şi cu un conţinut ceva
mai mare de acizi fulvici (ca urmare a ceva mai ridicat de resturi organice
provenite de la vegataţia lemnoasă), s-a separat totuşi un orizont A molic,
caracteristic.
Datorită umidităţii ceva mai mari levigarea este mai accenuată decât în
cazul cernoziomului cambic. Carbonatul de calciu a fost spălat la adâncimi mai
mari (de obicei sub 120 cm) şi a avut loc o debazificare a complexului coloidal,
care a determinat migraţia parţială a argilei din partea superioară şi acumularea
ei sub dedesubtul orizontului Am unde s-a format un orizont B argiloiluvial
notat Bt. Orizontul Bt se caracterizează prin argilă iluvială care formează
pelicule cu feţele agregatelor structurale, umple porii fini

3. Banu Mărăcine (pg.1-21)

3.1. Repere de natură retrologică
Bazinul inferior la Jiului oferă condiţii geografice dintre cele mai
prielnice pentru activităţile umane. Aici se înregistrează un climat favorabil,
soluri fertile, o vegetaţie naturală cu păduri de foioase şi surse bogate de apă,
toate acestea constituind elemente deosebit de favorabile pentru apariţia şi
dezvoltarea aşezărilor omeneşti. Deşi vegetaţia naturală este silvostepă,
ponderea cea mai mare o deţineau pădurile de stepă, cum o demonstrează
analizele paninologice a probelor de la Padea şi Leu (Cârciumaru M., 1979).
Odată cu înmulţirea aşezărilor şi a populaţiilor neolitice care au trecut la
defrişarea pădurilor prin incendiere, în vederea obţinerii de noi terenuri agricole,
o mare parte a terenurilor ocupate de păduri s-au transformat în regiuni de stepă
(urme de cărbuni provenite de la copacii incendiaţi au fost descoperite la
marginea de vest a aşezării neolitice Dudeşti-Vinca de la Leu Mic). Mediul
natural din această zonă, în epoca neolitică, era apropiat de cel actual.
 Pe văile mari, de vârstă cuaternară (Dunăre, Jiu, Olt) s-au instalat
primele comunităţi umane primitive, Oltenia constituind, în acest sens, nu numai
o zonă de interferenţă a curentelor culturale sudice, estice şi vestice, cât şi o
punte de legătură între civilizaţiile preistorice de la sud de Dunăre şi cele din
centru ţării (Transilvania).
Bazinul inferior al Jiului, deşi este mai redus ca dimensiuni şi lipsit de
văi afluente mari, prezintă între ambele versante numeroase văi secundare:
Cârcea (pe teritoriul căreia se află centru viticol Banu Mărăcine), Lamasu, Leu,
Gioroc, Predeşti, Sartalui (pe malul stâng); Gura Văii, Calopăr, Visteriei, Livada
(pe malul drept). În câmpurile Leu-Rotunda şi Sălcuţa-Segarcea au fost săpate
terase care la contactul cu lunca au constituit, încă din preistorie locuri
favorabile pentru aşezările omeneşti (Giugea N., 2000, Giugea N. şi colab,
2001).
Nu este întâmplător faptul că aşezările neoliticului timpuriu sunt întâlnite
frecvent pe cele mai înalte şi vechi terase ale Jiului la Şimnic (Galbenu D.,
1974) şi Cârcea (Nica M., 1976). Situaţii asemănătoare se întâlnesc şi în
bazinele Desnăţuiului şi Tesluiului superior, la Verbiţa (Berciu D., 1952),
Verbicioara (Berciu D., 1961) şi Gherceşti (Nica M., 1976) unde s-au descoperit
aceleşi tipuri de aşezări ale neoliticului timpuriu şi mijlociu.
Zona Olteniei cuprinsă între Desnăţui, Teslui şi Dunăre, deşi restrânsă ca
suprafaţă, continuă să reprezinte (prin aşezarea la contactul celor două mari arii
culturale (Vinca şi Dudeşti) un bazin colector de curente culturale deosebit de
importante în sincronizarea cronologică a culturilor amintite. Aşa se explică
prezenţa în cadrul grupului cultural Cârcea a elementelor culturale vestice de tip
Vinca, estice de tip Dudeşti-Vădastra şi sudice de tip Karanozov. Dintre acestea,
Valea jiului largă de 3-5 km a constituit în toate epocile preistoriei principalul
coridor de pătrundere a elementelor culturale sudice cu rol determinant la
începutul fiecărei epoci. Astfel apar primele elemente de tip Boian V –
Gumelniţa I, sesizate recent în aşezarea de la Dobreşti (Gheorghe P. şi colab.,
1984).
Noile descoperiri aruncă o lumină nouă asupra înţelegerii fenomenelor
de trecere la neolitic în această parte a Olteniei, ducând în final la formarea
aspectului cultural de interferenţă Gumelniţa-Sălcuţa, care suprapune stratigrafic
la Cârcea, Şimnic, Almăj şi Gârleşti aşezări neolitice de tip Dedeşti-Vinca.
Prezenţa aşezărilor de tip Cernavodă III la Cârcea (Nica M., 1989),
Şimnic, Almăj (Galbenu D.19…), Locusteni (Tatulea C., Nica M., 1974) din
perioada de trecere la epoca bronzului explică, de asemenea, pătrunderea
populaţiilor din Valea Dunării spre centrul Olteniei unde vor grăbi procesul de
trecere la o nouă epocă.
Aspectul cultural Işalniţa de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul
epocii fierului reflectă acelaşi proces de interferenţă şi unuficare a culturilor
Gârla Mare şi Verbicioara, prezent în numeroase aşezări din Bazinul Inferior al
Jiului (Argetoaia, Secu, Coţofenii din faţă, Işalniţa, Cârcea, ş.a.).
 Prezenţa ceramicii greceşti, de import, confirmă şi mai convingător rolul
jucat de Bazinul Inferior al Jiului, de-a lungul epocilor preistorice în răspândirea
şi unificarea în această zonă a elementelor culturale de origine sudică, estică şi
vestică.
În perioada neoliticului timpuriu aşezările de la Cârcea, Şimnic şi
Gherceşti, din imediata aproipiere a oraşului Craiova, au constituit nucleul de
formare şi dezvoltare a noului aspect cultural de interferenţă Dudeşti-Vinca,
reprezentând una dintre cele mai originale manifestări ale neoliticului autohton.
Rezultatele săpăturilor arheologice, începute încă din 1971 în aşezările
preistorice, dacice, daco-romane, post-romane (sec. IV-V) şi feudale de la
Cârcea au demonstrat că zona centrală a Olteniei a reprezentat o adevărată
metropolă , mai ales pentru aşezările neolitice şi cele din epoca bronzului.
Cârcea a intrat deja în literatura arheologică cu numele de Grupul
Cultural Cârcea – Grădinile şi Dudeşti-Vinca din care au apărut aşezările de la
Şimnic, Gârleşti, Gherceşti, Banu Mărăcine. Acelaşi fenomen s-a repetat în
epocile bronzului şi ale fierului, dar mai ales în epoca daco-romană şi post-
romană. Se evidenţiază descoperirea resturilor a două colibe daco-romane
(4x3m) cu vetre rotunde şi numeroase gropi de bordeie. Din epoca post-romană
s-a descoperit doar groapa unui bordei cu ceramică din secolul al IV-V d.H. din
secolul al X-lea urmele sunt mai rare. Din epoca medievală sunt două necropole
în curbele aşezării cu morminte de înhumaţie de la sfârşitul secolului XVI-lea.
Prezenţa culturii viţei de vie şi a producerii vinului este atestată
documentar din timpuri îndepărtate, în arealul podgoriei.
În anul 1532, Vlad Înecatul dăruieşte lui Hamza, mare ban al Jiului şi al
Craiovei, toată Craiova, cu toate satele şi viile. Radu Şerban, domn al Ţării
Româneşti (1602-1611) emite câteva documente în care sunt pomenite viile.
Printr-un document ce se găseşte în arhivele craiovene, în 9-10 noiembrie 1608
domnitorul întăreşte lui Constantin două pogoane de vie nedajnice la Săseni
(Săuleşti,Gorj), precum şi altora din Româneşti (Simnicul de Sus, Dolj) opt
răzoare de vie în Dealul Bălăneştilor (Drăguteşti, Gorj).
În 2 iunie 1616, Radu Mihnea Voievod întăreşte lui Oprea vie LA
Negoeşti, iar în 7 octombrie 1620 scuteşte de vinăriciul domnesc satele
Radovan, Pleşoi şi Bucovăţ. În anul 1700, egumenul Ioan al Mânăstirii Horezu a
ridicat în Craiova un han de mari proporţii, unde erau şi depozite de vin.
Într-un înscris din 27 noiembrie 1784, Nicolae Vâlcănescu mărturiseşte
că logofătul Gheorghiţă Cernătescu, cumpărând via ce o deţine Voicu
Potcovarul pe moşia sa la Vâlcăneşti i-a dat 15 taleri de i-a înfundat-o (îngropat-
o) spre a nu-i mai da dijma (Plaiul Vulcăneşti constituie platoul central al
arealului viticol Banu Mărăcine).
Printr-un zapis din 20 iunie 1787, Grigorie Hoartă din Craiova ia cu
arendă de la logofătul Zamfirescu via din Dealul Vâlcăneştilor. În februarie
1792 a fost o judecată pentru o vie în Dealul Vâlcăneştilor, care da 100 vedre de
vin. La 18 aprilie 1793, Neagoe şi soţia sa, Ioana, vând lui Nicola Argintarul 13
rânduri de vie în Dealul Vâlcăneştilor pentru 30 de taleri. Din acelaşi an (1793,
26 aprilie) există şi zapisul prin care Hristea Belivacă a primit de la logofătul
Gheorghe 100 taleri spre a stăpâni fiecare din via ce a cumpărat-o de la Vlad
Hoartă în Dealul Vâlcăneştilor.
La 5 mai 1793, un alt zapis aminteşte că via sus numită se învecinează,
la răsărit, cu via boierilor Bibeşti.
Din multe hrisoave, zapisuri, alte înscrisuri reiese că la începutul
secolului al XIX-lea boierul craiovean Nicolae Bibescu făcea negoţ nu numai cu
grâne şi vite, ci şi cu vinuri. Printr-un document din 29 martie 1802 se scot la
vânzare bunurile lui Mihai Răuţu, între care: o vie în Vâlcăneşti şi o vie la
Suteşti lângă Drăgăşani. În 25 septembrie 1804, Păuna, soţia lui Mihai Răuţu din
Craiova vinde lui Constantin Băcanu o vie. La 8 aprilie 1806, Toma Căldăraru
cumpără o vie în Dealul Sasului, lângă Craiova.
În data de 17 iulie 1817, Stanca lasă ca dotă nepotului său, Ioniţă, două
vii în Dealul Vâlcăneştilor. La 12 iulie 1823, Constantin Băcanul lasă prin
testament trei viişoare la Vâlcăneşti; tot în acelaşi loc, Calotă Bărbierul lasă, în
1824, o vie.
După o statistic din 15 august 1832 Craiova avea a500 pogoane de vie,
din care ieşeau 120000 vedre de vin. La 12 septembrie 1835, N. Rusănescu,
proprietarul moşiei Vulcăneşti adresează Judecătoriei judeţului Dolf o
reclamaţie împotriva a 28 locuitori din satele Cârcea, Pieleşti, Lăcriţa (jud.
Dolj), Robăneşti şi Golfin (jud. Romanaţi) care au sădit o vie pe moşia sa fără a
fi învoiţi.
În diferite documente din perioada 1831-1836 se fac referiri privind
fixarea termenelor de culegere a viilor în fiecare toamnă. Într-o corespondenţă
din 1832, poliţia oraşului Craiova semnalează că „cei nărăviţi a începe culesul
înainte de vreme să fie opriţi”.
Prin anafotaua Departamentului Dreptăţii din 28 noiembrie 1844,
Gheorghe Dimitrie Bibescu (1842-1848), voievodul Ţării Româneşti întăreşte
actul prin care Mihai Nicolae cumpăra la mezat pentru 2501 lei via lui
Andreescu Costache din Dealul Vâlcăneştilor.
Din perioada 1850-1854 există documente din care reiese vânzarea la
mezat a unor vii, precum şi sechestrarea altora în vederea unor despăgubiri. În
multe rapoarte din perioada 1875-1876 înaintate de Prefectura Dolj către
Ministerul Agriculturii şi Lucrărilor Publice se prezintă tabele statistice privind
producţia agricolă a semănăturilor şi a viilor din aceşti ani.
Într-un dosar al Prefecturii Dolj există şi o corespondenţă din 4 ianuarie
1900 privitoare la răscumpărarea de către locuitorii doljeni a viilor de pe moşiile
statului din judeţul Dolj (Cotea D.V. şi colab., 2000, Giugea N., Olteanu I.,
2001).
3.2. Arealul viticol din preajma Craiovei poartă numele de Banu
Mărăcine
 În anul 1965, reputaţii profesori universitari Mircea Oprean (viticultor) şi
Ştefan Teodorescu (oenolog) au avut iniţiativa ca pentru cinstirea memoriei
celor de pe aceste meleaguri, care sunt răspunzători de fapte reţinute de istoria
noastră naţională să atribuie acestui areal viticol numele de „Banu Mărăcine”,
inspirându-se probabil din testamentul celebrului scriitor francez Piere Ronsard.
Se consideră că întâiul român de pe aceste meleaguri care a văzut ţări şi
mări îndepărtate (anul 1328) ar fi fiul banului Andrei Mărăcine, oltean neaoş,
neastâmpărat, care a dus faima Jiului şi a Oltului, a Dunării şi a Carpaţilor până
pe malul Senei. El a fost, cred cercetătorii, luptător viteaz, care ar fi plecat din
Oltenia natală fie din spirit de aventură, fie din cauza unor urzeli puse la cale
împotriva lui. Nu se cunoaşte drumul parcurs de cavalerul român până în Franţa.
Nu se cunosc nici amănuntele despre el, pentru că în vremea vieţii lui nu au fost
consemnate.
Faptele din jurul lui, cele transmise posterităţii sunt învăluite în legendă.
Mai mult, ele ne-au parvenit întâmplător şi norocos datorită unui poem al lui
Piere Ronsard (1524-1585). Poetul francez era reprezentant al Pleiadei şi un
spirit renascentist. El, aşadar, în unul din poemele sale, revendicându-şi
ascendenţa pe linie paternă din români, descrie în poezia la care ne referim chiar
drumul străbătut de fiul banului Andrei Mărăcine. După Ronsard, acesta ar fi
plecat din ţara lui prin Ungaria, a poposit în Burgundia şi a ajuns în cele din
urmă la curtea regelui Filip de Valois, în serviciul căruia s-ar fi pus, sprijinindu-l
în tăzboiul pe care tocmai îl purta cu englezii.
Pentru bravura faptelor sale vitejeşti i s-a atribuit nobilul titlu „Marchiz
de Ronsard”.
Dar iată, fără alte comentarii, evocarea portului francez despre călătoria
prin ţări străine a olteanului care a creat o legendă, a lăsat Franţei amintirea
faptelor sale de arme şi un descendent poet de renume:
POEZIA BMVT
Poetul nostru Vasile Alecsandri, inspirat cu siguranţă de testamentul lui
Piere Ronsard lasă pentru posteritate poezia „Banu Mărăcine” scrisă la Paris şi
publicată în Concordia, la 22 martie 1857, în care descrie drumul străbătut de
neaoşul oltean, faptele sale de vitejie şi recunoştinţa Franţei.
POEZIE V. ALECS.
3.3. Aspecte privind vocaţia şi tradiţia cultivării viţei de vie la Banu
Mărăcine
Centrul viticol Banu Mărăcine este după cum s-a putut constata unul
dintre cele mai vechi şi reputate areale viticole ale podgoriei Dealurile Craiovei,
amplasat în 44019’ latitudine nordică şi la 119m altitudine.
Temperature medie anuală este de 10,90C, iar suma precipitaţiilor anuale
nu depăşeşte 543 mm.
În perioada de vegetaţie a viţei de vie (1 aprilie-30 octombrie) se
însumează 34030C, soarele străluceşte minimum 1574 ore, iar precipitaţiile nu
depăşesc 288 mm. Din punct de vedere al Aptitudinii oenoclimatice centrul
viticol Banu Mărăcine aparţine zonei oenoclimatice A3 – grupa centrelor colinare
meridionale, unde se obţin veritabile vinuri roşii şi aromate.
TABEL DATE CLIMATICE PG.80 ‚’’’’’’’’’(4.2.1.)
Impunătoarele dealuri ce străjuiesc în partea de este şi nord-est Cetatea
Băniei (Municipiul Craiova) au fost cunoscute în trecut sub denumirea de
„Plaiul Vulcăneşti” (după numele preoţilor Vulcăneşti din Pieleşti, Dolj, care
aveau concesionate suprafeţe mari de viţă de vie aici), “Plaiul Viilor” sau
„Prisaca”.
Până în zilele noastre s-a păstrat renumele unor frumoase proprietăţi
viticole: „Viile Carianopol”, Carianopol cel care a deţinut o funcţie importantă
în stat, fiind Director General al regiei Căilor Ferate Române; „Viile Negrescu”
ale fostului primar al Craiovei în mai multe etape, care a construit în mijlocul
viilor un frumos Castel ce poartă numele fiului său „Mircea” (anul 1927) a cărui
arhitectură ne aminteşte de inconfundabilul stil Brâncovenesc atât de prezent în
Oltenia.
Lângă castel a construit o cochetă pivniţă pentru vinuri, iar deasupra
acesteia un impunător - prin măreţie şi frumuseţe – foişor, din care poţi admira
întregul amfiteatru viticol „Banu Mărăcine”, care oferă Craiovei o frumuseţe
aparte, de metropolă străbătută de legendarul Jiu şi străjuită de amfiteatrele
viticole.
Castelul construit de Negrescu este şi astăzi atent întreţinut şi
adăposteşte printre altele o bogată bibliotecă ce conţine donaţia de carte a
renumitului profesor universitar de oenologie, născut în Craiova, Ştefan
Teodorescu, întemeietorul şcolii moderne de enologie din România, Cetăţean de
Onoare al Craiovei. Biblioteca deţine cărţi unicat apărute în ţară şi în lume în
secolul XIX şi XX în domeniul Oenologiei şi Viticulturii.
Sunt semnalate (ing. Năstase Marin, fost primar al Craiovei, originar din
Pieleşti, care a copilărit şi muncit în „Plaiul Viilor” pentru a-şi strânge bani să
urmeze studiile liceului industrial „Ferdinand I” din Craiova) şi plantaţiile
viticole aparţinând fraţilor Gogu, Mitu şi Marinică Popescu, acesta din urmă
căsătorindu-şi fiica cu avocatul Giulescu i-a dat ca zestre o parte din vie şi i-a
construit o cochetă vilă, chiar în vie, în punctul cel mai înalt al dealului
(altitudine 119 m). tot în „Plaiul Viilor” aveau proprietăţile familiile Saita şi
Lăzeanu, acesta din urmă avea cea mai impunătoare farmacie din Craiova.
Pe platoul ce se învecinează cu viile din plai şi continuă până în
localitatea Cârcea se găseau plantaţiile de nuci, cireşi şi vişini care aduceau
farmec şi binefacere.
În secolul al XIX-lea sortimentul de soiuri ce ofereau satisfacţie, mai
ales din punct de vedere calitativ, era alcătuit din soiuri albe (Crâmpoşie,
Fetească albă, Gordan, Braghină şi Tămâioasă românească) şi soiuri de viţă de
vie pentru struguri negri (Corbul, Seina, Vulpea şi Roşioară).
În cel de-al treilea deceniu al secolului XX, pe lângă soiurile amintite
sunt semnalate (I.C. Teodorescu, 1939) câteva străine cultivate de marii
proprietari pe parcele separate: Riesling italian, Pinot noir, Cabernet Sauvignon,
Muscat ottonel, Muscat Frontignon (Tămâioasă roze).
Alături de vinurile liniştite, de bună calitate se obţinea vin spumant
deosebit de apreciat, având drept materie primă vinul rezultat din strugurii
soiului Vulpe.
Sistemul de tăiere practicat în trecut a fost cel mixt (1-2 coarde de rod cu
un singur cep de înlocuire cu trei ochi). Forma de conducere a coardelor era cea
practicată în podgoria Drăgăşani.
Peste iarnă viţele erau protejate de eventualele îngheţuri (mai ales cele
amplasate la prima treime a pantei) prin îngropare. Este demn de remarcat faptul
că viţa de vie în acest areal a ocupat şi ocupă numai terenurile în pantă.
s-au conturat noi sisteme de tăiere şi forme de conducere care să pună
mai bine în evidenţă potenţialul soiurilor recomandate şi autorizate pentru acest
areal.
Pe baza observaţiilor viticultorilor, dar mai ales a studiilor minuţioase
făcute de cadrele didactice şi cercetătorii aparţinând catedrei de Viticultură şi
Oenologie din cadrul Facultăţii de Horticultură din Craiova s-a conturat o
structură a soiurilor de viţa de vie care să susţină mai bine potenţialul acestui
areal, care dintotdeauna a fost în favoarea vinurilor roşii de înaltă calitate şi a
celor albe aromate.
Dintre soiurile recomandate şi autorizate pentru acest areal amintim:
Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră (din care se obţin
vinuri roşii cu denumire de origine controlată); Sauvignon, Chardonnay,
Tămâioasă românească (pentru vinurile albe semi-aromate şi aromate cu
denumire de origine); Crâmpoşie, Fetească regală, Riesling italian (pentru
vinurile-materie primă necesară obţinerii distilatelor învechite de vin), Victoria,
Muscat d’Adda, Muscat de Hamburg (pentru strugurii de masă).
Dintotdeauna, la Banu Mărăcine vinurile cele mai de preţ sunt cele roşii
provenite din struguri negri, aparţinând soiurilor: Fetească neagră, cabernet
Sauvignon, Pinot noir şi Merlot, care se disting printr-o fineţe subtilă, pline de
temperament, iar tonalitatea şi intensitatea culorii sunt două atribute care le
imprimă o puternică personalitate.
Tab. Caract. Vinurilor)
Prin învechire, dat fiind un echilibru ideal între conţinutul în alcool şi
aciditatea lor fixă, capătă caşeu tipic marilor vinuri roşii obţinute în arealele
viticole unde durata de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie a viţei de vie
depăşeşte 1500 ore efectiv/an şi microclimatul nu are parte de excese.
Vinurile albe, care alături de cele roşii au adus faima acestui areal viticol
sunt cele de Tămâioasă românească şi Sauvignon, impunându-se prin supleţe,
aromă discretă, echilibru, prospeţime, onctuozitate şi au vocaţie pentru
învechire.
Din strugurii soiurilor Crâmpoşie şi Fetească regală, două vechi soiuri
româneşti de viţă de vie selecţionate de-a lungul miilor de ani, primul la
Cârlogani, podgoria Drăgăşani, cel de-al doilea Daneş-Sighişoara se obţin vinuri
materie primă pentru distilate învechite de vin, pe seama cărora se obţin
vinarsuri (băuturi tip Cognac) ce sunt băuturi alcoolice naturale de maximă
fineţe şi rafinament, extrem de preţuite. Într-adevăr, dacă în cursul mesei cea
mai plăcută şi sănătoasă băutură este vinul, tot astfel, la sfârşitul acesteia şi în
continuare, focul vioi al bunei dispoziţii, cu nimic mai bine nu poate fi întreţinut,
decât inspirând admirativ, din când în când (şi mai puţin gustând) parfumul fin
degajat din cupa abia întredeschisă a unui pahar în care au fost turnaţi câţiva
stropi de distilat învechit de vin, ocrotind continuu în mână, cu toată căldura
preţuirii ce o merită.
Vinarsul „Roua Plaiului” obţinut la Banu Mărăcine fiind preyentat în
anul 1996 la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva a fost distins cu
medalia de argint pentru fineţea şi rafinamentul său, dar şi pentru autenticitatea
tehnologiei prin care se obţine . de altfel, Banu Mărăcine este unul din cele 12
areale viticole recumoscute ale României în care se pot obţine vinarsuri cu
denumire de origine.
Tab, pub R. Plaiului. Dipl+medalie foto
Prin strădaniile făcute de-a lungul anilor (începând cu anul 1970) la
Complexul de Oenologie din cadrul Staţiunii Didactice “Banu Mărăcine”,
amplasat în mijlocul arealului viticol s-a conturat (pe baze ştiinţifice) o colecţie
de vinuri creprezentative pentru această zonă. Fiecare tip de vin găzduit de
această colecţie reprezintă o veritabilă carte deschisă pentru cei ce sunt interesaţi
de vocaţia pentru calitatea a acestori ţinuturi, de găsirea unui authentic răspuns
privind viitorul viticulturii pe aceste meleaguri şu nu în ultimul rând mărturia că
viţa de vie şi vinul au o mare contribuţie la civilizaţia omenirii.
Foto comple oen.BM.
Foto colec+hrubă
Cine are şansa să cunoască marile vinuri obţinute în cadrul acestui areal
viticol, descoperă încă un spaţiu românesc binecuvântat de Dumnezeu pentru
vocaţia luide a oferi omului bunăstare, bucurie şi speranţă.
Pe aceste locuri viţa de vie amplasată în impunătoarele amfiteatre a oferit
permanent sănătate mediului, bunăstare şi veselie celor care locuiesc ca şi a
celor care au şansa să cunoască aceste foarte vechi şi binecuvântate ţinuturi
româneşti.
Încântat şi inspirat de calitatea vinurilor de Banu Mărăcine, regretatul
scriitor Impy Matheescu a oferit în anul 1984 poezia plină de semnificaţie:
„Mărite vin”:
„Mărite vin, smerit mă plec,
Clintind spre cer paharul
Şi-nchin, în ceasul când petrec
Slăvit sa-ţi fie harul!
Din neam în neam tu ne vorbeşti
Cum nimeni altul n-a ştiut;
 Prin veacuri ne-ai deschis fereşti
De foc, în oalele de lut”
(Banu Mărăcine, 1984)
Generaţii după generaţii, podgorenii din dealurile „Banu Mărăcine” au
îngrijit cu multă credinţă viile. Toamnă de toamnă, cunoscând şi respectând arta
facerii vinului bun, au adus în pahare razele de soare şi mereu speranţa unui nou
început.
3.4. Elemente referitoare la delimitarea geografică, relieful, geologia,
hidrologia şi hidrogeografia. Vegetaţia caracteristică arealului viticol Banu
Mărăcine
Arealul viticol Banu Mărăcine se află la extremitatea sudică a podişului
Getic, în spaţiul unitar central al Olteniei. Amplasat la 44019’ latitudine nordică
şi 23048’ longitudine estică, Banu Mărăcine aparţine zonei oenoclimatice A3-
Centre viticole colinare-meridionale, producătoare în principal din vinuri roşii şi
aromate de înaltă calitate şi în secubdar, de vinuri albe de calitate (Teodorescu
Şt., Popa A., Sandu Gh., 1987).
Relieful este surprinzător de heterogen şi se încadrează în caracteristicile
subunităţii sudice a Podişului Getic.
Configuraţia terenului este dominată de văi largi, succedând un platou
central Plaiul Vulcăneşti, cu o altitudine ce descreşte de la 195 m la 155 m. în
mod corespunzător se manifestă o variaţie a ofertei topoclimatice, datorată în
special profilului asimetric al văilor, cu versanţi înclinaţi de la moderat la
puternic (6-32%), care fragmentează forţa curenţilor de aer, iar în timpul verii
asigură o circulaţie domoală a aerului, favorizând desfăşurarea proceselor
fiziologo-biochimice ale viţei de vie.
Expoziţia versanţilor este în general estică şi sud-estică extrem de
favorabilă prelungirii duratei zilnice a insolaţiei. Se crează în acest fel
microclimate favorabile pentru cultivarea soiurilor de struguri negri şi aromaţi.
Geologic zona este amplasată în marea entitate strcturală a platformei
Möesice, zona fiind acoperită de ape marine (Marea Sarmatică) până la sfârşitul
terţiarului.
În areal apar formaţiuni de la precambrian la cuaternar. Cele mai
importante depozite sunt cele cuaternare, reprezentate prin löess (löess de coline
şi löess de văi) prin aluviuni şi pietrişuri. La partea superioară a depozitelor
pliocene se găsesc depozite vechi de terra rosa cu concreţiuni calcaroase pe care
s-au format ulterior solurile brun roşcate.
IMAGINE SCHEMATICĂ ZONĂ BRUN ROŞCAT ÎN ----
Profilul geologic are următoarea alcătuire: 1. sol; 2. löess galben-
cenuşiu; 3. sol fosil; 4. löess galben cafeniu cu concreţiuni calcaroase la bază; 5.
sol fosil; 6. löess galben-cafeniu; 7. sol fosil de culoare roşcată; 8. löess;9.
pietrişuri şi nisipuri fluviale (Călina A., 1999).
Hidrologia şi Hidrografia. Colinele arealului amplasat în bazinul
hidrografic al Jiului conturează o reţea hidrografică redusă, lipsită de ape
curgătoare permanente, cumpăna apelor având un pg13---------normal înspre
valea Jiului.
Datorită pantei şi structurii solului este asigurat, în general, un bun
drenaj. Totuşi, posibilitatea stagnării apei în straturile superioare ale profilului
solului de pe platou determină apariţia la baza versanţilor a unor slabe izvoare
de coastă.
Imaginea iz. Coastă
Pânza de apă freatică se găseşte la adâncimi relativ mari, respectiv 25-
30m şi chiar mai mult pe platou şi la 8-12m pe fitul văilor.
Vegetaţia. Teritoriul se încadrează în zona de vegetaţie a pădurilor de
Quercineae. Întreaga zonă a fost acoperită în trecut de păduri, dar prin
extinderea suprafeţelor agricole, astăzi se întâlnesc numai pâlcuri izolate,
îndeosebi pe versanţii văilor.
Imagibe zona de veget.
Vegetaţia spontană lemnoasă este formată din Quercus robur (stejarul
pedunculat), Quercus pubescens (stejarul pufos), Quercus frainetto (gârnişă),
Quercus cerris (cerul), iar ca specii de amestec: Fraxinus excelsior (frasinul),
Acer tataricum (arţarul tătăresc), Popolus spp. (plopul), Pyrus pyraster (părul
pădureţ) şi mai rar Tilia tomentosa (teiul argintiu).
Stratul subarboretului (arbuştilor) este bine reprezentat: Rosa canina
(maceşul), Crataegus monogyna (păducel), Prunus spinosa (porumbar), ş.a.
Imagine pădure
Vegetaţia ierboasă primară nu imprimă un aspect monoton fiind bine
reprezentată prin numeroase specii: Festuca sulcata, Achillea mellifolium,
Plantago medicaginis, Hordeum murinum, Lolium peren, Cynodon dactylon,
Trifolium repens, ş.a. în culturile agricole mai întâlnim: Amaranthus retroflexus,
Cichorium intybus, Cirsium arvansis, Setaria viridis, Convolvulus arvensis,
Polygonum aviculare, ş.a.
3.5. Oferta climatică de la Banu Mărăcine
Durata strălucirii soarelui, temperature mediului ambiant şi precipitaţiile
atmosferice – trăsături esenţiale ale climatului într-o regiune – sunt în acelaşi
timp şi factorii decisivi în viaţa şi activitatea plantei, cei de care, împreună şi cu
aerul, depinde în primul rând sinteza numeroşilor componenţi chimici ai bobului
de strugure.
Arealul viticol Banu Mărăcine face parte din grupa centrelor viticole
colinare meridionale ale zonei oenoclimatice A3
Tab.4.2.7.Ţ.G. p. 89
Elementele ce caracterizează oferta climatică de la Banu Mărăcine sunt
prezentate în tabelul------------
Tab. realiz
Centrele viticole colinare-meridionale din cadrul zonei oenoclimatice A3
sunt situate între paralele 440 şi 460 (Banu Mărăcine – Plaiul Vulcăneşti 44019’).
Temperatura medie anuală este de cca. 110C, fiind cuprinsă între 10,40-10,90C
(Brabova, Tâmbureşti şi Craiova – Banu Mărăcine) şi 11,2 0C-11,60C (Segarcea,
Drobeta Turnu Severin). Suma precipitaţiilor anuale oscilează între 543 mm
(Craiova-Banu Mărăcine) şi 634-637 mm (Vânju Mare-Oreviţa), cea mai mare
fiind la Drobeta Turnu Severin de 762mm. Pe durata perioadei de vegetaţie
suma precipitaţiilor depăşeşte cu puţin 300 mm, cu excepţia centrelor Oprişor,
Segarcea, Banu Mărăcine unde ea este puţin mai mică (288mm).
Repartizarea lunară a precipitaţiilor în perioada de vegetaţie (tab-----)
prezintă în general, acelaşi aspect de micşorare treptată în cursul lunilor august,
septembrie, octombrie exprimând premise mai favorabile pentru evitarea
instalării putregaiului cenuşiu al strugurilor.
La Banu Mărăcine durata medie lunară de strălucire a soarelui în
perioada de vegetaţie oscilează de la 188 ore (în octombrie) la 313 ore (în iulie),
însumând în perioada de vegetaţie 1574 ore. Temperature medie lunară a aerului
în perioada de vegetaţie oscilează de la 11,80C (în aprilie) la 22,50C (în iulie),
luna cea mai caldă fiind iulie. Nivelul temperaturii aerului în luna august este
destul de apropiat de cel luna iulie, dar în septembrie scade simţitor şi în
octombrie mai mult.
Cu toată abundenţa resurselor termice esre important de remarcat cî
media maximelor temperaturii medii a aerului în lunile august şi septembrie
(Tab. Mai sus) indică valori destul de moderate. Tot astfel şi temperature
maximă absolută în luna august nu este mai mică de 38 0C. în luna septembrie,
atât media maximelor cât şi temperatura maximă absolută a aerului sunt cu mult
mai mici decât în august. Diferenţa dintre temperatura maximă absolută şi
minimă absolută ale aerului în luna august prezintă valoarea 31,3 0C apropiată de
a celorlalte centre viticole din această zonă oenoclimatică.
Situaţii similare se constată şi în privinţa umidităţii relative a aerului.
Temperatura medie multianuală (10,90C), bilanţul termic global (34330C),
bilanţul termic activ (36590C) şi bilanţul termic util (16350C) validează arealul
viticol Banu Mărăcine ca fiind unul cu vocaţie pentru producerea vinurilor roşii
şi aromate de calitate superioară.
3.6. Oferta pedologică de la Banu Mărăcine
Tipul de sol predominant este brun roşcat erodat ce se caracterizează
printr-un material parental reprezentat prin loess şi depozite loessoide; pe alocuri
apare format şi pe nisipuri, luturi şi argile. PROFIL SOL
În general, materialele parentale ale acestor tipuri de sol prezintă o
nuanţă roşcată (datorită unui conţinut ceva mai ridicat de oxizi de fier nehidrataţi
sau slab hidrataţi) care influenţează în acelaşi sens şi culoarea solului.
Solul are o textură diferenţiată pe profil: mijlocie (lutoasă) sau mijlocie-
fină (luto-argiloasă) în Ao, iar la nivelul orizontului Bt fină, mijlocie-fină sau tot
mijlocie, dar cu un procentaj mai ridicat de argilă (cel puţin în partea migrată în
sus).
Structura este grăunţoasă, medie şi mare în orizonul superior şi
prismatică foarte mare, bine dezvoltată în Bt. Conţinutul în humus este cuprins
între 3,5 şi 3,5% (rezerva de humus este 60-60 t/ha), gradul de saturaţie cu baze
poate coborî sub 80%, iar pH-ul până aproape de 6; aprovizionarea cu substanţe
nutritive şi activitatea microbiologică sunt relativ bune.
Profil sol