ALEXANDRU H.

POPA
ALEXANDRU PUP ZESCU
MARIA T NASE

LUCRĂRI EXPERIMENTALE
DE MECANICĂ

Editura Universit ţii Petrol-Gaze din Ploieşti

2017
Copyright©2017 Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii

Autorii poartă întreaga răspundere morală, legală şi materială faţă de editură şi terţe
persoane pentru conţinutul lucrării.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POPA, ALEXANDRU H.
Lucrări experimentale de mecanică / Alexandru H. Popa,
Alexandru Pupăzescu, Maria Tănase. - Ploieşti : Editura Universităţii
Petrol-Gaze din Ploieşti, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-719-700-9

I. Pupăzescu, Alexandru
II. Tănase, Maria

62

Control ştiinţific:
Prof. univ. dr. ing. Dorin Bădoiu
Conf. univ. dr. ing. Ioan Popa
Redactor:
Prof. univ. dr. ing. Şerban Vasilescu
Tehnoredactare computerizată:
Prof. univ. dr. ing. Alexandru Pupăzescu
Șef lucr. dr. ing. Maria Tănase
Coperta:
Mihail Radu
Director editură:
Prof. univ. dr. ing. Şerban Vasilescu

Adresa:
Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti
Bd. Bucureşti 39, cod 100680
Ploieşti, România
Tel. 0244-573171, Fax. 0244-575847
http://editura.upg-ploiesti.ro/
 CUVÂNT ÎNAINTE

Nu cred că e cazul să discutăm despre utilitatea lucrărilor de laborator în

cadrul învăţământului, în general, şi mai ales în cazul celui superior.
La Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti putem spune că dotarea
laboratoarelor cu dispozitive pentru efectuarea de experimente a fost o
preocupare permanentă a cadrelor didactice, fie ele mai tinere sau cu mai
multă experienţă. Şi colectivul fostei catedre Discipline Mecanice Generale
a trecut prin experienţa aceasta a proiectării, construirii şi perfecţionării
dispozitivelor de laborator. Transferul fostului Institut de Petrol Gaze şi
Geologie de la Bucureşti la Ploieşti a creat dificultăţi, dar şi oportunităţi în
acest sens. Colectivul catedrei a avut întotdeauna oameni dedicaţi, pentru
care munca didactică a însemnat cu adevărat viaţa. Iar noi, cei care am
continuat munca înaintaşilor, am încercat să păstrăm în memoria colectivă
o fărâmă, măcar, de respect faţă de ei. Laboratorul de mecanică din cadrul
Departamentului de Inginerie Mecanică poartă numele unuia din marii
profesori de mecanică ce au slujit învăţământul superior de petrol în ţara
noastră: prof.dr.doc. în ştiinţe Rudolf Voinaroski.
Dar, aşa cum se întâmplă mereu în viaţă, este nevoie întotdeauna de
cineva care să preia ceea ce s-a făcut la un moment dat, pentru a întreţine şi
dezvolta.
În colectivul nostru această misiune şi-a asumat-o colegul conf.dr. ing.
Popa Alexandru.
Tenace, răbdător şi încrezător că eforturile sale vor fi încununate de
succes, timp de peste 40 de ani a adăugat câte ceva laboratorului de
mecanică. Iar acum, la sfârşit de carieră universitară, ca o încununare a
tuturor eforturilor făcute de-a lungul timpului de toţi cei care au predat
disciplina Mecanică în UPG, apare această CARTE, Lucrări experimentale
de mecanică, sub semnătura a trei colegi, din trei generaţii diferite: conf.
dr.ing. Al. H. Popa, prof.dr.ing. Al. Pupăzescu şi (deja, pot spune) şef de
lucr.dr. ing. Maria Tănase.
Am scris special cu litere mari cuvântul carte tocmai pentu a sublinia că
e vorba de mult mai mult decât un simplu îndrumar de laborator. Pentru cei
care ştiu câte ceva despre seminarul itinerant Din Istoria mecanicii
lucrurile sunt, cred, mai clare. Pentru ceilalţi, precizez că prezenţa, poate
surprinzătoare, a celor 17 minibiografii ale unor iluştri înaintaşi din
domeniul mecanicii în paginile cărţii nu diluează cu nimic fondul acesteia
ci, dimpotrivă, îl îmbogăţeşte, constituindu-se într-un adevărat liant între
3
teorie şi practică în procesul de însuşire a acestei discipline atât de
importante în formarea inginerilor mecanici.
Sunt cuprinse 24 de lucrări experimentale de mecanică, toate fiind
acoperite cu dispozitive prezente în laboratorul departamentului. Nu vreau
să insist asupra calităţii prezentării acestora (sunt convins că modul de
prezentare, claritatea acesteia, vor fi remarcate de cei interesaţi), dar vreau
să relev o chestiune care vine din experienţa mea de cadru didactic care a
predat Mecanică foarte mulţi ani. De cele mai multe ori există ceva
probleme în corelarea cursului cu activităţile aplicative (seminar şi
laborator), mai ales în ultima perioadă de timp, când volumul de ore
dedicat activităţilor aplicative a fost drastic diminuat. De aceea consider că
această carte, prin prezentarea unor lucrări multiple din acelaşi capitol (mai
ales la partea de Statică) oferă posibilitatea cadrului didactic de a alege
lucrarea pe care să o experimenteze cu studenţii, funcţie de volumul de
materie predat, de prevederile programei analitice, etc. Şi din acest punct de
vedere lucrarea poate fi utilă pentru cadrele didactice care predau la
specializări diferite, cu buget de ore diferit, cu programe analitice diferite.
Poate că disciplina Mecanică trece printr-o perioadă grea, acum, în faţa
atacurilor celor de modă nouă, care vor să reaşeze învăţământul tehnic pe
alte baze. Cu siguranţă autorii îndrumarului trebuie să se bată pentru
păstrarea orelor de laborator în programele analitice ale disciplinei de
Mecanică, indiferent de specializarea la care această disciplină se predă. Şi
tot cu siguranţă autorii merită felicitări pentru eforturile depuse pentru ca
această carte să vadă lumina tiparului.

Prof.dr.ing. ION EPARU

4
 CUPRINS

Cuvânt înainte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

Partea I – Noțiuni introductive

1 Securitatea şi sănătatea în muncă în laboratoarele de mecanică. . . . . . . . 9
2 Sarcini de prevenirea şi stingerea incendiilor în laboratoare. . . . . . . . . . . . 12
3 Erori de măsurare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
4 Traductori şi aparate de măsură utilizate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
5 Aparate şi dispozitive demonstrative. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
6 Personalităţi în domeniul mecanicii. Medalioane biografice. . . . . . . . . . . . 47
Partea II – Lucrări experimentale
L1 Echilibrul punctului material liber. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
L2 Echilibrul punctului material legat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
L3 Determinarea coeficientului de frecare la alunecare de aderenţă (în regim
static) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
L4 Studiu experimental al frecării firelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
L5 Studiul reducerii sistemelor de forţe coplanare cu ajutorul mesei Toepler. 102
L6 Determinarea experimentală a poziţiei centrului de masă (greutate) pentru
plăci plane. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
L7 Determinarea coeficientului de frecare la rostogolire (în regim static) . . . 114
L8 Determinarea experimentală a coeficientului de frecare de pivotare. . . . . . 118
L9 Determinarea coeficientului de frecare la alunecare când există şi frecare
de rostogolire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
L10 Echilibrul barei drepte simplu rezemate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
L11 Echilibrul rigidului supus la legături (problema scării) . . . . . . . . . . . . . . . 141
L12 Articulaţia cilindrică plană. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
L13 Determinarea momentului de încastrare plană. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
L14 Echilibrul firului omogen greu – lănţişorul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
L15 Studiul analitic şi experimental al eforturilor în barele unei grinzi cu
zăbrele plane. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
L16 Cinematica mişcării plan paralele. Determinarea centroidelor pentru
mecanismul patrulater. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
L17 Dinamica punctului material. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
L18 Dinamica mişcării relative a punctului material. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182

5
L19 Determinarea experimentală a momentelor de inerţie prin metoda
suspensiei trifilare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
L20 Studiul variaţiei momentelor de inerţie la rotaţia axelor folosind pendulul
fizic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201
L21 Determinarea coeficientului de frecare la alunecare în regim dinamic
(dinamica rigidului în mişcare de translaţie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207
L22 Pendulul fizic inelar (Andrade-Teodoriu-Voinaroski) . . . . . . . . . . . . . . . . 212
L23 Pendulul lui Mach. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218
L24 Ciocniri. Determinarea coeficientului de restituire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223

Bibliografie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229
Anexa 1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
Anexa 2. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
Mulțumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239

6
 Partea I
NOŢIUNI
INTRODUCTIVE
 1. SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ ÎN
LABORATOARELE DE MECANICĂ

1. Instructajul privind securitatea şi sănătatea în muncă va fi efectuat de

cadrul didactic coordonator al activităţilor practice din cadrul laboratorului
în conformitate cu Legea nr. 319/2006 a securității şi sănătății în muncă şi
HG nr. 1425/2006 actualizată „Normele metodologice de aplicare a
prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă”.
2. Instructajul privind securitatea şi sănătatea în muncă se va efectua cu
fiecare subgrupă de studenţi în prima oră de laborator a disciplinei studiate.
3. După efectuarea instructajului, fiecare student va semna în fişa de
instruire colectivă (Anexa de la sfârșitul capitolelor 1 și 2).
4. Fiecare student care execută lucrări practice în laboratoarele de
mecanică este obligat să participe la instructajul privind securitatea şi
sănătatea în muncă.
5. Studentul care nu participă la instructaj nu poate fi admis la lucrările
practice de laborator.
6. Studenţii sunt obligaţi să-şi însuşească temeinic şi să respecte
prezentele reguli impuse de necesitatea prevenirii unor eventuale accidente.
Toţi cei ce nu se conformează acestor reguli, pe lângă faptul că se expun
accidentelor, vor suferi şi sancţiuni pe cale administrativă.
7. Activitatea de laborator se desfăşoară numai în sistem organizat şi
sub directa supraveghere a unui cadru didactic.
8. Circulaţia în laboratoare se va efectua numai în prezenţa cadrului
didactic pe căile de circulaţie existente în spaţiile din afara zonelor de
amplasare a mijloacelor de lucru (aparate, dispozitive, etc.). Circulaţia
(acces, efectuarea lucrării, plecarea) în zona mijloacelor de lucru
corespunzătoare lucrării ce se execută se va face ordonat, evitându-se
aglomeraţiile de persoane, fără atingerea mijloacelor de lucru, sub directa
supraveghere a conducătorului lucrării. Este interzisă deplasarea studenţilor
prin laborator fără motive întemeiate.
9. Studenţii vor efectua numai lucrările la care au fost repartizaţi,
respectând strict instrucţiunile de lucru şi folosind toate dispozitivele de
tehnica securităţii din dotarea locului de muncă. Studenţii vor da o atenţie

9
deosebită igienei individuale şi igienei muncii, prezentându-se la orele de
lucrări într-o stare fizică şi psihică adecvată.
10. Sunt strict interzise manipulările de butoane, comutatoare,
întrerupătoare, etc., de la instalaţiile din laborator, pentru a se evita
producerea de accidente cu prilejul punerii lor ulterioare sub tensiune. De
asemenea, din aceleaşi motive de evitare a accidentelor, sunt strict interzise
studenţilor atingerea de fire electrice, acţionarea, demontarea şi modificarea
aparatelor şi dispozitivelor fără indicaţii exprese ale celor ce conduc
lucrarea.
11. Se impune studenţilor să pregătească cu atenţie lucrările de laborator
fie prin parcurgerea şi însuşirea temeinică a conţinutului textului lucrărilor
şi a instrucţiunilor speciale de securitatea muncii pentru lucrările respective
(dacă sunt menționate în lucrări), fie prin audierea în acelaşi spirit de
seriozitate a explicaţiilor cadrelor didactice sau ale personalului tehnic
ajutător.
12. inuta vestimentară va trebui să fie adecvată activităţii desfăşurate.
În cazul în care acest lucru este cerut de cadrul didactic, purtarea
echipamentului de protecţie este absolut obligatorie. Hainele vor trebui în
orice caz să fie strânse pe lângă corp deoarece există riscul ca ele să fie
antrenate de diversele sisteme mecanice aflate în mişcare. În aceeaşi ordine
de idei trebuie păstrată o distanţă adecvată faţă de aparate şi dispozitive
astfel încât să se evite riscul de accidentare.
13. Înainte de a începe efectuarea lucrării studenţii sunt obligaţi să
verifice dacă anumite părţi din instalaţie nu au fost lăsate, din neglijenţă,
sub tensiune.
14. Trecerea la executarea părţii experimentale a lucrării se face numai
cu aprobarea conducătorului lucrării.
15. După primirea aprobării conducătorului de lucrări, studentul,
tehnicianul sau conducătorul de lucrări care face cuplarea la reţea la
lucrările cu parte electrică se va sigura mai întâi că nici unul dintre studenţii
din echipă nu vine în contact cu părţi mecanice, metalice ale instalaţiei.
16. Studentul care face alimentarea de la reţea fără aprobarea
conducătorului de lucrări rămâne răspunzător atât pentru accidentele
provocate, cât şi pentru deteriorările produse în elementele instalaţiei.
17. Este cu desăvârşire interzisă manipularea legăturilor la bornele
tablourilor de distribuţie sau la alte părţi ale instalaţiei electrice după
conectarea la reţea; în cazul când astfel de operaţiuni se vor dovedi totuşi
necesare chiar în decursul efectuării lucrării, ele vor fi executate numai

10
după decuplarea instalaţiei de la reţeaua de alimentare, iar recuplarea –
după remediere – se va face cu respectarea instrucţiunilor de la punctul 12
ale prezentelor norme.
18. Este interzisă atingerea părţilor metalice ale instalaţiei sau aparatului
care este prevăzut cu parte electrică, nu numai după cuplarea ei la reţea, ci
şi în tot timpul când aceasta nu se află, în mod normal, sub tensiune.
19. Instalaţia electrică aferentă unei lucrări rămâne sub tensiune numai în
intervalul de timp necesar culegerii de date experimentale, după care ea va
fi decuplată de la reţea; este interzisă menţinerea instalaţiei sub tensiune în
timpul prelucrării datelor experimentale.
20. La sesizarea oricărui zgomot suspect sau a celor mai mici avarii se va
opri imediat funcţionarea instalaţiei şi va fi anunţat conducătorul de lucrări.
21. Orice defecţiuni – sau ceea ce par a fi defecţiuni – nu vor fi
remediate de studenţi sub nici un motiv înainte de a fi aduse la cunoştinţa
celor care supraveghează lucrarea.
22. Sunt stric interzise, în timpul lucrărilor de laborator, discuţiile purtate
de studenţi unei echipe de lucru cu studenţii din alte echipe, pentru a se
putea preîntâmpina astfel apariţia unor momente de neatenţie în
supravegherea funcţionării instalaţiei şi deci posibilitatea provocării unor
accidente.
23. Se va acorda o atenţie deosebită în manipularea pieselor grele.
Acestea nu vor putea fi deplasate decât la cererea cadrelor didactice sau a
personalului tehnic şi chiar şi atunci acest lucru se va face cu multă grijă.
24. Oricare student care lucrează în laborator şi observă o încălcare a
regulilor de securitatea muncii din partea unui alt coleg este obligat să-i
atragă atenţia asupra acestei încălcări şi asupra pericolului la care se expune
- şi-i expune şi pe ceilalţi colegi – procedând astfel.
25. În cazul producerii unui accident, studenţii vor opri imediat
funcţionarea instalaţiei şi vor acorda primul ajutor celui accidentat până la
sosirea conducătorului de lucrări.
26. La terminarea experimentelor studenţii vor decupla instalaţia de la
reţea şi vor desface legăturile pe care le-au executat – dacă este cazul - şi
vor preda toată aparatura în bună stare, laborantului sau conducătorului de
lucrări.
27. Este interzisă depozitarea hainelor, mapelor, etc., pe mesele de
experienţe sau pe instalaţii, chiar dacă nu se lucrează cu acestea.

11
 2. SARCINI DE PREVENIREA ŞI STINGEREA
INCENDIILOR ÎN LABORATOARE

1. Se interzice fumatul în laboratoare.

2. Se interzice blocarea căilor de acces în laboratoare, accesul la
hidranţi, accesul la stingătoare.
3. În sălile de lucru ale laboratoarelor se vor executa lucrări practice,
analize, încercări şi alte operaţii specifice acestor laboratoare numai de
personalul instruit în acest scop.
4. Lucrările de laborator efectuate cu studenţii se vor executa sub
directa supraveghere a cadrelor didactice.
5. Este interzisă blocarea ferestrelor cu pachete, materiale sau aparate.
6. Şefii de laboratoare vor ţine evidenţa reviziilor tehnice care trebuiesc
efectuate periodic la instalaţiile electrice, de încălzire şi de ventilaţie
precum şi la aparatele electrice.
7. Este interzisă funcţionarea aparatelor electrotehnice fără a fi
supravegheate.
8. Se vor verifica periodic instalaţiile electrice ale aparatelor aflate în
dotarea laboratoarelor.
9. Este interzisă păstrarea în laborator a unor substanţe neidentificate.
10. Ciocanele electrice de lipit vor fi aşezate pe suporţi de material
necombustibil.
11. Nu se vor folosi şaltăre, întrerupătoare, prize defecte etc., întrucât la
folosirea lor se formează arcuri electrice ce pot duce la începuturi de
incendii.
12. Toate tablourile electrice, întrerupătoarele, prizele, aparatura
electronică vor avea asigurată legătura la pământ.
13. Trebuie evitat să se facă legătura directă între doi conductori diferiţi,
întrucât în punctul de legătură a conductorilor pot apare fenomene de
degajare a căldurii, ceea ce poate duce la provocarea de incendii.
14. Atunci când se observă începuturi de perlări ale contactelor, sau
orice altă defectare a aparaturii electrice, trebuie luate măsuri de
îndepărtare imediată a lor.
15. Este interzisă folosirea de instalaţii electrice improvizate.
16. La folosirea aparatelor electrice portative se va verifica dacă ele
îndeplinesc următoarele condiţii:

12
 - părţile conductoare să fie bine izolate, să fie inaccesibile oricărei
atingeri întâmplătoare;
- izolaţia bobinajului să fie rezistentă la şocuri mecanice şi la acţiunile
agenţilor mediului înconjurător în care funcţionează (umiditate, căldură,
agenţi corozivi);
- conductoarele de alimentare să fie din cupru, flexibile (izolate într-o
manta din cauciuc sau din material plastic elastic şi izolant, care să fie
suficient de rezistent atât electric, cât şi la solicitări mecanice);
- să nu aibă fisuri în izolaţie între conductori;
- să nu aibă o protecţie mecanică suplimentară care să determine
deteriorarea, prin frecare, a izolaţiei.
17. Nu este permis a se lăsa aparatele electrice sub tensiune.
18. În caz de început de incendiu se alarmează echipa de P.S.I. de la
locul de muncă.
19. În caz de incendiu se alarmează grupul de pompieri ISU de la
numărul de telefon 112.

13
 Universitatea Petrol - Gaze din Ploieşti
Facultatea: ...................................................
Departamentul: ...................................................
Laboratorul / Sala: ……………….

FIŞĂ COLECTIVĂ DE INSTRUCTAJ

privind securitatea şi sănătatea în muncă
întocmită astăzi, …………………

Subsemnatul ……………………………………, având funcţia de

……..…………… în cadrul Departamentului de Inginerie Mecanică, am procedat la
instruirea studenţilor din grupa …….….…, anul de studiu ……., Facultatea
………….…, Specializarea ………………..., în număr de ……. persoane, conform
tabelului nominal de pe verso, în probleme de securitate şi sănătate în muncă şi situaţii
de urgenţă, în vederea desfăşurării activităţii în laboratorul de mecanică/sala ……….. .
În cadrul instructajului general specific locului de muncă s-au prezentat
următoarele materiale:
1. Securitatea şi sănătatea în muncă în laboratoarele de mecanică
2. Sarcini de prevenirea şi stingerea incendiilor în laboratoare
care cuprind norme generale şi norme specifice laboratorului/sălii, de securitate şi
sănătate în muncă, norme de PSI, norme ce trebuie respectate în timpul activităţilor ce
se desfăşoară în laboratorul/sala mai sus menţionată.

Verificat: Semnătura celui care a efectuat instructajul:

………………………. ……………………………………..

14
 TABEL NOMINAL
cu persoanele participante la instruire

Subsemnaţii am fost instruiţi şi am luat la cunoştinţă de materialele prelucrate şi

consemnate în fişa colectivă de instructaj pentru securitate şi sănătate în muncă şi ne
obligăm să le respectăm întocmai.

Nr. Act de identitate /

Numele şi prenumele Semnătura
crt. grupa sanguină
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
20.
21.
22.
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
30.
31.
32.
33.
34.

Fişa se păstrează în dosarul cu instructajul pentru securitatea şi sănătatea în muncă.

15
 3. ERORI DE MĂSURARE

Clasificarea erorilor
Elementele constructive ale mecanicii sunt mărimi fizice ca de exemplu
masa, spaţiul, timpul, forţa, viteza, etc.
Valorile numerice ale mărimilor fizice se obţin prin măsurare adică prin
compararea lor cu o altă mărime de acelaşi gen luată ca unitate. Odată ales
sistemul de unităţi, rezultatele măsurărilor se exprimă cu ajutorul unor
numere determinate.
Operaţia de măsurare presupune interacţiunea între un sistem fizic şi un
aparat sau instrument de măsură. În cazul măsurărilor făcute cu o suficientă
precizie asupra unei mărimi, rezultatele obţinute diferă unul de altul şi, prin
urmare, ele sunt afectate de erori.
Prin eroare de măsurare se înţelege diferenţa  = y – u între rezultatul
măsurării (y) şi valoarea adevărată a mărimii măsurate (u).
Eroarea de măsurare este generată de următoarele surse: interacţiunea
sistem-aparat; aparatul de măsurat; obiectul supus măsurării; influenţele
exterioare; metodele de măsurare; subiectivitatea operatorului.
Datorită faptului că, de cele mai multe ori, aparatul cu care se face
măsurarea acţionează asupra sistemului, valoarea măsurată diferă de
valoarea anterioară realizării interacţiunii sistem-aparat.
Erorile datorate aparatului cu care se măsoară depind de concepţia şi
construcţia acestuia şi se numesc erori instrumentale. Limitele acestor erori
sunt specificate de către fabricant în documentaţia tehnică a aparatului de
măsurat. În funcţie de exactitatea pe care cercetătorul o doreşte în
efectuarea măsurătorilor se alege şi aparatul de măsurat care să aibă gradul
de precizie dorit.
Erorile datorate obiectului supus măsurării se datorează modului în care
se realizează modelarea acestuia, care, firesc, nu corespunde integral
realităţii.
Erorile datorate influenţelor exterioare sunt generate de condiţiile
mediului în care are lor măsurarea: temperatura, umiditatea, presiunea
atmosferică, şocuri, vibraţii etc. În unele cazuri, condiţiile de poziţionare
sau de fixare pot genera erori de măsurare.
Erorile generate de metodele de măsurare sunt o consecinţă directă a
principiilor care stau la baza metodelor de măsurare folosite.
16
 Determinarea cantitativă a unei mărimi mecanice se poate face fie
folosind o metodă de măsurare directă, fie o metodă de măsurare
indirectă, fie prin ambele metode.
În urma folosirii metodei de măsurare directe, valoarea măsurată a
mărimii se obţine nemijlocit, de exemplu: măsurarea unei lungimi sau a
unui diametru cu şublerul, măsurarea temperaturii cu ajutorul
termometrului, măsurarea timpului cu cronometrul electronic etc.
Metoda de măsurare indirectă este metoda prin care valoarea măsurată a
mărimii mecanice este obţinută din valoarea măsurată a uneia sau a mai
multor mărimi, diferite, legate printr-o dependenţă funcţională de mărimea
măsurată. Această metodă constă în una sau mai multe măsurări directe,
urmate de un calcul. De exemplu: măsurarea forţei ce acţionează asupra
unui corp prin măsurarea masei m a acestuia şi a acceleraţiei sale, a
( F = m a ), măsurarea ariei unei suprafeţe dreptunghiulare de lungime L şi
lăţime l (A = L l) etc.
În cazul în care se repetă, în aceleaşi condiţii operaţia de măsurare a
unei mărimi se constată că nu se obţine acelaşi rezultat. Cu alte cuvinte,
după măsurarea repetată a mărimii u se obţine un şir de valori, fiecare
dintre ele conţinând o anumită eroare necunoscută. Pe baza acestor valori
trebuie calculată valoarea aproximativă a lui u cu o eroare cât mai mică
posibilă. Pentru acesta trebuiesc cunoscute principalele proprietăţi ale
erorilor de măsurare şi probabilităţile de utilizare ale lor.
Sunt puse în evidenţă următoarele tipuri de erori: erori grosolane, erori
sistematice şi erori aleatoare.
Erorile grosolane (aberante) apar ca urmare a încălcării principiilor
generale de măsurare sau ca rezultat al neatenţiei experimentatorului. De
exemplu, la citire observatorul, datorită unor condiţii de mediu – o proastă
iluminare – citeşte “8” în loc de “3”. Odată descoperite aceste erori trebuie
să fie înlăturate, iar măsurările respective trebuie repetate (dacă este
posibil).
Erorile sistematice sunt acele erori care nu variază la repetarea unei
măsurări în condiţii identice sau variază intr-un mod determinabil. Erorile
sistematice pot fi constante sau variabile. Erorile sistematice constante pot
fi erori instrumentale (gradare incorectă, calibrare greşită), erori de metodă,
erori de operator. Erorile sistematice variabile sunt cauzate de efecte de
îmbătrânire, de variaţia în timp a unor mărimi de influenţă. Pentru a pune în
evidenţă aceste erori sunt necesare seturi de date obţinute în urma altor
experienţe (măsurări) pentru comparare. Ele pot fi reduse, chiar înlăturate
folosind aparate de măsurat cu o precizie ridicată, metode de măsurare
perfecţionate, condiţii de măsurare mai riguroase.

17
 Erorile aleatore apar din cauza unei mulţimi de factori a căror influenţă
individuală este neglijabilă, din care cauză nu există posibilitatea depistării
şi înlăturării acestor influenţe. Aceste erori nu pot fi înlăturate din
rezultatele individuale ale măsurărilor. Pentru a stabili influenţa acestor
erori asupra adevăratelor valori ale mărimilor măsurate se face apel la
teoria probabilităţilor. În felul acesta se poate determina valoarea mărimii
măsurate cu o eroare oricât de mică în raport cu erorile măsurărilor
individuale. Studiul erorilor aleatoare se bazează pe cunoaşterea legilor lor
de repartiţie.

Metode de eliminare a erorilor grosolane

În momentul în care se constată că anumite valori ale mărimii măsurate
diferă cu mult de celelalte rezultate se poate presupune că s-a produs o
eroare grosolană, caz în care este necesar să se verifice dacă s-au respectat
normele generale de măsurare. Dacă o astfel de verificare nu s-a făcut la
început, atunci problema identificării şi eliminării erorilor grosolane se
realizează pe baza comparării valorilor „apărute în mod neaşteptat”, cu
celelalte rezultate ale măsurărilor. Pentru acest lucru există diferite criterii,
criterii care sunt în funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea erorii medii
pătratice  a măsurărilor.

Metodă de eliminare pentru  cunoscut

Fie y* valoarea ce diferă mult de celelalte rezultate ale măsurării
y1, y2, ..., yn.
Se calculează media aritmetică a şirului de valori y1, y2, ..., yn:
1 n
y   yi , (1)
n i 1
după care se calculează raportul
y*  y
t . (2)
(n  1)

n
Pentru valoarea lui t calculată cu relaţia (2) se determină probabilităţile
1  2(t ) , în care (t) se numeşte probabilitate integrală şi se determină
astfel:
t2
1 
 (t ) 
2  e 2 dt (3)

Dacă probabilitatea calculată astfel este foarte mică, atunci valoarea y*

18
se consideră a fi cu eroare grosolană şi ea va fi exclusă din şirul de valori al
măsurării.
Cât de mică trebuie luată probabilitatea respectivă depinde de condiţiile
concrete ale problemei considerate. De exemplu, dacă se fixează un nivel
mult prea mic al probabilităţii atunci pot scăpa erori grosolane, iar dacă se
ia acest nivel nejustificat de mare, atunci putem exclude rezultate cu erori
aleatoare, necesare pentru o prelucrare corectă a rezultatelor măsurărilor.
De obicei se alege unul din următoarele trei valori ale probabilităţii de
excludere:
- nivelul 5% (se exclud erorile a căror probabilitate de apariţie este mai
mică decât 0,05);
- nivelul 1% (se exclud erorile a căror probabilitate de apariţie este mai
mică decât 0,01);
- nivelul 0,1% (se exclud erorile a căror probabilitate de apariţie este
mai mică decât 0,001);
Pentru un nivel ales  (mic) al probabilităţii apariţiei „valorii
neaşteptate”, se consideră că valoarea y* conţine o eroare grosolană dacă
probabilitatea corespunzătoare raportului t(2) satisface inegalitatea
– ( este cunoscut sub denumirea de nivel de semnificaţie).

Metodă de eliminare pentru  necunoscut

Dacă valoarea  nu se cunoaşte dinainte, atunci aceasta se estimează pe
baza şirului de valori obţinute în urma măsurărilor şi se înlocuieşte cu
abaterea empirică standard s:
1 n
s 
n  1 i 1
( yi  y ) 2 . (4)

În acest caz raportul (2) se determină astfel:

y*  y
t , (5)
s
raport care se compară cu valorile critice tn(P). Funcţia t  t(P) este inversa
funcţiei P  2(t) (P fiind cunoscut sub denumirea de nivel de încredere).
Dacă pentru un număr dat de valori n raportul (5) se află între două valori
critice cu siguranţele P1 şi P2 (P2 > P1), atunci cu o siguranţă a concluziei
mai mare decât P1 valoarea „apărută neaşteptat” conţine o eroare grosolană
şi o vom elimina din prelucrarea ulterioară.
Această metodologie este prezentată în STAS 11278-79 „Identificarea
rezultantelor aberante ale măsurărilor” [55]. Metodele prezentate în
standard sunt în funcţie de valorile parametrilor n şi .

19
 Şirul de valori yi se ordonează crescător şi dacă  este necunoscut atunci
el se înlocuieşte cu s care se calculează cu relaţia (4). Pentru uşurarea
calculelor se poate utiliza un tabel asemănător cu tabelul 1.

Tabelul 1. Înregistrarea şi prelucrarea datelor experimentale.

Nr. yi
yi (yi  y ) (yi  y )2 (yi  y ) (yi  y )2
crt. ordonat
1 2 3 4 5 6 7
1
2
3
.
.
n
Coloanele 6 şi 7 se completează numai în cazul în care ipoteza privind caracterul
aberant al mărimilor y1 şi/sau yn este acceptată.
Coloanele 6 şi 7 se completează numai pentru valorile care nu se elimină (y2 …
yn1). Dacă valoarea lui y1 şi/sau yn se repetă, se elimină din şirul de valori toate
valorile egale cu valoarea lui y1 şi/sau yn.

Pentru identificarea rezultatelor aberante ale măsurătorilor se vor calcula

mărimile:
y y y y
U1  1 sau (şi) U n  n (6)
s s
În cazul în care  nu este cunoscut valorile U1 şi (sau) U2 se compară cu
valorile mărimii h din tabelul 2, pentru volumul eşantionului n dat şi
nivelul de semnificaţie  ales. Pentru n  25, valorile mărimii h se iau din
tabelul 3.
Dacă U1  h sau (şi) Un  h, ipoteza privind caracterul aberant al
rezultatelor y1 sau (şi) yn poate fi acceptată şi, rezultatele respective pot fi
eliminate din şirul de date, calculându-se noile valori pentru y şi s. Se
obţine un nou şir de date pentru care se reia procedeul de identificare a altor
eventuale rezultante aberante; procedeul se repetă până când ipoteza
privind caracterul aberant al unor astfel de rezultate se respinge.
Calculele necesare se pot efectua cu ajutorul calculatoarelor ştiinţifice
care sunt prevăzute cu calcul statistic, cu ajutorul programelor specializate
MathCad, Excel sau cu ajutorul programului „STATIST” elaborat de către
autori şi care respectă metodologia prezentată în acest capitol conformă cu
cea din STAS 11278 – 79. Programul este prezentat în Anexa 2.

20
 Scrierea rezultatelor numerice finale ale măsurărilor
O cifră a unui rezultat al unei măsurări este exactă dacă valoarea unităţi
din acea cifră este mai mare decât eroarea absolută a rezultatului.
Toate cifrele exacte ale rezultatului unei măsurări se numesc cifre
semnificative. Zerourile din faţa numărului nu sunt cifre semnificative
deoarece ele indică decât ordinul cifrelor următoare. Aceste zerouri pot fi
eliminate prin folosirea factorului 10k. De exemplu numărul
0,00564 = 56410-5 are 3 cifre semnificative.
Tabelul 2. Valorile mărimii h pentru n < 25 (STAS 11278 – 79).

Volumul 0,100 0,075 0,050 0,025
eşantionului
n h
3 1,15 1,15 1,15 1,15
4 1,42 1,44 1,46 1,48
5 1,60 1,64 1,67 1,72
6 1,73 1,77 1,82 1,89
7 1,83 1,88 1,94 2,02
8 1,91 1,96 2,03 2,13
9 1,98 2,04 2,11 2,21
10 2,03 2,10 2,18 2,29
11 2,09 2,14 2,23 2,36
12 2,13 2,20 2,29 2,41
13 2,17 2,24 2,33 2,47
14 2,21 2,28 2,37 2,50
15 2,25 2,32 2,41 2,55
16 2,28 2,35 2,44 2,58
17 2,31 2,38 2,48 2,62
18 2,34 2,41 2,50 2,66
19 2,36 2,44 2,53 2,68
20 2,38 2,46 2,56 2,71

Tabelul 3. Valorile mărimii h pentru n  25 (STAS 11278 – 79).

Volumul 
eşantionului 0,100 0,050 0,010 0,0005 0,001
n h
25 2,635 2,870 3,351 3,539 3,944
30 2,696 2,928 3,402 3,587 3,983
40 2,792 3,015 3,480 3,662 4,054
50 2,860 3,082 3,541 3,716 4,108
100 3,076 3,285 3,723 3,892 4,263
250 3,339 3,534 3,946 4,108 4,465
500 3,528 3,703 4,108 4,263 4,607
Notă: pentru valorile lui n nespecificate în tabelul 3, valoarea lui h se determină prin
interpolare liniară
21
 Prin fineţea rotunjirii (intervalul de rotunjire) se înţelege diferenţa
dintre cele mai apropiate două numere cu un anumit număr de cifre
semnificative, la care se poate efectua rotunjirea.
Pentru rotunjirea numerelor cu fineţea egală cu 10k.
 Dacă prima cifră din stânga, a grupei de cifre care se elimină este
mai mică decât 5, rotunjirea se face în minus, iar ultima cifră reţinută
nu se modifică;
Exemple: 347,23  347,2 ; 0,26943  0,269 ; 22,0199  22,0.
 Dacă prima cifră din stânga, a grupei de cifre care se elimină este
mai mare decât 5, rotunjirea se face în plus, mărind cu o unitate
ultima cifră reţinută;
Exemple: 92,5827  92,583 ; 0,046021  0,05 ; 79,9763  80.
 Dacă prima cifră din stânga, a grupei de cifre care se elimină este
egală cu 5 şi este urmată de alte cifre diferite de zero, rotunjirea se
face în plus, mărind cu o unitate ultima cifră reţinută;
Exemple: 19,851  19,9 ; 7,3504  7,4 ; 2345,58  2346.
 Dacă prima cifră din stânga, a grupei de cifre care se elimină este
egală cu 5 şi nu este urmată de nici o altă cifră diferită de zero, în
funcţie de provenienţa acestui 5 se procedează după cum urmează:
 Dacă acest 5 provine dintr-o rotunjire în plus, noua rotunjire se
efectuează în minus iar dacă 5 provine dintr-o rotunjire în minus,
noua rotunjire se efectuează în plus;
Exemple: 12,249  12,25  12,2 ; 45,652  45,65  45,7.
 Dacă acest 5 provine dintr-o rotunjire anterioară necunoscută sau
dacă este o cifră exactă, rotunjirea se efectuează la numărul cel mai
apropiat având ultima cifră pară;
Exemple: 63,75  63,8 ; 182,50  182 ; 1/8  0,125  1,12.
Pentru toate lucrările de laborator se va lucra cu numere ce vor avea
patru cifre semnificative, iar rotunjirea lor se va efectua în conformitate cu
cele prezentate mai sus.

22
4. TRADUCTORI ŞI APARATE DE MĂSURĂ UTILIZATE

În cadrul lucrărilor de laborator pe lângă dispozitivele şi aparatele

necesare efectuării determinărilor experimentale se folosesc o serie de
instrumente şi aparate de măsură.
Pentru înţelegerea modului de utilizare a acestora, în continuare sunt
prezentate traductorii şi aparatele întâlnite de către studenţi pe parcursul
lucrărilor de laborator şi baza teoretică pe care este fundamentat modul lor
de funcţionare.

Aparatura de bază utilizată în tensometria electrică rezistivă

Determinarea experimentală a deformaţiilor corpurilor sub acţiunea
solicitărilor constituie, în unele cazuri, o bună modalitate de verificare a
metodelor de calcul aplicate iar, în alte cazuri, singura posibilitate de
apreciere a comportării mecanice a structurilor.
Măsurarea deformaţiilor mici de la suprafaţa elementelor structurilor
solicitate se realizează prin tensometrie.
In principiu, tensometria permite măsurarea variaţiei l a unei lungimi l,
numita bază de măsurare. Pe baza acestei mărimi se determină succesiv:
- alungirea specifică:
l
 ; (7)
l
- tensiunea:
  E . (8)
Acest mod de determinare a tensiunilor este valabil pentru stări de
solicitare locală de întindere sau compresiune simplă care au loc în
domeniul elastic de proporţionalitate al materialului.
Deoarece în marea majoritate a cazurilor structurile nu au o stare de
solicitare nulă, întrucât nu se poate anula efectul greutăţii proprii şi al altor
sarcini, măsurarea tensometrică nu poate începe de la o stare de tensiuni şi
deformaţii egală cu zero. Rezultă că prin măsurarea tensometrică se
determină variaţii ale tensiunilor şi deformaţiilor corespunzătoare la două
stări de solicitare ale structurii.
Astfel pentru o piesă solicitată uniaxial relaţia (8) capătă forma:
 E. (9)

23
 Principiul metodelor tensometrice constă în utilizarea unui traductor, ce
poate fi un element sensibil sau un subansamblu, cu ajutorul căruia se
transformă o deplasare sau o deformaţie mecanică într-o variaţie a unei
mărimi electrice dintr-un circuit.
Când mărimea electrică care variază este o rezistenţă electrică,
traductorul poartă denumirea de traductor rezistiv (TR) sau marcă
tensometrică rezistivă (MTR).
Metoda tensometrică cel mai des utilizată este metoda tensometriei
electrice rezistive (TER) şi ea foloseşte TR.
Elementul principal al unui TR (fig.1, a) este format dintr-un fir sau
folie subţire 1 din constantan sub forma unei serpentine aplicat pe suportul
2 din hârtie sau alt material izolant. Cele două capete ale elementului
sensibil sunt lipite de firele de legătură 3 pentru conectarea TR la circuitul
electric de măsură.

a) Traductor electrorezistiv (marcă

b) Puntea Wheatstone.
tensometrică).
Fig. 1. Traductor electrorezistiv și punte Wheatstone.
TR se ataşează structurii în punctele în care se determină deformaţiile.
El trebuie să facă corp comun cu piesa examinată, fapt pentru care se
lipeşte cu un adeziv special (care are același modul de elasticitate cu
materialul pe care se aplică) pe suprafaţa acesteia, după ce, în prealabil
locul respectiv a fost şlefuit şi degresat.
Principiul de funcţionare al TR are la bază proporţionalitatea dintre
variaţia R a rezistenţei electrice R a firului din constantan 1 cu alungirea
acesteia. Rezultă o dependenţă liniară între R şi deformaţia specifică  a
conductorului de forma:
R l
k  k . (10)
R l

24
 În relaţia (10) k este coeficientul de sensibilitate sau constanta TR. Ea
depinde de materialul elementului sensibil şi de forma geometrică a
serpentinei, determinarea sa făcându-se pe cale experimentală. Coeficientul
de sensibilitate k este determinat și precizat de firma constructoare a TR.
Pe baza relaţiei (10) se determină alungirea elementului sensibil în
lungul axei sale:
R
 , (11)
kR
şi deci alungirea suprafeţei piesei pe direcţia pe care s-a lipit traductorul.

Fig. 2. Spider 8 - Sistem de achiziţie date (punte

tensometrică).
Traductorii rezistivi uzuali au lungimea firului (baza de măsurare)
l  1,5 … 20 mm, rezistenţa electrică cuprinsă între 100 …. 600  şi
constanta k  1,1 … 3,8.
Pentru încercări de întindere simplă, TR se lipeşte pe piesă astfel încât
axul său longitudinal să fie paralel cu direcţia forţei de întindere. Procedând
în acest fel se determină deformaţia specifică liniară  pe baza căreia, cu
ajutorul relaţiei (8) se determină tensiunea .
Aparatul cu ajutorul căruia se pot efectua aceste determinări este puntea
tensometrică constituită într-un sistem de achiziții de date care are variante
diferite funcție de firma constructoare. Un asemenea sistem de achiziții de
date este Spider 8 prezentat în figura 2. În structura acestuia sunt incluse
sisteme de măsură reprezentate în principiu de punți Wheatstone.
Schema de principiu a unui montaj în punte Wheastone alimentată în
curent continuu este prezentată în figura 1, b).
Rezistenţa traductorului rezistiv activ TRA este notată cu R1 şi variaţia
ei R1 trebuie măsurată. Rezistenţa R2 este o rezistenţă fixă sau variabilă în
trepte; R3 şi R4 sunt rezistenţe fixe. Galvanometrul G are rezistenţa RG, iar
circuitul este alimentat de o sursă de curent continuu E.
Iniţial puntea se echilibrează astfel încât acul galvanometrului G să fie
pe poziţia zero.
25
 La o variaţie R1 a rezistenţei R1 puntea se dezechilibrează şi prin
galvanometrul G trece un curent iG care se calculează cu relaţia:
E  R3
iG   R1 (12)
Rech
în care rezistenţa echivalentă Rech se calculează cu relaţia:
Rech  RG(R1  R4) (R2  R3)  R1R4(R2  R3) R2R3(R1  R3) (13)
Deoarece rezistenţa R1 a TRA se modifică şi datorită variaţiei
temperaturii, pentru compensarea acestei variaţii ce ar pute vicia rezultatul,
în braţul CD al punţii în locul rezistenţei R4 se conectează un traductor
rezistiv de compensare TRC de acelaşi tip şi aceeaşi rezistenţă cu TRA.
TRC se lipeşte pe o piesă nesolicitată din acelaşi material cu piesa solicitată
şi care are aceeaşi temperatură.
În acest fel cele două traductoare TRA şi TRC vor avea aceeaşi variaţie
de rezistenţă la aceeaşi variaţie de temperatură.
Deoarece variaţiile lui R1 sunt foarte mici, pentru echilibrarea punţii şi
măsurarea variaţiei R1 este necesară o amplificare a curentului iG. Aceasta
se realizează cu ajutorul unui amplificator special ce intră în componenţa
punţii tensometrice.
În figura 2 este prezentată puntea tensometrică ce permite măsurarea
simultană în 8 puncte.
După modul de înregistrare a variaţiei rezistenţei R1 se disting două
metode:
- metoda deviaţiei (metoda punţii dezechilibrate);
- metoda de zero (metoda punţii echilibrate).
Metoda cea mai folosită este metoda deviaţiei în cazul căreia echilibrarea
punţii se face înainte de deformarea piesei. După solicitarea piesei apare o
variaţie R1 corespunzătoare deformaţiei specifice liniare  care
dezechilibrează puntea, instrumentul de măsură indicând o deviaţie
corespunzătoare lui . Această metodă permite măsurarea atât a deformaţiilor
specifice liniare constante în timp, cât şi a celor variabile în timp.
Etalonarea punţilor tensometrice rezistive se face astfel încât pe
cadranele acestora să se citească direct deformaţiile specifice liniare  în
m/m. Pentru a obţine deformaţii specifice adimensionale se aplică relaţia:
*106. (14)
În felul acesta calculul tensiunii cu relaţia (8), pentru piese din oţel la
care E  2,1105 N/mm2, capătă forma:
 2,1105*106  0,21* N/mm2. (15)

26
 Accelerometrul piezoelectric
Traductorul utilizat, în cele mai multe cazuri, pentru măsurarea
vibraţiilor este accelerometrul piezoelectric. Funcţionarea acestuia se
bazează pe efectul piezoelectric, care constă în apariţia unor sarcini
electrice la suprafaţa anumitor materiale cristaline (cuarţ, sare Seignette)
dacă asupra lor acţionează forţe (fig. 3). Odată cu dispariţia forţelor dispar
şi sarcinile electrice.

Fig. 3. Schema acceleratorului piezoelectric.

În figura 4,a este prezentat un accelerometru piezoelectric tip

compresiune (în care masa exercită o forţă de compresiune asupra
elementului piezoelectric), iar în figura 4,b schema de funcţionare a
acestuia.

a) Accelerometru b) Schema de funcţionare

Fig. 4. Accelerometrul piezoelectric de compresiune.

27
 În construcţiile practice (fig. 4, a) elementul piezoelectric este astfel
plasat încât, atunci când ansamblu este în vibraţie, masa aplică o forţă
asupra elementului piezoelectric care este proporţională cu acceleraţia
vibraţiei, conform:
F(t) m a(t). (16)
Datorită acestei forţe apar sarcini electrice q(t) cărora le corespunde o
tensiune între feţele cristalului (fig. 3):
q(t )
u(t )  , (17)
C
unde C este capacitatea traductorului şi a condensatoarelor de legătură.
Deoarece valoarea sarcinii electrice q(t) este proporţională cu forţa de
apăsare F(t), deci şi cu acceleraţia a(t), rezultă că:
u(t) a(t), (18)
în care  este o constantă, numită sensibilitatea traductorului.
Un accelerometru uzual (de exemplu Brüel & Kjær) are următoarele
caracteristici: sensibilitatea  1 ... 10 pC/ms2; banda de frecvenţă
0 ... 12000 Hz.
Viteza vibraţiei se obţine prin integrarea acceleraţiei, iar printr-o nouă
integrare se obţine elongaţia.
Operaţia de integrare se poate realiza uşor pe cale electronică folosind
circuitele de integrare (fig. 5).

Fig. 5. Circuit de integrare.

Pentru frecvenţele care se situează sub frecvenţa de rezonanţă a

sistemului arc-masă (fig. 4,a), acceleraţia masei va fi aceeaşi ca şi
acceleraţia la bază şi amplitudinea semnalului va fi proporţională cu
acceleraţia elementului piezoelectric.
Liniaritatea între semnalul de intrare şi cel de ieşire este o cerinţă
fundamentală a oricărui sistem de măsurare.

28
 Fig. 6. Domeniul util de funcţionare a unui accelerometru Brüel & Kjær.

În figura 6 este redat domeniul util de măsurare în cazul în unui

accelerometru Brüel & Kjær.
Limita inferioară se datorează zgomotului electric al cablurilor de
conectare şi circuitul amplificatorului. Limita superioară este determinată
de către soliditatea structurală a accelerometrului.

Sistem de măsurare a intervalelor de timp SMART – 10 V.0.

Cronometru programabil.
Cronometrul programabil a fost proiectat și realizat de domnul conf. dr.
ing. mat. Cornel Marinescu din cadrul U.P.G. Ploiești.
SMART – 10 (Fig. 7) este un sistem bazat pe microcontroller destinat
măsurării tensiunilor şi intervalelor de timp.
Principalele caracteristici ale sistemului sunt:
- microcontroller AT89C4051 (Atmel): frecvenţa de lucru: 12 MHz
(max. 24 MHz); 4KB memorie Flash reprogramabilă (min. 1000 cicluri
ştergere-scriere); 128 octeţi memorie RAM internă; două numărătoare
programabile de 16 biţi; 6 surse de întrerupere; 15 linii programabile de
intrare-ieşire;
- o intrare digitală pentru măsurarea intervalelor de timp;
- o intrare analogică pentru măsurarea tensiunilor continue în gama
05V;
- afişaj pe 10 digiţi cu LED-uri;
- alimentare 615V cc cu un consum de max. 75 mA.

29
 Fig. 7. Sistem de măsurare a intervalelor de timp SMART – 10 V.0

Descrierea sistemului
Sistemul este compus din două module (fig. 8):
Modulul principal (fig. 8, a) care cuprinde:
- stabilizatorul de tensiune;
- microcontroller-ul AT89C4051;
- convertorul analog-numeric TLC549;
- interfaţa serială RS232C MAX232C;
Modulul de afişare (fig. 8,b) care conţine:
- afişoarele 7 segmente cu LED-uri;
- butoanele de programare.

a) Modulul principal. b) Modulul de afişare.

Fig. 8. Modulele sistemului de măsurare a intervalelor de timp
SMART – 10 V.0.

30
 Programarea sistemului
SMART –10 conţine 8 programe notate 0  7 ce pot fi selectate cu
ajutorul butoanelor de pe panoul frontal.
La pornirea sistemului este afişat meniul principal ce permite selecţia
programului (figura 9).

Fig. 9. Meniul principal: selecţie program.

Cu ajutorul butoanelor „” sau „” se modifică numărul programului

afişat. La apăsarea butonului „”, numărul programului afişat creşte, iar la
apăsarea butonului „”, descreşte.
Lansarea în execuţie a programului cu numărul afişat se face apăsând
butonul „YES”.
Versiunea actuală (V.0) a sistemului SMART –10 conţine 4 programe:
 programul 0 – măsurarea perioadei;
 programele 1 şi 2 – măsurarea parametrilor unei semiperioade;
 programul 3 – ceas;
 programele 46 – neimplementate în V.0;
 programul 7 – resetarea sistemului.

Măsurarea perioadei
Pentru măsurarea perioadei, se realizează configuraţia din figura 10.
Detectorul optic se conectează la intrarea digitală din SMART –10 (Fig. 7).

31
 Fig. 10. Schema de principiu a sistemului de măsură a perioadei.

Ieşirea detectorului optic este „1” atunci când obturatorul întrerupe

fascicolul de radiaţie infraroşie şi „0” în caz contrar (figura 11).

Fig. 11. Forma de undă la ieşirea detectorului optic.

O perioadă completă cuprinde două întreruperi ale fascicolului optic şi

două „pauze”:
T  t 'p1  ti'1  t 'p' 1  ti'1'
Pentru efectuarea măsurătorii, se selectează din meniul principal,
programul 0 (fig. 12). La apăsarea butonului „YES”, afişajul arată ca în
figura 14.
Se alege numărul de perioade dorit (fig. 14). Pentru aceasta, cu ajutorul
butonului „”, se modifică mai întâi cifra unităţilor a numărului de
perioade de măsurat.

32
 Fig. 12. Selecţie program 0. Fig. 13. Alegerea numărului de perioade.

Fig. 14. Alegerea cifrei unităţilor. Fig. 15. Alegerea cifrei zecilor.

Fig. 16. Alegerea zecilor şi sutelor.

După ce s-a ales cifra unităţilor dorită, se apasă butonul „”. Punctul
zecimal indică acum cifra zecilor. Cu butonul „” se modifică cifra zecilor
(fig. 15).
Se apasă încă odată butonul „” şi se alege cifra sutelor (figura 16).
Pentru începerea măsurătorii, se apasă butonul „YES”. Afişajul va
indica numărul de perioade rămase şi, la terminarea numărătorii inverse, va
afişa rezultatul (fig. 17).

33
 Fig. 17. Afişarea rezultatului.

Rezultatul afişat reprezintă durata celor „n” perioade, exprimată în

secunde.
Figura 18 prezintă principiul măsurării duratelor de timp utilizat de
programele 0, 1 şi 2.

Fig. 18. Măsurarea duratelor de timp.

Note:
- cifrele numărului de perioade nu pot fi modificate decât în sens
crescător;
- întreruperea măsurătorii se poate face în orice moment prin apăsarea
butonului „NO”;
- dacă numărul de perioade selectat este 0, sistemul afişează continuu
durata fiecărei perioade;
- numărul de perioade rămâne memorat până la resetarea sistemului,
facilitând astfel execuţia repetată a programului 0 cu aceeaşi valoare a lui n;
- numărul maxim de perioade ce se poate selecta este de 65535;
- durata maximă ce poate fi măsurată este de 4294,967295 secunde (1
oră, 11 minute şi 34,967295 secunde).
Revenirea în meniul principal se face apăsând butonul „NO”. Dacă se
doreşte execuţia programului 0 cu o altă valoare a lui n, sistemul trebuie
resetat (programul 7).

34
 Măsurarea parametrilor unei semiperioade
Programele 1 şi 2 permit măsurarea duratelor ti şi tp ale fiecărei
semiperioade (fig. 11).
Din meniul principal, se alege cu ajutorul butonului „” programul 1
sau 2 şi se apasă butonul „YES”.
Sistemul va afişa continuu durata ti (respectiv tp) a fiecărei semiperioade.
Revenirea în meniul principal se face apăsând butonul „NO”.

Fig. 19. Selecţie program 1 sau 2.

Fig. 20. Afişarea duratelor ti şi tp.

Programul „ceas”
Programul 3 implementează un ceas care afişează ora, minutul şi
secunda.
Din meniul principal, se alege cu ajutorul butonului „” programul 3 şi
se apasă butonul „YES”.

35
 Fig. 21. Selecţie program „ceas”.

Cu ajutorul butoanelor „” sau „” se modifică secundele după care

se apasă butonul „YES”.

Fig. 22. Modificare secunde şi minute.

Punctul zecimal este acum afişat după minute indicând posibilitatea

modificării lor. După alegerea minutelor se apasă butonul „YES” şi se
modifică în acelaşi mod orele. Se apasă butonul „YES” şi ceasul este
pornit.
Revenirea în meniul principal se face apăsând butonul „NO”.

Fig. 23. Selecţie ore. Fig. 24. Afişare ceas.

36
 Fig. 25. Resetarea sistemului.

Resetarea sistemului
Se poate face prin execuţia programului 7 sau prin oprirea şi pornirea
alimentării (fig. 25).

37
 5. APARATE ŞI DISPOZITIVE DEMONSTRATIVE

Din dotarea laboratorului de Mecanică prezentăm o serie de aparate și

dispozitive demonstrative care pot fi folosite în orele de curs sau seminar
pentru stimularea vederii în spațiu a studenților și ușurarea asimilării
cunoștințelor predate.

5.1. Unghiurile lui Euler

Pentru punerea în evidență a gradelor de libertate ce corespund
mișcărilor cinematice simple de rotație ale unui rigid liber în spațiu, în mod
tradițional sunt folosite unghiurile lui Euler. Dacă se aleg două sisteme de
referință, unul solidarizat cu rigidul Oxyz și altul paralel cu sistemul de
referință considerat fix O1x1 y1z1 având originile confundate, sunt definite:
- ON – linia nodurilor (intersecția planului O1x1 y1 cu planul Oxy);
- ψ – unghiul de precesie (unghiul între axa O1x1 și linia nodurilor
ON);
- φ – unghiul de rotație proprie (unghiul între linia nodurilor ON și
axa Ox );
- θ – unghiul de nutație (unghiul între axele Oz și O1z1 ).

a) b)
Fig. 26. Dispozitiv pentru evidenţierea unghiurilor lui Euler.
a) Modelare matematică; b) Dispozitivul.

38
 În figura 26 a) [46] unghiurile lui Euler se regăsesc ca unghiuri cu
laturile perpendiculare între axele O1y1 și ON  (unghiul ψ), ON  și
ON  (unghiul θ), respectiv ON  și Oy (unghiul φ). Cu ajutorul
dispozitivului prezentat în figura 26 b) se demonstrează că cele trei
unghiuri sunt reciproc independente și se ușurează vizualizarea în spațiu a
acestora de către studenți.

5.2. Operații elementare de echivalență

Din experiență, se constată că două forțe F1 și F2 , având același suport,
aceeași intensitate și sensuri opuse, nu au nici un efect asupra stării de
repaus sau de mișcare a unui solid rigid atunci când sunt aplicate în două
puncte A1 și A2 ale acestuia (fig. 27 a) [47]. Acest principiu face parte din
operațiile elementare de echivalență (a doua operație elementară de
echivalență din [46]) și este demonstrat în cadrul laboratorului de Mecanică
prof.dr. doc. în științe Rudolf Voinaroski prin montarea în cadrul spațial
multifuncțional a unui asemenea sistem de forțe, aplicate pe muchia
cubului din figura 27 b).

a) b)
Fig. 27. Dispozitiv pentru evidenţierea operaţiilor elementare de echivalenţă.
a) Modelare matematică; b) Dispozitivul.

Conținutul lucrării de laborator L1 include în rezolvarea părții teoretice

aplicarea principiului paralelogramului care de fapt reprezintă una din
operațiile elementare de echivalență [46, 47].

39
 5.3. Mecanisme
În dotarea laboratorului de Mecanică se găsesc trei dispozitive care
vizualizează funcționarea unor mecanisme întâlnite în practica
inginerească. Astfel, în figura 28 a) este prezentat mecanismul bielă -
manivelă, cel mai des întâlnit în industria de automobile. În figura 28 b)
este prezentat mecanismul având culisa oscilantă, iar în figura 28 c) este
prezentat mecanismul patrulater articulat Gallowey. Aceste mecanisme
sunt necesare pentru stimularea percepției mișcării elementelor componente
ale mecanismelor de către studenți.

a) Mecanismul bielă-manivelă.

c) Mecanismul patrulater articulat

b) Mecanism cu culisă oscilantă.
Gallowey.
Fig. 28. Dispozitive cinematice.

40
 5.4. Centroide
În mișcarea plan paralelă, distribuția de viteze este similară cu
distribuția de viteze de la rigidul cu axă fixă, rotația având loc în jurul axei
instantanee de rotație (AIR) care își modifică poziția odată cu mișcarea
rigidului. Intersecția AIR cu planul mișcării este denumit centrul
instantaneu de rotație (CIR). Locul geometric al CIR în raport cu sistemul
de referință fix O1 x1 y1 este o curbă fictivă care uzual se numește centroidă
fixă sau bază iar locul geometric al CIR față de sistemul de referință Oxy
solidarizat cu rigidul este o altă curbă fictivă numită centroidă mobilă sau
rostogolitoare. Cele două curbe sunt tangente în CIR iar centroida mobilă
se rostogolește fără alunecare peste centroida fixă. În cadrul laboratorului
de Mecanică, există trei dispozitive care materializează centroidele. Cu
aceste dispozitive, studenții pot vizualiza mișcarea mecanismelor și a
centroidelor.

a) b)
Fig. 29. Dispozitiv pentru vizualizarea centroidelor (problema lui Cardan).
a) Modelare matematică; b) Dispozitivul.

În figura 29, a) este prezentată problema lui Cardan (o bară ale cărei
capete se deplasează pe axele O1 x1 și O1 y1 ). În acest caz, centroida mobilă
este un cerc care are centrul la jumătatea barei și diametrul egal cu
lungimea acesteia. Centroida mobilă se rostogolește fără alunecare în
interiorul centroidei fixe care este de asemenea un cerc cu centrul în
punctul O1 și raza egală cu lungimea barei.

41
 a) b)
Fig. 30. Dispozitiv pentru vizualizarea centroidelor.
a) Modelare matematică; b) Dispozitivul

În figura 30 este prezentat cazul unei bare care are un capăt ce se poate
deplasa în interiorul unui semicerc și care se sprijină în punctul marginal al
diametrului orizontal. În acest caz, centroidele sunt de asemenea cercuri,
însă centroida mobilă este exterioară centroidei fixe. Centroida fixă se
suprapune și completează semicercul, având centrul în punctul O1 (vezi fig.
30 a)). Centroida mobilă este un cerc având centrul în punctul A care se
sprijină pe cerc și raza egală cu diametrul centroidei fixe.

a) b)
Fig. 31. Dispozitiv pentru vizualizarea centroidelor (problema lui Cardan).
a) Modelare matematică; b) Dispozitivul.

42
 În figura 31 este prezentat cazul mecanismului antiparalelogram, la care
centroidele sunt două elipse geometric identice, centroida fixă având
focarele în punctele de legătură cu terenul O1 și O2, iar centroida mobilă are
focarele în punctele A și B, articulațiile barelor O1B și O2A.

5.5. Efectul giroscopic (cărucior monorai)

Pentru evidențierea efectului giroscopic, în laboratorul de Mecanică a
fost realizat un dispozitiv care modelează un cărucior monorai. În figura 32
a) este prezentat dispozitivul când nu este cuplat giroscopul la curentul
electric. În figurile 32 b) și 32 c) este surprins căruciorul monorai în cazul
funcționării giroscopului, căruciorul putând fi deplasat manual în lungul
cablului pe care este așezat. Acest dispozitiv prezintă calitativ efectul
giroscopic. El a fost realizat cu ajutorul unor studenți de la secția Utilaj
Petrolier - ingineri seral.

a)

b) c)
Fig. 32. Dispozitiv pentru evidenţierea efectului giroscopic (căruciorul monorai).
a) Poziţia căruciorului când giroscopul nu funcţionează.
b), c) Poziţia căruciorului când giroscopul funcţionează.

43
 5.6. Sistem de scripeţi
În practică, pentru ridicarea unor greutăți mai mari cu un efort fizic
scăzut, sunt folosite sistemele de scripeți. Dintre aceste sisteme de ridicare
a greutăților, cel mai des folosit este palanul, care este alcătuit din două
mufle, una fixă, cealaltă mobilă, de care este agățată greutatea de ridicat, iar
de la mufla fixă se acționează cu o forță redusă pentru ridicarea greutății. În
figura 33 a) sunt prezentate două variante ale unui palan, preluate din
lucrarea [45], pag. 272. În figura 33 b) este prezentat modelul unui palan
similar cu palanul din figura 33 a). De asemenea, acest dispozitiv are un
caracter demonstrativ.

a) b)
Fig. 33. Sistem de scripeţi (mufă şi palan).
a) Modelare matematică; b) Dispozitivul.

44
 5.7. Evidențierea echilibrului stabil, instabil și indiferent
Pentru punerea în evidență a situațiilor de echilibru stabil, instabil și
indiferent, au fost construite două serii de piese (solide rigide) sub forma
unor plăci plane decupate din tablă groasă, compuse dintr-un semicerc și un
dreptunghi, respectiv dintr-un semicerc și un triunghi. Datorită simetriei,
centrul de masă se găsește pe axa Oy (fig. 34 şi 35). Dacă un asemenea
rigid este așezat pe o suprafață plană, contactul având loc pe porțiunea
semicirculară, poziția de echilibru corespunde cazului în care centru de
masă al plăcii (centrul său de greutate) se va găsi pe verticala ce trece prin
punctul de contact dintre placa şi suprafaţa plană.

a) b) c)

d)
Fig. 34. Dispozitive pentru vizualizarea echilibrului solidului rigid.
a), b), c) Schiţe; d) Plăci plane.

a) Echilibrul stabil
Dacă față de sistemul de referință indicat, centrul de greutate al plăcii se
găsește sub axa Ox (fig. 34 a) și fig. 35 a)) și aceasta este scoasă din poziția
de echilibru, sub acțiunea singurei forțe active (greutatea plăcii), placa va
reveni către poziția de echilibru, oscilând în jurul unei axe verticale ce trece
prin punctul de contact.
b) Echilibru instabil
În situația poziționării centrului de masă al plăcii deasupra axei Ox (fig.
33 b) și fig. 34 b)), poziția de echilibru corespunde situației în care axa Oy
coincide cu verticala ce trece prin punctul de contact. Dacă placa este
45
scoasă din poziția de echilibru, sub acțiunea singurei forțe active (greutatea
plăcii), aceasta se va răsturna.
c) Echilibru indiferent
Dacă centrul de masă al plăcii coincide cu centrul semicercului (fig. 33
c) și fig. 34 c)), reacțiunea planului care trece prin punctul C formează
împreună cu forța de greutate a plăcii, un sistem de două forțe egale ca
mărime, situate pe același suport și de sensuri opuse, astfel încât placa va
rămâne în echilibru în orice poziție ar fi așezată pe zona semicirculară.

a) b) c)

d)
Fig. 35. Dispozitive pentru vizualizarea echilibrului solidului rigid.
a), b), c) Schiţe; d) Plăci plane.

În figurile 33 d) și 34 d) sunt fotografiate modelele din dotarea

laboratorului de Mecanică, pentru evidențierea celor trei situații de
echilibru al rigidului (stabil, instabil, indiferent).

46
 6. PERSONALITĂ I ÎN DOMENIUL MECANICII.
MEDALIOANE BIOGRAFICE

Guillaume AMONTONS
Amontons Guillaume – fizician francez născut la Paris la 31 august
1663, decedat tot la Paris la 11 octombrie 1705.
Fiul unui avocat din Normandia care s-a mutat la Paris înainte de
na terea sa, suferă din adolescență de surzenie astfel încât nu urmează
tradiția familiei i se dedică studiului matematicii i a tiințelor fizicii,
devenind un experimentator foarte abil (afirmația matematicianului
Bernard Le Bovier de Fontenelle(1657–1757) în lucrarea „Histoire de
l’Academie royale des sciencesˮ– 1708).

Fig. 36. Amontons Guillaume Fig. 37. Articolul privind frecarea

(1663-1705). publicat în anul 1699.
În 1695 publică singura sa carte „Remarques et experiénces physiques
sur la construction d’une nouvelle clepsydre, sur le baromètres, les
termomètres et les hygromètresˮ. Patru ani mai târziu este numit membru al
Academiei de tiințe.
Datorită abilității sale tehnice, va participa la mai multe proiecte
publice, având contribuții în termometrie, construcția higrometrelor,
barometrelor i folosirea clepsidrei în măsurarea timpului pentru navigația
marină. Va dezvolta i un sistem de telegrafie optică, iar în ultima perioadă
a vieții se va ocupa i de mecanica cerească. Preocupat ca i mulți din
47
înainta ii lui în realizarea unui perpetuum mobile va studia cauzele
pierderilor provocate de frecare în funcționarea ma inilor i va publica în
1699 articolul „De la résistance causée dans les machines, tant par les
frottement des parties qui les composent que par la raideur des cordes
qu’on y employe, et la manière de calculer l’un et l’autreˮ în revista
Memoires de l’Academie Royale, stabilind primele două legi ale frecării
uscate, articol ce reprezintă prima lucrare publicată care tratează studiul
frecării corpurilor. În aceea i revistă va publica în decurs de 6 ani încă 12
articole.

Jules Fredéric Charles ANDRADE

Jules Fredéric Charles Andrade – matematician i fizician francez s-a
născut în ziua de 4 septembrie 1857 la Paris i a decedat în ziua de 25
februarie 1933 la Brighton - les - Pins.
A urmat cu rezultatele strălucite coala Politehnică din Paris, o perioadă
a fost ofițer artilerist, apoi a fost profesor la
Facultățile de tiințe ale Universităților din
Rennes, Montpelier i Besançon, la aceasta
din urmă fiind profesor timp de 26 de ani. La
Besançon, unde industria ceasornicăriei este
prioritară, Jules Andrade s-a ocupat de
problemele de cronometrie şi a creat un
învățământ în domeniul acestei tiințe. Aici a
fondat o „ coală teoretică i practică asupra
reglajului” i a înființat un muzeu al timpului
(ceasului).
În 1921 a fost ales membru corespondent al
Academiei de tiințe.
În plan social, în 1898 se va manifesta
Fig. 38. Jules Andrade public în favoarea lui Alfred Dreyfus în vestita
(1857 – 1933). „Afacere Dreyfus”.
Dintre cărțile publicate menționăm (titlurile
traduse în limba română): Lecții de Mecanică Fizică (1898), Cronometrie
(1908), Mi carea, măsurarea timpului i a intervalelor (1911), Organe de
reglare în cronometrie (1920), Ceasornicărie i cronometrie (1921),
Geometrie naturală în două volume.
În periodicul Revue Scientifique illustrée, nr. 5, din 1926, prezintă
pendulul fizic inelar, ca cel mai simplu pendul fizic pentru determinarea
accelerației gravifice „g”.
La Rennes, o stradă îi poartă numele.

48
 Fridrich Wilhelm BESSEL
Fridrich Wilhem Bessel – a fost un
matematician, fizician geodezician i
astronom german care s-a născut în ziua de
22 iulie 1784 la Minden în Germania i a
decedat în ziua de 17 martie 1846 la
Kӧnigsberg în Prusia. Este cunoscut în
special pentru efectuarea în 1838 a
primelor măsurări precise a distanței până
la o stea i ca fondator al colii germane
de astronomie observațională.
Bessel provenea dintr-o familie
Fig. 39. Fridrich Wilhelm Bessel.
numeroasă, a avut doi frați i ase surori, (1784 – 1846)
tatăl său fiind funcționar în justiție. La 14
ani părăse te liceul din Minden pentru a începe o activitate comercială timp
de 8 ani la Bremen. În timpul liber, autodidact, el se ocupă de astronomie i
matematică.
În primăvara anului 1804, Bessel a scris un tratat asupra orbitei cometei
Halley pe baza observațiilor inedite făcute în 1607 de doi astronomi
englezi, tratat ce îl va trimite astronomului Heinrich Wilhelm Olbers (1758-
1840) din Bremen, care sesizând talentul matematic al lui Bessel, va face
ca această lucrare să fie publicată în Monatliche Correspondenz a
Baronului de Zach (1754-1832).
După alte lucrări publicate, astronomul Johann Hieronymus Schrӧter
(1745-1816), prieten cu Olbers, îl angajează pe Bessel ca inspector la
celebrul său observator astronomic din Lilienthal, unde acesta va funcționa
din 1806 până în 1810.
Din 6 ianuarie 1810, Bessel va fi numit director i profesor de astronomie
la Universitatea din Kӧnigsberg, unde va superviza construcția
observatorului astronomic al cărui director va fi din 1813 până la moartea sa.
Introduce în rezolvarea problemelor de mecanică cerească, teoria
perturbațiilor i funcțiile matematice care-i poartă numele care permit
rezolvarea unor ecuații diferențiale particulare.
Devine membru al diferitelor Academii cum ar fi: Academia regală de
tiințe a Prusiei din Berlin în 1812, al Academiei de tiințe ruse din Sankt
Petersburg în 1814, al Academiei regale de tiințe a Suediei din Stockholm
din 1823, al Academiei de tiințe din Gottingen în 1826, al Academiei
regale din Londra în 1828, al Academiei bavareze de tiințe din München
în 1842. A obținut medalia de aur a Societății regale de Astronomie din
Londra de două ori în 1829 i 1841.

49
 În ultima parte a vieții propune îmbunătățirea pendulului reversibil a lui
Kater, la care pentru înlăturarea influenței aerului a propus folosirea a două
sfere, una din bronz i alta din filde , legate printr-o tijă metalică, pe care
însă n-a apucat să o realizeze. La comanda Societății Suedeze de geodezie
un pendul reversibil simetric va fi construit de societatea de aparatură
tiințifică a lui Adolf Repsoid (1806-1861) din Hamburg, care va fi folosit
în Germania, Suedia i Rusia pentru măsurări gravimetrice.

Nicolaus COPERNIC
Nicolaus Copernic – a fost astronom, cosmolog, matematician, preot,
prelat catolic şi economist polonez, celebru pentru dezvoltarea şi apărarea
teoriei heliocentrice a sistemului solar. S-a născut la 19 februarie 1473 în
oraşul liber hanseatic Torun, aflat astăzi în Polonia şi a decedat la 24 mai
1543 la Frankenberg, astăzi Frombork în Polonia.
Copernic provenea dintr-o familie de
comercianţi şi înalţi funcţionari administrativi
de etnie germană. După moartea tatălui în
1483, este luat sub protecţia unchiului pe linie
maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a
ocupat ca nepotul său să primească o educaţie
la cele mai bune universităţi ale timpului.
Primele studii le-a făcut la şcoala din Torun,
iar în 1492 se înscrie la Universitatea din
Cracovia, unde a studiat matematica, retorica,
gramatica, poetica şi şi-a cultivat pasiunea
Fig. 40. Nicolaus Copernic pentru studiul astronomiei. La 20 de ani obţine
(1473-1543)
titlul de doctor în aceste ştiinţe. La încheierea
studiilor, în 1496, pleacă în Italia şi începe să studieze medicina şi dreptul
canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa,
aprofundând şi studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre Samos care
susţinea teoria heliocentrică. În această perioadă locuieşte în casa
matematicianului Domenico Maria Novara (1454 -1504) care se ocupa cu
scrierile astronomului Ptolemeu şi începe să se intereseze de astronomie şi
geografie. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ţine prelegeri de
astronomie la Roma şi în anul următor este acceptat să studieze medicina
la renumita Universitate din Padova. În 1503 i se acordă în Ferrara titlul de
Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.
În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci şi se
documentează asupra ipotezei heliocentrice şi se convinge tot mai mult de
folosirea geocentrismului lui Ptolemeu.

50
 În 1511 se întoarce în Polonia şi în 1512, înainte de a împlini 40 de ani,
Copernic scrisese deja Commentariolus, o descriere a modelului
heliocentric al sistemului solar destinat numai apropiaţilor. În acelaşi an se
mută la Frankenburg, face parte din comitetul Conciliului din Laterano
(1515) pentru reforma calendarului i începe să lucreze la opera sa
fundamentală „De Revolutionibus Orbium Coelestium‟ (Despre mi cările
de revoluție ale corpurilor cere ti) pe care o termină în 1530, dar va fi
publicată în 1543, cu puțin timp înainte de moartea sa.

Charles Augustin COULOMB

Coulomb Charles Augustin – ofițer, inginer i fizician francez, s-a
născut în ziua de 14 iunie 1736 la Angoulême i a murit în ziua de 23
august 1806 la Paris. Fiul lui Henry Coulomb, inspector al domeniilor
regale, originar din Montpellier i al Ecaterinei Bajet, a studiat la Colegiul
celor patru națiuni din Paris (Colegiul Mazarin).
Mama sa dorea ca Charles să urmeze
medicina, dar acesta hotără te să urmeze
matematica. Tatăl, datorită unor dificultăți
financiare, se întoarce la Montpellier, iar
fiul îl urmează i în 1757 devine membru
asociat al Academiei de tiințe i litere din
Montpellier până în 1759. În urma unui
concurs este admis la coala de geniu din
Mézières. La terminarea colii în 1761,
Coulomb va participa la stabilirea hărților
de coastă din Bretania, apoi este trimis în
misiune în Martinica, în 1764, pentru a
lucra la construcția Fortului Bourbon. Fig. 41. Charles Augustin Coulomb
Coulomb dirijează timp de 8 ani lucrările (1736 – 1806).
i se va îmbolnăvi de friguri tropicale, însă va efectua mai multe experiențe
asupra rezistenței zidăriei i a stabilității zidurilor de susținere.
Întors în țară în 1772 cu gradul de căpitan, Coulomb va relua activitatea
tiințifică prin trimiterea unui memoriu Academiei de tiințe în care
prezintă cercetările sale prin folosirea calculului diferențial pentru a studia
încovoierea barelor, apăsarea rambleului asupra zidurilor de susținere,
echilibrul bolților în domeniul zidăriei.
Coulomb este trimis în misiune succesiv la Cherbourg (1774-1776), la
Besançon (1777-1779) i la Rochefort (1779-1780) unde se va ocupa de
repararea fortului din insula d'Aix. În colaborare cu arsenalul din
Rochefort va efectua diferite experiențe asupra frecării i a rigidității

51
cablurilor i obține în 1781 premiul Academiei de tiințe pentru
determinarea legilor frecării i a rigidității cablurilor, distincție ce va fi
urmată de alegerea sa ca membru al Academiei de tiințe din acela i an.
Ales ca expert în acțiunea sa de extindere a portului Saint Malo, va fi
numit, ca urmare a raportului său, intendent al apelor i fântânilor din
Franța în 1784, iar în 1786 va deveni locotenent-colonel.
Revoluția franceză nu-i va afecta poziția decât începând cu 1791. În
timpul terorii, el se va refugia prudent împreună cu colegul său Jean-
Charles de Borda (1773-1799) în regiunea Blois abandonându- i bunurile
sale la Paris. În perioada Directoratului se întoarce în capitală i va ocupa,
la solicitarea lui Bonaparte, în ultimii 4 ani de viață, postul de Inspector
general al Instrucțiunii publice.
Inginer ca formație i în acela i timp fizician, va publica 7 tratate asupra
electricității i magnetismului i alte memorii asupra fenomenului de
torsiune, frecării solidelor, lucrului mecanic.
Coulomb este de asemenea cunoscut pentru experiențele sale cu ajutorul
unei balanțe de torsiune numită Balanța lui Coulomb pentru a determina
forța care se exercită între două sarcini electrice i între doi poli magnetici
(lege ce-i poartă numele) similară cu legea atracției universale stabilită de
Newton.
În semn de omagiu:
- unitatea de sarcină electrică poartă numele de Coulomb;
- numele său este trecut pe turnul Eiffel;
- un timbru reprezentându-l pe Coulomb împreună cu balanța de
torsiune a fost emis în Franța în 1961;
- în 1970, Uniunea Astronomică Internațională a dat numele Coulomb
unui crater de pe fața invizibilă a lunii.

Leonhard EULER
Leonhard Euler, matematician i mecanician elvețian, născut la Basel la
4/15 aprilie 1707, decedat la 18 septembrie/10 octombrie 1783 la Sankt
Petersburg în Rusia.
Este primul născut al pastorului reformat Paul Euler (1670-1745) i al
Margueritei Brucker, fiica unui alt pastor reformat. La scurt timp după
na terea lui Leonhard, familia se mută la Richen (o localitate în apropierea
ora ului Basel).
Euler î i începe de timpuriu educația la Basel unde va locui la bunica lui
din partea mamei. În 1720, la vârsta de 13 ani, va fi admis la Universitatea din
Basel, unde în 1723 va obține licența în filosofie cu o teză în care compară
ideile filosofice ale lui Descartes (1596-1650) i Newton (1642-1727).

52
 Cu toate că tatăl său dorea ca Leonhard
să studieze teologia, datorită intervenției
lui Johann Bernoulli (1667-1748) (prieten
al lui Paul Euler), care a intuit talentul
matematic al tânărului, acesta va accepta
ca Leonhard să se orienteze către studiul
matematicii.
În 1726, Euler va obține titlul de doctor
cu o disertație asupra propagării sunetului.
În acela i an va publica un scurt articol
privind deplasarea unui punct material în
mediu rezistent pe curbe izocrone.
În 1727 va participa la un concurs
organizat de Academia Regală din Paris Fig. 42. Leonhard Euler
privind problema amplasării optime a (1707-1783).
catargului unei corăbii, unde va ocupa locul doi, fiind întrecut de Pierre
Bouguer (1698-1758) care este cunoscut a fi „tatăl arhitecturii navale”. În
întreaga sa carieră tiințifică, Euler va mai obține încă 12 premii de la
diferite academii.
Deoarece la solicitarea sa de a primi un post de profesor la catedra de
fizică a universității din Basel a primit un răspuns negativ (probabil datorită
tinereții sale – avea doar 19 ani – i s-a refuzat postul) Euler va accepta un
post privind aplicațiile matematicii i mecanicii în fiziologie la Academia
de tiințe din Rusia de la Sankt Petersburg la recomandarea lui Daniel
Bernoulli (1700-1782) pe care-l va ocupa începând cu luna mai a anului
1727.
La Sankt Petersburg, Euler va locui în prima etapă până în anul 1741. Se
va căsători în anul 1734 cu Katharina Gsell (1707-1773) cu care va avea 13
copii, dintre care vor ajunge la maturitate doar 5 (trei băieți i două fete).
În 1735, Euler va avea pusee puternice de febră în urma cărora va pierde
ochiul drept, fapt ce nu va conduce la mic orarea intensității activității
tiințifice.
Va publica numeroase articole i cărți dintre care se remarcă cele două
volume ale cărții „Mechanica” (1736-1737) în care va prezenta aspectele
dinamicii lui Newton pentru prima dată sub forma specifică analizei
matematice.
Datorită situației economice i politice din Rusia, Euler va accepta
oferta lui Frederic cel Mare al Prusiei de a veni la Berlin unde monarhul
plănuia transformarea Societății de tiințe într-o Academie. Va părăsi
Sankt Petersburgul pe 19 iunie 1741 i va ajunge la Berlin pe 25 iulie.

53
 În cei 25 de ani cât va locui la Berlin, va scrie aproape 380 de articole i
cărți în care va aborda probleme privind calculul variațional, calculul
orbitelor planetelor, probleme de artilerie i balistică, de analiză
matematică, ale construcției de nave i navigației, mi cării lunii, etc.
În 1744, Pierre Moreau de Maupertuis (1698-1759) este numit
pre edintele nou înființatei Academii, iar Euler va deveni secretarul
Academiei i directorul secției de Matematici. Între cei doi oameni de
tiință se va lega o strânsă prietenie.
Pe data de 16 martie 1758, Euler va citi în cadrul Academiei lucrarea
„Remarques sur l’effet du frottement dans l’equilibre” i care va fi
publicată în volumul „Memoires de l’Academie des sciences de Berlin” vol
18 (1762), 1769, p. 265-278. În cadrul lucrării stabile te formula ce leagă
mărimile forţelor ce apar la capetele unui fir trecut peste o suprafață
cilindrică în cazul în care este luată în considerare frecarea acestuia pe
suprafața cilindrică, numită i formula lui Euler.
Cu toată imensa contribuție a lui Euler la prestigiul Academiei din
Berlin, el va fi obligat să părăsească Berlinul, datorită unui conflict
personal cu Frederic cel Mare i a disputelor pe teme tiințifice cu Jean le
Rond d’Alembert (1717-1783), care va fi numit în 1763 pre edintele
Academiei.
În 1766 Euler va accepta invitația să se întoarcă la Sankt Petersburg,
unde- i va petrece restul vieții.
Curând după întoarcerea în Rusia, Euler va începe să orbească datorită
îmbolnăvirii i a celuilalt ochi. Ultimii 17 ani va fi complet orb în ciuda
unei operații de cataractă din anul 1771.
După întoarcerea în Rusia (când avea 59 de ani) până la sfâr itul vieții,
Euler va realiza aproape jumătate din întreaga sa operă. Pentru aceasta va fi
ajutat de Johann Albrecht Euler (1734-1800) fiul său, Anders Johann
Lexell (1740-1784), W.L. Kraft i tânărul matematician elvețian Nicolas
Fuss (1755-1826) care va deveni asistentul lui Euler.
Pe 18 septembrie 1783, în urma unei hemoragii cerebrale, Euler va trece
în eternitate.
După moartea lui Euler, Nicolas Fuss va avea grijă de manuscrisele rămase
de la acesta, le va clasifica i le va publica, iar la 23 octombrie 1783 va
omagia personalitatea i opera lui Euler într-o edință comemorativă în fața
membrilor Academiei imperiale de tiințe din Sankt Petersburg. Academia
imperială de tiințe din Sankt Petersburg va mai publica articole ale sale încă
50 de ani.
La împlinirea a 300 de ani de la na terea lui Euler, în 2007, în întreaga
lume au fost organizate o serie de manifestări comemorative.

54
 Galileo GALILEI
Galileo Galilei – a fost un om de tiință italian (astronom, fizician, inginer,
filozof i matematician). S-a născut în ziua de 15 februarie 1564 (stil vechi)
la Pisa în ducatul Florenței i a decedat în 8 ianuarie 1642 la Arcetri în
marele ducat al Toscanei (mormântul său se află în biserica „Santa Croce‟
din Florența).
Când Galileo a împlinit 8 ani,
familia s-a mutat la Florența, dar el a
rămas doi ani în grija lui Jacopo
Borghini. Apoi, educația sa a
continuat la mănăstirea Camaldolese
de la Vallombrosa la 35 km sud-est
de Florența. De i a luat în serios
posibilitatea de a deveni preot, s-a
înscris la Universitatea din Pisa să
studieze medicina la îndemnurile
tatălui său. Nu a încheiat studiile sale
în domeniul medicinei, în schimb a Fig. 43. Galileo Galilei
început să studieze matematica. (1564-1642)
Începând cu 1589, a devenit
profesor de matematică la Universitatea din Pisa. În 1592 s-a mutat la
Universitatea din Padova unde a predat geometrie, mecanică i astronomie
până în 1610. În această perioadă Galileo a făcut descoperiri semnificative
în domeniul tiințelor pure. A studiat căderea corpurilor lăsând să cadă
diferite corpuri din vârful turnului înclinat din Pisa, stabilind mi carea
uniform accelerată a acestora, a arătat că traiectoria unui corp aruncat pe
orizontală este o parabolă, rezultată din compunerea unei mi cări uniforme
cu una uniform accelerată, a formulat pentru prima dată principiul inerției
i a folosit pendulul pentru măsurarea timpului.
În 1609, Galileo pe baza unor informații că în Flandra (Olanda) a fost
inventat un ochean (lunetă) care făcea ca lucrurile îndepărtate să se vadă
foarte aproape, va construi un exemplar perfecționat. Acest exemplar a fost
prezentat senatului i Signoriei Serenissime a republicii Venețiene i cu
ajutorul acesteia gentilomii venețieni din clopotnița bisericii San Marco au
putut observa pe mare pânzele întinse ale corăbiilor care se îndreptau spre
port i care după două ore au putut fi văzute cu ochiul liber. La 23 august
1609 un al doilea exemplar al lunetei a fost oferit de Galileo Republicii
Venețiene.
Fabricând exemplare din ce în ce mai performante în ianuarie 1610,
Galileo, în urma observațiilor astronomice, reu e te să descopere patru
sateliți ai planetei Jupiter (IO, Europa, Ganymede i Callisto) care ulterior
55
vor fi numiți sateliți galileeni. Observațiile sale astronomice i descrierea
lunetei sunt prezentate în cartea sa apărută în martie 1610 numită Sidereus
Nuncius. Va începe fabricarea în serie a lunetelor i în decurs de o
jumătate de an, va distribui peste 100 de lunete, fiecare însoțită de câte un
exemplar din Sidereus Nuncius, principilor i oamenilor de tiință din
toată Europa.
Descoperirea sateliților lui Jupiter, observarea pentru prima dată a
fazelor planetei Venus, studierea suprafeței Lunii, a petelor solare i
celelalte observații astronomice, îl determină pe Galileo să susțină teoria
coperniciană a heliocentrismului ca alternativă la teoriile geocentrice de
origine ptolemeică i aristoteliană.
În 1611, Galileo vizitează Roma pentru a- i prezenta luneta influenților
matematicieni i filozofi iezuiți de la Collegio Romano i pentru ca ace tia
să poată face observații asupra sateliților lui Jupiter. În timpul ederii la
Roma, Galileo a devenit membru al Academiei dei Lincei (înființată în
1603 de principele Federigo Cesi, care este una dintre cele mai vechi
societăți academice din Italia), calitate de care era foarte mândru.
În 1612, opoziția față de teoria heliocentrică a lui Galileo a crescut. În
1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un
avertisment oficial să nu mai susțină sau să predea astronomia
coperniciană. În anii 1621 i 1622, Galileo a scris cartea Il Saggiatore, care
a fost aprobată i publicată în 1623. În 1630, s-a întors la Roma pentru a
obține o licență în vederea tipăriri lucrării „Dialog despre cele două sisteme
principale ale lumii‟, publicată la Florența în 1632. În luna octombrie a
aceluia i an, i s-a ordonat să apară în fața Sfântului Oficiu din Roma.
Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat i
l-a condamnat la închisoare pe viață. A retractat i conform procedurii a
fost judecat de un tribunal inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a
fost găsit suspect de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu i
mi cările sale au fost restricționate de papă. După 1634 a stat la casa sa de
la țară din Arcetri, lângă Florența.
În iulie 1638 îi va apărea la Leida în Olanda, ultima sa carte „Discorsi e
dimonstrazioni matematiche intorno a due nuove scienze, attenenti alla
mecanica e i movimenti locali‟, care a fost tradusă în limba română de
profesorul Victor Marian în colaborare cu asist. Maria Popescu i publicată
în Editura Academiei R.P.R. în anul 1961 sub titlul „Dialoguri asupra
tiințelor noi‟.
Când i-a apărut ultima carte, Galileo era complet orb.
Sub egida Academiei din Italia, întreaga operă a lui Galileo Galilei a
fost publicată în 54 de volume în care sunt reproduse cărțile scrise de
Galileo, cărțile altor autori care au avut dispute cu Galileo i la care acesta

56
a publicat lucrări în apărarea opiniilor sale, lucrări rămase în manuscris,
corespondență, etc.
Ultimul volum al seriei, consistent, conține note biografice succinte
asupra tuturor celor citați în volumele anterioare.

Henry KATER
Henry Kater – a fost un fizician englez
de origine germană. S-a născut la Bristol în
ziua de 16 aprilie 1777 i a decedat în ziua
de 26 aprilie 1835.
A dorit să urmeze dreptul, dar a renunțat
la aceasta datorită morții tatălui său în
1794. A intrat în armată fiind repartizat la
Regimentul 12 de infanterie care se afla pe
teritoriul Indiei. Aici a participat la marea
cadastrare. Din motive de sănătate, se
întoarce în Anglia, iar în 1808 având gradul
de locotenent se va înscrie ca student la
noul Colegiu Militar Regal din High
Fig. 44. Henry Kater
Wycombe. La scurt timp după aceea a fost (1777 – 1835).
avansat la gradul de căpitan. În 1814 el se
retrage cu solda înjumătățită i se dedică cercetărilor tiințifice.
Va compara performanțele tehnice a două telescoape precizând care este
superior.
Cea mai importantă contribuție însă, va fi inventarea în anul 1817 a
pendulului reversibil Kater pe baza unei lucrări a lui Friedrich Bessel
(1784-1846), cu care a determinat pentru prima dată accelerația gravifică
„g” la Londra i în alte localități din țară. Pentru aceasta a obținut în acela i
an Medalia Copley. A avut contribuții în domeniul astronomiei practice, a
standardelor britanice privind măsurarea lungimilor i a maselor.
A fost ales membru al Academiei Regale de tiințe din Marea Britanie,
Suedia i al Academiei Americane de Arte i tiințe. A inventat mai multe
instrumente folosite în geodezie i astronomie.

Ernst MACH
Mach Ernst (Waldfried Josef Wenzel) - fizician i filosof austriac născut
la 18 februarie 1838 în localitatea Chirlitz-Turas în apropiere de Brno,
Moravia (Imperiul Habsburgic, azi Republica Cehă), decedat 19 februarie
1916 în localitatea Haar, Germania.
Tatăl său, Johann Nepomuk Mach, care era profesor i educator, va
57
 mo teni în 1840 o fermă într-un sat de
lângă Viena i se va ocupa acasă de
educația lui Ernst până la vârsta de 14 ani.
În anul colar 1847/1848, Ernst este
înscris la un gimnaziu benedictin. Copil
sensibil, tânărul Ernst nu suportă maniera
autoritară de învățare a anumitor
discipline, astfel încât profesorii decid că
băiatul este „foarte lipsit de talentˮ i îl
sfătuiesc pe tată să-l dea pe tânăr să învețe
o meserie. Va reveni acasă, unde lecțiile
particulare cu tatăl său vor continua,
matematicii i fizicii asociindu-li-se, de
data aceasta, studiul textelor clasicilor.
Fig. 45. Mach Ernst
Tânărul Mach îi cere tatălui său să-i
(1838-1916). permită să învețe meseria de tâmplar
deoarece era preocupat de ideea de a
emigra în America, unde cunoa terea unei meserii ar fi urmat să-i asigure
existența. Ca urmare el va lucra ca tâmplar, în timpul după-amiezelor, timp
de doi ani.
În 1853 va intra într-un gimnaziu piarist, unde va lua contact cu
evoluționismul lui Lamarck i cu teoria cosmogonică Kant-Laplace.
Între anii 1855-1860, Mach urmează cursuri de Matematică, Fizică i
Filosofie la Universitatea din Viena. În ianuarie 1860 va susține la aceea i
universitate o teză de doctorat asupra fenomenelor de descărcare electrică i
de inducție, obținând titlul de „Doktor der Philosophie”.
În 1861, Mach este abilitat ca „Privatdozent fur Physik” (echivalent cu
profesor) i îşi va continua cercetările asupra mecanicii sistemelor
vibratoare i a proprietăților fluidelor. În această perioadă se întreține din
lecții particulare, predă studenților medicini ti i susține conferințe. În 1863
publică „Compendium der Physik für Medicinerˮ.
În perioada 1860-1875 va face numeroase cercetări în domeniile
fiziologiei, psihologiei senzațiilor i a psihofizicii.
În anul 1864, Mach este numit profesor titular (Ordinarius) de
matematică la Universitatea din Graz (cursuri de calcul diferențial i
integral i de geometrie analitică), iar între anii 1866-1867, profesor de
Fizică la aceeaşi universitate.
În 1867, Mach este numit profesor de Fizică experimentală la
Universitatea Carolină din Praga, funcție în care va rămâne până în anul
1895 când este chemat profesor la Universitatea din Viena, unde se creează
pentru Mach catedra „Filosofie: Istoria i teoria tiințelor inductive”. Între

58
1882 i 1884, Mach a fost i rectorul Academiei din Praga.
Din perioada pragheză datează majoritatea lucrărilor tiințifice ale lui
Mach: studii asupra fiziologiei auzului („conceptul hidrodinamic” pentru
explicarea fiziologiei canalelor semicirculare), studii asupra senzației
kineoestezice (senzația asociată cu mi carea i cu accelerația), elaborarea
de tehnici optice i fotografice pentru măsurări asupra undelor de oc,
studiul fenomenelor care apar în mi carea proiectilelor la viteze vecine cu
viteza sunetului. Mach va arăta importanța raportului între viteza
proiectilului i viteza sunetului în fluidul în care are loc mi care (raport
care din 1929 va fi numit numărul lui Mach) i va determina unghiul α
între suprafața conului gazelor i direcția de deplasare în funcție de inversul
„numărului lui Mach”.
Nemulțumit de definiția clasică a sistemelor inerțiale bazate pe
proprietățile absolute ale spațiului i timpului, Mach emite ipoteza că
proprietățile de inerție ale corpurilor sunt rezultatul interacțiunii corpurilor
cu masele foarte mari ale corpurilor ce ne înconjoară la distanțe foarte mari
(stelele fixe). (Ar rezulta, în particular, absența inerției în universurile
vide). Această proprietate va fi numită de Einstein „Principiul lui Mach”.
Perioada pragheză este, de asemenea, cea mai bogată în activitatea de
istorie critică a tiinței între care lucrarea „Die Mechanik in ihrer
Entwicklung historisch-kritisch dargestellt” (1883) a fost tradusă i
publicată în limba română sub titlul „Mecanica – expunere istorică și
critică a dezvoltării ei” în anul 2001, de editura All Educațional. În această
lucrare (subcapitolul 2.2. paragraful 12) este prezentat dispozitivul ce face
obiectul lucrării de laborator L23.
În anul 1898, Mach suferă un accident vascular cerebral, care are
consecință o pareză a părții drepte, fără ca funcțiile intelectuale să fie
afectate. Numit în 1900 „Emeritus professor”, va renunța în 1901 la
catedră.
În 1896 i se acordă titlul i funcția de Consilier al Curții Imperiale
(Hofratt). Va refuza însă titlul nobiliar care însoțea această numire pentru a-
i respecta vederile sale social-democrate.
Continuă să lucreze, astfel vor apărea în 1905 „Erkenntnis und Irrtum”
(Cunoaștere și eroare), în 1915 „Kultur und Mechanik” (Cultură și
Mecanică) i post-mortem în 1921 „Principien der Physikalischen Optik”
(Principiile opticii fizice), care apare sub îngrijirea fiului său Dr. Ludwig
Mach.
În 1913, Mach se retrage în locuința fiului său Ludwig, în apropiere de
München, unde mai trăie te trei ani.

59
 Isaac NEWTON
Isaac Newton – a fost un renumit om de tiință englez care a revoluționat
tiința în domeniul opticii, matematicii i în special al mecanicii. S-a născut
pe 25 decembrie 1642/4 ianuarie 1643 (stil nou) la Woolsthorpe by
Colsterworth, Lincolnshire, Anglia i a decedat la 20 martie 1727/31 martie
1727 (stil nou) la Kensington, Middlesex, Anglia.
Tatăl lui Newton, care purta tot prenumele
de Isaac, a murit înaintea na terii sale. Mama
sa Hannah Ayscough care era de origine
nobilă, la trei ani de la na terea lui Isaac, a
acceptat cererea în căsătorie a unui paroh din
vecinătate, Barnabas Smith, un om bogat
aproape de două ori mai în vârstă ca Hannah,
dar care nu a acceptat i un fiu vitreg, astfel
încât Isaac a fost crescut în localitatea natală
de bunica sa. Din căsătoria mamei sale cu
Barnabas Smith au rezultat trei copii:
Benjamin, Mary i Ana Smith, care au format
familia lui Newton de mai târziu i la ai căror
Fig. 46. Isaac Newton urma i a lăsat cea mai mare parte din averea
(1642 – 1727) sa. La vârsta de 12 ani, Isaac este trimis la
colegiul din ora ul apropiat Grantham, unde a stat în gazdă la un farmacist
de a cărui bibliotecă a beneficiat pentru studiu în timpul colii i după
aceea. Mama sa, rămânând văduvă a doua oară, se întoarce la Woolsthorpe
i îl retrage pe Isaac de la colegiu pentru a învăța agricultura i pentru a se
ocupa de administrarea terenului din proprietatea familiei. Pasiunea sa
pentru mecanisme, unele foarte complicate, pe care le construia singur cu
mare îndemânare, pasiunea pentru citit, totala nepăsare față de gospodărie,
au arătat repede familiei gre eala ce se făcuse, care a luat hotărârea ca
acesta să continue activitatea colară.
După insistențele unchiului său matern, reverendul William Ayscough,
care studiase la Universitatea Cambridge, Isaac a fost trimis în vara anului
1661 (în vârstă de 18 ani) să studieze la Trinity College din Cambridge.
Aici a avut norocul să-l aibă profesor pe tânărul Isaac Barrow care-i deveni
prieten în scurt timp. În această perioadă se ocupă de matematică,
geometrie, fizică, chimie. În noiembrie 1665 va stabili teorema dezvoltării
binomului care-i poartă numele, a făcut numeroase dezvoltări în serie i a
dat primele teoreme ale calculului fluxiunilor (calculul integral).
În acelaşi an 1865, Newton capătă i primul grad universitar Bachelor of
Arts.

60
 Datorită ciumei, care bântuia Londra încă din 1664, Newton se retrage
la țară, la casa părintească, unde- i petrece timpul în cercetări i meditații.
Întors la coală, Newton obține în 1668 i ultimul său titlu universitar
„Master of Arts‟, clasificat al 23-lea din 140 de candidați.
La îndemnul lui Isaac Barrow, Newton prezintă sistematizarea
rezultatelor obținute în ceea ce prive te teoria fluxiunilor în lucrarea
„Methods of fluxions and quadrature‟, care trebuia să apară ca un apendice
la o traducere a unui tratat olandez de algebră, pe care o pregătea Barrow.
Combinația nu avea sens i probabil din acest motiv, lucrarea a fost
publicată după moartea lui Newton.
Barrow, care dorea să se consacre teologiei, î i cere trecerea la o nouă
catedră cu condiția ca Newton să fie numit profesor în locul său, fapt ce se
petrece în octombrie 1669.
Timp de 20 de ani, Newton se ocupă în cadrul profesoratului de optică,
aritmetică i diferite teorii fizico-matematice. Construie te în perioada 1669-
1670, telescopul cu reflexie, pe care-l prezintă Societății Regale din Londra
în mărime redusă. Descrierea instrumentului a fost tipărită în publicația
Societății „Philosophical Transactions of the Royal Society of London‟.
La 11 ianuarie 1672, Newton a fost ales membru pe viață al Societății
Regale din Londra, iar în 1703 va fi ales pre edinte al Societății i ulterior
reales până la sfâr itul vieții.
Cercetările sale în domeniul opticii se vor materializa prin publicarea în
1704 a lucrării „Optica‟, care va avea mai multe ediții în limba latină sau
engleză.
Traducerea acestei lucrări în limba română a fost făcută de profesorul
universitar de la Cluj, Victor Marian i publicată în editura Academiei
R.S.R. în anul 1970.
Încă de pe vremea studenției în anii 1665 i 1666, studiile asupra teoriei
gravitației care trebuiau să arate identitatea între atracția pământului de
către soare i atracția unui corp greu de către pământ, au fost amânate,
deoarece raza pământului, pe baza calculelor făcute de Willebrord Snellius
(1580-1626), introdusă în formulele lui Newton nu a condus la obținerea
unor rezultate concordante. În luna iunie 1682, Newton aude de rezultatele
obținute de Jean Picard (1620-1682) pentru măsurarea unui grad din
meridianul terestru (efectuate între 1669-1670) i cu raza pământului
rezultată din aceste calcule, obține confirmarea legii atracției universale,
emisă ulterior ca o ipoteză. Newton va elabora cartea „Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica‟, încheiată probabil în 1684 i publicată în
iulie 1687 prin grija lui Edmond Halley (1656-1742). Cartea pune bazele
mecanicii clasice numită i newtoniene i a avut mai multe ediții. Cartea a
fost tradusă în limba română tot de profesorul universitar Victor Marian i

61
supervizată de academicianul Victor Vâlcovici, fiind publicată în Editura
Academiei R.P.R. în anul 1956.
În 1695, Newton va fi numit inspector i apoi director al monetăriei
statului, funcție pe care o va ocupa până la sfâr itul vieții. A fost, de
asemenea, membru al parlamentului britanic ca reprezentant al Universității
din Cambridge.
În timpul vieții, Newton a avut conflicte tiințifice cu Hooke i Leibnitz.
Newton a avut preocupări i în domeniul alchimiei i teologiei.
După trecerea în eternitate, Newton a avut parte de funeralii naționale
fiind înmormântat la catedrala Westminster Abbey. La patru ani de la
moartea sa, rudele sale au ridicat un monument cu chipul lui i basoreliefuri
care poate fi văzut de orice vizitator al catedralei.

Pedro NUNES
Pedro Nunes – matematician i cosmograf portughez, s-a născut în anul
1502 în Alcacer do Sol i a decedat la 11 august 1578 la Coimbra.
Provenind dintr-o familie de evrei convertiți la catolicism i-a facut
studiile la Universitatea din Salamanca între 1521 i 1522, apoi i-a
continuat studiile la Universitatea din Lisabona care va deveni celebră sub
denumirea de Universitatea din Coimbra. În anul 1525 Nunes devine
licențiat în medicină al acestei universități. În secolul al XVI- lea medicina
se baza pe teoria hipocratică a celor patru elemente i a corespondenței
dintre macrocosmos (configurația cerului) i microcosmos (corpul uman).
De asemenea, în facultățile de medicină se
preda astronomia i astrologia, motiv pentru
care Nunes a învățat astronomia i
matematicile. Devine profesor al universității
absolvite unde predă: morala, filosofia, logica
i metafizica. Deoarece în 1537 Universitatea
din Lisabona a revenit la locația inițială, la
Coimbra, Nunes a fost desemnat să predea
cursurile de matematică pe care le va asigura
până în anul 1562. Crearea acestei catedre era
o noutate pentru acele timpuri, rezultată din
dorința principilor acestei țări de formare de
Fig. 47. Pedro Nunes piloți pentru navigația transoceanică. Catedra
(1502 – 1578). de matematică va deveni autonomă față de
facultatea de medicină în 1544.
Nunes devine cosmograf regal (1529), apoi primul cosmograf al regelui
(1547), post pe care-l va păstra până la moartea sa. În 1531, regele Ioan al

62
III-lea al Portugaliei i-a încredințat lui Nunes educația fraților săi, cadeții
Ludovic i Henric. De asemenea, Nunes se va ocupa de educaţia fiilor mai
mari ai viitorului rege Sebastian (1557 – 1578).
Cea mai mare parte a operelor lui Nunes este consacrată navigației. El a
fost primul care a explicat de ce o navă care- i păstrează direcția nu descrie
un meridian ci o spirală pe care el a numit-o loxodromă, căreia ulterior i-au
fost definite caracteristicile de către Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-
1716).
Preocupat de cartografie, pentru a îmbunătăți
instrumentele pentru măsurarea unghiurilor i a
poziției stelelor, alidada i astrolabul, Nunes a
inventat un aparat care mai târziu va fi numit
NONIUS (fig. 48), precursorul vernierului de la
ubler, dispozitiv compus dintr-un fascicul de
cercuri concentrice divizate cu un număr de
diviziuni crescânde de la interior către exterior (o
diviziune suplimentară pentru fiecare cerc).
Astfel, pe o placă verticală sfert de cerc sunt
trasate arce sfert de cerc concentrice: cel exterior
este împărțit în 90 de diviziuni echidistante, Fig. 48. Modelul original al
următorul în 89 diviziuni echidistante, etc. aparatului NONIUS.
Pentru măsurarea unghiului se cite te numărul
cercului i a diviziunii ce este în prelungirea acului indicator (alidada) ce
trece prin centrul plăcii sfert de cerc. Cu ajutorul unui tabel de conversie se
determină mărimea unghiului. Un aparat nonius a fost folosit de Tycho
Brahe (1546-1601) pentru cercetările sale astronomice. Sistemul a fost
îmbunătățit de Christopher Clavius (1538-1612) i Jacob Curtius (1580-
1637). Pierre Vernier (1580-1637) a adus o soluție satisfăcătoare, care este
aplicată i la măsurarea lungimilor ( ublerul). În prezent, prin extensie,
pentru raportorul circular bazat pe principiul şublerului, cu ajutorul căruia
se pot măsura şi minutele, folosit la lucrările L3, L7, L9, L12 i L23 se
foloseşte denumirea de NONIU [9].
Pedro Nunes s-a ocupat i cu modelarea matematică a ma inilor simple
(planul înclinat, roata, pârghia).

Jakob STEINER
Jakob Steiner – matematician elvețian, născut la 18 martie 1796 la
Utzenstorf (cantonul Berna) i decedat la 1 aprilie 1863 la Berna.
Până la 14 ani nu a urmat nici o coală astfel încât nu a învățat să citească
sau să scrie. Împotriva dorinței părinților, la 18 ani se va înscrie la coala

63
lui Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) de la Iverdon, unde i s-a
descoperit extraordinara intuiție geometrică. Pentru continuarea studiilor va
pleca la Heidelberg i Berlin unde pentru întreținere va preda lecții private.
La Berlin va face cuno tință cu August Leopold Crelle (1780-1855) pe
care-l încurajează împreună cu Niels Henrik Abel (1802-1829) pentru
înființarea, începând 1826, a celebrei reviste „Journal für die reine und
angewandte Mathematik” (Jurnalul Crelle – Jurnal de Matematică pură i
aplicată) în care va publica unele din cercetările sale.
În 1832 este declarat doctor al universității din
Königsberg. Din 1834, datorită influenței lui Carl
Gustav Jakob Jacobi (1804-1851) i a fraților
Alexander i Wilhelm von Humbold la
Universitatea din Berlin va fi creată o nouă
catedră de geometrie pe care o va ocupa până la
moartea sa în 1863.
Opera matematică a lui Steiner este orientată
în special către geometrie, fiind considerat ca cel
mai mare geometru după Apollonius din Perga
(cca. 262-190 î.Hr.).
A pus bazele geometriei sintetice moderne cu
Fig. 49. Jakob Steiner lucrarea „Systematische Entwickelung der
(1796-1863). Abhangigkeit geometrischer Gestalten von
einander”.
În mecanică este cunoscut datorită teoremei privind variația momentelor
de inerție masice în raport cu axe paralele.
Articolele sale au fost strânse i editate de Academia din Berlin în două
volume Gesammelte Werke, (1881-1882).

Luca TEODORIU
Luca Teodoriu - s-a născut la 25 septembrie 1898, la Bucure ti i a
decedat la 10 aprilie 1973 la Bucure ti. Ca elev al liceului Mihai Viteazul
din Bucure ti trimite, începând cu anul colar 1913-1914, rezolvări la
problemele propuse în revista Gazeta Matematică, în anii următori
evidențiindu-se prin rezolvările i numărul acestora trimise revistei.
În data de 1 aprilie 1917 este încorporat la Regimentul 46 infanterie.
Practic nu va participa la luptele din timpul primului război mondial, fiind
instruit la Centrul de instrucție – Geniu, apoi va face parte din regimentul
de pontonieri de la Brăila până la data de 20 iunie 1918 cînd este
demobilizat.

64
 Va urma secția de Matematică a Facultății de tiințe din cadrul
Universității Bucure ti. După absolvirea facultății, va deveni profesor de
Matematici la liceul „Matei Basarab” din Bucure ti, unde îl va avea ca elev
pe Rudolf Voinaroski, care după absolvirea liceului va alege să facă aceea i
facultate, ulterior devenind colaboratorul profesorului Luca Teodoriu.
În anul 1930, îl găsim asistent la Facultatea
de tiințe a Universității din Bucure ti, unde în
septembrie 1931 va susține teza de doctorat
„Cercetări asupra teoremei creșterilor finite”,
sub conducerea profesorului Dimitrie Pompeiu.
Comisia examinatoare a fost formată din
Nicolae Coculescu – pre edinte (decanul
facultății), Dimitrie Pompeiu i Aurel
Angelescu – examinatori.
În 1937 va deveni ef de lucări, postul de
asistent la disciplina Mecanică rațională i
experimentală a cursului ținut de profesorul
Victor Vâlcovici, rămas vacant, va fi ocupat de
fostul său elev, profesorul Rudolf Voinaroski.
Fig. 50. Luca Teodoriu
Între 1 aprilie 1940 i 1 decembrie 1945 va (1898-1973).
fi înaintat la gradul de sublocotenent rezervă i
mobilizat la Regimentul de Geniu Marină la Brăila respectiv la Regimentul
de Pontonieri tot de la Brăila, ulterior mobilizat la locul de muncă la
Facultatea de tiințe din Bucure ti.
După reforma învățământului din 1948, va deveni profesor la Academia
Tehnică Militară unde va preda cursuri de Mecanică i Teoria Mecanismelor
i Ma inilor, de unde va ie i la pensie.

August TOEPLER (Josef Ignaz)

August Toepler (Josef Ignaz) – fizician născut la 7 septembrie 1836 în
apropiere de Bonn i decedat la 6 martie 1912 la Dresda.
Toepler a studiat între 1855-1858 Fizica, Chimia i Matematica la
Institutul regal de meserii din Berlin i a lucrat începând cu 1859 la
Academia regală de agricultură din Poppelsdorf de lângă Bonn. În anul
1860 a obținut titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Jena, iar din
1865 a devenit profesor de chimie i tehnologie chimică la Institutul
Politehnica baltic din Riga.
În 1869 s-a transferat profesor de fizică la Universitatea din Graz
(Austria), iar din 1876 la catedra de fizică experimentală la Institutul
Politehnic din Dresda, unde ocupă postul de director al Institutului de fizică
din cadrul aceleia i instituții de învățământ superior până la retragerea sa în
65
anul 1900. În 1886 prime te i titlul de doctor honoris causa al Universității
din Heidelberg.

Fig. 51. August Toepler Fig. 52. Prima variantă a mesei Toepler
(1836-1912).
Toepler are realizări deosebite atât în domeniul fizicii teoretice cât i al
fizicii experimentale, observarea i măsurarea neomogenităților în fluide
(au putut fi vizualizate undele sonore).
În perioada 1865-1882, s-a ocupat de realizarea unor ma ini pentru
producerea curentului continuu de înaltă tensiune.
În 1862 construie te o pompă cu mercur numită pompa Toepler, iar în
1883 un cântar magnetic.
În 1895 pune la punct metoda Drucklibelle care pe baza măsurării
indicelui de refracție a permis măsurarea diferențelor mici de presiune (au
putut fi măsurate intensități ale undelor mecanice de ordinul 10-11 wati/cm2).
În 1894 este publicată în lucrarea „Jahresbericht der Deutschen
Mathematiker- Vereinigung Dutter Band 1892 – 1893” prezentarea făcută
în laboratorul de Mecanică Tehnică a colii Superioare Tehnice din
München a „Aparatului lui Toepler pentru studiul staticii i dinamicii
corpurilor rigide” (pag. 86) – strămo ul mesei Toepler din laboratoarele de
mecanică din țară.

Leonardo da VINCI
Leonardo da Vinci – pictor, sculptor, inginer i inventator italian, s-a născut
la 15 aprilie 1452 la Anchiano/Vinci, Italia i a decedat la 2 mai 1519 la
Cloux/Amboise (actualmente castelul Clos-Lucé), Franța.
Leonardo este fiul nelegitim al Catarinei, descrisă de unii biografi ai săi ca
„țărancă‟, de alții ca fiind cu „sânge nobil‟ i al lui Ser Piero Fruosino di
66
Antonio da Vinci, notar în localitatea Vinci, ce provenea dintr-o familie
veche de notari. Copilăria i adolescența le va petrece în casa tatălui său
atât în Vinci cât i la Florența unde s-a mutat
acesta. La 14 ani, în 1466, Leonardo care
dovedise înclinații deosebite pentru desen, este
primit ca ucenic în atelierul artistului Andrea
del Verrochio din Florența. În iunie 1472 găsim
numele lui Leonardo înscris în breasla
pictorilor. În 1481 prime te prima sa comandă
importantă, o pictură de altar „Adorația
magilor‟ pentru mânăstirea San Donato din
Scopeto (actualmente lucrarea este expusă la
galeria Uffizi din Florența). În anul 1482 se
mută de la Florența la Milano. În anul 1495
Ducele de Milano Ludovico Sforza îi cere lui
Leonardo să picteze „Cina cea de taină‟ pe Fig. 53. Leonardo da Vinci
peretele sălii de mese a mânăstirii Santa Maria (1452-1519).
delle Grazie. În 1499 armata franceză invadează
ora ul Milano i-l alungă pe duce. Leonardo părăse te ora ul i va trece
prin Mantova (1499), Veneția, întorcându-se în 1501 la Florența. În martie
1503, începe să lucreze la celebrul portret expus în muzeul Luvru din Paris,
cunoscut sub numele de Gioconda sau Mona Lisa.
În anii 1506-1507 i apoi 1508-1513, Leonardo se află la familia Melzi
dând lecții de artă tânărului Francesco, un băiat de 15 ani care devine
discipolul său până la moartea lui Leonardo, apoi mo tenitorul său. În acest
timp î i pune ordine în notițele tiințifice. Din 1514 până în 1516 Leonardo
se găse te la Roma, fiind chemat de papa Leon al X-lea. Aici locuie te la
palatul Belvedere, participă la organizarea grădinii botanice din parcul
palatului, întocme te planuri pentru asanarea mla tinilor pontice, etc.

Fig. 54. Schițe pentru studiul frecării

din caietele lui Leonardo da Vinci

67
 Nemaiprimind comenzi, în toamna anului 1516, la invitația regelui
Francis I al Franței, Leonardo, însoțit de discipolul său Francesco Melzi, se
stabile te în Franța, la Amboise în micul castel Cloux. În primele luni ale
anului 1519, sănătatea i se deteriorează iar în urma unui atac vascular
cerebral, paralizându-i partea dreaptă a corpului, va fi țintuit în pat. La 2
mai 1519, inima sa va înceta să mai bată.
Numeroasele picturi i gravuri rămase de la Leonardo da Vinci
reprezintă atracția vizitatorilor a numeroase muzee din Europa, cum ar fi:
Muzeul Luvru din Paris, Galeria Uffizi din Florența, Muzeul Ermitaj din
Sankt Petersburg, British Museum din Londra, Galeria Nationale din
Roma, etc.
În manuscrisele rămase de la Leonardo se găsesc schițele a numeroase
invenții care anticipau diverse ma ini sau aparate de utilitate practică
deosebită (para uta, tancul, submarinul, moara plutitoare, etc.). O parte din
acestea au fost refăcute după schițele din manuscrise în mai multe
exemplare, unele fiind expuse într-o expoziție la muzeul Leonardo da Vinci
din Florența. Altele au fost expuse în diferite capitale europene printr-o
expoziție itinerantă. Aceasta a ajuns i la Bucure ti, fiind găzduită în
perioada 1 octombrie 2008-10 februarie 2009 de Foaierul Teatrului
Național de Operetă Ion Dacian.
Leonardo da Vinci a avut preocupări i în domeniul tribologiei, fiind
primul de la care au rămas schițe privind determinarea coeficientului de
frecare la alunecare, prezentate în figura 54. Folosirea planului înclinat
având unghiul de cea mai mare pantă variabil, care este schițat în această
figură, este folosit i în cadrul lucrării de laborator L3.

Victor VÂLCOVICI
Victor Vâlcovici – a fost matematician i mecanician român. S-a născut
la Galați în ziua de 11/23 septembrie 1885 i a încetat din viață în ziua de
21 iunie 1970.
În 1921 este deta at la nou înființata coală Politehnică din Timi oara
(la insistența lui Traian Lalescu) fiind i primul profesor de mecanică la
Timi oara.
A fost al doilea rector al colii Politehnice din Timi oara, a pus bazele
Societății tiințifice din Politehnică i a publicației „Bulletin Scientifique
de l' Ecole Politechnique‟ .
A condus i Revista matematică din Timi oara înființată de Traian Lalescu.
În 1930 va fi transferat la Facultatea de tiințe din Universitatea din
Bucure ti pe postul de profesor de mecanică în locul lui Dimitrie Pompeiu
(1873-1954), post ocupat până la ie irea sa la pensie în 1962.

68
 A fost ministrul lucrărilor publice (1931-
1932) în mandatul lui Nicolae Iorga ca prim
ministru. A fost ales i deputat. A fost ales
membru corespondent al Academiei Română
în 1936 i membru titular în 1965. Luca
Teodoriu i Rudolf Voinaroski au fost asistenți
ai profesorului Vâlcovici, care a fost i
conducătorul tiințific al tezei de doctorat al
profesorului Voinaroski.
A avut contribuții deosebite în mecanica
teoretică i analitică, mecanica fluidelor, teoria
elasticității, rezistența materialelor, Fig. 55. Victor Vâlcovici
aerodinamică, cosmogonie, etc. A ținut (1885-1970).
numeroase conferințe la Radio România de popularizare a tiinței i
educative care parțial au fost publicate în două volume.

Rudolf Silvestru VOINAROSKI

Rudolf Silvestru Voinaroski s-a născut la 01.01.1910, la Bucure ti i a
decedat la 10.06.1973 la Bucure ti.
Între anii 1917-1921 urmează cursul primar la coala „Sfântul Andrei”
din Bucure ti, iar între 1921-1928 va fi elev al liceului „Matei Basarab” din
Bucure ti pe care îl absolvă ca ef de promoție, obținând diploma de
bacalaureat nr. 249 din 12 noiembrie 1928.
În timpul studiilor liceale i-a fost profesor
de matematici Luca Teodoriu. Acesta va reu i
să-i sădească în suflet dragostea pentru
matematică i apoi să aleagă să se înscrie la
secția de matematici a Facultății de tiințe din
Universitatea Bucure ti. Frecventează
facultatea cu rezultate deosebite între anii 1928
i 1931 când susține i licența. La Facultatea de
tiințe a fost coleg cu viitorul academician
Caius Iacob i viitorul profesor Eugen Rusu.
Relațiile dintre profesorul Teodoriu i
licențiatul în matematici Voinaroski vor
continua i după absolvire prin elaborarea unor
articole în domeniul mecanicii. După trecerea Fig. 56. Rudolf Voinaroski
profesorului Luca Teodoriu în învățământul (1910-1973).
superior i promovarea acestuia ca lector, profesorul Voinaroski va deveni
asistent suplinitor la catedra de Mecanică rațională a profesorului Victor

69
Vâlcovici de la Facultatea de tiințe a Universității Bucure ti (în octombrie
1937).
Ca asistent al profesorului Victor Vâlcovici, a condus seminarii i
lucrări de laborator la disciplina Mecanică rațională i experimentală, la
Facultatea de tiințe din Bucure ti.
Între 1 septembrie 1931 i 31 august 1948 (cu o întrerupere în perioada
1936-1937) va fi profesor de matematică la liceul particular german Sfântul
Iosif din Bucure ti.
Între anii 1933-1938 va funcționa ca asistent suplinitor la Institutul
Politehnic Bucure ti.
În 1941 este mobilizat, participă pe front 5 luni în Ucraina în cadrul
batalionului nr. 4. A fost comandant de grupă i adjunct al comandantului
de batalion, terminând războiul cu gradul de locotenent.
Pe data de 26 ianuarie 1936 va susține teza de doctorat cu titlul
„Contributions a la cinematique des systemes de rigides d’un espace
euclidien a quatre dimensions” în fața unei comisii din care făceau parte:
prof. Victor Vâlcovici – conducător i pre edinte, prof. Dan Barbilian i
prof. Dan Hulubei, membrii.
În perioada 1948-1950 va fi avansat la gradul de lector la Facultatea de
tiințe a Universității Bucure ti. În aceea i perioadă prin cumul va ocupa
un post de lector la catedra de Matematici a nou înființatului Institut de
Petrol, Gaze i Geologie din Bucure ti.
Între anii 1949-1952 va funcționa ca lector (1949-1950), apoi
conferențiar (1950-1951) i respectiv profesor (1951-1952) la Institutul
Politehnic Bucure ti unde a predat cursul de Mecanică studenților Facultății
de Electrotehnică. Viitorul academician Radu P. Voinea (1923-2010) i-a
fost asistent.
În cadrul Institutului de Petrol, Gaze i Geologie din Bucure ti, va
deveni conferențiar (1950-1953) i apoi din 1955 profesor, unde va preda
până la pensionare cursul de Mecanică Teoretică studenților facultăților de
Ma ini i Utilaj Petrolier, Forajul i Exploatarea sondelor, respectiv
Tehnologia i Prelucrarea produselor petroliere. Cursurile profesorului
Rudolf Voinaroski s-au remarcat printr-o expunere liberă, elegantă,
riguroasă i clară, având grijă întotdeauna ca aspectul grafic al tablei să fie
impecabil. Din 1950 până la sfâr itul activității a fost eful catedrei de
Mecanică i Rezistența Materialelor pe care a condus-o cu distincție i
competență.
Între 1952 i 1964 a fost numit i a ocupat postul de decan al facultății
Ma ini i Utilaj Petrolier din I.P.G.G. – Bucure ti.
În 1968, în Editura Didactică i Pedagogică din Bucure ti este tipărit
cursul de Mecanică Teoretică, lucrare remarcabilă prin conținut,

70
rigurozitate i prezentare grafică.
Este creatorul laboratorului de Mecanică din I.P.G.G. Bucure ti.
În urma unei nea teptate i rapide degradări a sănătății, profesorul
Rudolf Voinaroski este nevoit să- i ceară pensionarea i la câteva luni după
aceea se stinge din viață pe data de 10 iunie 1973.
Pe data de 14 mai 1992 în cadrul lucrărilor Sesiunii de Comunicări
tiințifice „Industria de Petrol i Gaze – Prezent i perspective”,
laboratorului de Mecanică din I.P.G. – Ploie ti i s-a atribuit numele
„Laboratorul de Mecanică – Prof. Dr. Doc. în tiințe Rudolf Voinaroski
(1910-1973)”. Panglica a fost tăiată de Academicianul Radu P. Voinea.
În memoria profesorului Voinaroski, membrii catedrei DMG au
organizat 4 simpozioane de mecanică aplicată (în anii 1993, 2000, 2003 i
2005). A fost editat i un CD Rom ce conține scanate articolele tiințifice
ale profesorului Voinaroski, repere bibliografice, amintiri despre profesor
i extrase din dicționare i lucrări de referință a articolelor ce prezintă
personalitatea profesorului Rudolf Voinaroski.

71
 Partea II
LUCRĂRI
EXPERIMENTALE
 L1
ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL LIBER

1.1. Scopul lucrării

Determinarea teoretică şi verificarea experimentală a poziţiei de
echilibru a punctului material liber acţionat de un sistem de forţe situate
într-un plan vertical.

1.2. Baza teoretică

Punctul material liber este acel punct material a cărui mişcare nu
întâmpină restricţii de natură geometrică, el putând ocupa orice poziţie în
spaţiu.
Poziţia unui punct material faţă de un sistem de referinţă triortogonal
poate fi definită prin trei coordonate generalizate (lungimile unor segmente
sau mărimile unor unghiuri), respectiv două coordonate generalizate în
plan.
Condiţia necesară şi suficientă ca un punct material, acţionat de un
sistem de forţe, să fie în echilibru, este ca vectorul rezultant (rezultanta
acestuia) să fie un vector nul.
n n n n
R   Fs  i  Fsx  j  Fsy  k  Fsz 
s 1 s 1 s 1 s 1 (1.1)
 iRx  jRy  kRz
Condiţia de echilibru R  0 conduce la
ecuaţiile scalare:
n
Rx   Fsx  0 (a)
s 1
n
Ry   Fsy  0 (b) (1.2)
s 1
n
Fig. 1.1. Punct material liber Rz   Fsz  0 (c)
acţionat de un sistem de forţe s 1

75
 În concluzie, condiţia de echilibru a unui sistem de forţe concurente se
exprimă prin trei ecuaţii de proiecţie în raport cu trei axe triortogonale.
În plan, dacă alegem planul xOy să coincidă cu planul forţelor, ecuaţia
(1.2,c) devine o identitate de tipul 0 = 0 şi, în concluzie, condiţia de
echilibru se exprimă prin două ecuaţii de proiecţie în raport cu două axe,
perpendiculare între ele, cuprinse în planul forţelor.
În cazul unui punct material liber acţionat de un sistem de forţe se
identifică trei aspecte ale echilibrului:
Problema directă. În cazul acesta este precizat sistemul de forţe ce
acţionează asupra punctului material şi se cere determinarea poziţiei de
echilibru. În general problema directă este o problemă determinată.
Problema inversă. Se precizează poziţia de echilibru a punctului
material şi se cere determinarea sistemului de forţe care menţine punctul
material în acea poziţie de echilibru.
Problema mixtă. Sunt precizate: o parte din sistemul de forţe ce
acţionează asupra punctului material şi o parte din elementele ce definesc
poziţia de echilibru a punctului material. Se cere determinarea celorlalte
elemente ale sistemului de forţe şi ale poziţiei de echilibru.
În general problemele inversă şi mixtă sunt nedeterminate deoarece,
dacă presupunem că am identificat un sistem de forţe ce defineşte poziţia
de echilibru, putem oricând adăuga la sistemul de forţe dat o pereche de
două forţe ce au acelaşi suport, sensuri contrare şi mărimile egale, care au
efect mecanic nul, dar care creează un nou sistem de forţe ce acţionează
asupra punctului material dar care nu modifică poziţia de echilibru a
acestuia. Se pot imagina astfel o infinitate de sisteme de forţe care
acţionând asupra punctului material asigură aceeaşi poziţie de echilibru.

Fig. 1.3. Modelarea echilibrului

Fig. 1.2. Schema dispozitivului
punctului material
Dacă însă se impun anumite restricţii, astfel încât să se obţină un sistem
de ecuaţii compatibil şi determinat, problema poate fi rezolvată.
76
 Pentru a materializa echilibrul unui punct material acţionat de un sistem
de forţe situate într-un plan vertical se consideră un inel metalic M asimilat
cu un punct material de masă neglijabilă de care sunt legate trei fire textile
(perfect flexibile şi inextensibile), de capetele celelalte ale firelor putându-
se lega greutăţi etalonate (fig. 1.2).
Două dintre fire sunt trecute peste doi scripeţi de dimensiuni mici la
care frecarea este neglijabilă (lagăre cu rulmenţi), axele lagărelor scripeţilor
fiind situate pe aceeaşi orizontală şi planul median al scripeţilor fiind situat
în acelaşi plan vertical. La capetele libere ale celor trei fire sunt atârnate
greutăţi etalonate (fig. 1.2).
Modelarea statică a problemei echilibrului punctului material M (inelul
metalic) este prezentată în fig. 1.3.
Condiţia vectorială de echilibru este:
F1  F2  F3  0 (1.3)
care conduce la următoarele ecuaţii scalare de echilibru:
 F1 sin   F2 sin   0 (a)
(1.4)
F1 cos   F2 cos   F3  0 (b)
Din rezolvarea sistemului (1.4) rezultă:
F32  F12  F22
cos   (a)
2 F3 F1
(1.5)
F 2  F22  F12
cos   3 (b)
2 F3 F2
Având în vedere că: F1 = G1, F2 = G2, F3 = G soluţiile (1.5) devin:
G 2  G12  G22
cos   (a)
2GG1
(1.6)
G 2  G22  G12
cos   (b)
2GG2
Reprezentarea grafică a echilibrului unui
sistem de forţe aplicate unui punct material
impune închiderea poligonului forţelor (vectorul
Fig. 1.4. Poligonul forţelor rezultant nul). În figura 1.4 este reprezentat
poligonul forţelor corespunzător echilibrului
punctului material M .
Aplicând teorema cosinusului în triunghiul din figura 1.4 se obţin
valorile unghiurilor  şi  pentru echilibru exprimate prin relaţiile (1.6,a) și
(1.6,b).
77
 1.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare
Pentru desfăşurarea lucrării de laborator sunt necesare:
a) montajul descris la subcapitolul 1.2 şi prezentat în subcapitolul 1.4;
b) doi scripeţi de dimensiuni mici, montaţi pe suporturi ce pot fi fixaţi
cu ajutorul unor şuruburi;
c) inel metalic;
d) fire textile;
e) greutăţi etalonate;
f) raportor cu cadran;
g) microcalculator ştiinţific.

1.4. Descrierea montajului

Montajul pentru echilibrul punctului material prezentat la subcapitolul
1.2 este realizat pe una din feţele cadrului paralelipipedic multifuncţional
realizat din profile cornier ce se găseşte în laboratorul de Mecanică Prof.
dr. doc. în ştiinţe Rudolf Voinaroski (1910 – 1973) din UPG Ploieşti.
Pe latura profilului cornier ce reprezintă muchia superioară a cadrului
multifuncţional, sunt fixate suporturile celor doi scripeţi de dimensiuni mici
(menţionaţi în subcapitolul 1.3 litera b). De inelul metalic sunt legate trei
fire textile (la celelalte capete ale firelor fiind legate greutăţi etalonate),
dintre care două sunt trecute peste scripeţii menţionaţi mai sus.
Sub acţiunea greutăţilor, inelul metalic asimilat cu un punct material se
așează în poziţia de echilibru definită prin unghiurile  şi  precizate în
figura 1.2.

1.5. Modul de lucru

1) Se alege numărul greutăţilor etalonate astfel încât să fie realizate
mărimile forţelor F1 , F2 şi F3 ;
2) Se calculează cu ajutorul formulelor (1.6, a) și (1.6, b) mărimile
unghiurilor C şi C corespunzătoare poziţiei de echilibru realizată;
3) Se măsoară unghiurile M şi M cu ajutorul raportorului cu cadran ale
cărui laturi se aşează paralele cu direcţiile firelor trecute peste scripeţi;
4) Se compară valorile unghiurilor calculate C şi C cu valorile
unghiurilor măsurate M şi M , notându-se rezultatele obţinute.

78
 1.6. Date experimentale şi prelucrarea lor
Pentru ca echilibrul punctului material acţionat de forţele F1 , F2 şi F3
să fie posibil trebuie îndeplinită condiţia:
G1  G2  G  G1  G2 (1.7)
Sunt notate datele precizate în subcapitolul 1.5 şi rezultatele calculelor
efectuate.

1.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării.
2. Baza teoretică pe scurt.
3. Sunt prezentate mărimile forţelor G, G1 şi G2 şi rezultatele obţinute
pentru valorile unghiurilor şi , calculate şi măsurate.
4. Observaţii asupra diferenţelor între rezultatele obţinute prin calcul şi
valorile măsurate şi eventuale propuneri de îmbunătăţire a lucrării.

79
 L2
ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL LEGAT

2.1. Scopul lucrării

Verificarea experimentală a poziţiei de echilibru a unui punct material
care se poate deplasa fără frecare pe o traiectorie circulară, sub acţiunea
unui sistem de forţe concurent.

2.2. Baza teoretică

Cu ajutorul dispozitivului descris în subcapitolul 2.4 se pot materializa o
serie de probleme de echilibru a punctului material legat de o curbă
circulară, care pot fi întâlnite în diferite culegeri de probleme de mecanică.
Prezentăm trei tipuri de probleme ce pot fi materializate pe dispozitivul
menţionat, fiecare tip în două variante. Dacă legătura, curba circulară, o
considerăm separată de un diametru orizontal ACB, o variantă va fi
considerată pentru semicercul superior, iar a doua pentru semicercul inferior.

2.2.1. Punctul material acţionat de două forţe orientate către capetele

diametrului orizontal AB
Punctul M, de greutate neglijabilă, legat de semicerc, este acţionat de
două forţe F1 şi F2 orientate către capetele A şi B ale diametrului orizontal
(fig. 2.1a şi 2.1b).
a) Semicercul superior
Dacă eliberăm punctul de legătură şi punem condiţia de echilibru
obţinem ecuaţia vectorială:
F1  F2  N  0 (2.1)
Aceasta proiectată pe direcţiile τ şi ν conduce la ecuaţiile:
Pr.   0  F2 sin   F1 cos   0 (a)
(2.2)
Pr.  0   N  F2 cos   F1 sin   0 (b)
Din prima ecuaţie se poate determina poziţia de echilibru cu relaţia:

80
 Fig. 2.1a. Punct material legat de un semicerc superior şi acţionat de două forţe.

tg  F1 F2 (2.3)
iar din a doua relaţie se poate determina mărimea reacţiunii normale N:
N  F2 cos   F1 sin   F12  F22 (2.4)
b) Semicercul inferior
Procedând similar ca în cazul variantei a) se obţin aceleaşi relaţii: (2.3)
şi (2.4), pentru determinarea poziţiei de echilibru şi a mărimii reacţiunii
normale.

Fig. 2.1b. Punct material legat de un semicerc inferior şi acţionat de două forţe.

2.2.2. Punctul material acţionat de două forţe: una verticală şi una

orientată către unul din capetele diametrului orizontal AB
Punctul M de masă neglijabilă este acţionat tot de două forţe: una
verticală şi alta îndreptată către unul din extremele diametrului
semicercului (vezi fig. 2.2a şi fig. 2.2b).
81
 a) Semicercul superior
Eliberăm punctul material de legături, aplicăm axioma legăturilor şi
punem condiţia de echilibru dată de ecuaţia (2.1).

Fig. 2.2a. Punct material legat de un semicerc superior şi acţionat de două forţe.

Proiecţia pe axele triedrului intrinsec (Frenet) conduce la relaţiile:

Pr.  0  F2 sin   F1 cos 2  0 ( a)
(2.5)
Pr.  0   N  F2 cos   F1 sin 2  0 (b)
Din ecuaţia (2.5, a) se obţine poziţia de echilibru din rezolvarea ecuaţiei
de gradul 2:
2F1 sin 2   F2 sin   F1  0 (2.6)
Vom alege soluţia pozitivă a ecuaţiei (2.6):
 F2  F22  8F12
sin   (2.7)
4 F1
Din ecuaţia (2.5, b) se poate determina mărimea reacţiunii normale N:
N  F2 cos   F1 sin 2 
F2  F22  8F12 (2.8)
 8F12  2 F22  2 F2 F22  8F12
8F1
b) Semicercul inferior
După eliberarea punctului material de legătură şi aplicarea axiomei
legăturilor, proiecţia ecuaţiei (2.1) pe axele sistemului de referinţă intrinsec
(Frenet) conduce la ecuaţiile:

82
 Fig. 2.2b. Punct material legat de un semicerc inferior şi acţionat de două forţe.

Pr.  0  F1 cos 2  F2 cos   0 (a)

(2.9)
Pr.  0   N  F1 sin 2  F2 sin   0 (b)
Din ecuaţia (2.9, a) se obţine poziţia de echilibru, alegând soluţia
pozitivă a ecuaţiei de gradul 2:
2F1 cos2   F2 cos   F1  0 (2.10)
dată de relaţia:
F2  F22  8F12
cos   . (2.11)
4 F1
Mărimea reacţiunii normale N se obţine din ecuaţia (2.9, b):
N  F2 sin   F1 sin 2 
F2  F22  8F12 (2.12)
 8 F12  2 F22  2 F2 F22  8F12 .
8F1

2.2.3. Punctul material acţionat de trei forţe

Punctul M este acţionat de trei forţe: două orientate către capetele
diametrului orizontal, punctele A, respectiv B, la care se adaugă o a treia
forţă verticală.
a) Semicercul superior
Ecuaţia vectorială de echilibru al punctului este:
F1  F2  F3  N  0 (2.13)
care proiectată pe axele triedrului Frenet devine:

83
 Fig. 2.3a. Punct material legat de un semicerc superior şi acţionat de trei forţe.

Pr.  0  F1 cos   F3 cos 2  F2 sin   0 (a)

(2.14)
Pr.  0  F1 sin   F3 sin 2  F2 cos   N  0 (b)
Dacă vom nota tgα = t şi vom înlocui în ecuaţia (2.14, a) funcţiile
trigonometrice sinα, cosα şi cos2α în funcţie de tgα, în urma unor calcule
matematice simple se ajunge la următoarea ecuaţie de gradul 4 în t:
F2
2
 F32  t 4  2F1F2t 3   2F32  F12  F22  t 2  2F1F2t   F12  F32   0 (2.15)
care poate fi rezolvată prin metode numerice. Se va alege soluţia reală
pozitivă.
Din ecuaţia (2.14, b) se poate determina mărimea reacţiunii normale N:
N  F1 sin   F2 cos   F3 sin 2 (2.16)

b) Semicercul inferior
Ecuaţia vectorială (2.13) proiectată pe axele triedrului Frenet este
reprezentată de ecuaţiile (fig. 2.3.b):
Pr.  0  F2 sin   F3 cos 2  F1 cos   0 (a)
(2.17)
Pr.  0  F2 cos   F1 sin   F3 sin 2  N  0 (b)
Procedând în mod similar ca în cazul anterior se obţine aceeaşi ecuaţie
(2.15) pentru determinarea poziţiei de echilibru.
Mărimea reacţiunii normale N însă are expresia:
N  F1 sin   F2 cos   F3 sin 2 (2.18)
Dispozitivul construit şi descris în subcapitolul 2.4 nu are posibilitatea
măsurării reacţiunii normale N.

84
 Fig. 2.3b. Punct material legat de un semicerc inferior şi acţionat de trei forţe.

2.3. Dispozitivul utilizat şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea lucrării de laborator sunt necesare:
a) dispozitivul descris în subcapitolul 2.4;
b) fire cu ochiuri la capete pentru realizarea, cu ajutorul greutăţilor
etalonate, a sistemului de forţe ce acţionează asupra punctului material;
c) greutăţi etalonate din dotarea laboratorului;
d) lupă;
e) microcalculator ştiinţific.

2.4. Descrierea dispozitivului

Dispozitivul folosit în această lucrare a fost construit integral de domnul
ing. Mihai Bogdan-Roth. Acest dispozitiv, prezentat în figura 2.4, este
compus dintr-un disc inelar 1, fixat prin intermediul unei bare cilindrice
verticale 2, de un stativ 3 cu trei picioare prevăzute cu şuruburi de reglare
4. Pe bara cilindrică verticală 2 este montată o bulă cu nivel 5 fixată pe un
cornier suport pentru asigurarea orizontalităţii axei barei paralelipipedice 6,
fixată pe discul inelar 1.
În centrul C al cercului median al discului inelar 1 este articulată o tijă
7, prevăzută cu o contragreutate 8, astfel încât centrul de greutate al
ansamblului tijă - contragreutate să se găsească în centrul cercului median
C al discului inelar 1.
Pe tija 7 este înşurubat un ştift M amplasat astfel încât centrul ştiftului
faţă de centrul median C al discului inelar 1 este chiar raza cercului median
al discului 1.
Ştiftul M materializează punctul material legat de cercul median al
discului inelar 1, având masa neglijabilă.
85
 În centrul cercului
median C al discului
inelar 1 este montat un
raportor pentru măsu-
rarea unghiului 2α al
poziţiei de echilibru a
punctului material M.
Pe diametrul orizontal
al cercului median,
tangente la acesta, sunt
înşurubate în discul
inelar 1 două ştifturi
notate A şi B, peste
care sunt trecute firele
legate de ştiftul M,
prevăzute la celălalt
capăt cu greutăţi
etalonate 10, pentru a
realiza forţele F1 şi F2
ce acţionează punctul
material.
Raportorul 9 poate
fi rotit cu 180º pentru a
se putea studia
Fig. 2.4. Schema dispozitivului. echilibrul şi pentru
semicercul inferior al
cercului median al discului 1.

2.5. Modul de lucru

1) Se asigură orizontalitatea barei 6, cu ajutorul bulei de nivel 5, prin
manevrarea şuruburilor 4;
2) Se alege una din variantele prezentate în subcapitolul 2.2 şi se
asigură o poziţie de echilibru prin alegerea convenabilă a numărului
greutăţilor etalonate 10 pentru realizarea forţelor F1, F2 şi eventual F3 care
sunt atârnate la celălalt capăt al firelor legate de ştiftul M;
3) Se urmăreşte ca frecările firelor de ştifturile A şi B să nu influenţeze
major poziţia de echilibru;
4) Se citeşte cu ajutorul lupei unghiul 2α pe raportorul 9;
5) Se alege o altă variantă şi se repetă operaţiile de la punctele 2 – 4.

86
 2.6. Date experimentale şi prelucrarea lor
1) Pentru valorile forţelor F1, F2 şi eventual F3 se calculează unghiul α
conform formulelor din subcapitolul 2.2;
2) Pentru varianta a treia se rezolvă ecuația (2.15) cu ajutorul produsului
informatic MATHCAD utilizând algoritmul prezentat în Anexa 1;
3) Se compară valoarea unghiului 2α citită cu cea calculată.

2.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Schiţa problemei prezentată în subcapitolul 2.2;
3. Precizarea forţelor F1, F2 şi eventual F3 şi a unghiului 2α măsurat;
4. Prezentarea calculelor pentru unghiul α corespunzător poziţiei de
echilibru stabilite;
5. Comentarii asupra diferenţelor dintre unghiul (2α)exp şi (2α)calculat;
6. Observaţii asupra lucrării de laborator cu eventuale propuneri de
îmbunătăţire a acesteia.

87
 L3
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE FRECARE LA
ALUNECARE DE ADEREN Ă (ÎN REGIM STATIC)

3.1. Scopul lucrării

Determinarea experimentală pentru diferite cupluri de materiale a
coeficientului global de frecare la alunecare în regim static (de aderenţă) în
ipoteza frecării uscate.
Prin frecare uscată se înţelege contactul direct al suprafeţelor în mişcare
relativă (în regim dinamic) sau în repaos reciproc (în regim static) între
care nu se interpune practic nici un film de lubrefiant, pot fi exceptate
anumite molecule absorbite din mediul gazos ambiant (molecule de O, N,
H2O, etc.).

3.2. Baza teoretică

3.2.1. Scurt istoric
Fenomenul de frecare este deosebit de complex implicând chiar
dezvoltarea unei discipline – tribologia – care să permită studiul în detaliu
al tuturor aspectelor privind frecarea şi uzura componentelor utilajelor ce
sunt în mişcare.
În cadrul mecanicii teoretice, aspectele frecării de alunecare sunt tratate
global prin introducerea noţiunii de coeficient de frecare la alunecare.
Acesta este definit ca raportul între mărimea maximă a forţei rezultante de
frecare ce apare în zona de contact între cele două corpuri care alunecă sau
care au tendinţa de a aluneca şi mărimea forţei rezultante a reacţiunilor
normale ce acţionează în zona de contact.
Această definiţie poate fi pusă sub forma:
F f max
 (3.1)
N
în care:
- μ reprezintă coeficientul de frecare la alunecare (adimensional);
88
 - F f max - mărimea maximă a forţei rezultante de frecare ce apare în
zona de contact, în [N];
- N - mărimea forţei rezultante a reacţiunilor normale ce acţionează
în zona de contact asupra unuia din cele două corpuri, în [N].
Cu toate că în majoritatea manualelor de mecanică, legile frecării
(sintetizate prin formule de tipul relaţiei (3.1) ) sunt atribuite lui Coulomb,
primul care a descoperit că frecarea uscată în regim static a corpurilor, sau
la viteze mici, este proporţională cu greutatea lor şi independentă de aria
nominală (geometrică), a fost Leonardo da Vinci (1452-1519) (în jurul
anului 1508).
După aproximativ 200 de ani (în jurul anului 1699) Guillaume
Amontons (1633-1705) a redescoperit aceleaşi aspecte, precum şi valoarea
1/3 ca invariabilă pentru materialele testate.
Legile frecării stabilite de Amontons au fost verificate experimental opt
decenii mai târziu de Charles Augustin Coulomb (1736-1806). În perioada
1779-1781, acesta a construit standuri experimentale, a extins şi
sistematizat cercetările, prezentându-le în trei memorii (1781, 1784, 1785)
pentru care a primit premiul Academiei de Ştiinţe din Paris. Unii autori
sunt de părere că legile frecării, ar trebui denumite: “Legile Leonardo da
Vinci – Amontons – Coulomb”, alţii preferă însă denumirea: “Legile
Amontons – Coulomb” în locul formulării uzuale: ”Legile (frecării) lui
Coulomb” [53].
Pentru explicarea fenomenului de frecare, în timp, odată cu extinderea
cercetărilor au fost emise o serie de teorii dintre care vom enunţa fără a
intra în amănunte:
a) concepţia naturii moleculare a frecării;
b) teoria punctelor de sudură (micro-joncţiunilor);
c) teoria electrostatică şi electromagnetică a frecării;
d) teoria naturii mixte a frecării;
e) teorii bazate pe energia de suprafaţă, etc.
O dezvoltare a acestor aspecte, cititorul o poate găsi în lucrările de
tribologie [28, 53].
Ca o confirmare a aspectelor practice a utilizării conceptului de
coeficient de frecare o reprezintă şi multitudinea de standarde americane şi
europene pentru determinarea acestuia în regim static şi cinetic pentru
diferite tipuri de materiale (hârtie, materiale acoperite cu un film subţire din
material plastic, materiale metalice sinterizate, fibre textile, etc.).
Teoriile moderne privind frecarea şi frecarea de alunecare în mod
special dovedesc că valorile coeficientului de frecare nu reprezintă
proprietăţi intrinseci ale materialelor ci parametrii caracteristici funcţionării
89
şi deci implicit dependente de presiunea de contact, de viteza de alunecare,
starea de ungere etc.
Se menţionează că pentru înţelegerea fenomenelor de frecare metoda
propusă permite stabilirea coeficientului de frecare la alunecare în
condiţiile specifice standului experimental. Metoda permite selectarea
materialelor după valorile coeficientului de frecare, numai pentru condiţiile
specifice de experiment.

3.2.2. Stabilirea formulelor folosite

Principial pentru determinarea coeficientului de frecare de alunecare se
va folosi un plan înclinat având unghiul de cea mai mare pantă variabil.
Corpurile realizate din materialele pentru care se cere determinarea
coeficientului de frecare sunt: o placă dreptunghiulară care se fixează pe
planul înclinat şi un corp paralelipipedic asimilat cu un punct material M
(vezi subcapitolele 3.3 d şi 3.3 e).
În figura 3.1 este reprezentată modelarea mecanică a experienţei ce se
va efectua în cadrul lucrării.

Fig. 3.1. Modelarea mecanică a echilibrului punctului material pe planul înclinat.

Punând condiţia de echilibru obţinem:

Ff - mgsin  = 0 (3.2)
N - mgcos  = 0 (3.3)
din care rezultă:
Ff = mgsin ;
N = mgcos .
Introducerea acestor componente în relaţia dată de legea frecării “Legile
Leonardo da Vinci, Amontons, Coulomb”.
Ff  Ff max =N (3.4)
conduce la inegalitatea:
mgsin mgcos  (3.5)

90
care devine:
tg  (3.6)
La limită:
tg tg  (3.7)
în care  reprezintă unghiul frecării (unghiul la vârf al conului frecării).
Deci dacă se măreşte unghiul de cea mai mare pantă al planului înclinat
până în momentul în care forţa de frecare a ajuns la valoarea maximă
(punctul M începe să alunece) şi dacă se va măsura acest unghi se va putea
determina coeficientul de frecare la alunecare (de aderenţă) cu formula (3.7).

3.3. Aparate de măsurat şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea experienţei sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 3.4;
b) nivela cu bulă de aer;
c) cheie fixă 22;
d) placa de alunecare (placa dreptunghiulară având dimensiunile
145x310 [mm] şi diferite grosimi realizată dintr-unul din materialele de
încercat: oţel, lemn, plexiglas etc.);
e) probe de experimentat (corpuri paralelipipedice de dimensiuni
reduse, pe care le vom asimila cu puncte materiale, realizate din oţel, lemn,
aluminiu, bronz, etc). Acestea, împreună cu placa de alunecare realizează
cuplul de materiale necesare determinării coeficientului de frecare;
f) lanternă;
g) lupă.

3.4. Descrierea aparatului

Pentru determinarea experimentală a coeficientului de frecare la
alunecare în regim static (de aderenţă) se vor folosi o placă de alunecare
(subcapitolul 3.3 e) şi o probă de experimentat (subcapitolul 3.3 e) care
formează cuplul de materiale pentru care se determină coeficientul de
frecare.
Placa de alunecare se fixează pe o placă suport 1 (vezi fig. 3.2), fixată
rigid pe arborele 2, pe care este montată o roată melcată 3.
Placa suport 1 poate fi adusă în poziţie orizontală sau înclinată cu un
unghi diedru  faţă de un plan orizontal cu ajutorul melcului 4 în angrenare
cu roata melcată 3, care sunt antrenate prin intermediul a două roţi dinţate
cilindrice cu dinţi drepţi şi a manivelei 6.
Atât ansamblul placă de experimentat – placă suport 1, cu arborele 2 şi
roată melcată 3, cât şi melcul 4, sunt fixate pe placa de bază 7 prin
91
intermediul unor lagăre cu rostogolire 8a, 8b, respectiv 9a, 9b.

Fig. 3.2. Dispozitivul pentru determinarea coeficientului de frecare.

Manivela 6, care antrenează una din roţile dinţate 5 (nu este vizibilă în
figura 3.2) este fixată pe placa de baza 7 prin intermediul unui lagăr de
alunecare 10.
Pentru a asigura o precizie corespunzătoare măsurării unghiului de
înclinare a plăcii de încercare şi a plăcii suport 1 se foloseste un raportor
mecanic bazat pe principiul șublerului care în unele lucrări este numit
Noniu [9]. Denumirea de noniu a fost dată pentru a comemora
personalitatea savantului portughez Pedro Nunes (1502-1598), al cărui
nume latinizat era Petrus Nonius. Acesta a inventat un dispozitiv pentru
măsurarea unghiurilor necesar navigatorilor. Raportorul Noniu este compus
din două discuri coaxiale de acelaşi diametru: unul fix (discul 11 - fixat pe
lagărul 8a) şi celălalt mobil (discul 12 - solidarizat cu arborele 2 al roţii
melcate 3), între discuri existând un spaţiu de circa 1 mm.
Discul 11 (fix) este divizat pe un sfert din circumferinţa sa exterioară
din grad în grad de la 0o la 90o, fiind inscripţionat din 10o în 10o.
92
 Discul 12 (mobil) este divizat, pe un arc corespunzător a 59o de pe
discul fix 11, în 60 de diviziuni echidistante inscripţionate din 10 în 10 şi
având marcaje doar la mijlocul a două marcaje succesive inscripţionate,
pentru a nu crea dificultăţi suplimentare la citirea unghiului.
Placa de bază 7 este fixată pe un cadru suport care poate asigura
orizontalitatea aparatului prin intermediul a patru şuruburi de reglare.

3.5. Modul de lucru

1) Se aduc în coincidenţă diviziunile 0 de pe cele două discuri 11 şi 12.
2) Se fixează pe placa suport 1 placa de experimentat realizată dintr-
unul din cuplul de materiale pentru care se doreşte determinarea
coeficientului de frecare la alunecare.
3) Se aşează nivela cu bulă pe placa de experimentat şi se asigură
orizontalitatea atât în direcţie longitudinală cât şi în direcţie transversală
prin manevrarea şuruburilor de reglare.
4) Se îndepărtează bula de nivel şi se curăţă placa de experimentat de
praf şi eventual se degresează pentru a se îndepărta urmele de grăsime
lăsate prin manevrare.
5) Se aşează corpul paralelipipedic, asimilat cu un punct material,
realizat din al doilea material din cuplul de materiale pentru care se doreşte
determinarea coeficientului de frecare, căutându-se a se marca poziţia de
pornire pentru a se asigura condiţii cât mai apropiate de experimentare.
6) Prin acţionarea manivelei 6 se înclină ansamblul placă de
experimentat – placă suport 1 până când corpul paralelipipedic alunecă pe
planul înclinat, considerând că în acest moment au fost atinse condiţiile
echilibrului la limită şi se citeşte unghiul diedru realizat. Gradele se citesc
pe discul fix 11, fiind reprezentate de numărul întreg de diviziuni situate în
stânga diviziunii 0 de pe discul mobil 12.
Minutele se citesc pe discul mobil 12, şi reprezintă valoarea numărului
diviziunilor cuprinse între diviziunea 0 şi diviziunea de pe discul 12 ce se
găseşte în prelungirea unei diviziuni de pe discul fix 11.
Pentru obţinerea unei precizii corespunzătoare, diviziunile pot fi
luminate cu o lanternă, iar citirea se poate efectua cu o lupă.
Pentru a asigura o prelucrare corectă a datelor se împarte numărul
reprezentând minutele citite la 60, pentru a se obţine zecimile de grad, care
se adaugă la numărul ce corespunde gradelor citite (de exemplu dacă pentru
grade au fost citite 21 diviziuni, iar pentru minute au fost citite diviziunile
ce corespund la 25, valoarea unghiului pentru 4 cifre semnificative după
virgulă va fi: 21,4167o).

93
 7) Se readuce în poziţia orizontală placa 1 căutându-se ca proba să fie
aşezată într-o poziţie foarte apropiată de prima experimentare şi să fie
asigurate condiţiile de manevrare similare, repetându-se operaţiile anterioare.
8) Se vor executa cel puţin 10 experimente căutându-se ca fiecare
student din subgrupă să facă o determinare.

3.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Datele experimentale (unghiurile i) se trec în coloana 2 a tabelului 1
(v. capitolul Erori de măsurare) în ordinea obţinută prin experimentare.
Se recomandă reţinerea a patru cifre semnificative în dreapta virgulei.
Ultima cifră semnificativă va fi rotunjită în plus sau în minus conform
prevederilor de rotunjire a numerelor.
Pentru identificarea rezultatelor aberante ale măsurărilor se va folosi
metodologia descrisă în capitolul Erori de măsurare. Se va folosi programul
STATIST pentru eliminarea rezultatelor aberante ale măsurărilor care este
prezentat în Anexa 2.
Observaţie:
În cazul în care numărul rezultatelor eliminate reduce considerabil
volumul eşantionului este necesară reconsiderarea rezultatelor sub aspectul
afectării lor de erori sistematice. Se recomandă refacerea experimentării.
Datorită caracterului didactic al lucrării de laborator descrise, prescripţia
din STAS 11278-79 ca fiecare determinare experimentală să se facă în
condiţii identice, nu este respectată (fiecare determinare fiind făcută de alt
student), aceasta fiind şi una din cauzele dispersării rezultatelor
experimentale ce se obţin.
Este necesară studierea prevederilor din standardul menţionat mai sus.
Se recomandă pentru un număr de date experimentale mai mare de 15
rezultate să se execute o histogramă a frecvenţelor de apariţie a acestora
prin împărţirea domeniului (yn – y1) în cinci părţi egale, sau mai multe,
funcţie de numărul de date experimentale obţinute. În abscisă se vor marca
cele cinci sau mai mult de cinci domenii de variaţie a mărimii, iar în
ordonată numărul de date ce se încadrează în fiecare subdomeniu, marcate
prin dreptunghiuri.
Teoretic, pentru un număr foarte mare de rezultate şi de subdomenii,
pentru o repartiţie normală se va ajunge la “clopotul lui GAUSS”.

94
 3.7. Conţinutul referatului
1. Titlul lucrării.
2. Baza teoretică pe scurt (deducerea formulelor de calcul a
coeficientului de frecare la alunecare).
3. Tabelul 1, completat cu datele experimentale obţinute.
4. Valoarea sau valorile calculate ale mărimilor y şi s.
5. Valoarea coeficientului de frecare  tg y (valoarea obţinută după
ce au fost eliminate rezultatele aberante ale măsurătorilor).
6. Pentru n  15, histograma frecvenţelor de apariţie a rezultatelor
experimentale obţinute.
7. Observaţii asupra lucrării de laborator şi eventuale propuneri de
îmbunătăţire a acesteia.

95
 L4
STUDIUL EXPERIMENTAL AL FRECĂRII FIRELOR

4.1. Scopul lucrării

Se urmăreşte determinarea experimentală a coeficientului de
frecare de aderenţă, dintre un fir perfect flexibil şi inextensibil, de
greutate neglijabilă şi cilindrul circular drept pe care este așezat.

4.2. Baza teoretică

Se consideră un fir situat pe suprafaţa unui cilindru circular drept, aspru
(fig. 4.1) pentru care se admite acelaşi coeficient de frecare,  pentru toate
punctele de contact. Firul se consideră a fi cuprins în planul vertical al unei
secţiuni normale la axa cilindrului şi acţionat la capete de forţele F1 şi F2 de
intensităţi diferite.
Problema care se pune este de a găsi relaţia între forţele F1 şi F2, în
cazul echilibrului, dacă unghiul de înfăşurare este  (fig. 4.1).

Fig. 4.1. Modelul de calcul.

Dacă se secţionează firul între A şi A, respectiv B şi B, oriunde am
face-o, tensiunile din fir sunt egale cu forţele aplicate la capete:
S1 = F1 ; S2 = F2 (4.1)
Pentru determinarea relaţiei căutate se separă din fir, pe arcul de cerc
având lungimea s pornind de la unul din capete, o porţiune elementară ds,
egală cu arcul AB subîntins de unghiul la centru d (fig. 4.2, a).
Forţele ce acţionează asupra acestei porţiuni de fir sunt:
- S şi S  (de mărime S = S + dS) – forţe interioare de legătură;
- dN şi dT – forţele exterioare elementare de legătură.
96
 a) b)
Fig. 4.2. Echilibrul elementului infinitezimal de fir.
Forţa dT se opune mişcării posibile a firului pe cilindru în sensul
indicat de săgeată (fig. 4.2, b).
Asimilând elementul de fir de lungime ds cu un punct material, condiţia
de echilibru a acestuia este reprezentată de anularea vectorului rezultant al
tuturor forţelor ce acţionează asupra sa (active şi de legătură), condiţie
materializată prin două ecuaţii de proiecţii pe direcţiile  şi  (fig. 4.2):
dN  S sin d  S  sin d  0
 (4.2)
dT  S cosd  S  cosd  0
Deoarece unghiurile dα și dβ sunt mici putem aproxima valoarea
sinusului cu cea a unghiului, iar cosinusul cu 1 şi având în vedere că
S = S + dS, ecuaţiile (4.2) devin:
dN  Sd  ( S  dS )d  0 (a)
 (4.3)
dT  S  ( S  dS )  0 (b)
Neglijând termenii mici de ordin superior şi având în vedere condiţia de
echilibru la limită dată de aspectul fizic (“Legile Leonardo da Vinci,
Amontons, Coulomb”):
dT = dN
ecuaţiile (4.3, a) și (4.3, b) conduc la relaţia:
dS
 d (4.4)
S
deoarece d + d = d.
Prin integrarea relaţiei (4.4) se obţine:
S  Ae (4.5)
Constanta de integrare A se determină din condiţia:  = 0  S = F1 şi
rezultă A = F1.
97
 Pentru , S = F2 şi relaţia (4.5) devine:
F2  F1e , (4.6)
sau în caz general:
F2  F1e . (4.7)
Relaţia (4.7) a fost dedusă de Leonhard Euler (1707 – 1783) şi este
denumită formula lui Euler pentru frecarea firelor.
Dacă se schimbă sensul mişcării posibile a firului pe cilindru, relaţia
(4.7) capătă forma:
F2  F1e . (4.8)
Condiţia generală de echilibru este:
F1e  F2  F1e (4.9)
sau
F2
e   e (4.10)
F1
Atunci când se determină (se măsoară) valorile forţelor F1 şi F2 la
limita echilibrului, din formula (4.6) se poate calcula coeficientul de frecare
 cu relaţia:
1 F
  ln 2 (4.11)
 F1

Fig. 4.3. Schematizarea dispozitivului.

98
 4.3. Aparatele utilizate şi mijloace de măsurare
Pentru desfăşurarea experienţei sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 4.4;
b) greutăţi etalonate;
c) şubler.

4.4. Descrierea aparatului

Aparatul, prezentat în figura 4.3, se compune din doi cilindrii coaxiali
solidarizaţi, unul din aluminiu 1 şi altul din oţel 2 pe suprafaţa cărora sunt
practicate canale, în care firul 6 lunecă cu frecare. Discurile 1 şi 2 au
posibilitatea de a fi blocate cu ajutorul unui şurub. Rigleta 3 este fixată
rigid de cele două discuri şi pe ea culisează un dispozitiv de care pot fi
suspendate greutăţile 4. Tot rigid, de discuri, este fixată o contra greutate 5
pentru a asigura poziţia centrului de greutate a discurilor solidarizate 1 şi 2
împreună cu rigleta 3 în punctul O. La capetele firului 6 se pot suspenda
greutăţile 7.

4.5. Modul de lucru

Cazul discului fix şi firul mobil (fig.4.4)
1) Se blochează discurile 1 şi 2 cu ajutorul şurubului de blocare.
2) Se trece firul 6 peste discul de aluminiu 1 sau peste discul metalic 2
în funcţie de varianta aleasă pentru experimentare.

Fig. 4.4. Schematizarea dispozitivului(cazul discului fix şi firului mobil).

99
 3) Se fixează concomitent una, două sau mai multe greutăţi etalonate 7
de cele două capete ale firului 6.
4) Se adaugă în continuare greutăţi până în momentul în care firul
începe să lunece. În acest moment se contorizează greutăţile agăţate pe
capătul din stânga al firului, pentru a determina forţa F1, şi de asemenea, pe
cele agăţate pe capătul din dreapta firului pentru a determina forţa F2.
5) Se repetă operaţiile 3) şi 4) cu diferite valori ale greutăţilor 7
obţinându-se în acest fel diferite valori pentru forţele F1 şi F2.
Cazul discului mobil şi firul fix (fig. 4.3)
1) Se deblochează discurile 1 şi 2.
2) Dispozitivul ce culisează pe rigleta 3 şi de care sunt agăţate greutăţile
4 se deplasează spre dreapta astfel încât, împreună cu contragreutatea din
stânga să menţină discurile în echilibru. Pentru poziţia de echilibru se
măsoară lungimea L.
3) Se trece firul peste discul ales, fixând capătul din dreapta, iar de
capătul din stânga se agaţă un număr de greutăţi 7.
4) Se adaugă greutăţi 4 până când discul începe să se rotească. În acest
moment se contorizează greutăţile 7 care permit determinarea mărimii forţei
F2 precum şi a greutăţilor 4 care permit determinarea mărimii forţei G.
În toate cazurile studiate unghiul de înfăşurare al firului peste cilindrul
ales este  = 180o.

4.5. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Cazul discului fix şi firul mobil (fig.4.4)

Deoarece F1 = m1g şi F2 = m2g, în care g reprezintă acceleraţia
gravitaţională, formula (4.11) se poate rescrie astfel:
1 m
  ln 2 . (4.12)
 m1
În acest caz este suficient să se contorizeze masele m1 şi m2 agăţate de
cele două capete ale firului care se trec în tabelul 4.1. Datele obţinute
pentru coeficientul de frecare  calculat cu relaţia (4.12) se trec de
asemenea în tabelul 4.1.
Pentru identificarea rezultatelor aberante rezultatele experimentale se
prelucrează statistic conform celor prezentate în lucrarea de laborator L3.
Valoarea medie obţinută, în urma eliminării rezultatelor aberante,
reprezintă valoarea coeficientului de frecare de aderenţă , dintre fir şi
cilindrul ales.

100
 Tabelul 4.1. Centralizarea datelor experimentale.
Nr. m1 m2 yi = yi = i
( yi  y ) ( yi  y ) 2 ( yi  y ) *) ( yi  y ) 2 *)
det. [kg] [kg] i ordonat
1
.
.
n
*) Numai în cazul în care ipoteza privind caracterul aberant al mărimii y1 şi/sau yn este
acceptată.

Cazul discului mobil şi firul fix (fig. 4.3)

Condiţia de echilibru a tuturor forţelor faţă de axa discului (1)
(presupunem discul din aluminiu de rază R) este:
F2  R  G  L  F1  R  0 . (4.13)
Deoarece în acest caz mişcarea posibilă a firului faţă de cilindru este în
sens invers cazului a), relaţia (4.6) se scrie sub forma:
F1  F2e ,
care înlocuită în relaţia (4.13) conduce la:
1  m L
  ln 1    (4.14)
  m1 R 
deoarece G = mg şi F1 = m1g.
Datele obţinute pentru m şi m1 se trec într-un tabel identic cu tabelul 4.1
în care m1 se înlocuieşte cu m, iar m2 cu m1.
Valoarea medie obţinută, în urma eliminării rezultatelor aberante,
reprezintă valoarea coeficientului de frecare de aderenţă , dintre fir şi
cilindrul ales.

4.6. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Baza teoretică pe scurt (formulele de calcul ale coeficientului 
pentru cele două situaţii considerate);
3. Tabelul 4.1 în funcție de varianta sau variantele alese (a) disc fix şi
fir mobil; b) disc mobil şi fir fix);
4. Valoarea sau valorile mărimilor y şi s;
5. Valoarea coeficientului de frecare ;
6. Observaţii asupra lucrării de laborator și eventuale propuneri de
îmbunătăţire a acesteia.
101
 L5
STUDIUL REDUCERII SISTEMELOR DE FOR E
COPLANARE CU AJUTORUL MESEI TOEPLER

5.1. Scopul lucrării

Se studiază cazurile de reducere ale torsorului unui sistem de forţe
coplanare şi se compară rezultatele teoretice obţinute cu cele experimentale
folosind masa Toepler.

5.2. Baza teoretică

Dacă toate forţele ce alcătuiesc sistemul considerat au suporturile situate
în acelaşi plan  (v. fig. 5.1), acestea formează un sistem de forţe
coplanare.
Pentru studiul acestui sistem de forţe se alege un sistem de referinţă la
care axele Ox şi Oy sunt cuprinse în planul forţelor .
În această situaţie, torsorul sistemului de forţe TO( Fs ) calculat faţă de
originea sistemului de referinţă ales are următoarea formă:
 n n n

 R   Fs  i  Fsx  j  Fsy  iRx  jRy

 s 1 s 1 s 1

 i j k
 n n n
TO ( Fs )   M O   O ( Fs )   rs  Fs   xs ys 0  (5.1)
 s 1 s 1 s 1
Fsx Fsy 0

 n
  ( xs Fsy  ys Fsx )  k Oz ( Fs )  k Oz
 s 1
unde (xs, ys) sunt coordonatele punctului de aplicaţie Ms al forţei Fs .
Deoarece, după cum se poate observa, R  MO , în cazul cel mai
general sistemul de forţe Fs este echivalent cu o forţă F ( R ) care are ca
suport axa centrală de ecuaţie:
xRy – yRx = MOz. (5.2)
102
 Axa centrală intersectează axele Ox şi Oy în punctele
M M
A(0,  Oz ) şi B( Oz ,0) fiind paralelă cu vectorul rezultant R .
Rx Ry

Fig.5.1. Sistem de forţe coplanare.

Dacã R  0, teorema lui Varignon poate fi formulată astfel: momentul
rezultant M O este egal cu momentul vectorului rezultant R , care trebuie să
aibă punctul de aplicaţie pe axa centrală.
În cazul dat, al unui sistem de forţe coplanare, mai sunt posibile
următoarele cazuri de reducere:
1) R  0 şi M O = 0  sistemul de forţe este echivalent cu o forţă F
(= R ) aplicată în punctul O;
2) R = 0 şi M O  0  sistemul de forţe este echivalent cu un cuplu
format din două forţe F  şi F  egale în mărime (F = F ) cu suporturile
paralele şi de sensuri opuse, cuprinse într-un plan paralel cu planul forţelor
şi al cărui moment este M O ;
3) R = 0 şi M O = 0  sistemul de forţe este echivalent cu două forţe
egale şi direct opuse – sistemul de forţe este în echilibru;
Pe masa Toepler se mai poate materializa şi cazul sistemului de forţe
coplanare concurente (echilibrul punctului material).

5.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea lucrării de laborator sunt necesare :
a) Aparatul descris la subcapitolul 5.4.
b) Nivela cu bulă de aer.
c) Greutăţi etalonate.
d) Fire textile.

103
 e) Două ştifturi de fixare a plăcii suport (masa Toepler).
f) tifturi pentru fixarea punctelor de aplicare ale forţelor.

5.4. Descrierea aparatului

Masa Toepler prezentată în figura 5.2 este alcătuită dintr-un cadru
suport metalic 1 cu patru picioare prevăzute la capete cu şuruburi pentru
reglarea orizontalităţii.

Fig. 5.2. Masa Toepler.

La partea superioară este prevăzută cu o placă netedă 2 confecţionată
din sticlă plană ce se sprijină prin intermediul a patru şuruburi de reglare pe
o ramă de cornier 3.
Între placa netedă 2 şi masa Toepler propriu-zisă 4 se află un sistem de
sprijin 5 format dintr-o placă în care sunt poziţionate trei bile de rulment
pentru diminuarea frecărilor.
Masa Toepler propriu-zisă 4 este alcătuită dintr-o placă din material plastic
cu o reţea de 20 x 20 găuri echidistante situate la 20 mm una faţă de alta.
104
 Imobilizarea mesei se face cu ajutorul a două ştifturi de fixare 6.
Forţele coplanare sunt materializate prin intermediul firelor (considerate
flexibile i inextensibile) fixate la un capăt în tifturile 7 (ce se introduc în
găurile mesei), trecute peste scripeţii 8 (montaţi pe rama de cornier 3 prin
şuruburi de prindere), la celălalt capăt al firelor fiind atârnate greutăţile
etalonate 9, care însumate dau intensitatea forței.
Datorită faptului că scripeţii 8 se pot monta în orice poziţie pe rama de
cornier 3 şi se pot roti în jurul unei axe verticale ce aparţine planului de
simetrie al scripetelui şi intersectează axa de rotaţie a acestuia, se poate
realiza orice direcţie pentru forţele coplanare.

5.5. Modul de lucru

1) Se verifică şi se realizează, cu ajutorul nivelei cu bulă de aer,
orizontalitatea plăcii 2.
2) Se materializează sistemul de forţe coplanare imaginat (considerat)
cu ajutorul tifturilor 7, scripeţilor 8 şi a greutăţilor 9.
3) În funcţie de cazurile de reducere obţinute pentru sistemul de forţe
coplanare considerat se adaugă sau nu noi forţe aplicate mesei Toepler 4
astfel încât să se obţină situaţia de torsor nul.
4) Prin scoaterea simultană a ştifturilor de fixare 6, corpul 4 devine liber
şi astfel se poate observa „cantitativ” efectul sistemului de forţe coplanare.

5.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Se consideră planul mesei Toepler 4 ca planul xOy (v. fig. 5.3) şi se
calculează elementele torsorului în raport cu punctul O.
Coordonatele punctelor de aplicaţie Ms ale forţelor Fs trebuie să
îndeplinească condiţiile 1  xs  19, respectiv 1  ys  19.
Mărimile forţelor (în general) trebuie să fie numere întregi.
În cazul R  0, axa centrală a sistemului de forţe, trebuie să aibă
coordonatele punctelor de tăietură (punctele A şi B din fig. 5.1) cu axele
sistemului de referinţă, numere întregi cuprinse între 1 şi 19.
Pentru verificarea experimentală a rezultatelor teoretice se urmăresc
etapele prezentate la subcapitolul 5.5.
1) Cazurile R  0; M O  0 şi R  0; M O = 0. Se calculează axa
centrală şi într-un punct al acesteia se aplică (pe lângă forţele Fs ) o forţă
F (= R ) astfel încât se realizează un nou sistem de forţe în echilibru.

105
 Fig.5.3. Schematizarea mesei Teopler.

Dacă sunt scoase tifturile 6, placa 4 (v. fig. 5.2) rămâne în repaus, în
caz contrar fie calculele sunt greşite, fie montajul sistemului de forţe pe
placa 4 este greşit executat.
După scoaterea tifturilor 6 se poate verifica efectul mecanic al
sistemului de forţe prin suprimarea pentru scurt timp a uneia din forţele
componente a sistemului.
2) În cazul R = 0 şi M O  0, se vor adăuga (pe lângă forţele Fs ) încă
două forţe F  şi F  care să formeze un cuplu al cărui moment M1 =  M O .
Se realizează un nou sistem de forţe în echilibru. Observaţiile de la punctul
1) rămân valabile.
3) Cazul R = 0 şi M O = 0. Fiind un sistem de forţe în echilibru, placa 4
va rămâne în repaus la scoaterea tifturilor 6.
4) Cazul R = 0 (sistem de forţe coplanare concurente), materializează
echilibrul punctului material. La scoaterea tifturilor 6, placa 4 va trebui să
rămână în repaus.

5.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Baza teoretică pe scurt.
3. Calculul elementelor torsorului pentru sistemele de forţe considerate
(Rx, Ry, MOz, ecuaţia axei centrale).
4. Se va propune o variantă de sistem de forţe care să poată fi
materializat pe masa Toepler.
5. Observaţii asupra lucrării de laborator.

106
 L6
DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A POZI IEI
CENTRULUI DE MASĂ (GREUTATE) PENTRU
PLĂCI PLANE

6.1. Scopul lucrării

Determinarea experimentală, pentru plăci plane (metalice) omogene a
poziţiei centrului de masă (greutate) prin suspendarea acestora în trei
puncte necolineare şi marcarea direcţiei unui „fir cu plumb” pe plăci.
Punctul de intersecţie a celor trei direcţii coincide cu poziţia centrului de
masă. Apoi se determină poziţia centrului de masă pe cale analitică. Se
compară rezultatele obţinute pe cale analitică cu cele obţinute pe cale
experimentală.

6.2. Baza teoretică

Pentru plăcile plane, care sunt considerate omogene, se folosesc
ipotezele, consideraţiile teoretice şi consecinţele proprietăţilor centului de
masă  în determinarea poziţiei acestuia.
Ipotezele şi proprietăţile folosite în determinarea poziţiei centrului de
masă sunt:
 Se aproximează sistemul de forţe elementare de greutate sau sistemul
discret de forţe de greutate ca un sistem de forţe paralele. Centrul forţelor
paralele coincide cu centrul de greutate (masă) al sistemului.
 Centrul de masă este intrinsec legat de sistemul material căruia îi
aparţine.
 Dacă sistemul material ales admite un plan, o axă sau un centru de
simetrie mecanică, centrul de masă al sistemului se găseşte în acel plan, pe
acea axă sau în acel centru de simetrie.
 Sistemul material care poate fi împărţit în mai multe subsisteme, ale
căror centre de masă pot fi determinate, are centrul de masă în aceeaşi
poziţie cu a sistemului discret format din centrele de masă ale
subsistemelor în care s-a considerat concentrată întreaga masă a acestora.
 Proprietatea anterioară se aplică şi pentru sistemele materiale care
107
pot fi considerate ca fiind formate dintr-un sistem sau subsisteme din care
s-a extras un alt subsistem, ale căror centre de masă pot fi determinate, cu
precizarea că masele subsistemelor care se extrag se consideră în mod
convenţional ca fiind negative.
Coordonatele centrului de greutate (masă) pentru plăcile plane, pe baza
proprietăţilor enunţate, faţă de un sistem de referinţă ales în planul plăcii,
au expresiile:
n n
 xcsms  ycsms
xC  s 1
n
; yC  s 1
n
, (6.1)
 ms  ms
s 1 s 1

în care: ms reprezintă masele subdomeniilor în care a fost împărţită placa;

xcs, ycs – coordonatele centrelor de masă ale subdomeniilor faţă de sistemul
de referinţă ales.
Dacă se ţine seama de omogenitatea materialului plăcii formulele (6.1)
devin:
n n
 xcs As  ycs As
xC  s 1
n
; yC  s 1
n
, (6.2)
 As  As
s 1 s 1
în care reprezintă As ariile subdomeniilor în care a fost împărţită placa.
Dacă placa pentru care se doreşte determinarea poziţiei centrului de
greutate este un continuum material ce acoperă un singur domeniu
coordonatele centrului de masă al plăcii, faţă de sistemul de referinţă ales,
se determină cu formulele:

 xdm  ydm
( D) ( D)
xC  ; yC  , (6.3)
 dm  dm
( D) ( D)
în care x şi y reprezintă coordonatele unui punct din domeniul elementar
ales pentru integrare; dm – masa domeniului elementar ales.
Deoarece placa se consideră omogenă, formulele (6.3) devin:

 xdA  ydA
( D) ( D)
xC  ; yC  (6.4)
 dA  dA
( D) ( D)

108
în care dA reprezintă aria domeniului elementar ales pentru integrare.
Poziţiile centrului de masă pentru plăci plane omogene ce se constituie
în subdomenii simple, se pot determina după cum urmează:
 Placă triunghiulară: centrul de masă se găseşte la intersecţia
medianelor, la 1/3 din înălţimea triunghiului faţă de bază şi 2/3 din înălţime
faţă de vârf.
 Placă dreptunghiulară: centrul de masă se află la intersecţia
diagonalelor.
 Placă sector de cerc (fig. 6.1): centrul de masă se află pe bisectoarea
unghiului la centru la distanţa OC de centru:

2 sin 
yC  OC  R (6.5)
3 

Fig. 6.1. Sector circular de placă plana

omogenă.
în care: R reprezintă raza sectorului de cerc;  – semi-unghiul ce
delimitează sectorul de cerc măsurat în radiani de o parte şi de alta a
bisectoarei.

6.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea lucrării de laborator sunt necesare :
a) Aparatul descris la subcapitolul 6.4.
b) Şubler cu precizia de 0,1 mm.
c) Plăci plane de diferite forme (fig. 6.2).
d) Fir cu plumb.
e) Fluid corector.

6.4. Descrierea aparatului

Aparatul (fig. 6.3) este format dintr-un stativ 1 cu trei picioare prevăzute
cu şuruburi de reglare 2.
Pe axul vertical al stativului se află montat un braţ orizontal 3 prevăzut

109
Fig. 6.2. Plăci plane folosite pentru determinarea centrului de greutate. (Cotele sunt
informative, valorile necesare calculelor se determină prin măsurare).

110
la un capăt cu o tijă subţire. Această tijă subţire reprezintă suportul pentru
suspendarea plăcii de experimentat 4 (menţionată la subcapitolul 6.3, c) şi a
firului cu plumb 5.

6.5. Modul de lucru

1) Se asigură verticalitatea stativului prin montarea pe acesta a unui
lagăr cuţit (o prismă triunghiulară prevăzută cu o tijă de fixare
perpendiculară pe suprafaţa bazei) pe care se aşează o piesă
paralelipipedică ce îmbracă lagărul. Cu ajutorul unei nivele cu bulă de aer
se realizează orizontalitatea piesei paralelipipedice, respectiv verticalitatea
stativului, prin manevrarea şuruburilor 2. Se reface structura aparatului
prezentat în subcapitolul 6.4 (fig. 6.2).
2) Se alege una din plăcile model de experimentat din dotarea
laboratorului, ale cărei dimensiuni sunt măsurate şi trecute pe schiţa plăcii.
Faţă de un sistem de referinţă ales convenabil se determină analitic
coordonatele centrului de masă al plăcii.

Fig. 6.3. Aparatul folosit pentru determinarea poziţiei centrului de greutate (masă)
la plăci plane omogene.
3) Se aşează placa model într-unul din cele trei puncte de suspendare,
pe tija orizontală 3.
4) Se marchează „firul cu plumb” cu fluid corector, se aşează pe tija
orizontală 3 în faţa plăcii model, şi după ce echilibrul firului cu plumb este
asigurat, se imprimă urma acestuia pe placa model.
111
 5) Se repetă operaţiile 3 şi 4 şi pentru celelalte puncte de suspensie.
6) Se măsoară cu şublerul poziţia centrului de greutate determinat
experimental faţă de acelaşi sistem de referinţă în raport cu care au fost
determinate analitic coordonatele centrului de greutate. Se compară valorile
determinate analitic cu cele obţinute experimental.
7) Dacă este cazul se repetă operaţiile descrise în modul de lucru la
operațiile 2 – 6 pentru o altă placă.

6.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Pentru plăcile plane omogene simple (care nu necesită împărţirea în
subdomenii, având forme geometrice simple: dreptunghi, triunghi,
semicerc – fig. 6.2) se alege un sistem de referinţă cartezian convenabil faţă
de care se calculează coordonatele centrului de greutate. În raport cu acelaşi
sistem de referinţă se măsoară coordonatele poziţiei centrului de greutate
determinate experimental. Acestea se trec în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Prezentarea datelor analitice şi experimentale.

Metoda analitică Metoda experimentală
Schiţa plăcii
xC yC xC yC

Se calculează erorile rezultatelor obţinute prin cele două metode.

xC calc  xC exp
x   100 [%] (6.6)
xC calc

yC calc  yC exp
y   100 [%] (6.7)
yC calc

Pentru plăcile plane compuse se alege un sistem de referinţă cartezian

convenabil, se împarte placa în n subdomenii (figuri geometrice pentru care
poziţia centrului de greutate se determină cu uşurinţă) şi se calculează
coordonatele xcs şi ycs a centrelor de greutate ale subdomeniilor faţă de
sistemul de referinţă ales şi ariile As ale aceloraşi subdomenii, valori ce se
trec în tabelul 6.2.
112
 Tabelul 6.2. Date necesare pentru calculul poziţiei centrului de greutate.
Nr. xcs ycs As xcsAs ycsAs
crt.
1
2
...
n
 S1 S2 S3

Aplicând formulele (6.2) se calculează coordonatele centrului de masă:

n n
 xcs As S
 ycs As S3
xC  s 1
n
 2; yC  s 1
n
 , (6.8)
S1 S1
 As  As
s 1 s 1

Se completează tabelul 6.1 şi se calculează erorile rezultatelor obţinute

cu formulele (6.6) şi (6.7).

6.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Schiţa plăcii plane cotate faţă de sistemul de referinţă ales;
3. Calculul analitic al coordonatelor centrului de greutate al plăcii
(pentru plăci plane simple se calculează direct coordonatele centrului de
greutate, iar pentru plăcile plane compuse sunt figurate subdomeniile, se
calculează coordonatele centrelor de greutate ale acestora şi se completează
tabelul 6.2).
4. Se completează tabelul 6.1. şi se calculează erorile prin aplicarea
formulelor (6.6) şi (6.7).
5. Observaţii asupra lucrării de laborator, a valorilor erorilor şi a
cauzelor acestora şi eventuale propuneri de îmbunătăţire a lucrării.

113
 L7
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE FRECARE LA
ROSTOGOLIRE (ÎN REGIM STATIC)

7.1. Scopul lucrării

Determinarea experimentală a coeficientului de frecare la rostogolire în
regim static, pentru diferite cupluri de materiale.

7.2. Baza teoretică

În mecanica teoretică pentru a explica şi a putea determina cantitativ
rezistenţa la tendinţa de rostogolire a rigidelor ce prezintă legături de tipul
reazemului simplu, se renunţă la ipoteza rigidităţii perfecte a corpurilor.
Interacţiunea dintre cele două corpuri se face pe o mică suprafaţă în jurul
punctului teoretic de contact. Rezultă un sistem de forţe elementare de
interacţiune al cărui torsor, în cazul sistemului de forţe plan, se reduce, în
punctul teoretic de contact, la componentele (fig. 7.1):
N – reacţiunea normală, se măsoară în [N];
Ff – forţa de frecare , se măsoară în [N];
Mr – momentul rezistent la rostogolire, se măsoară în [Nm];

Fig. 7.1. Modelarea mecanică a experienţei pentru determinarea coeficientului de

frecare la rostogolire (în regim static).

114
 Dacă vom considera un disc de rază r aşezat pe un plan orizontal şi
acţionat de propria greutate G şi o forţă orizontală F (fig. 7.1), în baza celor
prezentate mai sus, sistemul de forţe elementare de legătură (dN şi dFf) este
arătat în figura 7.1, a, iar torsorul sistemului forţelor elementare de
legătură, redus în punctul teoretic de contact este prezentat în figura 7.1, b.
Din condiţia de echilibru a forţelor care acţionează asupra discului
rezultă ecuaţiile:
Pr.Ox  0  F  Ff  0  Ff  F (a)
Pr.Oy  0  N  G  0  N  G (b) (7.1)
M A  0  Fr  M r  0  M r  Fr (c)
Momentul rezistent se poate determina şi prin deplasarea reacţiunii
normale N din punctul A în punctul A, cu distanţa “e”, astfel încât aceasta
să împiedice tendinţa de rostogolire faţă de punctul A datorată efectului
forţei F (v. fig. 7.1, c), şi deci se poate scrie:
Mr  N e (7.2)
Din experienţă s-a constatat că momentul rezistent la rostogolire este
limitat superior şi deci se poate scrie:
Mr  Mr max (7.3)
Brațul reacțiunii N corespunzător momentului rezistent la rostogolire
maxim, se notează în mod tradiţional cu “s” (emax  s), este denumit
coeficient de frecare la rostogolire, se determină experimental și are
dimensiunea unei lungimi.
Observaţie. A nu se confunda coeficientul de frecare la rostogolire “s”
cu abaterea empirică standard “s” din cadrul prelucrării statistice a
datelor experimentale prezentate în cadrul capitolului “Erori de
măsurare”.

Fig. 7.2. Forţele efectiv aplicate şi de legătură ce acţionează asupra discului

115
 Pentru determinarea experimentală a coeficientului de frecare la
rostogolire se va folosi acelaşi dispozitiv ca în cazul determinării
coeficientului de frecare la alunecare, însă cu probe de experimentat
corespunzătoare fenomenului studiat (v. fig. 7.2).
Dacă se consideră discul de rază r aşezat pe linia de cea mai mare pantă
a unui plan înclinat cu unghiul  şi dacă vom pune condiţia de echilibru se
obţine:
Pr.Ox  0  Ff  G sin   0  Ff  G sin  (a)
Pr.Oy  0  N  G cos   0  N  G cos  (b) (7.4)
MA  0  Gr sin   M r  0  M r  Gr sin  (c)
Se pot scrie legile frecării
Ff  N (a)
(7.5)
M r  M r max (b)
sau
G sin   G cos   tan    (7.6)
Gr sin   sG cos   tan   s / r (7.7)
Dacă se consideră că tendinţa de rostogolire este prima care ajunge la
limită (experienţa a demonstrat acest lucru în majoritatea cazurilor) vom
putea scrie:
s  r tan max (7.8)
De aici rezultă şi modul de determinare a coeficientului de frecare la
rostogolire. Se măreşte unghiul de cea mai mare pantă a planului înclinat
până când discul începe să se rostogolească, acesta fiind considerat max.

7.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Sunt necesare aceleaşi aparate şi mijloace de măsurare ca la lucrarea L3
operațiile a, b, c, d, f, g la care se adaugă:
e) probe de experimentat (discuri omogene de aceleaşi raze r sau de raze
diferite, din materiale diferite: oţel, lemn, material plastic, fontă etc.,), care
împreună cu placa de alunecare formează cuplul de materiale necesar
determinării coeficientului de frecare la rostogolire.

7.4. Descrierea aparatului

Se va consulta subcapitolul 3.4. de la lucrarea L3.

116
 7.5. Modul de lucru
Se va respecta modul de lucru de la lucrarea L3 cu excepţia operației 5
care devine:
- se aşează discul de rază r pe placa de alunecare având grijă ca, pe cât
posibil, planul median al discului să conţină linia de cea mai mare pantă a
planului înclinat. Se va căuta aşezarea probei în aceeaşi poziţie de pornire
de fiecare dată când se repetă determinarea.

7.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Datele experimentale (unghiurile i) se trec în coloana 2 a tabelului 7.1
similar cu tabelul 1 prezentat în capitolul „Erori de măsurare”, în ordinea
obţinută prin experimentare.
Se recomandă reţinerea a patru cifre semnificative în dreapta virgulei.
Ultima cifră semnificativă va fi rotunjită în plus sau în minus conform
prevederilor din capitolul „Erori de măsurare”.
Pentru identificarea rezultatelor aberante ale măsurărilor se va folosi
metodologia descrisă în capitolul „Erori de măsurare”, cu ajutorul
programului STATIST prezentat în Anexa 2.

7.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Baza teoretică pe scurt (deducerea formulelor de calcul pentru
determinarea coeficientului de frecare la rostogolire);
3. Tabelul 7.1 completat cu datele experimentale obţinute;
4. Valoarea sau valorile calculate ale mărimilor y şi s (abaterea
empirică standard);
5. Valoarea măsurată a razei “r” a discului pentru care s-a determinat
coeficientul de frecare la rostogolire;
6. Valoarea coeficientului de frecare la rostogolire: s  r∙tan y , (evident,
y este valoarea medie a datelor experimentale după ce au fost eliminate
rezultatele aberante ale măsurărilor);
7. Pentru un număr de determinări n  15, histograma frecvenţelor de
apariţie a rezultatelor experimentale obţinute;
8. Observaţii asupra lucrării de laborator şi eventuale propuneri de
îmbunătăţire a acesteia.

117
 L8
DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A
COEFICIENTULUI DE FRECARE DE PIVOTARE

8.1. Scopul lucrării

Determinarea experimentală a coeficientului de frecare de pivotare
pentru:
a) P1 pivot plan cu suprafaţa de contact circulară (fig. 8.1, a);
b) P2 pivot plan cu suprafaţă de contact inelară (fig. 8.1, b);
c) P3 pivot conic (fig. 8.1, c)

Fig. 8.1. Tipuri de pivoţi folosiţi în determinările experimentale.

8.2. Baza teoretică

Mişcarea de pivotare se întâlneşte la arborii verticali (fig. 8.1.).
Se fac următoarele ipoteze simplificatoare:
a) Axa centrală a sistemului de forţe exterioare active coincide cu axa
((vezi fig. 8.1) iar sistemul de forţe exterioare active se reduce la o
dinamă ( R  P ; M min  M );
118
 b) Rezemarea pe suprafeţele de contact este unilaterală; fusul are un
singur grad de libertate, rotirea în jurul axei (); Pentru menţinerea
contactului forţa P este astfel orientată încât apasă fusul asupra lagărului
de capăt;
c) Presiunea de contact ce acţionează asupra fusului (reacţiunea
lagărului la acţiunea fusului) se consideră constantă în toate zonele de
contact, de intensitate p0. Pentru alte legi de variaţie a presiunii de contact
se poate consulta lucrarea , în care sunt prezentate formulele de calcul
corespunzătoare;
d) Forţele elementare de frecare sunt tangente la cercuri situate în plane
normale la axa (); Se neglijează forţele elementare de frecare tangente la
curbele meridiane datorate deformaţiilor elastice ale celor două corpuri,
care sunt mici;
e) Coeficientul de frecare la alunecare este acelaşi pentru toate zonele de
contact, iar în cazul mişcării relative nu depinde de viteza relativă a
punctelor în contact.
Se consideră cazul fusului arborelui cu formă conică (fig. 8.2),
corespunzătoare unui unghi la vârf 2. Razele extreme de contact cu
suprafaţa de sprijin a lagărului sunt R şi r.
Pentru stabilirea expresiei momentului rezistent de pivotare determinat
de forţele elementare de frecare de alunecare ce apar pe suprafaţa de
contact dintre fus şi lagăr vom considera un element de suprafaţă de forma
unui trapez curbiliniu determinat de intersecţia a două plane orizontale
(perpendiculare pe axa de simetrie ()) care intersectate cu suprafaţa
exterioară a corpului fusului determină două cercuri de raze (   d 2 ) şi
(   d 2 ) (cercul median are raza ) şi două plane verticale ce conţin axa
() şi formează unghiul diedru d (fig. 8.2). Trapezul curbiliniu (fig. 8.3)
are ca laturi după meridian ds1 şi după paralelul median (de rază ) – ds.
Aria elementului de suprafaţă trapezoidal este:
 d  1
dA  ds  ds1  (d)   dd (8.1)
 sin   sin 
În centrul de greutate al trapezului curbiliniu vor acţiona (fig. 8.3) : o
forţă elementară determinată de presiunea de contact ( p0 dA ) care este
egală şi direct opusă cu reacţiunea elementară dN (amândouă
perpendiculare pe curba meridiană ce trece prin centrul de greutate) şi forţa
elementară de frecare dF f tangentă la cercul paralel de rază  şi opusă
tendinţei de mişcare. La limită avem:

119
 1
dF f   dN   p0 dA  p0 dd (8.2)
sin 
Pentru determinarea intensităţii presiunii de contact p0 (considerată
constantă în baza ipotezei 8.2, c) vom pune condiţia de echilibru prin
proiecţia pe verticală (direcţia dreptei ()) pentru forţele active (având
vectorul rezultant P ) şi forţele rezultate datorită presiunii de contact p0 .
Componenta verticală a forţei elementare p0 dA este ( p0 dA )sin.

Fig. 8.2. Modelul mecanic. Fig. 8.3. Modelul mecanic (detaliu).

Se obţine:
R 2 R 2 R 2
1
p0   dA sin   p0   dd sin   p0  d  d 
r 0 r 0
sin  r 0 (8.3)
 p0  R 2  r 2    P
Rezultă
P
p0  (8.4)
( R 2  r 2 )
Efectul forţelor elementare de frecare de alunecare dF f se manifestă
printr-un moment rezistent de pivotare M p care, în condiţia de echilibru
este egal şi direct opus cu momentul forţelor active M .
În situaţia echilibrului la limită trebuie îndeplinită condiţia:

120
 R 2
1
Mp   dM
(A)
p   dFf    (p0
(A) r 0
sin 
dd) 

R 2
(8.5)
1 2 1 R3  r 3
sin  r 0
 p0  2
d d   P
3 sin  R 2  r 2
Momentele de pivotare pentru cei trei pivoţi (fig. 8.1) devin:
- Pentru pivotul conic (P3):
2 R33  r34
M p3  03 P . (8.6)
3 sin  R32  r32
- Pentru pivotul plan cu suprafaţa de contact inelară (P2) (2):
2 R23  r24
M p2  02 P . (8.7)
3 R22  r22
- Pentru pivotul plan cu suprafaţa de contact circulară (P1):
2
M p3  R101P . (8.8)
3

8.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea lucrării de laborator sunt necesare:
a) unul din cele două aparate descrise în subcapitolul 8.4;
b) şublere;
c) nivelă cu bulă de aer;
d) cheie fixă 17;
e) greutăţi etalonate;
f) cântar.

8.4. Descrierea aparatelor

În dotarea laboratorului de mecanică „Prof. univ. dr. doc. în ştiinţe

Rudolf Voinaroski” sunt două dispozitive pentru determinarea
experimentală a coeficientului de frecare la pivotare. Acestea au fost
realizate cu ajutorul unor studenți de la secția Utilaj Petrolier, ingineri seral.
a) Primul aparat (cu trei pivoţi)
Aparatul a cărui schemă constructivă este prezentată în figura 8.4 este
montat pe o placă suport 1 aşezată pe o masă cu patru picioare prevăzute cu
şuruburi de reglare pentru asigurarea orizontalităţii acesteia. Pe placa 1 este
fixată în şuruburi flanşa suport 2 pe care sunt montaţi coaxiali pivoţii:

121
 P1 pivot plan cu suprafaţa de contact circulară;
P2 pivot plan cu suprafaţă de contact inelară;
P3 pivot conic.
Tot pe placa 1 este sudată tija suport verticală 3 de care sunt fixate lagărul
cu rulmenţi 4, discul 9 cu ax orizontal şi suportul articulaţiei 8 de care este
fixată pârghia gradată 7. Pe aceeaşi axă cu pivoţii prin lagărul cu rulmenţi 4
trece arborele vertical 5, solidarizat cu discul orizontal 6 şi flanşa 12.

Fig. 8.4. Schema constructivă a dispozitivului cu trei pivoţi.

Torsorul forţelor active este creat astfel:
- Forţa axială P este asigurată prin intermediul piesei 16 acţionată de
pârghia gradată 7 prin articulaţia O cu ajutorul tijei talerului 10 şi a
greutăţilor etalonate. Piesa cilindrică 16 acţionează asupra arborelui vertical
5 prin intermediul rulmentului de presiune 17.

122
 - Momentul forţelor exterioare M este produs de greutăţile etalonate 11
prinse la capătul unui fir trecut peste scripetele cu ax orizontal 9 şi are
celălalt capăt fixat pe discul 6.
Antrenarea pivotului P1 se face prin intermediul flanşei 12 şi a trei
ştifturi verticale 13. Pentru antrenarea celorlalţi pivoţi împreună cu pivotul
P1 sunt folosite selectiv câte două şuruburi verticale de fixare B1 (pentru
solidarizarea pivoţilor P1 şi P2) şi B2 (pentru solidarizarea pivoţilor P1, P2 şi
P3). Selectarea pivotului care urmează a fi studiat se face prin intermediul
şuruburilor de blocare 14 şi 15 şi a ştifturilor de solidarizare S1 şi S2.
În subcapitolul 8.5 (Modul de lucru) este arătat, pentru fiecare caz în
parte care dintre elementele de antrenare, blocare şi solidarizare sunt
folosite.
b) Al doilea aparat (cu doi pivoţi)
Aceste aparat, prezentat în figura 8.5, este compus din placa orizontală
1, montată pe patru picioare 3 prevăzute cu şuruburi de reglare (pentru a
putea regla orizontalitatea sistemului), placa mobilă 2 care poate culisa în
lungul picioarelor 3, antrenată de şurubul 5 prin intermediul piuliţei 6 cu
ajutorul manivelei 4. Paralelismul între plăcile 1 şi 2 este asigurat cu
ajutorul a patru elemente distanţiere 10. Pe placa 1 sunt montate sistemele
de antrenare a pivoţilor P2 (pivot plan cu suprafaţă de contact inelară) şi P3
(pivot conic).

Fig. 8.5. Dispozitivul cu doi pivoţi.

123
 Fiecare pivot este antrenat prin intermediul unei roţi orizontale 7
solidarizate de un arbore vertical montat în lagărul cu rulmenţi 8. La
capătul inferior al fiecărui arbore este fixată o flanşă 9 prevăzută cu trei
ştifturi (ştifturi ce corespund la trei orificii cilindrice in corpul pivotului).
Fiecare pivot poate fi blocat prin intermediul a două ştifturi (ştiftul 15
orizontal montat în corpul pivotului şi ştiftul 16 vertical montat în placa
mobilă 2).
Torsorul forţelor active este creat astfel:
- Forţa axială P este realizată prin intermediul unor tije cu taler 11
fixate prin îmbinare filetată în corpul fiecărui pivot şi a unor greutăţi
etalonate 14 care pot fi aşezate în lungul tijei 11;
- Momentul forţelor exterioare M este realizat de greutățile etalonate 13,
prin intermediul unor fire trecute peste scripeţii verticali 12 și fixate la
celălalt capăt de discurile orizontale 7 .

8.5. Modul de lucru

8.5.1. Aparatul cu trei pivoţi (fig. 8.4)
- Operaţii preliminare
1) Se scot cele trei ştifturi de antrenare 13 şi se desfac şuruburile ce
fixează flanşa suport 2 pe placa 1, astfel încât subansamblul flanşă suport -
pivoţi să poată fi translatat pentru demontarea pivoţilor;
2) Se demontează pivoţii P1, P2, P3, se cântăresc, se măsoară razele R1,
R2, r2, R3, r3 şi se calculează sin;
3) Se montează subansamblul flanşă suport-pivoţi în poziţia iniţială;
4) Se demontează pârghia gradată 7, care este măsurată şi cântărită;
5) Se cântăresc de asemenea piesa cilindrică 16, colivia rulmentului de
presiune 17 şi talerul 10.
6) Se asigură orizontalitatea plăcii 1 cu ajutorul unei nivele cu bulă prin
manevrarea şuruburilor de reglare de la picioarele mesei suport.
Toate valorile măsurărilor şi cântăririlor efectuate sunt notate şi trecute
în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării.

- Pivotul P1 – pivot plan cu suprafaţa de contact circulară

7) Se blochează pivoţii P2 şi P3 cu ajutorul şuruburilor 14 şi 15;
8) Se scot cele două bolţuri verticale de blocare B1 şi B2;
9) Se fixează talerul 10 încărcat cu greutăţile etalonate alese la o
distanţă b faţă de articulaţia O. Valoarea greutăţii G1 – compusă din
greutatea talerului şi greutăţile etalonate – precum şi valoarea braţului b se
trec în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării;
124
 10) La capătul liber al firului, fixat şi înfăşurat peste discul orizontal 6 şi
trecut peste scripetele 9 sunt adăugate greutăţile etalonate 11 până la
pierderea echilibrului. Valoarea totală a greutăţilor 11, care constituie
greutatea G, se notează în referatul lucrării;
11) Se mută talerul 10, cu aceeaşi greutate etalonată, la o nouă distanţă b
faţă de articulaţia O. Noua valoare a braţului b se va nota în referatul
lucrării;
12) Se repetă operația 10);
13) Se repetă operaţiile 11) şi 12) funcţie de planul experimental stabilit
de cadrul didactic care conduce lucrarea de laborator.
Se poate adopta şi varianta păstrării braţului b al talerului 10 însă să se
mărească forţa G1 prin adăugarea de noi greutăţi etalonate. Eventual pot fi
combinate cele două variante.
- Pivotul P2 – pivot plan cu suprafaţa de contact inelară
7) Se blochează pivoţii P1 şi P2 cu ajutorul şuruburilor verticale de
fixare B1;
8) Se deblochează subansamblul pivoţilor P1 şi P2 prin deşurubarea
şurubului 15;
9) Se fixează talerul 10 încărcat cu greutăţile etalonate alese la o
distanţă b faţă de articulaţia O. Valoarea greutăţii G1 – compusă din
greutatea talerului şi greutăţile etalonate – precum şi valoarea braţului b se
trec în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării;
10) La capătul liber al firului, fixat şi înfăşurat peste discul orizontal 6 şi
trecut peste scripetele 9 sunt adăugate greutăţile etalonate 11 până la
pierderea echilibrului. Valoarea totală a greutăţilor 11, care constituie
greutatea G, se notează în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării;
11) Se mută talerul 10, cu aceeaşi greutate etalonată, la o nouă distanţă b
faţă de articulaţia O. Noua valoare a braţului b se va nota în foile de lucru și
ulterior în referatul lucrării;
12) Se repetă operaţia 10);
13) Se repetă operaţiile 11) şi 12) funcţie de planul experimental stabilit
de cadrul didactic care conduce lucrarea de laborator.

- Pivotul P3 – pivot conic

7) Se blochează pivoţii P1, P2, P3 cu ajutorul şuruburilor verticale de
fixare B2.
8) Se deblochează subansamblul pivoţilor P1, P2, P3 prin deşurubarea
şuruburilor 14 şi 15.
9) Se fixează talerul 10 încărcat cu greutăţile etalonate alese la o
distanţă b faţă de articulaţia O. Valoarea greutăţii G1 – compusă din
125
greutatea talerului şi greutăţile etalonate – precum şi valoarea braţului b se
trec în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării;
10) La capătul liber al firului, fixat şi înfăşurat peste discul orizontal 6 şi
trecut peste scripetele 9 sunt adăugate greutăţile etalonate 11 până la
pierderea echilibrului. Valoarea totală a greutăţilor 11, care constituie
greutatea G, se notează în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării;
11) Se mută talerul 10, cu aceeaşi greutate etalonată, la o nouă distanţă b
faţă de articulaţia O. Noua valoare a braţului b se va nota în foile de lucru și
ulterior în referatul lucrării;
12) Se repetă operaţia 10);
13) Se repetă operaţiile 11) şi 12) funcţie de planul experimental stabilit
de cadrul didactic care conduce lucrarea de laborator.

8.5.2. Aparatul cu doi pivoţi (fig. 8.5)

- Operaţii preliminare
1) După îndepărtarea greutăţilor 14 se deşurubează tijele 11 din
corpurile pivoţilor P2 şi P3;
2) Se coboară placa 2 cu ajutorul manivelei 4 care antrenează şurubul 5
prin intermediul piuliţei 6 până într-o poziţie în care pot fi detaşaţi cei doi
pivoţi;
3) Se cântăresc pivoţii P2 şi P3 împreună cu tijele corespunzătoare şi se
măsoară razele R2, r2, R3, r3 şi grosimea h a plăcii 2 în dreptul pivotului
conic P3;
4) Sunt montaţi pivoţii în lagărele lor şi se înşurubează tijele 11;
5) Se ridică placa 2 cu ajutorul şurubului 5 şi a manivelei 4 având grijă
ca cele trei ştifturi din flanşele 9 să intre în găurile cilindrice ale pivoţilor.
De asemenea, cele patru tije distanţiere 10, amplasate simetric în apropierea
pivoţilor, trebuie să asigure paralelismul între plăcile 1 și 2, prin rigidizarea
ansamblului
6) Se înfăşoară firele de antrenare peste roţile orizontale 7 şi scripeţii
verticali 12.
7) Se asigură orizontalitatea plăcii 1 cu ajutorul unei nivele cu bulă prin
manevrarea şuruburilor de reglare de la picioarele mesei suport.
Toate valorile măsurărilor şi cântăririlor efectuate sunt notate şi trecute
în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării.
- Pivotul P2 – pivot plan cu suprafaţa de contact inelară
8) Se verifică ca ştifturile de blocare a pivotului să nu fie în contact. În
cazul contactului între cele două ştifturi se roteşte discul orizontal 7 în sens

126
invers sensului de rotire ce-l pot produce greutăţile etalonate 13, cu un
unghi suficient de mare pentru o operare normală;
9) Se alege o greutate etalonată 14 care se aşează pe tija taler 11;
10) La capătul firului trecut peste scripetele 12 se prind succesiv
greutăţile etalonate 13 până la punerea în mişcare a pivotului; în acest
moment se îndepărtează ultima greutate etalonată 13, se roteşte pivotul în
poziţia iniţială şi se adaugă succesiv greutăţi etalonate cu masa mai mică
decât masa greutăţilor 13, căutându-se să se surprindă echilibrul la limită;
Suma greutăţilor atârnate corespunzător echilibrului la limită, formează
forţa G. Valoarea forţei G şi a greutăţilor etalonate 14 sunt notate şi trecute
în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării;
11) Pe tija taler 11 se aşează o greutate suplimentară şi se repetă
operaţiile de la punctele 8) – 10);
12) Se repetă operaţiile de la punctele 8) – 11) funcţie de planul
experimental stabilit de cadrul didactic care conduce lucrarea de laborator.

- Pivotul P3 – pivot conic

8) Se verifică ca ştifturile de blocare a pivotului să nu fie în contact. În
cazul contactului între cele două ştifturi se roteşte discul orizontal 7 în sens
invers sensului de rotire ce-l pot produce greutăţile etalonate 13, cu un
unghi suficient de mare pentru o operare normală;
9) Se alege o greutate etalonată 14 care se aşează pe tija taler 11;
10) La capătul firului trecut peste scripetele 12 se prind succesiv
greutăţile etalonate 13 până la punerea în mişcare a pivotului; în acest
moment se îndepărtează ultima greutate etalonată 13, se roteşte pivotul în
poziţia iniţială şi se adaugă succesiv greutăţi etalonate cu masa mai mică
decât masa greutăţilor 13, căutându-se să se surprindă echilibrul la limită;
Suma greutăţilor atârnate corespunzător echilibrului la limită, formează
forţa G. Valoarea forţei G şi a greutăţilor etalonate 14 sunt notate şi trecute
în foile de lucru și ulterior în referatul lucrării;
11) Pe tija taler 11 se aşează o greutate suplimentară şi se repetă
operaţiile 8) – 10);
12) Se repetă operaţiile 8) – 11) funcţie de planul experimental stabilit de
cadrul didactic care conduce lucrarea de laborator.

8.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

8.6.1. Calculul forţei axiale P
Aparatul cu trei pivoţi
1. În figura 8.6 este schematizată pârghia gradată 7 în vederea
determinării mărimii reacţiunii N0 funcţie de poziţia tijei taler 10.
127
 Semnificaţia mărimilor ce intervin este următoarea:
G1 reprezintă greutatea tijei taler 10 împreună cu greutăţile etalonate
aşezate pe aceasta;
G1 – greutatea pârghiei gradate 7;
N0 – reacţiunea normală din articulaţia O;
a  80 mm – distanţa dintre axele articulaţiei A (poziţia 8 în fig. 8.4) şi
articulaţiei O;
b – distanţa faţă de articulaţia O a axei tijei taler 7;

Fig. 8.6. Pârghia gradată 7 din figura 8.4.

lc – distanţa de la axa articulaţiei A la centrul de masă a pârghiei gradate 7.

Din ecuaţia de moment faţă de A se determină N0 cu relaţia:
G1 (a  b)  G2lc
N0  , [N]; (8.9)
a
2. Forţa axială P rezultă din însumarea următoarelor componente:
P  N0 + G3 + G4 + GP, [N] (8.10)
N0 calculată cu relaţia (8.9);
G3 care reprezintă greutatea piesei de la poziţia 16 (fig. 8.4) împreună cu
bolţul articulaţiei O şi colivia cu bile a rulmentului de presiune 17 cântărite
în cadrul lucrării de laborator;
G4 care reprezintă greutatea pieselor care nu se demontează în timpul
lucrării de laborator (arborele 5, discul orizontal 6, flanşa 12) care au masa
1,93 kg (vezi fig. 8.4) însumată cu greutăţile ştifturilor 13;
GP care reprezintă greutatea pivotului studiat: P1, P2 sau P3, cântărită în
cadrul lucrării de laborator.
Aparatul cu doi pivoţi
Forţa axială P rezultă din însumarea greutăţii pivotului studiat (P1 sau
P2) cu greutatea tijei taler filetate 11 şi greutăţile etalonată 14 (vezi fig. 8.5)

128
 8.6.2. Calculul momentului forţelor exterioare M
Aparatul cu trei pivoţi (fig. 8.4)
Neglijându-se frecările din lagărele cu rulmenţi (rulmentul de presiune
17, lagărul 4 al arborelui 5 şi lagărul discului vertical 9) momentul forţelor
exterioare este:
M  GR [Nmm] (8.11)
Aparatul cu doi pivoţi (fig. 8.5)
Neglijând frecările din lagărele cu rulmenţi 8, momentul forţelor
exterioare M se calculează tot cu formula (8.11) în care:

Fig. 8.7. Schema în cazul pivotului P3.

G reprezintă suma greutăţilor 13 care au asigurat echilibrul la limită,[N];

R – raza de înfăşurare a firului pe roţile orizontale 7 [mm];
În cazul pivotului P3 unghiul  se determină cu relaţia:
R3  r3
tan   (8.12)
h
în care notaţiile au semnificaţia din figura 8.7.

129
 8.6.3. Coeficientul de frecare de pivotare
Coeficientul global de frecare la alunecare care apare în cazul frecării de
pivotare se determină din condiţia limită a egalităţii momentului forţelor
exterioare cu momentul de pivotare M Pi (i = 1,2,3) din expresiile (8.7),
(8.6), respectiv (8.5). Se obţin expresiile:
3 M P1
 01  ; (8.13)
2 P  R1
2 2
3 M P2  ( R2  r2 )
 02  ; (8.14)
2 P  ( R23  r23 )
3 M P3  ( R3  r3 )
2 2

03  sin α . (8.15)

2 P  ( R33  r33 )
Dacă se ţine seama de relaţia (8.11) şi dacă se are în vedere că G = mGg
şi P = mPg, unde g reprezintă acceleraţia gravifică, expresiile (8.13) 
(8.15) se pot pune sub forma:
3 GR 3 R G m
 01    K 01  K 01 G ; (8.16)
2 P  R1 2 R1 P mP

3 G  R  ( R22  r22 ) 3 R  ( R22  r22 ) G G m

 02  3 3
 3 3
  K 02  K 02 G ; (8.17)
2 P  ( R2  r2 ) 2 R2  r2 P P mP

3 G  R  ( R32  r32 ) 3 R  ( R32  r32 )sin α G

03  sin α   
2 P  ( R33  r33 ) 2 R33  r33 P
(8.18)
G m
 K 03  K 03 G
P mP
Funcţie de programul experimental stabilit de cadrul didactic ce
conduce lucrarea de laborator se completează unul din tabelele 8.1  8.3
corespunzător tipului de pivot studiat.
Tabelul 8.1. Datele experimentale în cazul pivotului P1.

R mm; R1 = mm; K01 

Nr. crt mGi, kg mPi, kg 1i

130
 Tabelul 8.2. Datele experimentale în cazul pivotului P2.
R= mm; R2 = mm;
r2 = mm; K02 =
Nr. crt mGi, kg mPi, kg 

Tabelul 8.3. Datele experimentale în cazul pivotului P3.

R= mm; R3 = mm; r3 = mm;
h= mm; sin ; K03 =
Nr. crt mGi, kg mPi, kg 

Dacă numărul determinărilor este de cel puţin 10 se va face prelucrarea

statistică a rezultatelor completându-se pentru fiecare caz în parte, un tabel
similar cu tabelul 1 prezentat în capitolul „Erori de măsurare” folosind
programul „STATIST”. În caz contrar, pentru coeficienţii de frecare 01,
02, 03 se vor face mediile aritmetice ale valorilor calculate în tabelele 8.1
8.3.

8.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Baza teoretică pe scurt (deducerea formulelor de calcul
corespunzătoare cazurilor pivoţilor pentru care s-au făcut determinările
experimentale);
3. Tabelele 8.1  8.3 ce corespund determinărilor experimentale
efectuate;
4. Valorile coeficienţilor globali de frecare la alunecare ce apar în cazul
frecării de pivotare însoţiţi de tabelele de prelucrare statistică dacă numărul
determinărilor este mai mare decât 10;
5. Observaţii asupra lucrării de laborator şi eventuale propuneri de
îmbunătăţire a acesteia.

131
 L9
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE FRECARE LA
ALUNECARE CAND EXISTĂ ŞI FRECARE DE
ROSTOGOLIRE

9.1. Scopul lucrării

Scopul lucrării de laborator îl constituie determinarea experimentală,
pentru diferite cupluri de materiale, a coeficientului de frecare la alunecare
în regim static când există şi frecare de rostogolire, în ipoteza frecării
uscate.

9.2. Baza teoretică

În vederea determinării coeficientului de frecare la alunecare atunci
când există şi frecare de rostogolire se foloseşte dispozitivul prezentat la
subcapitolul 9.4.

Fig. 9.1. Modelarea mecanică a dispozitivului.

132
 În figura 9.1 este redată modelarea mecanică a experienţei ce se va
efectua în cadrul lucrării de laborator.
Sub acţiunea forţelor efectiv aplicate ( Q , G ) şi de legătură ( N , F f , M r şi
L ) discul de raze R şi r ce se reazemă pe pastila cilindrică în punctul A şi
este articulat de bara OO1B în punctul O trebuie să se afle în echilibru.
Forţa de legătură, L din articulaţia O are direcţia barei OO1B deoarece,
cu ajutorul contragreutăţii din B, bara OO1B rămâne în echilibru stabil în
orice poziţie.
Deoarece sistemul de forţe ce acţionează asupra discului este un sistem
de forţe coplanar, condiţiile de echilibru se reduc la trei ecuaţii:
 N  L cos   0

 Ff  L sin   G  Q  0 (9.1)

 M r  L sin   R  G  R  Q( R  r )  0
Pentru a rezolva sistemul astfel obţinut se vor utiliza şi relaţiile date de
aspectul fizic al problemei şi anume:
 F f  N
 (9.2)
 M r  sN
În cadrul acestor relaţii, coeficientul de frecare la rostogolire se
consideră cunoscut, determinarea sa efectuându-se conform lucrării de
laborator L7. De asemenea, valoarea unghiului este cunoscută
(măsurată).
Eliminând pe rând L, Mr, N şi Ff se determină coeficientul de frecare la
alunecare:
s
tan  
  tan   R (9.3)
Q r
1 
GQ R

Dacă se are în vedere faptul că: G  Mg şi Q mg atunci  se poate

calcula cu relaţia:
s
tan  
  tan   R (9.4)
M r
1 
M m R
Deci, dacă se va mări treptat greutatea Q până în momentul în care
aceasta va produce un cuplu care va provoca rotirea discului, atunci forţa
133
de frecare Ff atinge valoarea limită maximă. Cunoscând valoarea lui Q la
care echilibrul se strică (discul 1 (v.fig.9.2) începe să se rotească) se poate
determina coeficientul de frecare la alunecare cu relaţia (9.3) sau (9.4).

9.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea experienţei sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 9.4;
b) nivelă cu bulă de aer;
c) cântar;
d) şubler;
e) greutăţi etalonate;
f) lanternă;
g) lupă.

9.4. Descrierea aparatului

Pentru efectuarea experienţei se foloseşte aparatul prezentat în figura
9.2. Acesta este compus din placa suport 10 prevăzută cu patru picioare
reglabile de susținere 13 (îmbinare cu filet), pentru a asigura orizontalitatea
plăcii. Pe placa suport este încastrat corpul paralelipipedic vertical 9, pe
care sunt fixate: raportorul mecanic Noniu (discul fix 8 și mobil 7), bara 4
cu contragreutatea 5 și pastila cilindrică 2, interschimbabilă, înșurubată
într-o tijă mobilă ce poate fi fixată cu ajutorul unui alt șurub.
Tija 4 se poate roti împreună cu discul 7 în jurul axului orizontal 6.
Înainte de începerea lucrării, contragreutatea 5 va fi rotită astfel încât
centrul de greutate al ansamblului să se găsească în centrul axului orizontal
6 (echilibrul indiferent al ansamblului bara 4 și contragreutatea 5).
La celălalt capăt al barei 4 se montează discul metalic (din oțel) 1 cu
două suprafețe cilindrice de raze R (ce se sprijină pe pastila cilindrică 2) și
r. Acesta se poate roti în jurul axului de fixare în bara 4, datorită
rulmentului 3 (articulație).
Pe suprafața cilindrică de rază r este înfășurat un fir flexibil inextensubil
11 la capătul căruia sunt prinse greutățile etalonate 12.
Aparatul a fost realizat cu ajutorul studenților seraliști și a domnului ing.
Mihai Bogdan-Roth.

9.5. Modul de lucru

1) Se determină masa M a discului 1 cu ajutorul cântarului şi se
măsoară razele R şi r cu şublerul.
2) Se determină coeficientul de frecare la rostogolire s pentru discul 1

134
conform lucrării de laborator L7;

Fig. 9.2. Dispozitivul pentru determinarea coeficientului de frecare la alunecare

când există şi frecare de rostogolire.

Observaţie: placa suport a aparatului de la lucrarea L7; cu ajutorul

căruia se determină coeficientul s, trebuie să fie confecţionată din acelaşi
material ca pastila cilindrică 2 (v. fig. 9.2);
3) Se aduce la orizontală placa suport 10 cu ajutorul unei nivele cu bulă
de aer;
4) Se montează pastila cilindrică 2 confecționată din materialul pentru
care se doreşte să se determine coeficientul de frecare la alunecare ;
5) Se aduce la orizontală bara 4, fără discul 1 montat pe ea, urmărindu-
se ca diviziunea “0” de pe discul 7 să coincidă cu diviziunea “0” de pe
discul fix 8; minutele se citesc pe discul 7;
6) Se montează discul 1 pe bara 4 şi se pune în contact cu pastila
cilindrică 2; Se citeşte unghiul  pe raportorul Noniu (discurile 7 și 8);
7) Se măreşte forţa Q prin adăugare de greutăţi 12 până în momentul în
care discul 1 începe să se rotească;
8) Se reţine valoarea forței Q (însumarea greutăţilor 12 care au realizat
rotirea discului 1);
9) Discul 1 se aduce în poziţia iniţială.
Se vor executa cel puţin 10 determinări, căutându-se ca fiecare student
să execute cel puţin o experienţă.

135
 9.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor
În cadrul acestei lucrări sunt prelucrate două rânduri de date
experimentale, unele necesare determinării valorii coeficientului de frecare
la rostogolire, s, al discului 1 (v.fig. 7.2), iar altele pentru determinarea
coeficientului de frecare la alunecare .

9.6.1. Coeficientul de frecare la rostogolire, s, al discului 1 (v. L7)

Datele experimentale i (unghiul la care discul 1 începe să se
rostogolească pe planul înclinat) se trec în coloana 2 a tabelului 9.1 similar
cu tabelul 1 prezentat în capitolul „Erori de măsurare” în ordinea obţinută
în urma efectuării determinărilor experimentale.
La stabilirea valorii unghiului i se recomandă reţinerea a patru cifre
semnificative după virgulă, ultima cifră semnificativă va fi rotunjită în plus
sau în minus conform regulilor de rotunjire a numerelor.
Se prelucrează datele cu programul “STATIST” ce asigură înlăturarea
rezultatelor aberante ale măsurătorilor conform STAS 11278-79.

9.6.2. Coeficientul de frecare la alunecare 

Datele obţinute în urma determinărilor (mi) se trec în coloana 2 a
tabelului 9.2 similar cu tabelul 1 prezentat în capitolul „Erori de măsurare”
în ordinea obţinută în urma efectuării determinărilor experimentale şi se
prelucrează apoi cu programul “STATIST”.
Cu valoarea medie astfel obţinută pentru m, se determină  cu relaţia (9.4).

9.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării
2. Baza teoretică pe scurt – deducerea formulelor de calcul pentru:
- coeficientul de frecare la rostogolire (v. lucrarea L7);
- coeficientul de frecare la alunecare când există şi frecare la
rostogolire.
3. Tabelele 9.1 şi 9.2 completate cu datele obţinute experimental;
4. Valorile mărimilor medii y , pentru  şi s pentru cele două experienţe
efectuate;
5. Valoarea coeficientului de frecare la rostogolire s şi la alunecare ;
6. Pentru un număr de determinări n  15, histograma frecvenţelor de
apariţie a rezultatelor experimentale obţinute;
7. Observaţii asupra lucrării de laborator.

136
 L10
ECHILIBRUL BAREI DREPTE SIMPLU REZEMATE

10.1. Scopul lucrării

Studiul experimental al echilibrului unei bare drepte simplu rezemate şi
acţionată de forţe concentrate situate în plan vertical.

10.2. Baza teoretică

O bară dreaptă (grindă) supusă la legături static determinate şi acţionată
de un sistem de forţe coplanare poate fi imobilizată prin intermediul a:
- trei reazeme simple a căror forţe de legătură să fie situate în planul
forţelor efectiv aplicate. Suporturile forţelor de legătură nu trebuie să
fie paralele cu aceeași direcție sau concurente în acelaşi punct;
- o articulaţie cilindrică plană şi un reazem simplu (fig. 10.1 şi 10.2).
După aplicarea axiomei legăturilor (ruperea legăturilor şi înlocuirea
acestora cu forţe de legătură care să imprime barei aceleaşi restricţii de
natură geometrică ca şi legăturile înseşi) rezultă că bara este acţionată de un
sistem de forţe coplanare a cărui condiţie de echilibru (toate forţele, efectiv
aplicate şi de legătură sunt situate în plan vertical) se exprimă prin trei
ecuaţii de echilibru. Aceste ecuaţii pot fi scrise în aşa fel încât în fiecare
ecuaţie să apară o singură necunoscută.
Astfel, pentru barele din figurile 10.1 şi 10.2 din ecuaţia de proiecţie pe
orizontală se determină forţa de legătură HA. Pentru determinarea celorlalte
două forţe de legătură VA şi VB se vor scrie ecuaţii de moment.

Fig. 10.1. Bară dreaptă simplu rezemată acţionată de o forţă concentrată.

137
 Din condiţia ca suma momentelor tuturor forţelor în raport cu punctul A să
se anuleze, se determină forţa de legătură VB, iar din anularea ecuaţiei de
moment în raport cu punctul B, se determină VA. Pentru verificarea
corectitudinii valorilor forţelor de legătură VA şi VB se scrie ecuaţie de
proiecţie pe verticală.

Fig. 10.2. Bară dreaptă simplu rezemată acţionată de două forţe concentrate.
a) Grinda simplu rezemată acţionată de o forţă verticală (fig. 10.1)
Aplicând metodologia precizată anterior se determină forţele de
legătură.
Pr. oriz. = 0  H A  0;
Fa
M A  0  VB ; (10.1)
l
Fb
MB  0  VA  .
l
b) Grinda simplu rezemată acţionată de două forţe verticale (fig. 10.2)
Aplicând metodologia precizată anterior se determină forţele de
legătură.
Pr. oriz. = 0  H A  0;
F1a  F2 (b  c)
M A  0  VB  ; (10.2)
l
F (b  c)  F2c
MB  0  VA  1 .
l

10.3. Aparate de măsurat şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea experienţei sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 10.4;
b) trei cântare electronice etalonate;
c) greutăţi etalonate;
d) nivelă cu bulă de aer;
e) riglă gradată sau ruletă;
i) calculator electronic.
138
 10.4. Descrierea aparatului
Aparatul, prezentat în figura 10.3, este format dintr-un cadrul
dreptunghiular 1, executat din profile U sudate, sprijinit pe podea prin
intermediul a două plăci de oţel dreptunghiulare pentru asigurarea
stabilităţii echilibrului aparatului. De acest cadru sunt prinse două tije 5 de
care sunt prinse două cântare electronice 6.

Fig. 10.3. Aparatul utilizat în cadrul lucrării de laborator.

De cele două cântare electronice este prinsă o bară orizontală cu

secţiune transversală dreptunghiulară 2 prin intermediul a două lagăre cuţit
3. Solicitarea barei drepte 2 se realizează cu ajutorul greutăţilor 7 prin
intermediul unor tije prinse la rândul lor de lagărele culisante 4.

10.5. Modul de lucru

1) Se verifică orizontalitatea barei 2 pe care se aşează o nivelă cu bulă
de aer. Dacă bara 2 nu este orizontală se manevrează tijele filetate 5 până
când se asigură orizontalitatea acesteia.
2) Se măsoară cu ajutorul unei riglei gradate sau al unei rulete distanţa l
dintre cele două lagăre cuţit 3.

139
 Tabelul 10.1. Centralizarea rezultatelor experimentale şi analitice.
VA VB
Nr. a b c l F F1 F2
(N) (N)
încer. (mm) (mm) (mm) (mm) (N) (N) (N)
Anal. Exper. Anal. Exper.
1
2
.
n

3) În funcţie de cazul analizat: o singură forţă sau două forţe verticale,

se aleg greutăţile 7 pentru materializarea forţelor F, respectiv F1 şi F2.
Aceste greutăţi sunt cântărite cu un al treilea cântar electronic etalonat,
valorile lor fiind trecute în tabelul 10.1.
4) Se activează cântarele 6 montate în cadrul dispozitivului şi se
activează tasta de preluare a tarei (greutatea barei 2, a lagărelor 4 şi a
tijelor). În urma acestei operaţii cele două cântare trebuie să indice pe
ecranele lor cifra zero.
5) Se aşează greutăţile 7 pe suporturile alese şi se măsoară distanţele a
şi b, respectiv a, b şi c în funcţie de cazul analizat.
6) Se citesc valorile experimentale ale reacţiunilor VA şi VB indicate de
cântare şi se trec în tabelul 10.1.
7) Se calculează reacţiunile VA şi VB cu formulele (10.1), respectiv
(10.2) în funcţie de cazul studiat, iar valorile obţinute sunt trecute în tabelul
10.1.
8) Se aleg alte greutăţi 7 care se adaugă la greutăţile de la prima
experienţă (noile valori ale forţelor F, respectiv F1 şi F2 se trec în tabelul
10.1).
9) Se repetă operaţiile 6) şi 7).

10.6. Date experimentale şi prelucrarea lor

Valorile calculate şi valorile înregistrate se trec în tabelul 10.1 şi se face
o interpretare a acestora.

10.7. Conţinutul referatului

1.Titlul lucrării.
2. Baza teoretică pe scurt.
3. Tabelul 10.1, completat cu datele experimentale obţinute.
4. Se vor explica diferenţele dintre valorile reacţiunilor VA şi VB
experimentale şi calculate, precizându-se sursele de erori.
5. Observaţii asupra lucrării de laborator şi eventuale propuneri de
îmbunătăţire a acesteia.
140
 L11
ECHILIBRUL RIGIDULUI SUPUS LA LEGĂTURI
(PROBLEMA SCĂRII)

11.1. Scopul lucrării

Modelarea experimentală a echilibrului unei bare sprijinite de un perete
vertical și de podea, menținută în echilibru în special de forța de frecare
dintre podea și bară și acționată de greutatea proprie și de o forță verticală
acționând într-un alt punct al barei. (Se sugerează o scară de acces la podul
casei pe care urcă un om). Lucrarea a fost inspirată de referatele unei
lucrări de laborator condusă de asistentul Rudolf Voinaroski în 1938 în
cadrul aplicațiilor la Cursul de Mecanică condus de profesorul Victor
Vâlcovici la secția de Matematici a Facultății de tiințe din Universitatea
București. Aparatul a fost executat cu ajutorul ing. Mihai Bogdan-Roth,
căruia îi mulțumim și pe această cale.

11.2. Baza teoretică

Vom considera o bară AB sprijinită de un perete vertical fără frecare și
de o podea orizontală cu frecare, acționată în punctul C de propria greutate
G și în punctul D de o forță verticală F (fig. 11.1).
După eliberarea corpului de legături, punem condiția de echilibru pentru
determinarea forțelor de legătură: NA, FfA și NB.

Pr. Ox  N B  FfA  0  N B  FfA (11.1)

Pr. Oy  N A  F  G  0  N A  F  G (11.2)

MI  FfAl sin   GlC cos   FlD cos   0  FfA 

 GlC  FlD  (11.3)
ltg 
Se poate stabili condiția care trebuie să fie îndeplinită de coeficientul de
frecare la alunecare pentru asigurarea echilibrului din relația impusă de
legea frecării uscate:
F fA  N A (11.4)

141
 Rezultă:
GlC  FlD 
 (11.5)
l F  G tg

11.3. Aparate utilizate şi mijloace

de măsurare
Pentru desfășurarea lucrării de
laborator sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul
11.4;
b) raportor mecanic sau electronic;
c) trepied cu lagăr cuțit pentru
Fig. 11.1
estimarea poziției centrului de masă
al barei AB;
d) cântar electronic;
e) șubler (riglă gradată);
f) greutăți etalonate cu cârlige de prindere.

11.4. Descrierea aparatului

În figura 11.2 este prezentat aparatul folosit în cadrul lucrării, care se
compune din:
- baza de susținere 1 (realizată dintr-un profil U24);
- cadrul 2 executat din tablă profilată în formă de U care este sudat de
baza de susținere;
- bara 3, ACDB, care modelează scara, care are la capătul ce se sprijină
de peretele vertical montate pe un ax role pentru a se neglija frecarea de
perete, iar la capătul care modelează sprijinirea cu frecare pe podea sunt
montate pe același ax două cleme 4 și 5 cu cârlige de cuplare la cântarele
electronice 6 și 7 pentru măsurarea intensităţii forței verticale VA respectiv a
forței de frecare orizontale FfA ;
- căruciorul 8, pe patru roți, așezat pe baza de susținere 1, pentru
preluarea greutății cântarului electronic 7 (ce măsoară intensitatea forței de
frecare FfA) și asigurarea orizontalității firului pentru menținerea barei
înclinată față de orizontală cu unghiul , ce poate fi modificat (vezi vederea
din E);
- sistemul 9 montat în exteriorul cadrului 2 este format dintr-o carcasă în
interiorul căreia se găsește un tambur pe care este înfășurat firul de

142
susținere a barei ACDB înclinată cu un unghi , tamburul fiind blocat prin
intermediul unui șurub 10. Firul trece printr-o gaură practicată în cadrul 2 și

Fig. 11.2.

este legat de breteaua de susținere a cântarului 7 realizată dintr-un material

textil;
- pentru măsurarea reacțiunii VA este folosit cântarul 6. Acesta este
menținut în poziție verticală prin atârnarea bretelei de susținere de
întinzătorul 11, reacțiunea VA (suma între greutatea barei și mărimea forței

143
F – vezi fig. 11.1) este măsurată prin intermediul unui fir vertical agățat de
clema 4;
- întinzătorul 11 a fost introdus pentru a menține bara astfel încât clema
5 să fie în poziție orizontală;
- culisa 12 poate aluneca pe bara 13 fixată de cadrul 2 prin intermediul
suporturilor 14;
- de culisa 12 mai este fixat un cârlig de care este agăţat firul cu plumb 15
pentru asigurarea verticalității firului de legătură între cântarul 6 și bara 3;
- culisa 12 poate fi fixată de bara 13 cu ajutorul unui șurub.

11.5. Modul de lucru

1) Se cântărește bara 3 (fig. 11.2) cu ajutorul cântarului electronic,
valoarea forței G = mg se trece în referat;
2) Se determină poziția centrului de masă al barei AB cu ajutorul
trepiedului cu lagărul cuțit și se măsoară lC = AC, valoare care va fi
menționată în referatul lucrării;
3) Se realizează montajul pentru cazul lipsei forței F;
4) Se măsoară unghiul α cu ajutorul raportorului, valoarea acestuia fiind
trecută în referatul lucrării;
5) Se activează cântarele 6 și 7 (vezi fig. 11.2) care vor prelua
echivalentul forțelor NA și FfA (cântarele vor afișa valoarea 0,00 kg,
deoarece au preluat tara);
6) Se îndepărtează bara AB din poziția de echilibru și se citesc pe
ecranele cântarelor 6 și 7 valorile echivalente ale forțelor NA și FfA care vor
fi trecute în referat;
7) Se reface montajul și se aplică în punctul D1 (sub poziția centrului de
masă C) o forță F1 prin intermediul greutăților etalonate (se recomandă
două greutăți), se măsoară AD1 = lD1. Valorile forței F1 și lD1 se trec în
referat;
8) Se anulează afișajul cântarelor și se repetă operația 6). Valorile NA1 și
FfA1 se trec în referat;
9) Se mută greutățile din punctul D1 în puncrul D2 (după poziția
centrului de masă C), se măsoară AD2 = lD2. Valorile F2 = F1(sau >F1) și lD2
se trec în referat;
10) Se anulează afișajul cântarelor și se repetă operația 6). Valorile NA2 și
FfA2 se trec în referat.

144
 11.6. Date experimentale şi prelucrarea lor
a) cazul barei AB fără forța F
1) Se calculează FfAcalcul cu formula (11.3) în care F = 0.
2) Se compară NAcalcul = G și FfAcalcul cu valorile obținute experimental.
3) Se calculează condiția ce trebuie s-o îndeplinească coeficientul de
frecare μ (pentru F = 0 – formula 11.5).

b) cazul barei AB cu forța F1 = F aplicată în punctul D1

1) Se calculează FfA1calcul cu formula (11.3) cu precizarea F = F1 și
lD = lD1.
2) Se compară NA1calcul cu NA1exp și FfA1calcul cu FfA1exp.
3) Se calculează condiția ce trebuie s-o îndeplinească coeficientul de
frecare μ1 în acest caz.

c) cazul barei AB cu forța F2 aplicată în punctul D2

1) Se calculează FfA2calcul cu formula (11.3) cu precizarea F = F2 și
lD = lD2.
2) Se compară NA2calcul cu NA2exp și FfA2calcul cu FfA2exp.
3) Se calculează condiția ce trebuie s-o îndeplinească coeficientul de
frecare μ2 în acest caz.

11.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării
2. Schița montajului lucrării experimentale;
3. Calculele precizate la subcapitolul 11.6 în cele trei cazuri.
4. Observații asupra lucrării efectuate și eventuale propuneri de
îmbunătățire a acesteia.

145
 L12
ARTICULATIA CILINDRICĂ PLANĂ

12.1. Scopul lucrării

Pentru o articulaţie cilindrică plană, aparţinând unui rigid cu axă fixă
orizontală situat într-un plan vertical şi acţionat de forţe situate în acelaşi
plan, sunt verificate experimental axioma legăturilor şi poziţia de echilibru
a rigidului.

12.2. Baza teoretică

Se consideră o bară AB de masă m1, asamblată prin filet cu discul 2 de masă
m2. Acestea, împreună situate într-un plan vertical reprezintă rigidul cu
articulaţie cilindrică plană,. Bara AB este acţionată de o forţă F orizontală şi de
propria greutate G1  m1  g (fig. 12.1).

Fig. 12.1. Modelarea articulaţiei cilindrice plane.

146
 În baza axiomei legăturilor se înlocuieşte articulaţia cilindrică plană O
cu echivalentul mecanic al acesteia, format din cele două forţe de legătură
VO şi H O şi se poate trata ansamblul bara AB articulaţia cilindrică O ca un
rigid liber.
Din condiţia de echilibru a rigidului se pot scrie ecuaţiile:
Pr Ox  0  F  HO  0  HO  F ; (12.1)
Pr Oy = 0  G1  G2  VO  0  VO  G1  G2 ; (12.2)
G1lC
MO = 0  G1lC cosα  FlD sin α  0  tan α  . (12.3)
FlD
Din ecuaţiile (12.1) şi (12.2) s-au determinat componentele forţei de
legătură din articulaţia O, iar din ecuaţia (12.3) se poate determina poziţia
de echilibru a rigidului definită prin unghiul calculat cu relaţia:
G1lC
α  arctan (12.4)
FlD

12.3. Aparatele utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea lucrării de laborator sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 12.4;
b) cântar;
c) greutăţi etalonate;
d) şublere;
e) fire textile;
f) lanternă;
g) lupă;
h) minicalculator ştiinţific.

12.4. Descrierea aparatului

Aparatul, prezentat în figura 12.2, este montat pe o față a unui cadru
spațial paralelipipedic multifuncțional 1. În partea superioară a cadrului este
fixat rigid suportul 2 al corpului unei articulații cilindrice spațiale care va
asigura fixarea sistemului de corpuri care formează articulația cilindrică
plană 3 prin intermediul fusului 4.
Articulația cilindrică plană este prezentată separat în figura 12.3,
descrierea acesteia urmând a fi făcută în continuare.
În porțiunea mobilă a articulației cilindrice plane este asamblată prin filet
tija AB 5 pe care sunt fixate echidistant șase cârlige 6.
147

Fig. 12.2. Schița montajului articulației
cilindrice plană pe cadrul spațial suport.
Fig.12.3. Ansamblul ce modelează articulaţia cilindrică plană.
148
De corpul articulației
cilindrice plane sunt fixate
ortogonal două minicadre
demontabile necesare prinderii
firelor cu ajutorul cărora pot fi
realizate componentele VO şi H O
ale forței de legătură LO (fig.
12.1). Pe laturile cornierelor
montate pe fața de lucru a
cadrului spațial multifuncțional
sunt fixați patru scripeți 7 care
prin intermediul firelor realizează
forțele active și de legătură, cu
ajutorul greutăților 8, 9 și tija
suport 10, fixate la celălalt capăt
al firelor.
Articulația cilindrică plană
prezentată în figura 12.3 este
fixată în corpul 1 al articulației
cilindrice spațiale prin inter-
mediul fusului 2 (care coincide
cu poziția 4 din figura 12.2).
 Partea imobilă a articulației (fig. 12.3), parte componentă a raportorului
circular Noniu, este formată din discurile exterioare 3 și 4, fixate pe inelele
exterioare ale rulmenților cu bile 5, care sunt solidare prin intermediul a trei
minicadre demontabile, formate din doi montanți cu ochiuri 6, înșurubați în
discurile 3 și 4 și traversa 7 filetată la cele două capete, fixată prin
intermediul piulițelor 8. Două din cadre sunt montate în două plane
ortogonale, pentru a putea obține echivalentul componentelor VO şi H O ale
forței de legătură LO , iar cel de al treilea cadru este folosit pentru
rigidizarea discurilor exterioare 3 și 4.
Partea mobilă a articulației plane este reprezentată de discul median 9
care este solidarizat cu inelul interior al rulmentului cu bile 5. Prin gaura
cilindrică a discului 9 trece fusul 2 al articulației.
În planul median al discului 9 este prevăzută o gaură filetată M8 în care
se fixează prin înșurubare tija 10 (tija AB 5 din figura 12.2).
Pentru măsurarea unghiului α (parametrul geometric ce determină
poziția de echilibru), discurile 3 și 4 au inscripționate pe un sfert din
circumferință gradații din grad în grad, de la 0o la 90o pornind din dreptul
planului vertical corespunzător componentei VO , în sens trigonometric . Pe
discul median 9 sunt inscripționate 60 de diviziuni ce corespund la 59o de
pe discurile 3 și 4, pornind dintr-un plan normal la axa tijei 10, în sens
trigonometric.

12.5. Modul de lucru

Se neglijează frecările din rulmenții scripeților și din rulmenții 5 ai
corpului articulației cilindrice plane (fig. 12.3).
1) Se desprind de corpul rigidului cu axă fixă (corpul articulației
cilindrice plane 3, împreună cu bara AB din figura 12.2), firele cu ajutorul
cărora sunt realizate forţele de legătură VO şi H O şi forţa activă F .
2) Se desprinde rigidul cu axă fixă din articulația cilindrică spațială prin
scoaterea fusului 4 (vezi figura 12.2).
3) Se verifică cu ajutorul cântarului dacă masa rigidului cu axă fixă este
egală cu masa greutăților 9 împreună cu tija suport 10 (figura 12.2). Se
confirmă astfel valabilitatea relației (12.2).
4) Se deşurubează tija AB din corpul articulației plane. Se determină cu
ajutorul cântarului masa m1 a tijei. Valoarea obținută se trece în foile de
lucru.
5) Cu ajutorul lagărului cuțit (fig. 12.4), se determină poziția centrului
de masă C al barei AB (bara AB așezată pe acest lagăr în dreptul centrului
de masă trebuie să rămână într-o poziție orizontală de echilibru instabil). Se
marchează cu fluid corector poziția centrului de masă.
149
 Fig. 12.4. Lagăr cuțit pentru identificarea centrului de greutate al barei AB.

6) Se măsoară cu șublerul diametrul exterior al corpului articulației

cilindrice plane (poziția 3 din fig. 12.2). Se calculează raza acestuia și se
trece în foile de lucru.
7) Se înșurubează tija AB în corpul articulației plane astfel încât
cârligele 6 (fig. 12.2) să se afle în planul median al rigidului cu axă fixă.
8) Se reface montarea articulației cilindrice plane, pe fața cadrului
spațial paralelipipedic multifuncțional, corespunzător poziției inițiale (vezi
fig. 12.2).
9) Se marchează cu fluid corector pe axa mediană a tijei AB poziția
punctului D în prelungirea firului orizontal care materializează forța F .
10) Se măsoară cu șublerul distanțele lC și lD . De la capătul opus
punctului B în prelungirea tijei AB se măsoară distanțele până la punctele C
și D astfel încât axa tijei AB să fie paralelă cu rigla șublerului. Din valorile
obținute se scade raza corpului articulației cilindrice plane stabilită la
operația 6).
11) Se citeşte unghiul αexp al poziției de echilibru (vezi fig. 12.1) cu
ajutorul raportorului circular Noniu în mod similar ca la lucrările L3 şi L7.
12) Cu ajutorul unui minicalculator științific se determină tan(αcal) prin
înlocuirea în relațiile (12.3) a mărimilor măsurate şi cântărite. Se calculează
valoarea αcal care se compară cu αexp.
13) Pentru verificarea experimentală a axiomei legăturilor se extrage
fusul 4 (fig. 12.2) din corpul articulației cilindrice spațiale (poziția 1 din
fig. 12.3) și se va constata că rigidul devine un rigid liber care ocupă
aceeași poziție de echilibru ca rigidul supus la legături (componentele VO şi
H O ale forței de legătură LO , înlocuind articulația cilindrică plană).
150
 12.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor
Cu mărimile măsurate şi cântărite în cadrul subcapitolului 12.5 se
determină valoarea unghiului αcal, care se compară cu αexp.

12.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Baza teoretică pe scurt (se reproduce figura 12.1 şi modul în care a
fost studiat echilibrul rigidului cu axă fixă);
3. Valorile mărimilor măsurate şi cântărite necesare determinării poziţiei
de echilibru (unghiului );
4. Valoarea calculată şi măsurată pentru unghiul  cu precizarea
diferenţelor dintre acestea şi explicarea lor;
5. Observaţii asupra lucrării de laborator și eventuale propuneri de
îmbunătățire a acesteia.

151
 L13
DETERMINAREA MOMENTULUI DE
ÎNCASTRARE PLANĂ

13.1. Scopul lucrării

Verificarea pe cale experimentală a valorii momentului de încastrare
plană în cazul unei bare drepte încastrate (console) solicitată de un sistem
de forţe coplanar cu ajutorul unei cadru plan simplu rezemat.

13.2. Baza teoretică

Un corp (C) este încastrat în alt corp care va fi considerat corp de
referință (CR) atunci când corpul (C) nu poate avea nici o mișcare relativă
față de corpul (CR) considerat fix.
Pentru studiul echilibrului unui corp încastrat acţionat de un sistem de forţe
exterioare ( Fi ext ) (i = 1, …, n) este necesar să se elibereze corpul de legături şi
să se introducă forţele de legătură ( Fjleg ) ( j = 1, …, m). Dacă sistemul de forţe
exterioare ( Fi ext ) este un sistem de forţe oarecare, atunci, torsorul forţelor de
legătură ( Fjleg ) din încastrare se va compune dintr-un vector rezultant R şi un
vector moment rezultant M I , calculate în raport cu punctul I – punctul
teoretic de încastrare, care vor avea componente pe toate axele sistemului de
referinţă faţă de care s-a calculat. În cazul în care corpul încastrat este acţionat
de un sistem de forţe exterioare ( Fi ext ) coplanare (vezi fig. 13.1), vectorul
rezultant al forţelor de legătură R va avea componentele VC şi H C cuprinse
în planul forţelor exterioare, iar vectorul moment rezultant M C va avea
direcţia (suportul) perpendiculară pe planul forţelor exterioare. Mărimile
forţelor de legătură VC şi H C se pot determina punând condiţia ca suma
tuturor proiecţiilor forţelor exterioare şi de legătură pe direcţie orizontală,
respectiv verticală să fie zero. Mărimea momentului din încastrare M C se
determină din condiţia ca suma tuturor momentelor forţelor exterioare şi de
legătură în raport cu punctul teoretic de încastrare C să fie zero.

152
 Fig. 13.1. Consolă acţionată de două forţe concentrate.

Astfel, pentru consola din figura 13.1. forţele de legătură se calculează

astfel:
Pr.Ox  0  H C  0 (a)
Pr.Oy  0  VC  F  F1 (b) (13.1)
MC  0  M C  Fl  F1l1 (c )
Valoarea momentului din încastrare MC poate fi pusă în evidenţă
experimental folosind un cadru plan solicitat ca în figura 13.2,a. Pentru
aceasta se consideră că tronsonul de bară ABC este încastrat în porţiunea
CDMN. Dacă se secționează bara în C se obţin două corpuri având forțele
de legătură interioare ca în figura 13.2, b).

Fig. 13.2. Cadrul plan simplu rezemat.

153
 Bara ABC din figura 13.2, b) este o grindă simplu rezemată acţionată, pe
lângă forţele F şi F1 şi de momentul M C . Aceasta este similară cu consola
din fig. 13.1 dacă reacţiunea VB este egală cu zero. Impunând condiţia VB = 0
pe cadrul plan din fig. 13.2,a se poate determina mărimea forţei F3 astfel încât
momentul rezultant al forţelor F şi F1 în raport cu punctul C să fie egal cu
mărimea momentul MC din încastrarea consolei din fig. 13.1.
Din ecuaţie de moment în raport cu punctul C pe cadrul plan (fig. 13.2,
a) rezultă:
l3 l
VBl2  Fl  Fl 1 1  F2  F2 3  0 (13.2)
2 2
Din echilibrul barei IJ (fig. 13.2, a) se obține:
F
F2  3 (13.3)
2
Înlocuind valoarea lui F2 în (13.2), această ecuație devine:
l3
VBl2  Fl  Fl 1 1  F3 0 (13.4)
2
Pentru cazul în care VB = 0 se determină mărimea momentului din
încastrare plană:
l3
Fl  Fl1 1  M C  F3 . (13.5)
2
În relaţiile de mai sus:
- F = mg este greutatea cadrului plan de masă m;
- F1 = m1g este forţa concentrată aplicată asupra cadrului plan prin
intermediul unor greutăți a căror masă însumată este m1.
- F3 = m3g. În această relație m3 reprezintă suma maselor greutăților
aplicate barei IJ împreună cu masa totală acesteia, rezultate din
impunerea condiției VB = 0.

13.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea lucrării de laborator sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 13.4;
b) bulă de nivel;
c) cântar;
d) riglă gradată.

13.4. Descrierea aparatului

Aparatul prezentat în figura 13.3 este format din placa de bază 1 care
poate fi adusă în poziţie orizontală prin trei şuruburi 2. Prin intermediul
154
unor şuruburi, pe placa suport 1, sunt fixate rigid două suporturi verticale 3
şi 4 ale căror axe sunt perpendiculare pe placa 1.

Fig. 13.3. Dispozitivul utilizat pentru determinarea momentului de încastrare plană.

Pe suportul vertical 3, prin intermediul unei articulaţii cilindrice plane

este montat cadrul plan ABCDMN, 5. Tot pe suportul 3 sunt fixate o
pereche de plăci 7 la capetele cărora sunt montaţi scripeţii 8. Pentru crearea
cuplului de încastrare, de capetele barei MN sunt legate două fire care trec
peste scripeţii 8 şi sunt fixate de capetele barei IJ, ale sistemului de
încărcare 9.
Sistemul de încărcare este format din bara IJ la mijlocul căreia se
găseşte o tijă pe care pot fi ataşate discuri de mase cunoscute. Masa acestor
discuri însumată cu masa barei IJ împreună cu tija se notează m3 .
Suportul 4 are prevăzut la capătul superior un sistem cu şurub pentru a
asigura orizontalitatea barei ABC ce face parte din cadrul plan 5. Sistemul
cu şurub este prevăzut cu un întrerupător care pune în evidenţă momentul
în care bara ABC pierde contactul cu reazemul din B. Întrerupătorul
„normal închis” este legat la o lanternă cu baterii 10 care se aprinde în
momentul pierderii contactului (sau rezemării în punctul B). Pierderea
contactului între bara ABC şi suportul vertical 4 mai poate fi pusă în
evidenţă prin intermediul a două raportoare 12 având elementele fixe
solidarizate de suportul 3, iar elementele mobile solidarizate pe bara AB.
Pe bara ABC poate culisa suportul 11 pentru forţa F1 .

13.5. Modul de lucru

1) Cu ajutorul bulei de nivel se asigură orizontalitatea plăcii suport 1 şi
a tronsonului ABC ce aparţine cadrului plan ABCDMN;

155
 2) Se stabilesc condiţiile de solicitare a cadrului plan alegând câte o
valoare pentru m1 şi pentru l1. Masa cadrului plan m, lungimile l și l3 sunt
cunoscute: m = 3,12 kg, l = 355 mm, l3 = 200 mm. Masa totală a barei IJ
împreună cu tija de susținere a greutăților este de 0,35 kg;
3) Se calculează mărimea momentului din încastrarea plană şi mărimea
masei m3 folosind relaţia (13.5) şi valorile se trec în tabelul 13.1:
M C  Fl  Fl
1 1  g (ml  m1l1 ) (13.6)
2  ml  m1l1 
m3  ; (13.7)
l3
4) Se verifică funcţionarea corectă a contactului din reazemul B;
5) Se încarcă cadrul plan 5 cu forţa F1 .
6) Se încarcă bara IJ cu greutăţi până în momentul în care lanterna s-a
aprins şi se notează cu m3 masa totală a tijei IJ și a greutăților adăugate,
valoare care se trece în tabelul 13.1;
7) Eventual, se repetă operaţiile 2)…6) pentru diferite valori ale lui m1
şi l1.

13.6. Date experimentale şi prelucrarea lor

Toate valorile mărimilor calculate şi determinate experimental se trec în
tabelul 13.1. Se compară valorile m3 şi m3 .
Tabelul 13.1. Valoarea mărimilor calculate şi experimentale.
Nr. l l1 m m1 MC m3 m3
determ. [mm] [mm] [kg] [kg] [kgmm] [kg] [kg]
1
2
.
n

13.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Baza teoretică (pe scurt);
3. Tabelul 13.1;
4. Observaţii asupra lucrării de laborator şi eventuale propuneri pentru
îmbunătăţirea acesteia.
Observație: Într-o primă formă, această lucrare a fost întocmită de colegul
Eugeniu ovărel.

156
 L14
ECHILIBRUL FIRULUI OMOGEN GREU - LAN ISORUL

14.1. Scopul lucrării

Stabilirea experimentală a curbei de echilibru a firului omogen greu şi
compararea unor elemente geometrice măsurate cu cele stabilite prin calcul.
De asemenea pot fi materializate şi alte probleme de echilibru a firelor.

14.2. Baza teoretică

După cum s-a demonstrat în lucrările de specialitate [16, 43, 45-48],
curba de echilibru a firului omogen greu (lănţişorul) este plană. Faţă de un
sistem de referinţă convenabil ales (axa verticală y să treacă prin
punctul de minimă cotă cu originea faţă de acest punct la distanţa a, care
este numit parametrul lănţişorului – vezi fig. 14.1), ecuaţia de echilibru
a firului omogen greu devine:
x
y  a ch ; (14.1)
a
unde:

Fig. 14.1. Modelul mecanic al firului omogen greu.

157
 H
a (14.2)
p0
în care: x, y reprezintă coordonatele unui punct curent de pe curbă; H –
tensiunea în punctul de minimă cotă, egală şi cu proiecţia pe orizontală a
Q
tensiunii în oricare punct al lănţişorului; p0  – greutatea pe unitatea de
l
lungime a lănţişorului; Q – greutatea totală a lănţişorului.
Lungimea l a firului între punctele A şi B este dată de relaţia:
x x
l  a(sh B  sh A ) . (14.3)
a a
a) Cazul în care punctele de suspensie sunt la nivele diferite
Semnificaţiile notaţiilor din figura 14.1 sunt: f – diferenţa de nivel
între punctele A şi B; f – săgeata lănţişorului faţă de punctul A;
d  x A  xB – distanţa între proiecţiile pe abscisă a punctului A şi B.

Pentru determinarea parametrului lănţişorului „a” vom folosi relaţiile :

xB
yB  a ch  a  (f  f) , (14.4)
a
xA
y A  a ch  a f , (14.5)
a
din care rezultă expresiile:
xB f  f
ch  1 , (14.6)
a a
x f
ch A  1  . (14.7)
a a

În baza relaţiei fundamentale ch2 u  sh2 u  1 se determină expresiile:

xB x (f  f)2 (f  f)
sh  ch 2 B  1   2 , (14.8)
a a a2 a

x x f2 f
sh A  ch2 A  1  2
2 . (14.9)
a a a a
Prin introducerea relaţiilor (14.8) şi (14.9) în relaţia (14.3) şi în urma
efectuării unor calcule matematice simple se ajunge la ecuaţia de gradul
doi (14.10):
158
 4  f  a 2  4  2 f  f  l 2   f    l 2   f   l 2   2 f  f    0
2 2 2 2
    
(14.10)
din care se determină expresia parametrului lănţişorului „a”:

2( 2 f  f ) l 2  (f ) 2   4 l l 2  (f ) 2  ( f  f ) f

a1,2  (14.11)
4(f )2

Vom alege valoarea parametrului „a” ce corespunde semnului minus

din relaţia (14.11) conformă cazurilor întâlnite în practică.
Cu această valoare, din relaţiile (14.6) şi (14.7) se pot determina prin
calcul, cu ajutorul unui minicalculator ştiinţific, mărimile absciselor
punctelor de suspensie ( x B şi x A ) şi distanţa între proiecţiile punctelor de
suspensie pe abscisa sistemului de referinţă ales:
f  f
xB calcul  a arcch(1 ), (14.12)
a
f
x A calcul  a arcch(1  ), (14.13)
a
dcalcul  xB calcul  x A calcul (14.14)

care va fi comparată cu aceeaşi mărime măsurată.

b) Cazul în care punctele de suspensie sunt la aceeaşi nivel

Această situaţie poate fi tratată ca un caz particular al situaţiei
anterioare, în care f  0 şi xB  x A (fig. 14.2).
Parametrul lănţişorului „a” se poate determina din relaţia (14.10), în
care dacă se particularizează f  0, se obţine:
l2  4 f 2
a . (14.15)
8f
Similar se pot determina abscisele punctelor B, respectiv A şi distanţa „ d ”:
f
xB calcul  x A calcul  a arcch(1  ), (14.16)
a

dcalcul  2 x B calcul , (14.17)

care va fi comparată cu aceeaşi mărime măsurată.
159
 Fig. 14.2. Cazul când punctele de suspensie sunt la acelaşi nivel.

14.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Se vor utiliza:
a) aparatul descris la subcapitolul 14.4;
b) lănţişorul cu zale;
c) ştifturi de prindere a lănţişorului;
d) folie transparentă;
e) cleme de fixare a foliei transparente pe suportul de plexiglas al
aparatului;
f) riglă glisantă pentru trasarea tangentei la curba funiculară a
lănţişorului (trasată pe folia transparentă) în punctul de minimă cotă şi a
liniilor de nivel în punctele de susţinere pentru măsurarea mărimilor f şi f.
g) echer;
h) marker nepermanent;
i) nivelă cu bulă de aer;
j) minicalculator ştiinţific.

14.4. Descrierea aparatului

Aparatul utilizat pentru studiul echilibrului firului omogen greu este
prezentat în figura 14.3.
Aparatul se compune din:
- Cadrul suport 1 prevăzut cu trei şuruburi de reglare 2 pentru asigurarea
orizontalităţii aparatului;
- Sursa de lumină 3, montată pe cadrul suport, conectată prin cordonul
de alimentare 11 la reţeaua de 220 V este pusă în funcţiune prin
întrerupătorul 10.
160
 - Placa verticală transparentă (din plexiglas) 5, prevăzută cu două zone 8
având douăsprezece rânduri cu nouă găuri echidistante pentru montarea
ştifturilor de fixare a lănţişorului 9.

Fig. 14.3. Aparatul utilizat pentru studiul echilibrului firului omogen greu.
- Două culise prevăzute cu şuruburi de fixare, montate pe cadrul suport,
care asigură poziţia verticală a plăcii transparente 5 şi permit apropierea sau
depărtarea acesteia de sursa de lumină până se obţine o imagine clară a
formei de echilibru a lănţişorului.
- Folia transparentă 6, format A3, care se poate fixa pe placa
transparentă verticală 5 cu ajutorul clemelor cu arc 7.

14.5. Modul de lucru

1) Se asigură orizontalitatea aparatului (de fapt verticalitatea plăcii
transparente 5), aşezat pe masa de lucru, cu ajutorul unei nivele cu bulă de
aer poziţionată pe sursa de lumină 3, prin manevrarea şuruburilor 2 (vezi şi
operația 4).
2) Se fixează folia transparentă 6, pe faţa de lucru a plăcii transparente
5, cu ajutorul clemelor 7, având grijă ca suprafaţa foliei să fie curată şi să
fie perfect întinsă pe placă.
3) Se montează lănţişorul cu zale, prin intermediul ştifturilor de fixare
8, în poziţia care se doreşte funcţie de cazul ales, pe cealaltă faţă a plăcii
transparente 5.

161
 4) Prin manevrarea întrerupătorului 10 se pune în funcţiune sursa de
lumină.
5) Se apropie sau se depărtează placa verticală 5 de sursa de lumină,
pentru a obţine claritatea maximă a umbrei lănţişorului pe folia
transparentă.
6) Cu ajutorul markerului se trasează pe folia transparentă curba
funiculară a lănţişorului, precum şi poziţiile punctelor ce se consideră ca
puncte de susţinere atât pe folie cât şi pe lănţişor.
7) Se întrerupe sursa de lumină.
8) Se demontează lănţişorul şi se măsoară lungimea l între punctele de
susţinere marcate pe aceasta.
9) Se demontează folia transparentă, se aşează pe masa de lucru şi se
trasează cu ajutorul riglei glisante şi a markerului, tangenta în punctul de
minimă cotă la curba funiculară, liniile de nivel şi verticalele în punctele de
suspensie.
10) Se măsoară mărimile (f, f şi dmăsurat) sau ( f si dmăsurat) funcţie de
cazul de fixare ales.
11) Se efectuează calculele şi se compară mărimile „dcalcul” şi „dmăsurat”
conform subcapitolului 14.6.
12) Pentru o altă determinare se şterge cu o cârpă umedă folia
transparentă şi se refac etapele menţionate mai sus.

14.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Cu mărimile măsurate (l, f, f şi dmăsurat) sau (l, f şi dmăsurat), funcţie de
cazul de suspendare a lănţişorului ales, se calculează mărimile:
a – parametrul lănţişorului cu formula (14.11) sau (14.15);
dcalcul – distanţa proiecţiei punctelor de suspensie pe abscisa sistemului
de referinţă cu formulele (14.12)...(14.14) sau (14.16) şi (14.17).
Se compară mărimile dcalcul cu dmăsurat şi se calculează eroarea obţinută:

dcalcul  d măsurat
 100 . (14.18)
d măsurat
Se recomandă studenţilor să verifice corectitudinea formulelor (14.15) şi
(14.16).

14.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării.
2. Baza teoretică pe scurt, funcţie de cazul de suspendare ales, inclusiv
cu schiţa ce corespunde figurii 14.1 sau 14.2.
162
 3. Mărimile măsurate şi calculele şi eroarea obţinută.
4. Observaţii asupra lucrării de laborator şi eventuale propuneri pentru
îmbunătăţirea acesteia.

Observaţii:
1) Pentru determinarea parametrului lănţişorului „a” se pot folosi în
calcule şi unghiurile între tangentele în punctele de suspensie şi abscisă.
Dacă se apelează la interpretarea geometrică a derivatei unei funcţii într-un
punct, pe baza mărimilor măsurate, pot fi folosite mai multe formule din
care să rezulte parametrul „a”. Se poate constata că se obţin diferenţe
semnificative între valorile parametrului „a”, obţinut din relaţii diferite,
aceasta datorită atât impreciziei de trasare a tangentelor în punctele de
suspendare şi a măsurării unghiurilor, cât şi a variaţiei mari a valorii
funcţiilor trigonometrice la creşteri mici a unghiurilor în anumite domenii
de definiţie a argumentului. Se recomandă evitarea folosirii în calcule a
mărimilor măsurate mixte (mărimi liniare – lungimi şi mărimi unghiulare).
2) Aparatul poate fi folosit şi pentru lucrări de laborator ce modelează
probleme în care intervin şi tensiunile în fire (determinarea tensiunii în
punctele de susţinere sau cazul aplicării unei forţe concentrate într-un
punct al firului, între punctele de susţinere, etc.) pentru care la
subcapitolul 14.3 mai sunt necesare:
– dinamometru cu cadran;
– suport pentru susţinerea dinamometrului;
– ştifturi cu scripeţi de dimensiuni mici.
Se atrage atenţia că lănţişorul trebuie să fie suficient de greu pentru ca
acul dinamometrului solicitat să se situeze în zona de măsurare cu erori cât
mai mici.
De asemenea trebuie întocmită şi partea teoretică aferentă.
3) Poate fi modelată şi problema curbei funiculare a firului de greutate
neglijabilă acţionat de forțe concentrate în diferite puncte ale firului situate
între punctele de susţinere [45, 46].
4) Verticalitatea plăcii transparente 5 se poate asigura şi cu ajutorul unui
echer de 90 cu talpă.
Menționăm că la realizarea aparatului și-a adus o contribuție
substanțială domnul ing. Mihai Bogdan-Roth.

163
 L15
STUDIUL ANALITIC ŞI EXPERIMENTAL AL
EFORTURILOR ÎN BARELE UNEI
GRINZI CU ZĂBRELE PLANE

15.1. Scopul lucrării

Lucrarea are drept scop măsurarea eforturilor secţionale în barele unei
grinzi cu zăbrele plane prin metoda tensometriei electrice rezistive (TER) şi
compararea valorilor obţinute cu cele determinate analitic.

15.2. Baza teoretică

Se admit următoarele ipoteze simplificatoare:
- grinda se consideră a fi formată din bare drepte conectate la noduri;
- greutatea barelor se neglijează în raport cu forţele aplicate sau se
distribuie la noduri;
- nodurile se consideră articulaţii cilindrice ideale (fără frecare);
- forţele active şi legăturile exterioare (cu terenul) se aplică numai la
noduri.
Pentru calcularea eforturilor secţionale în barele unei grinzi cu zăbrele
plane static determinată interior și exterior se pot utiliza mai multe metode.
Astfel, în cazul în care este necesar ca mai întâi să se determine forţele
de legătură exterioare, pe care grinda cu zăbrele static determinată le are cu
exteriorul (corpul de referinţă), se foloseşte metoda solidificării, metodă în
cadrul căreia grinda cu zăbrele este privită ca un singur corp. În consecinţă
echilibrul sistemului de forţe efectiv aplicate şi de legătură exterioare se
exprimă prin trei ecuaţii, care în cazul unor legături exterioare complete
sunt suficiente pentru determinarea acestora.
Odată determinate reacţiunile (forţele de legătură exterioare) eforturile
secţionale se pot determina aplicând fie metoda izolării nodurilor, fie
metoda secţiunilor (Ritter), fie o metodă combinată.
Metoda izolării nodurilor constă în separarea fiecărui nod al grinzii cu
zăbrele. Fiecare nod izolat al unei grinzi cu zăbrele plane este acţionat de
un sistem de forţe concurente şi coplanare şi deci echilibrul lui se exprimă
164
prin două ecuaţii de proiecţie. Dacă grinda cu zăbrele plană are n noduri în
final, prin izolarea tuturor nodurilor, se vor obţine 2n ecuaţii care conţin
2n – 3 necunoscute – eforturile secţionale din bare. Sistemul de ecuaţii este
determinat, adică are soluţie unică, deoarece 3 din cele 2n ecuaţii au fost
folosite la stabilirea reacţiunilor prin metoda solidificării. Ele pot fi folosite
pentru verificare.
Când se utilizează metoda izolării nodurilor, se porneşte de la un nod în
care sunt concurente doar două bare care au eforturile secţionale
necunoscute, acestea determinându-se din ecuaţii de proiecţii, după care se
trece la un nod adiacent la care, de asemenea, sunt doar două necunoscute.
Procedeul se repetă fie până la determinarea eforturilor în barele care ne
interesează sau până la determinarea eforturilor secţionale în toate barele.
În acest din urmă caz, dacă au fost determinate, în prealabil, unele din
forţele de legătură exterioare prin aplicarea teoremei solidificării, vor exista
atâtea ecuaţii de verificare câte forţe de legătură exterioare au fost
determinate, care vor trebui să fie identităţi.
Metoda secţiunilor (Ritter) permite determinarea eforturilor secţionale
în una, două sau trei bare ale grinzii cu zăbrele plane, bare traversate de
secţiunea făcută, care separă grinda în două părţi. Pentru a putea fi aplicată
această metodă, secţiunea trebuie să secţioneze cel mult trei bare –
neconcurente sau paralele – în care eforturile sunt necunoscute. Această
metodă se aplică în general în cazul în care se doreşte determinarea
eforturilor secţionale în anumite bare ale grinzii cu zăbrele plane.
Cele două metode se pot combina dacă astfel se determină mai uşor
eforturile secţionale în barele grinzii cu zăbrele plane.
Determinarea experimentală a eforturilor secţionale în barele unei
grinzi cu zăbrele plane se face folosind metoda tensometriei electrice
rezistive (TER) prezentată în detaliu în prima parte a lucrării.

15.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea experienţei sunt necesare:
b) aparatul descris la subcapitolul 15.4;
c) puntea tensometrică (sau echivalentul ei), descrisă în secțiunea
„Traductori și aparate de măsură utilizate”;
d) mărci tensometrice, descrise în secțiunea „Traductori și aparate de
măsură utilizate”;
e) cabluri de legătură;
f) bulă de nivel;
g) greutăţi etalonate;
h) şubler.

165
166

Fig. 15.1. Dispozitivul pentru determinarea eforturilor în barele unei grinzi cu zăbrele plane.
 15.4. Descrierea aparatului
Barele grinzii cu zăbrele 1 din figura 15.1 au secţiunea dreptunghiulară
(fig. 15.2), iar modul lor de prindere este prezentat în figura 15.3.

Fig. 15.2. Forma barelor grinzii cu zăbrele plane.

Grinda cu zăbrele este articulată la capetele sale prin intermediul
bolţurilor 2 de piesele de legătură 3. Piesele de legătură 3 sunt fixate de
cadrul 5 cu ajutorul şuruburilor 4. Cadrul 5 face corp comun cu placa de
bază 6 a cărei orizontalitate se asigură prin intermediul şuruburilor de
reglare 7.

Fig. 15.3. Modul de prindere al barelor grinzii cu zăbrele plane în noduri.

Solicitarea grinzii cu zăbrele se face cu greutăţile etalonate 8 prin
intermediul unei tije cu platan 9.
Pe barele grinzii cu zăbrele în care se doreşte determinarea efortului
secţional axial sunt aplicate mărcile tensometrice 10 aşa cum s-a prezentat
în secțiunea „Traductori și aparate de măsură utilizate”. Pentru măsurarea
intensităţii eforturilor secţionale axiale se utilizează puntea tensometrică
11.

15.5. Modul de lucru

1) Pentru grinda cu zăbrele plană nesolicitată (neîncărcată) se
etalonează puntea tensometrică 11.
2) Se solicită grinda cu zăbrele în unul sau mai multe noduri cu
167
greutăţile etalonate 8 prin intermediul tijelor cu platan 9.
3) Se citeşte valoarea deformaţiei specifice liniare  pe scala aparatului
de măsurat 11.
4) Se repetă operaţiile 1)- 3) cu diferite valori ale greutăţilor etalonate.

15.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Valorile solicitărilor precum şi cele ale deformaţiilor specifice liniare
sunt trecute în tabelul 15.1.
Se calculează valoarea eforturilor secţionale determinate experimental:
Nexp E 10-62,1105 = 0,21 N]
şi se compară cu cele calculate analitic stabilindu-se eroarea de măsurare:
N exp  N cal
  100 [%].
N exp

Tabelul 15.1. Centralizarea rezultatelor experimentale.

Schema de solicitare a grinzii cu  Nexp Ncal
Bara  [%]
zăbrele m/m] [N] [N]

8 7 6
9 5
1 4
2 3
F1 F2

F1 

F2 =

15.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării.
2. Metodele utilizate şi calculele efectuate pentru determinarea analitică
a eforturilor secţionale în barele grinzii cu zăbrele plane.
3. Tabelul 15.1.
4. Observaţii asupra lucrării de laborator şi eventuale propuneri pentru
îmbunătăţirea acesteia.

168
 L16
CINEMATICA MIŞCĂRII PLAN PARALELE.
DETERMINAREA CENTROIDELOR PENTRU
MECANISMUL PATRULATER

16.1. Scopul lucrării

Se urmăreşte evidenţierea (vizualizarea) locurilor geometrice descrise

de centrul instantaneu de rotaţie CIR (baza B şi rostogolitoarea R) în cazul
solidului rigid aflat în mişcare plan-paralelă.

16.2. Baza teoretică

Un solid rigid execută o mişcare plan-paralelă atunci când cel puțin trei
puncte necoliniare ale rigidului rămân în tot timpul mişcării într-un plan fix
numit planul mișcării. Rigidul are cel mult trei grade de libertate, care pot fi
puse în evidență de parametrii cinematici ai mişcării x10 , y10 , respectiv  ,
dacă aceștia sunt reciproc independenți. Este necesară cunoașterea variației
în funcție de timp a parametrilor cinematici ai mişcării:
 x10  x10 (t )

 y10  y10 (t ) (16.1)
  (t )

Mişcarea plan-paralelă este
o mişcare fără punct fix ea
fiind similară unei mişcări de
Fig. 16.1. Solid rigid în mişcare plan-paralelă.
rotaţie în jurul unei axe
instantanee de rotaţie, axă perpendiculară pe planul mişcării.
Intersecţia axei instantanee de rotaţie cu planul mişcării, respectiv cu
planul punctelor corpului care se mişcă în planul fix se numeşte centrul
instantaneu de rotaţie CIR. În planul fix x1O1y1 – planul mişcării (fig. 16.1),
CIR – în timpul mişcării corpului – descrie o curbă numită centroidă fixă

169
sau bază B, iar în planul mobil xP0y descrie o curbă numită numită centroidă
mobilă sau rostogolitoare R. Cele două curbe sunt tangente în CIR.
Atunci când corpul este obligat, prin anumite restricţii de natură
geometrică (legături cu alte corpuri) să descrie o anumită mişcare plan-
paralelă, care să depindă de un singur parametru (în majoritatea cazurilor
acest parametru este   (t ) ), ecuaţiile B şi R depind numai de condiţiile
geometrice ale mişcării corpului, determinarea lor făcându-se independent
de legea orară a mişcării (relaţiile (16.1)) prin una din următoarele metode.
Geometric. Se determină CIR pentru o anumită poziţie a corpului şi se
caută proprietăţile geometrice corespunzătoare ale acestuia faţă de reperul
mobil (xP0yz), respectiv fix (x1O1y1z1) (fig. 16.1).
Grafo-analitic. Se determină grafic CIR pentru o anumită poziţie a
corpului. Se identifică apoi, în cele două sisteme de referinţă coordonatele
punctului I, care este CIR, - ,  în sistemul de referinţă mobil şi , în
sistemul de referinţă fix. În funcţie de parametrul natural al mişcării  se
stabilesc relaţii independente de forma:
fi(, , ) = 0; i = 1,2,3,4 (16.2)
Din relaţiile astfel obţinute se determină pe cale algebrică:

  ()
 (16.3)
  ()
1  1 ()
 (16.4)
1  1 ()
care reprezintă ecuaţiile parametrice al R (16.3), respectiv B (16.4).
Dacă se elimină parametrul natural  se obţin ecuaţiile analitice
(neparametrice) ale R şi B.
Analitic. În cazul în care mişcarea plan-paralelă a solidului rigidului
depinde de un singur parametru, între parametrii cinematici ai micării
(16.1) se pot scrie două relaţii:

 f ( x10 , y10 , )  0
 (16.5)
 g ( x10 , y10 , )  0
Din aceste relaţii se determină:

 x10  x10 ()

 (16.6)
 y10  y10 ()

170
 Înlocuind relaţiile (16.6) în ecuaţiile:
v10 x  x10 cos   y10 sin 

v10 y   x10 sin   y10 cos  (16.7)

  
se obţin proiecţiile vitezei punctului P0 pe axele sistemului de referinţă
mobil:
  dx10 dy 
v10 x   cos   10 sin   
  d d 
 (16.8)
 dx d y
v   10 sin   10 cos   
 10 y  d d 


Introducând relaţiile (16.8) în relaţiile:
 v10 y
   
 (16.9)

  v10 x
 
care reprezintă coordonatele CIR în sistemul de referinţă mobil, se obţin
ecuaţiile parametrice ale R:
 dx10 dy10
v10 x  d sin   d cos 
 (16.10)
v  dx10 cos   dy10 sin 

10 y
d d
Introducând relaţiile (16.8) în relaţiile:
 v10 y v10 x
 
 1 10  x  cos   sin 

 (16.11)
  y  v10 y sin   v10 x cos 

1 10
 
care reprezintă coordonatele CIR în sistemul de referinţă fix, se obţin
ecuaţiile parametrice ale B:
 dy10
  1  x10 ( ) 
d
 (16.12)
  y ()  dx10
 1 10 d
171
 16.3. Aparatele utilizate şi mijloace de măsurare
Pentru desfăşurarea experienţei sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 16.4;
b) şubler;
c) raportor.

16.4. Descrierea aparatului

Aparatul prezentat în figura 16.2, este un mecanism patrulater O1ABO2

la care laturile O1A = BO2.
Dispozitivul este alcătuit dintr-o placă de bază 1 pe care sunt montate
barele 2 prin articulaţiile 4. De barele 2 este prinsă bara 3 prin articulaţiile
din A şi B. Barele 2, pe prelungirile lor, au practicate două canale prin care
este trecută bucşa mobilă 5.

Fig. 16.2. Dispozitivul utilizat în cadrul lucrării de laborator.

Manevrarea mecanismului se face prin intermediul mânerelor 8 ce sunt

fixate pe barele 2. De bara AB este montată solidar o placă transparentă 6.
Pe placa de bază 1 este lipită o coală de hârtie 7.
172
 20.5. Modul de lucru
Abordarea analitică.
Folosind notaţiile din figura 16.2 s-a reprezentat schematic mecanismul
patrulater în figura 16.3.
Pentru conturul închis O1ABO2 (fig. 16.3) se poate scrie următoarea
relaţie vectorială:

Fig. 16.3. Schematizarea mecanismului patrulater.

O1 A  AB  BO2  O 1O2  0 (16.13)

Proiectând relaţia vectorială (16.13) pe axele sistemului de referinţă
x1O1y1 se obţine:
l1 cos 1  l2 cos 2  l3 cos 3  l4  0
 (16.14)
l
1 sin 1  l2 sin  2  l3 sin 3  0
Din relaţiile (16.14) în care l1 = l3 = r, l2 = l şi l4 = d, se obţin relaţiile de
calcul ale unghiurilor 2 şi 3 în funcţie de unghiul 1:
 l 2  d 2  2ld cos 1 r sin 1
2  arccos  arctan
d  r cos 1
 2l r 2  d 2  2rd cos 1
 (16.15)
  360o  arccos 2r  l  d  2ld cos 1  arctan r sin 1
2 2 2

 3 2l r 2  d 2  2rd cos 1 d  r cos 1


Folosind valorile unghiurilor 2 şi 3 se pot determina şi trasa B şi R
pentru CIR notat cu I în figura 16.3:

173
  sin 3 cos 1
   d
sin  3  1 
1

 (16.16)
  d sin 3 sin 1
 1 sin  3  1 

  sin 3 
   d  r cos 1  cos  1  2 
  sin  3  1  
 (16.17)
  sin 3 
    d  r cos 1  sin  1  2 
  sin  3  1  
Experimental.
Se desface placa transparentă 6 de bara AB desfăcând şuruburile de
prindere. Se introduce în bucşa 5 un marker nepermanent şi se manevrează
barele 2 prin intermediul mânerelor 8 de la extrema stângă la extrema
dreaptă. În felul acesta, pe foia de hârtie va fi trasată, o curbă ce reprezintă B.
Se lipeşte pe placa transparentă 6 o folie transparentă. Se montează la
loc placa transparentă 6 prin intermediul şuruburilor aparente. Se introduce
în bucşa 5 un marker nepermanent şi se manevrează barele 2 prin
intermediul mânerelor 8 de la extrema stângă la extrema dreaptă. În felul
acesta, pe folia transparentă va fi trasată, o curbă ce reprezintă R.
Se scoate markerul nepermanent din bucşa 5 şi se manevrează barele 2
de la o extremă la alta urmărindu-se cum R se rostogoleşte peste B.
În vederea trasării graficelor B şi R folosind relaţiile (16.16) şi (16.17),
cu ajutorul şublerului se vor măsura şi înregistra lungimile: r, l, d.
Se va deplasa bara 2 articulată în O1 la poziţia extremă stânga şi, cu
ajutorul lui raportor se va măsura şi înregistra valoarea 1st .
Se va deplasa bara 2 articulată în O2 la poziţia extremă dreapta şi, cu
ajutorul lui raportor se va măsura şi înregistra valoarea 1dr .
Folosind relaţiile (16.15)... (16.17) şi un program de calcul adecvat
(MathCad) se vor trasa graficele B şi R pentru 1   1dr , 1st  .

16.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Se vor înregistra valorile măsurate:

r, mm l, mm d, mm 1st , grad 1dr , grad

174
 16.7. Conţinutul referatului
1. Titlul lucrării;
2. Tabelul cu valorile măsurate;
3. Graficele B şi R determinate analitic;
4. Observaţii asupra lucrării şi eventual propuneri pentru îmbunătăţirea
acesteia.

175
 L17
DINAMICA PUNCTULUI MATERIAL

17.1. Scopul lucrării

Studierea teoretică și verificarea experimentală a dinamicii punctului
material liber și supus la legături.

17.2. Baza teoretică

Studierea mișcării unui punct material – liber sau supus la legături – se
face folosind teorema impulsului (care este cunoscută și ca legea a doua a
dinamicii sau principiul fundamental al dinamicii enunțat de Newton):
d(mv )
ma  F (17.1)
dt
În relația (17.1) m este masa corpului, o mărime fundamentală a
Sistemului Internațional de unități (SI), care este o mărime scalară,
pozitivă, considerată constantă (dacă viteza v a punctului material este
neglijabilă în comparație cu viteza luminii), diferită de la un corp la altul,
fiind introdusă de Newton.
Pe lângă acest principiu fundamental se mai admite existența unui reper
considerat fix față de care relația (17.1) este riguros exactă.
Forța F în cazul unui punct material liber – a cărui mișcare nu întâmpină
restricții de natură geometrică – reprezintă rezultanta tuturor forțelor efectiv
aplicate ce acționează asupra sa.
Dacă punctul material este supus la legături – obligat să rămână pe o
suprafață sau pe o curbă – atunci în afară de forța F apar și forțele de
legătură:
- N – reacțiunea normală;
- T – forța de frecare, în situația în care frecarea dintre punct și
suprafață, respectiv curbă, nu poate fi neglijată.
Dacă se cunoaște F , ceea ce implică cunoașterea tuturor forțelor efectiv
aplicate asupra punctului material liber, legea de mișcare a acestuia față de
un reper fix se obține prin integrarea ecuației diferențiale a mișcării (17.1):

176
 r  r (t , C1, C2 ) (17.2)
Cei doi vectori constanți C1 și C2 se pot determina dacă se cunosc
condițiile inițiale ale mișcării:
- poziția inițială a punctului material prin vectorul de poziție r0 la
momentul t0;
- viteza inițială a punctului material v0 la momentul t0.
Din rezolvarea sistemului de ecuații
r0  r (t0 , C1 , C2 )

v0  r (t0 , C1 , C2 )
rezultă:
C1  C1 (t0 , r0 , v0 )
(17.3)
C2  C2 (t0 , r0 , v0 )
care introduse în expresia (17.2) permit obținerea legii de mișcare a
punctului material sub formă vectorială:
r  r (t , t0 , r0 , v0 ) (17.4)
sau, dacă t0 = 0:
r  r (t , r0 , v0 ) (17.5)
În cazul punctului material legat, ecuația diferențială a mișcării obținută
după aplicarea axiomei legăturilor devine:
d(mv )
ma   F  N T (17.6)
dt
De asemenea, este necesară considerarea ecuațiilor furnizate de aspectul
geometric al problemei:
f ( x, y, z )  0 (17.7)
când punctul material este obligat să rămână tot timpul mișcării în contact
cu suprafața descrisă de ecuația (17.7), respectiv:
 f ( x, y , z )  0
 (17.8)
 g ( x, y , z )  0
când punctul material este obligat să rămână tot timpul mișcării pe o curbă
descrisă de ecuațiile (17.8).
Dacă frecarea nu poate fi neglijată, la ecuațiile anterioare se adaugă
ecuația furnizată de aspectul fizic al problemei, care în cazul frecării uscate
are forma:
T  N (17.9)

177
 Proiectând ecuația diferențială a mișcării (17.6) pe axele sistemului de
referință fix se obțin trei ecuații scalare care împreună cu ecuațiile (17.7)
sau (17.8) – după caz – și (17.9) – când există frecare, formează sistemul
global de ecuații, prin rezolvarea căruia se determină:
- legea de mișcare, în funcție de constantele de integrare;
- valoarea intensităților forțelor N și T.
Constantele de integrare se vor determina din condiții inițiale.

17.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea lucrării sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 17.4;
b) raportor;
c) riglă;
d) şubler de adâncime.

17.4. Descrierea aparatului

Dispozitivul face obiectul lucrării de laborator nr. 9 din [11], fiind
realizat prin grija domnului prof. univ. dr. ing. Ion Eparu.
Schema dispozitivului este prezentată în figura 17.1, având în
componență un tub 1 cu o zonă rectilinie de lungime H și una circulară de
rază R cu unghiul la centru .
Zona rectilinie a tubului face unghiul  cu verticala prin intermediul
suportului 2 de care este prins cu ajutorul clemelor 3. Aparatul mai are în
componență tava cu nisip 4 de înălțime H1 și bila 5.

Fig. 17.1. Dispozitivul utilizat în cadrul lucrării de laborator.

178
 17.5. Modul de lucru
17.5.1. Calculul analitic
Se poziționează tava cu nisip în raport cu tubul 1 și cu ajutorul
șublerului de adâncime și a riglei se măsoară cotele H1, H2 şi L (fig. 17.1).
Celelalte cote au valorile: H = 500 mm; R = 125 mm,  = 30⁰;  = 140⁰.
Pentru a calcula distanța L1 (fig. 17.2) de la marginea tăvii până unde
cade bila, lansată din punctul A fără viteză inițială, este necesară
cunoașterea vitezei bilei în E. În cazul în care se neglijează frecarea dintre
tub și bilă, viteza în E se poate determina din teorema energiei cinetice:
EE  EA  LAE (17.10)
mv E2
 mgh  v E  2 gh (17.11)
2
În care:
h  H cos  Rsin   sin(  ) (17.12)

Fig. 17.2. Modelarea dispozitivului folosit la studierea dinamicii punctului material.

Pentru a studia mișcarea bilei libere în aer pe tronsonul EF se alege

sistemul de referință xOy din figura 17.2.
Ecuațiile diferențiale ale mișcării bilei, în cazul neglijării frecării cu
aerul, sunt:
mx  0
 (17.13)
 my   mg

179
 Integrând ecuațiile (17.13) se obține:
 x  C1t  C3

 gt 2 (17.14)
y    C2t  C4
 2
Condițiile inițiale pentru determinarea constantelor de integrare sunt:
 x(0)  0  C3  0
 (17.15)
 y (0)  H 2  C4  H 2
   
 x(0)  vE cos         2 gh sin       C1  2 gh sin     
  2 

 y (0)  v sin           2 gh cos       C   2 gh cos     
  

E 2
 2 
(17.16)
Rezultă că ecuațiile de mișcare sunt:
 x  t 2 gh sin     

 gt 2 (17.17)
 y    t 2 gh cos       H 2
 2
Eliminând timpul din cele două ecuaţii se obține ecuația neparametrică
a traiectoriei:
x2
y  xctg     H 2 (17.18)
4h sin 2   
Deoarece bila cade în punctul F, coordonatele acestui punct xF și yF
trebuie să verifice ecuația (17.18) care poate fi pusă sub forma:
x F2
 x F ctg     H 2  y F   0 (17.19)
4h sin 2   
Având în vedere că yF  H1 , soluția pozitivă a ecuației (17.19) ne
permite să determinăm lungimea L1:
 H  H1 
xF  L  L1  2h  sin(  )  cos(  )  cos 2 (  )  2  (17.20)
 h 
și deci:
 H  H1 
L1  2h  sin(  )  cos(  )  cos 2 (  )  2   L (17.21)
 h 

180
 17.5.2. Determinarea experimentală
1) Se nivelează nisipul din tava 4.
2) Se poziționează tava la cota L.
3) Se lasă bila 5 să cadă liber din punctul A (fig. 17.1).
4) Se măsoară distanța L1 de la marginea tăvii până în locul în care a
căzut bila (fig. 17.2).
5) Se repetă operațiile 1)...4) de mai multe ori.

17.6. Date experimentale şi prelucrarea lor

Dacă sunt efectuate mai mult de 10 determinări pentru distanța L1 , se va
efectua prelucrarea statistică a rezultatelor în conformitate cu metodologia
descrisă în capitolul „Erori de măsurareˮ. În caz contrar, pentru distanța
măsurată L1, se face media rezultatelor obținute.
Se compară valoarea lui L1 calculată cu relația (17.21) cu valoarea
medie măsurată după prelucrarea datelor experimentale.

17.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării
2. Calculul analitic al vitezei bilei în punctul E
3. Calculul analitic al cotei L1
4. Tabelul 17.1 (similar cu tabelul 1 din capitolul „Erori de măsurareˮ)
completat cu datele experimentale obținute, dacă sunt efectuate mai mult de
10 determinări.
5. Valorile mărimii L1 obținute prin calcul și experimental
6. Observații asupra lucrării de laborator şi eventuale propuneri pentru
îmbunătăţirea acesteia.

181
 L18
DINAMICA MIȘC RII RELATIVE A PUNCTULUI
MATERIAL

18.1. Scopul lucrării

Este studiată experimental mișcarea relativă a unui punct material supus
la legături (bilaterală și unilaterală).
În acest scop, o bilă, asimilată cu un punct material, se poate mișca în
interiorul unui tub circular având forma unui sfert de cerc de rază R, situat
într-un plan vertical, care se poate roti uniform în jurul unei axe verticale,
împreună cu o placă circulară situată într-un plan orizontal. Tubul în formă
de sfert de cerc are centrul pe axa de rotație.
În funcție de viteza unghiulară a plăcii și a modului de operare, bila
poate rămâne într-o poziție de echilibru relativ în interiorul tubului (punct
supus la o legătură bilaterală), poate avea o mișcare oscilatorie armonică în
jurul poziției de echilibru relativ sau, poate evolua liber pe placă (punct
supus la o legătură unilaterală).
Lucrarea de laborator a fost concepută de domnul prof. dr. ing. Nicolae
Pandrea și realizată la Universitatea din Pitești înainte de anul 1988 [27].
Prin amabilitatea domnului profesor Pandrea, care a furnizat schema și
datele constructive, lucrarea a fost reprodusă la Universitatea Petrol-Gaze
din Ploiești cu ajutorul unor studenți de la secția Utilaj Petrolier, ingineri
seral (în prezent ingineri cu mulți ani de activitate) și a domnului ing.
Mihai Bogdan-Roth.

18.2. Baza teoretică

Vom alege trei sisteme de referință:
- unul fix O1x1y1z1 , având originea în punctul B al tubului și axa O1z1
situată pe axa de rotație;
- două sisteme de referinţă mobile:
- Oxyz, având originea comună cu sistemul fix, pe axa rotație în
punctul B al tubului, axa Oz comună cu axa O1z1 situate pe axa de

182
 rotație și planul yOz situat în planul median al tubului ABC (vezi
fig. 18.1):
- intrinsec (Frenet) legat de punctul M de versori  ,  și  (vezi
fig. 18.2).

Fig. 18.1. Modelarea dinamicii relative a punctului material

(sistemul de referinţă cartezian).

Ecuația dinamicii mișcării relative a punctului material legat din tub,

neglijând frecările și acționat de propria greutate este:
mar  mg  N1  N2  Ft  Fc (18.1)
în care Ft  mat și Fc  mac , sunt forța inerțială de transport F ,
t

respectiv forța inerțială Coriolis  Fc  .

Mărimile forțelor inerțiale de transport și Coriolis sunt:
Ft  mRω02 cosθ (18.2)

Fc  2mRω0θsinθ (18.3)
Dacă proiectăm ecuaţia (18.1) pe axele triedrului Frenet (fig. 18.2) avem:
mR  mvr  mg cosθ  mRω02 cosθsinθ ( a)
vr2
m  N1  mg sin θ  mRω02 cos 2 θ (b) (18.4)
R
0  N 2  2mRω0θsin θ ( c)

183
 Fig. 18.2. Modelarea dinamicii relative a punctului material
(sistemul de referinţă Frenet).

Prin integrarea ecuaţiei (18.4) (a) se obţine expresia:

vr2  2 gR sinθ  R2ω02sin 2θ (18.5)
Folosind ecuaţia (18.5) se obţin expresiile mărimilor componentelor N1
şi N2 a reacţiunii normale:
N1  3mg sinθ+mRω02 cos2θ (18.6)

N2  2mω0 2Rg sinθ  R 2ω02 sin 2 θ sinθ (18.7)

Pentru ca punctul material să execute o mişcare oscilatorie armonică în
jurul poziţiei de echilibru relativ, vr trebuie să se anuleze pentru un unghi
< (  2 ).
2g
Din condiţia v r= 0 se obţine: sinθ = 0 , respectiv sin θ = <1
Rω02
Rezultă condiţia:
2g
ω0 > (18.8)
R

184
 Poziţia de echilibru relativ se obţine pentru   0 şi   0 .
Din relaţia (18.4, a) rezultă:
π
cos θ1 = 0  θ1  (18.9)
2
g g
sin θ 2 =  θ 2  arcsin (18.10)
Rω02 Rω02
Relaţia (18.9) ne indică condiţia ca punctul să se afle pe axa de rotaţie
fără viteză iniţială, iar cu relaţia (18.10) se determină poziţia de echilibru
2g
relativ pentru cazul ω0 > , la care este adus punctul material din
R
vecinătatea axei de rotaţie de forţa inerţială de transport.
2g
Dacă ω0  punctul material pornit din poziţia A, fără viteză
R
iniţială, va ajunge în punctul B cu o viteză relativă pozitivă şi va părăsi
tubul deplasându-se liber pe placa circulară (legătură unilaterală).
În acest caz, deoarece punctul va părăsi tubul şi se va deplasa liber pe
placa circulară, ecuaţia dinamicii mişcării relative a punctului devine (fig.
18.3):

Fig. 18.3. Modelarea mişcării relative fără frecare a punctului material

pe placa circulară.

mar  mg  N  Ft  Fc (18.11)
în care
ar  r  xi  yj (18.12)
mg  mgk (18.13)
N  Nk (18.14)
185
 Ft  mat  m  a0  ε  r  ω   ω  r   
(18.15)
 m ω   ω  r   rω2   mrω02

r
Fc  mac  m  2ω  
t
i j k (18.16)
 m  2 0 0 ω0  2m  ω0 yi  ω0 xj 
x y 0

Prin înlocuirea relaţiilor (18.12)..(18.16) în relaţia (18.11) se obţin

ecuaţiile diferenţiale de ordinul doi omogene:
x  ω02 x  2ω0 y (a)
(18.17)
y  ω02 y  2ω0 x (b)
Din ecuaţia (18.17) (a) se obţine y , care prin derivare în raport cu
timpul o dată şi introducerea în ecuaţia (18.17) (b), ne permite să obţinem
relaţia:
x  3ω02 x
y (18.18)
2ω30
Derivând relaţia (18.18) în raport cu timpul şi introducând rezultatele în
relaţia (18.17) (a) se obţine o ecuaţie diferenţială liniară, cu coeficienţi
constanţi, omogenă de ordinul patru. Deoarece ecuaţia caracteristică a
ecuaţiei diferenţiale de ordinul patru are rădăcini imaginare soluţia este:
x   C1  C3t  sin  ω0t    C2  C4t  cos  ω0t  (18.19)
Având în vedere relaţia (18.18) obţinem:
y    C1  C3t  cos  ω0t    C2  C4t  sin  ω0t  (18.20)
Constantele de integrare se obţin din condiţiile iniţiale:
 x  0  0  C1  x  0  0  C3
la t  0  ; 
 y  0  0  C2  y  vB  vB  C4
Din relaţia (18.5) obţinem vB = vr(=  2 ) :

vB  2 gR  R 2ω02 (18.21)
Legea de mişcare a punctului devine:

186
  x  vBt sin  ω0t  (a )

 y  vBt cos  ω0t  (b) (18.22)
z  0 (c )

Ecuaţia traiectoriei în coordonate polare devine (vezi fig. 18.3):

ρ  x 2  y 2  vBt (a )
 (18.23)
θ  ω0t
 (b)
care se poate pune sub forma:
vB
ρ= θ, (18.24)
ω0
recunoscând astfel spirala lui Arhimede.

Când punctul ajunge la periferia plăcii circulare avem:

R1
t1 = (18.25)
vB
iar coordonatele carteziene ale punctului devin:

 x1  R1 sin  ω0t1 
 (a )
 (18.26)
 y1  R1 cos  ω0t1 
 (b)

18.3. Aparate de măsurat şi mijloace de măsurare

Pentru desfășurarea lucrării de laborator sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 18.4;
b) două bile de rulment cu diametrele de 5,3 şi 6,3 mm;
c) tijă telescopică cu magnet la capătul tijei;
d) cronometru;
e) riglă gradată cu lungimea de 50 cm.

18.4. Descrierea aparatului

Aparatul (fig. 18.4) este compus dintr-o placă suport circulară 1 cu patru
picioare 2 prevăzute cu şuruburi pentru asigurarea orizontalităţii care
susţine placa circulară orizontală mobilă 3, prin intermediul ansamblului 4.
Placa circulară 3 se poate roti în jurul unei axe verticale ce trece prin
centrul cercului doar într-un singur sens datorită unui cuplaj unisens montat
în interiorul ansamblului 4.
187
 Antrenarea plăcii circulare 3 se face prin intermediul unei curele
trapezoidale de la un motor de curent continuu 5 cu reductor şi 2 trepte de
rotaţie de 24V (motor de ştergător de parbriz de la camioanele de mare
tonaj). Alimentarea motorului se poate face prin intermediul unui
transformator de curent de la curent alternativ de 220 V la curent continuu
de 24 V. Transformatorul este alimentat de la reţea.

Fig. 18.4. Dispozitivul utilizat în cadrul lucrării de laborator.

Pornirea motorului 5 se face printr-un întrerupător cu manetă 7 cu trei

2g
poziţii: la mijloc – oprit, în dreapta – turaţia I cu ω  şi în stânga –
R
2g
turaţia II cu ω  . Pe placa circulară 3 este montată perpendicular
R
placa 8 pe care este montat tubul din plexiglas 9 în formă de sfert de cerc.
La capătul A al tubului 9 este fixat un opritor cu electromagnet 10. Pentru
acţionarea electromagnetului pe suportul întrerupătorului cu manetă există
un buton 11 pentru activarea acestuia.
Alimentarea electromagnetului se face prin intermediul unui transformator
de curent alternativ 12 în curent continuu (de la 220 V la 12 V).
188
 Legătura între butonul de acţionare 11 şi electromagnetul din opritorul
10 se face cu ajutorul unei coroane metalice inelare care este în contact cu o
pereche de perii.
Pe placa circulară 3 cu raza de 600 mm, care are montat pe conturul ei
un perete circular de protecţie din tablă, pentru a împiedica bila să
părăsească masa, în continuarea planului vertical ABC, pe un sfert din
circumferinţă sunt prevăzute sectoare de captare a bilei pentru cazul
legăturii unilaterale, sector de cerc cu o deschidere de 5º .

18.5. Modul de lucru

a) Legătura bilaterală
1) Se aşează bila cu diametrul de 5,3 mm în lăcaşul opritorului 10;
2) Se asigură alimentarea la reţea a transformatorului 6, având maneta
întrerupătorului 7 în poziţia oprit (la mijloc);
3) Se alimentează reţeaua întrerupătorului cu electromagnet 10 cu
ajutorul transformatorului 12;
4) Se acţionează butonul 11 şi se constată că bila parcurge tubul şi se va
deplasa pe o traiectorie rectilinie din punctul B până la marginea mesei
circulare 3;
5) Se recuperează bila şi se repetă operaţia 1);
6) Se mută maneta întrerupătorului 7 pentru turaţia II (spre stânga) şi se
aşteaptă ca masa să ajungă la o rotaţie în regim normal;
7) Cu ajutorul cronometrului se determină viteza unghiulară;
8) Se lasă bila să intre în tubul sfert de cerc prin activarea
electromagnetului acţionând butonul 11;
9) Se observă mişcarea bilei în interiorului tubului;
10) Se opreşte motorul de antrenare prin mutarea manetei în poziţia
oprit;
11) Se recuperează bila şi se repetă operaţia 1).
b) Poziţia de echilibru relativ
1) Bila cu diametrul de 6,3 mm se aşează în interiorul tubului şi cu
ajutorul tijei telescopice cu magnet se aşează în echilibru într-o poziţie cât
se poate de depărtată de capătul B al acestuia;
2) Se mută maneta întrerupătorului 7 pentru turaţia II (spre stânga) şi se
aşteaptă ca masa să ajungă la o turaţie în regim normal;
3) Se observă cum forţa inerţială de transport va ridica bila până în
poziţia de echilibru relativ;
4) Se estimează poziţia de echilibru relativ şi se compară cu cea dată de
formula (18.10);
5) Se opreşte motorul de antrenare prin mutarea manetei în poziţia oprit;
189
 6) Se recuperează bila și este depozitată pentru a fi folosită la altă
subgrupă.
c) Legătura unilaterală
1) Bila cu diametrul de 5,3 mm se aşează în poziţia corespunzătoare
punctului A;
2) Se porneşte motorul prin mutarea manetei întrerupătorului 7 pentru
turaţia I şi se aşteaptă ca masa 3 să ajungă la o turaţie în regim normal;
3) Se determină viteza unghiulară cu ajutorul cronometrului;
4) Se apasă butonul 11. Se urmăreşte traseul bilei după părăsirea tubului
şi se determină în ce căsuţă a izbit bila peretele de tablă de protecţie;
5) Se măsoară coordonatele x1măs şi y1măs ce corespund punctului median
al căsuţei în care bila a izbit peretele de tablă de protecţie;
6) Cu ajutorul formulelor (18.21), (18.25) şi (18.26) (a) şi (b) se
calculează x1calculat şi y1calculat care se compară cu cele măsurate;
7) Se recuperează bila şi se repetă operaţiile de la 1) la 6).

18.6. Date experimentale şi prelucrarea lor

Se calculează vitezele unghiulare pentru variantele a) şi c) şi se măsoară
x1măs şi y1măs pentru varianta c).

18.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Prezentarea pe scurt a părţii teoretice;
3. Calculul poziţiei de echilibru relativ pentru varianta b) şi compararea
cu cea experimentală cu prezentarea calculelor ce se fac;
4. Calcularea x1calculat şi y1calculat şi compararea acestora cu x1măs şi y1măs
pentru varianta c) şi prezentarea calculelor ce se fac;
5. Observații asupra lucrării de laborator cu eventuale propuneri pentru
îmbunătățirea acesteia.

190
 L19
DETERMINAREA EXPERIMENTAL A MOMENTELOR
DE INERȚIE PRIN METODA SUSPENSIEI TRIFILARE

19.1. Scopul lucrării

Determinarea experimentală a momentelor de inerție axiale ale
corpurilor având forme geometrice variate folosind metoda suspensiei
trifilare.

19.2. Baza teoretică

Pentru determinarea momentelor de inerție axiale prin metoda
suspensiei trifilare este folosit un dispozitiv care are în componență un
platan (disc) circular menținut în poziție orizontală prin intermediul a trei
fire metalice verticale A1A; B1B; C1C de lungime l, fixate atât în platan cât
și în placa de susținere prin intermediul unor șuruburi.

Fig. 19.1. Modelul mecanic al dispozitivului pentru determinarea momentelor de

inerţie masice prin metoda suspensiei trifilare.
191
 Punctele A, B, C respectiv A1, B1, C1 formează două triunghiuri
echilaterale echipolente având ortocentrul pe axa verticală Oz ce trece prin
centrul de masă al platanului (vezi figura 19.1).
Dacă se rotește platanul în jurul axei Oz, cu un unghi mai mic de  30
și i se dă drumul fără viteză inițială, platanul va efectua o mișcare
oscilatorie de șurub.
În toate lucrările consultate care tratează acest subiect [20, 21, 24, 37-
39, 44], se consideră mișcarea platanului ca mișcarea unui rigid cu axă fixă,
neglijându-se deplasarea pe axa Oz a centrului de masă a platanului, fapt ce
simplifică foarte mult ecuația diferențială a mișcării.
În cele ce urmează vom stabili ecuația diferențială a mișcării, ținând
cont de mișcarea de șurub a platanului.
Se rotește platanul în jurul axei Oz cu unghiul  <(  30 ) și se notează
cu A , B și C  proiecțiile punctelor A1, B1 și C1 pe suprafața ABC a
platanului. Se formează trei triunghiuri dreptunghice echipolente AAA1 ,
BBB1 și CCC1 . Am notat cu  unghiul între direcția firelor – ipotenuze și
catetele verticale (vezi fig. 19.1).
Între unghiurile  și  există relația:

2 R sin  l sin  (19.1)
2
ce demonstrează că rigidul (platanul) are un singur grad de libertate, care
poate fi definit de unghiul .
Relația (19.1) definește egalitatea lungimii laturii AA în raport cu
elementele geometrice ale triunghiurilor OAA şi A1 AA .
Deplasarea pe axa Oz a centrului de masă al platanului rezultă ca
diferența între lungimea firelor l și lungimea catetelor verticale.
Dacă ne referim la triunghiul dreptunghic A1 AA avem:

AA'  2 R sin (19.2)
2

 A1 A   AA
2 2
A1 A   l 2  4 R 2 sin 2 
2 (19.3)
 l 2
 2 R 2   2 R 2 cos 

Deplasarea pe axa Oz a centrului de masă al platanului este:

zC  A1 A  A1 A  l  l 2
 2R 2   2R 2 cos  (19.4)

192
 După eliberarea platanului de legături vom scrie teoremele
impulsului (19.5) și momentului cinetic (19.6) pentru a stabili ecuația
diferențială a mișcării discului (platanului):
mzC  TA  TB  TC  cos   mg (19.5)
J z 0   TA  TB  TC  R sin  (19.6)
Eliminând suma (TA+TB+TC) între relațiile (19.5) și (19.6) se obține:
J zo  m( z  g ) R tan   0 (19.7)
Expresia (19.8) ce definește legătura între tg și unghiul  se obține prin
prelucrarea relației (19.1):

2 R sin
tg   2 (19.8)
 l  2R   2R cos 
2 2 2

Derivând de două ori relația (19.4) și introducând această expresie

împreună cu relația (19.8) în relația (19.7), în urma unor prelucrări
elementare obținem relația (19.9) ce reprezintă ecuația diferențială ce
definește legea de mișcare a platanului în mișcarea cu șurub:
 4  
2 mR sin
 J  2 l 2
 2 R 2
sin   
2 R 2
sin cos 

 


z0
2
 2 2

l  2 R  2 R cos 
2
 


2mR 4 sin
  2 2  
l 2  2 R 2 cos   R 2 cos2   R 2   (19.9)
l 2 2

 2 R  2 R cos  2

2


2mgR 2 sin
 2
 
l 2  2 R 2  2 R 2 cos 

Rezolvarea ecuației diferențiale neliniare de ordinul 2 (19.9), pentru

determinarea momentelor de inerție axiale ale corpurilor se poate face prin
metode numerice. Este necesar să se scrie un program pentru PC-uri, la
care se estimează momentul de inerție al corpului și prin iterații succesive,
se modifică valoarea momentului de inerție până se ajunge la o concordanță
acceptabilă între perioada de oscilație obținută prin rezolvarea ecuației
diferențiale și cea care a fost determinată experimental.

193
 Dacă se neglijează mișcarea de șurub a platanului considerându-se că
acesta are o mișcare de rigid cu o axă fixă, ecuația diferențială a mișcării se
obține dacă în relația (19.7) se consideră z  const  z  0 .
Se obține ecuația:
J z 0  mgR tan   0 (19.10)
Deoarece mișcarea platanului s-a impus a avea loc în condițiile micilor
oscilații, atunci se pot face aproximațiile: sin  2   2 , sin    ,
tan    .
inând cont de aproximațiile făcute și de relația (19.1), ecuația
diferențială a mișcării devine:
 R2
J z 0   mg 0 (19.11)
l
Dacă notăm cu:
2 mgR 2
  (19.12)
J z 0l
Ecuația diferențială (19.11) definește o mișcare de rotație oscilatorie
armonică de pulsație  și perioadă T:
2
T (19.13)

Din relațiile (19.12) și (19.13) se determină momentul de inerție față de
axa de rotație Oz al corpului ce oscilează:
mgR 2 T 2
J z0  (19.14)
l 4 2
Pentru a micșora numărul de iterații în cazul rezolvării ecuației
diferențiale (19.9) se poate calcula momentul de inerție Jzo cu formula
(19.14) ca valoare de pornire pentru iterații.

19.3. Aparate de măsurat şi mijloace de măsurare

Pentru desfășurarea experienței sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 19.4;
b) cronometru electronic programabil pentru numărul de oscilații alese;
c) șubler;
d) cântar;
e) piese cilindrice pentru aprecierea erorilor de măsurare;
f) piesă de o formă oarecare (bielă de motor cu ardere internă).

194
 19.4. Descrierea aparatului
Aparatul are în componență o structură de susținere formată din două
plăci orizontale dreptunghiulare solidarizate prin patru montanți verticali
din țeavă, sprijinită pe patru picioare reglabile pentru asigurarea
orizontalității plăcilor dreptunghiulare. Spațiul de lucru este închis prin
intermediul a trei pereți verticali transparenți din plexiglas și două uși de
acces din același material. Pentru protecția reglării poziției orizontale a
platanului circular de lucru, aparatul are montat deasupra un capac realizat
tot din plexiglas.

Fig. 19.2. Dispozitivul utilizat pentru determinarea momentelor de inerţie masice

prin metoda suspensiei trifilare.
195
 De placa dreptunghiulară superioară 1 (fig. 19.2) este prins platanul
circular de lucru 2 prin intermediul a trei fire de susținere 3. Placa
dreptunghiulară inferioară 4 are prevăzut un orificiu circular în interiorul
căruia poate oscila platanul. Firele de susținere 3 au la capete fixate cilindri
filetați cu care se fixează la un capăt în platan iar la celălalt capăt în placa
dreptunghiulară superioară prin intermediul unor piulițe speciale de fixare
și reglare 5 a orizontalității platanului.
Sub placa dreptunghiulară inferioară este prinsă o bară de secțiune
dreptunghiulară care are fixat pe axa de oscilație un știft de asigurare a
mișcării de rototranslație a platanului.
Pentru măsurarea perioadei oscilațiilor platanului este folosit un
cronometru programabil 6 pentru un număr de oscilații complete alese
inițial. Acesta este pornit și oprit prin intermediul unui fotoîntrerupător 7
montat pe placa dreptunghiulară inferioară 4, al cărui flux de raze infraroșii
ce acționează asupra unui fototranzistor este întrerupt la fiecare trecere a
unei lamele subțiri din aluminiu 8 care este montată pe platanul 2.
Pe platanul 2 se pot așeza fie o piesă cilindrică 9, coaxială cu axa de
rotație, pentru stabilirea gradului de precizie a metodei, fie o piesă de formă
oarecare (o bielă) al cărei moment de inerție față de axa de rotație trebuie
determinat.

19.5. Modul de lucru

Înainte de efectuarea lucrării de laborator trebuiesc asigurate:
- orizontalitatea plăcii dreptunghiulare 1 prin manevrarea șuruburilor de
la picioarele de susținere;
- orizontalitatea platanului 2 prin manevrarea piulițelor speciale 5.
Pentru aceasta se va folosi o nivelă cu bulă de aer din dotarea
laboratorului.
1) Se măsoară cu un șubler distanța d dintre două din firele de suspensie
3 (fig. 19.2) și se calculează raza R a cercului de amplasare a firelor de
susținere a platanului cu formula:
Rd 3 (19.15)
2) Se montează ansamblul cronometru electronic programabil,
fotoîntrerupător, care se va conecta la rețeaua electrică. Se va avea grijă ca
lamela din aluminiu montată pe platan să întrerupă fluxul de raze infraroșii
al întrerupătorului;
3) Se activează cronometrul care va fi programat pentru 10 oscilații
complete;
4) Platanul (fără a avea așezate alte piese) este scos din poziția de

196
echilibru cu un unghi    30 . Din această poziție i se dă drumul platanului
fără viteză inițială. Se notează timpul celor 10 oscilații complete care
împărțit la 10 (numărul oscilațiilor) estimează perioada de oscilație T01;
5) Se repetă operația 4) de cel puțin cinci ori. Media perioadelor celor n
determinări reprezintă perioada T0;
6) Se așează pe platan coaxial cu acesta un cilindru metalic cu
diametrul de 8 cm;
7) Se reactivează cronometrul;
8) Platanul împreună cu discul este scos din poziția de echilibru cu un
același unghi    30 după care i se dă drumul fără viteză inițială. Se
notează timpul celor 10 oscilații complete care împărțit la 10 (numărul
oscilațiilor) estimează perioada de oscilație T11;
9) Se repetă operația 8) de cel puțin cinci ori. Media perioadelor celor n
determinări reprezintă perioada T1;
10) Se îndepărtează discul și se așează piesa de formă oarecare (biela de
motor cu ardere internă) astfel încât axa platanului să coincidă cu o axă de
rotație a piesei (bielei);
11) Se reactivează cronometrul;
12) Platanul împreună cu piesa este scos din poziția de echilibru cu un
același unghi    30 după care i se dă drumul fără viteză inițială. Se
notează timpul celor 10 oscilații complete care împărțit la 10 (numărul
oscilațiilor) estimează perioada de oscilație T21;
13) Se repetă operațiia12) de cel puțin cinci ori. Media perioadelor celor
n determinări reprezintă perioada T2.

19.6. Date experimentale şi prelucrarea lor

Vom nota:
m0 – masa platanului;
m1 – masa cilindrului cu diametrul d = 8 cm;
m2 – masa bielei;
Jz0 – momentul de inerție al platanului în raport cu axa de rototranslație Oz;
Jz01 – momentul de inerție al cilindrului cu diametrul d = 8 cm în raport
cu aceeași axă Oz;
Jz02 – momentul de inerție al bielei în raport cu aceeași axă Oz;
D0 – diametrul platanului D0 = 2R0.
19.6.1. Platanul liber
Se măsoară diametrul D0 al platanului și se completează tabelul 19.1 cu
valorile perioadelor de oscilație determinate experimental T01.

197
 Tab. 19.1. Perioada de oscilaţie a platanului liber.
m0 = _____ kg ; R0  D0 2  ______ mm
Nr. T0i
det. Perioada Valoare [s]
1 T01
2 T02

n T0n
 n 1
∑ T0    T0i 
 i 1  n

Se calculează Jz0 experimental cu ajutorul formulei (19.14) care adaptată

platanului liber devine:
exp m0 gR 2 T0 2
J z0  (19.15)
l 4 2
Dacă platanul se aproximează cu un disc omogen de rază R0 se poate
calcula momentul de inerție Jz0calcul cu formula cunoscută:
m0 R02
J zcalcul
0 (19.16)
2
Se compară cele două valori obținute experimental și de calcul.

19.6.2 Platanul împreună cu un cilindru coaxial (d = 8 cm)

Se completează tabelul 19.2.
Tab. 19.2. Perioada de oscilaţie a platanului cu cilindru.

m1 = _____ kg ; r  d 2  ______ mm
Nr. T1i
det. Perioada Valoare [s]
1 T11
2 T12

n T1n
 n 1
∑ T1    T1i 
 i 1  n

Formula (19.14) adaptată acestei situații devine:

198
   m0  m1 gR 2 T12
J zexp
0  J zexp
01 (19.17)
l 4 2
Din împărțirea relațiilor (19.17) și (19.15) se poate determina Jz01exp:
 m  m   T  2 
J zexp
01  J zexp
0
 0  T   1
1  1
(19.18)
 m 0  0 

Momentul de inerție al cilindrului cu diametrul d = 8 cm, Jz01calcul se

determină cu formula cunoscută:
calcul m1r 2
J z 01  (19.19)
2
Se compară cele două valori Jz01exp cu Jz01calcul.

19.6.3 Platanul împreună cu biela

Se completează tabelul 19.3.
Tab. 19.3. Perioada de oscilaţie a platanului cu bielă.
m2 = ______ kg

Nr. T2i
det. Perioada Valoare [s]
1 T21
2 T22

n T2n
 n 1
∑ T2    T2i 
 i 1  n

Formula (19.14) adaptată acestei situații devine:

J exp
 m0  m2 gR 2 T2 2
z0  J zexp
02  2
(19.20)
l 4
Prin împărțirea relațiilor (19.17) și (19.15) se poate determina Jz02exp:

 m  m   T  2 
J zexp
02  J zexp
0
 0  T   1
2  2
(19.21)
 m0  0 

199
 19.7. Conţinutul referatului
1. Titlul lucrării.
2. Tabelul 19.1 completat cu datele experimentale obținute și calculul
valorilor Jz0exp cu Jz0calcul
3. Tabelul 19.2 completat cu datele experimentale obținute și calculul
valorilor Jz01exp cu Jz01calcul
4. Tabelul 19.3 completat cu datele experimentale obținute și calculul
exp
Jz0
5. Observații asupra lucrării de laborator și propuneri de îmbunătățire a
lucrării.

200
 L20
STUDIUL VARIATIEI MOMENTELOR DE INERTIE LA
ROTATIA AXELOR FOLOSIND PENDULUL FIZIC

20.1. Scopul lucrării

Se urmăreşte punerea în evidenţă a variaţiei momentelor de inerţie la
rotaţia axelor pentru o placă plană folosindu-se metoda pendulului fizic.

20.2. Baza teoretică

Un corp care se mişcă în jurul unei axe orizontale sub acţiunea greutăţii
proprii formează un pendul fizic şi el reprezintă un caz particular al
rigidului cu axă fixă (fig. 20.1).
Pentru studiul mişcării se consideră unghiul (t) crescător şi axele
Oz1Oz orientate în lungul axei de rotaţie, numită şi axă de suspensie, astfel
încât   k .
Alegând celelalte axe ale sistemelor de referinţă, mobil, respectiv fix, ca
în figura 20.1, ecuaţia mişcării, cu neglijarea frecărilor, are forma:
  mgL sin  ,
J z (20.1)
care, după ordonarea termenilor devine:

Fig. 20.1. Pendulul fizic.

201
 mgL
 
 sin   0 (20.2)
Jz
Atunci când unghiul  are valori mici (cazul micilor oscilaţii, sin),
ecuaţia (20.2) capătă forma:
mgL
 
 0 (20.3)
Jz
Forma ecuaţiei (20.3) pune în evidenţă faptul că mişcarea corpului este
o mişcare oscilatorie cu perioada:
Jz
T  2 (20.4)
mgL
în care: m este masa corpului care oscilează; g – acceleraţia gravifică; L –
distanţa de la axa de suspensie la centrul de masă al corpului (lungimea
pendulului fizic); Jz – momentul de inerţie masic al corpului în raport cu
axa de suspensie.
Dispozitivul utilizat în cadrul lucrării de laborator şi prezentat în
paragraful 20.4 are următoarele caracteristici:
- masa M0 + M, în care M0 este masa discului gradat şi a tijei, iar M este
masa plăcii plane;
- greutatea ansamblului (M0 + M) g este aplicată în centrul de masă
situat pe direcţie verticală la distanţa
l0 M 0  lM
L (20.5)
M0  M
de axa de suspensie; l0 reprezintă distanţa de la axa de suspensie până la
centrul de greutate al ansamblului disc gradat-tijă; l – distanţa de la axa de
suspensie până la centrul de masă al plăcii plane, centru ce coincide cu
centrul geometric al discului gradat (fig. 20.2, a).
În această situaţie, perioada micilor oscilaţii ale ansamblului disc
gradat-tijă-placă plană este:
J z* J z*
T  2  2 (20.6)
l0 M 0  lM g ( l M  lM )
(M 0  M ) g 0 0
M0  M
în care:
J z*  J 0  J   Ml 2 (20.7)
cu J0 – momentul de inerţie masic al ansamblului disc gradat-tije în raport
cu axa de suspensie; J – momentul de inerţie masic al plăcii plane în

202
raport cu axa  paralelă cu axa de suspensie şi care trece prin centrul de
greutate al plăcii plane (fig. 20.2, a).

Fig. 20.2. Modelarea dispozitivului utilizat în cadrul lucrării de laborator.

Din relaţiile (20.5) şi (20.6) rezultă:

g
J   2 9(l0 M 0  lM )T 2  ( J 0  Ml 2 ) . (20.8)
4
Dacă în dispozitivul folosit nu este montată placa plană atunci se poate
determina, prin măsurare J0:
gl M
J 0  0 2 0 T02 (20.9)
4
care, ulterior poate fi folosit pentru determinarea lui J cu relaţia (20.8).
Dacă placa plană se roteşte cu un unghi  faţă de poziţia iniţială, unghi
ce se poate stabili exact cu ajutorul discului gradat, atunci din relaţia (20.8)
se obţine:
g
J    2 (l0 M 0  lM )T2  ( J 0  Ml 2 ) . (20.10)
4
Pentru 6, /3, /2 se obţin diferite valori ale momentului de
inerţie masic J   astfel încât se pune în evidenţă variaţia momentului de
inerţie J al plăcii plane atunci când axa  se roteşte în jurul unei axe
perpendiculare pe planul plăcii care trece prin centrul său de greutate.

20.3. Aparatele utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea experienţei sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 20.4;
b) cronometru electronic programabil pentru numărul de oscilații alese;
203
 c) numărarea perioadelor oscilațiilor se realizează cu ajutorul unui
fotoîntrerupător 13 la care fascicolul de raze infraroșii ce acționează
asupra unui fototranzistor este întrerupt de o lamelă 14 montată pe
tija 7 (fig. 20.3). Acesta pornește și oprește cronometrul programabil
după efectuarea numărului de oscilații ales;
d) şubler.

Fig. 20.3. Dispozitivul utilizat în cadrul lucrării de laborator.

20.4. Descrierea aparatului

Aparatul utilizat în cadrul lucrării de laborator şi reprezentat în figura
20.3, este compus dintr-o placă de bază 1 a cărei orizontalitate este
asigurată cu ajutorul şuruburilor 2 şi este verificată cu bula de nivel 3. Pe
placa de bază 1 se află fixaţi doi montanţi 4 având montate la partea
superioară două lagăre de tipul suport conic-cavitate conică 5 care permit
barei verticale 6 să oscileze în jurul axei Oz cu frecări minime. Pentru
aducerea în plan vertical a centrului de masă al pendulului fizic disc gradat-
placă plană, se rotește discul 8 pe tija filetată 7 montată la mijlocul barei

204
verticale 6. Acest lucru se verifică cu ajutorul acului 9 şi a raportorului 10.
Tot pe tija 6 se află montat discul gradat 11 precum şi placa plană 12 al
cărui moment de inerţie în raport cu axa  se determină separat (fără placa
12).
Perioada T măsurată în cadrul experienţei se determină cu ajutorul
cronometrului electronic programabil descris în prima parte a lucrării, la
care este conectat fotoîntrerupătorul 13 prezentat la subcapitolul 20.4,
aliniatul c) fixat pe unul din montanţii aparatului. La fiecare a doua trecere
a lamelei 14 prin fanta fotoîntrerupătorului 13 se adaugă pe afişajul
cronometrului electronic programabil o perioadă (pentru prima perioadă
sunt necesare trei întreruperi a fluxului celulei fotoelectrice).

20.5. Modul de lucru

1) Determinarea lui J0
a) Se verifică orizontalitatea plăcii 1 cu ajutorul bulei de nivel 3 şi se
fac corecţiile necesare folosind şuruburile 2;
b) Pe tija 6 se află montat doar discul gradat 11 şi se verifică cu ajutorul
tijei 9 dacă centrul de greutate al ansamblului disc gradat-tijă se află în
planul vertical. Dacă centrul de greutate nu se află în planul vertical, atunci
se apropie sau se depărtează, prin rotire, discul 8 de tija 7 până când se
aduce centrul de greutate în plan vertical;
c) Se alimentează cronometrul electronic programabil conectat cu
fotoîntrerupătorul şi se setează numărul de perioade n0, a căror durată va fi
cronometrată;
d) Se scoate din poziţia de echilibru tija cu un unghi mai mic decât
30, se resetează numărătorul de perioade şi se dă drumul pendulului;
e) Se citeşte valoarea timpului  pe afişajul cronometrului electronic
corespunzătoare numărului de perioade programat, n (perioada este
reprezentată de raportul  n );
f) Se repetă de mai multe ori operaţiile d) şi e), iar valorile lui  şi n se
trec în tabelul 20.1.

2) Determinarea lui J
a) Se montează placa plană 12 şi se repetă operaţiile b)-f) de la 1).

3. Determinarea lui J  
a) Se roteşte placa plană 12 cu unghiul a dorit şi se repetă operaţiile b)-
f) de la 1).

205
 20.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor
Pentru fiecare caz considerat se determină durata unei perioade cu
relaţia T *   n .
Perioada T este fie media aritmetică a valorilor obținute pentru n<10 sau
rezultatul prelucrării statistice pentru n>10. Cu ajutorul acesteia, în funcţie
de cazul analizat, se determină J0 cu relaţia (20.9), J cu relaţia (20.8) şi
J   cu relaţia (20.10).

Tabelul 20.1. Valorile experimentale

Momentul de Valoarea momentului
 T* T
inerţie care se n de inerţie masic
[s] [s] [s]
determină [kgm2]

J0

J

J

15.1. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Baza teoretică pe scurt (formulele de calcul pentru J0, J, J   );
3. Tabelul 20.1;
4. Observaţii asupra lucrării şi eventual propuneri pentru îmbunătăţirea
acesteia.
Observație: Este reprodus la o scară mai mică dispozitivul folosit în
lucrarea de laborator numărul 3 din Îndrumarul de lucrări practice la
laboratorul de mecanică [18].

206
 L21
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE FRECARE LA
ALUNECARE ÎN REGIM DINAMIC
(DINAMICA RIGIDULUI ÎN MIȘCAREA DE
TRANSLAȚIE)

21.1. Scopul lucrării

Determinarea experimentală a coeficientului de frecare la alunecare în
regim dinamic prin măsurarea perioadei unei mișcări oscilatorii de
translație rectilinie, produsă de forțele de frecare ce acționează asupra unui
solid rigid (bară rectilinie).

21.2. Baza teoretică

Modelul mecanic al aparatului folosit pentru determinarea
experimentală a coeficientului de frecare la alunecare în regim dinamic este
prezentat în figura 21.1.
Bara AB de lungime 2l execută o mișcare de translație rectilinie sub
acțiunea forțelor de frecare TA și TB (fig. 21.1) și a ghidajelor celor două roți
de raze egale.
În cazul mișcării de translație a unui solid rigid teorema impulsului
(scrisă în raport cu centrul de masă C al barei) și teorema momentului
cinetic (scrisă față de același punct) au următoarele expresii:
m1  R (21.1)
KC  0  M C (21.2)
Deoarece forțele care acționează asupra barei formează un sistem de
forțe coplanare, prin proiectarea relațiilor (21.1) și (21.2) pe axele
sistemului de referință fix rezultă următoarele relații scalare:
mx01  TA  TB

0  N A  N B  mg (21.3)
0  N x  N d  x
 A 01 B 01 

207
 Fig. 21.1. Modelul mecanic al aparatului folosit.
La ecuațiile (21.3) se adaugă ecuațiile de natură fizică:
TA  N A
 (21.4)
TB  N B
Din ultimele două ecuații (21.3) rezultă:
  x01 
 N A  mg 1  
 d 
(21.5)

 N  mg x01
 B d
Introducând valorile lui NA și NB în (21.4) și apoi în prima relație din
(21.3) se obține ecuația diferențială a mișcării barei:
2g
x01  x01  g (21.6)
d
Soluția ecuației (21.6) este:
d
x01  a cos( pt  )  (21.7)
2
în care a și  sunt constante de integrare care depind de condițiile inițiale
ale mișcării.
Se constată că bara are o mișcare oscilatorie armonică cu pulsația:
208
 2g
p (21.8)
d
și perioada:
2π d
T  2π (21.9)
p 2 g
Dacă se cunoaște perioada T atunci din relația (21.9) se poate determina
cu relaţia:
4π 2 d
 . (21.10)
2 gT 2
coeficientul de frecare la alunecare în regim dinamic.

21.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfășurarea experienței sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 21.4;
b) șubler;
c) bulă de nivel;
d) cronometru electronic programabil;

21.4. Descrierea aparatului

Aparatul utilizat în cadrul lucrării de laborator și prezentat în figura 21.2
este compus dintr-o placă de bază 1 pe care sunt montate motorul electric 2
și doi arbori orizontali și paraleli 3. Pe cei doi arbori sunt asamblate rigid
mai multe discuri 4 cu canale de forme și dimensiuni diferite. Arborii 3
sunt montați pe placa de bază 1 prin intermediul lagărelor cu rulmenți 5. Pe
arborele motorului electric 2 sunt montate solidar două roți 6 peste care
sunt trecute cele două curele 7, cu secțiune rotundă, montate ca în figura
21.2 pentru a asigura rotația în sensuri opuse a celor doi arbori 3. În funcție
de forma și dimensiunile canalului, se alege bara 8 care se așează peste cele
două roți 4 corespunzătoare. Pe bara 8, în dreptul centrului său de greutate,
este montat opturatorul 9 ce trece prin fanta fotoîntrerupătorului 10 cuplat
cu cronometrul electronic programabil.

209
 21.5. Modul de lucru
1) Se verifică orizontalitatea plăcii de bază 1 cu o bulă de nivel și se fac
corecțiile necesare folosind șuruburile picioarelor masei ce susține placa 1.

Fig. 21.2. Dispozitivul utilizat în cadrul lucrării de laborator.

2) Se alege bara 8 și se montează obturatorul 9 la jumătatea acesteia.

3) Se așează bara 8 pe discurile corespunzătoare și se poziționează
fotoîntrerupătorul 10 astfel încât obturatorul 9 să o străbată în ambele
sensuri.
4) Se conectează motorul 2 la rețeaua de curent electric.
5) Se alimentează cronometrul electronic programabil și se setează
numărul de perioade n0 a căror durată va fi cronometrată.
6) Se pornește motorul electric.
7) Se citește valoarea timpului τ pe afișajul cronometrului electric
corespunzătoare numărului de perioade programate n0.
8) Se repetă operațiile 5) – 7) iar valorile lui τ și n0 se trec în tabelul
21.1.

210
 21.6. Date experimentale şi prelucrarea lor
Pentru fiecare măsurătoare efectuată se determină perioada mişcării
oscilatorii cu relația T *   n .
Valorile astfel obținute se prelucrează statistic și se obține perioada T cu
ajutorul căreia se calculează coeficientul de frecare la alunecare folosind
relația (21.10).
Tabelul 21.1. Valori experimentale.
τ T* T Valoarea coeficientului
n
[s] [s] [s] de frecare la alunecare μ

21.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării.
2. Baza teoretică pe scurt (T, μ).
3. Tabelul 21.1.
4. Observații asupra lucrării și eventuale propuneri pentru îmbunătățirea
acesteia.

211
 L22
PENDULUL FIZIC INELAR
(ANDRADE - TEODORIU – VOINAROSKI)

22.1. Scopul lucrării

Determinarea accelerației gravifice cu ajutorul pendulului inelar.

22.2. Baza teoretică

Mărimea accelerației gravifice g se poate determina prin măsurări
indirecte în cazul mișcării unui corp în cădere liberă sau al mișcării unui
pendul fizic [45].
Utilizarea pendulului fizic în determinarea accelerației gravifice cu un
grad de precizie rezonabil întâmpină dificultăți practice deosebite, dintre
care se pot menționa:
- determinarea lungimii pendulului fizic (distanța de la axa de
suspensie la centrul de masă al pendulului);
- influența mediului care poate fi micșorată prin corecția de
temperatură și corecția de reducere la vid;
- erori de măsurare a distanțelor, a amplitudinilor foarte mici, etc [29].
De aceste aspecte se ocupă o parte a geofizicii, gravimetria [40].
În practică, pentru determinarea accelerației gravifice, este foarte des
folosit pendulul reversibil imaginat de Henry Kater (1777-1835) sau
pendulul reversibil îmbunătățit de Friedrich Wilhelm Bessel (1784-1846).
În anul 1939, Luca Teodoriu (1898 – 1973) și Rudolf Voinaroski (1910
- 1973) în lucrarea [42] demonstrează că pendulul fizic ce poate fi folosit
pentru determinarea accelerației gravifice poate fi construit astfel încât
lungimea pendulului matematic sincron cu pendulul fizic să aibă o valoare
minimă și deci și o valoare minimă a perioadei de oscilație. Rezultă că
pendulul fizic poate executa un număr suficient de mare de oscilații. De
asemenea, în acest articol sunt prezentate rezultatele determinărilor
accelerației gravifice g, în laboratorul de mecanică al Facultății de tiințe
din Universitatea București, folosind un pendul inelar ce poate oscila pe un
lagăr cuțit (vezi fig. 22.1). În unele lucrări, acest pendul a fost numit
pendulul Woinaroski [45].
212
 Fig. 22.1. Pendulul inelar. Fig. 22.2. Pendulul inelar
(modelul matematic).
Remarcăm că un pendul fizic inelar pentru determinarea accelerației
gravifice, a fost prezentat de Jules Andrade (1857-1933) într-un articol
publicat în 1926, fără însă a prezenta rezultate ale unor determinări
experimentale [16, 3].
În lucrarea [42] pentru pendulul fizic inelar, alegând R = const şi ca
variabilă raza interioară a inelului și r = x, pentru lungimea l  a pendulului
matematic sincron cu pendulul fizic dat se obține funcția:
R 2  3x 2
l  (22.1)
2x

R
care are un minim pentru valoarea x  .
3
Pentru efectuarea experiențelor, se menționează în articolul citat mai
sus, a fost construit un pendul fizic inelar din oțel, având dimensiunile
R = 30 cm, r = 18 cm și h = 3 cm, la temperatura de 15°C, la Rafinăria
„Steaua Română” din Câmpina, prin amabilitatea domnului inginer Oscar
Woinarosky (1885-1941), unchiul profesorului Rudolf Voinaroski.
Avantajul pendulului inelar este că lungimea pendulului fizic (distanța
de la axa de suspensie la centrul de masă al pendulului) este r.
În cadrul laboratorului de Mecanică s-a dorit să fie reprodus
experimentul realizat de profesorii Luca Teodoriu și Rudolf Voinaroski în
anii 1938-1939.
La subcapitolul 22.4 este prezentat aparatul construit pentru efectuarea
experiențelor cu ajutorul pendulului inelar.
213
 Acesta a fost proiectat de fostul student de la Facultatea de Utilaj
Tehnologic – ingineri seral din Institutul de Petrol și Gaze – Ploiești,
actualul ing. Teodoru Sergiu și realizat în cadrul Întreprinderii Uzuc –
Ploiești de un colectiv de studenți de la aceeași secție cu aprobarea
conducerii întreprinderii din acea perioadă, cărora le aducem mulțumirile
noastre.
Pentru determinarea accelerației gravifice se va folosi formula
prezentată în lucrarea [42]:
l'  1 2 α 
tπ 1  sin  . (22.2)
g 4 2
în care:
tn
t - reprezintă semiperioada medie a oscilațiilor (n – numărul de
n
oscilații complete, în lucrarea [42] a fost ales n = 500);
l' - lungimea pendulului matematic sincron cu pendulul fizic dat:
R 2  3r 2
l  (22.3)
2r
g - accelerația gravifică;
α - media unghiului amplitudinii micilor oscilații între momentul inițial
și momentul final al celor n oscilații complete
α +α
α 1 n (22.4)
2
Pentru pendulul fizic inelar au fost alese dimensiunile din lucrarea citată
mai sus.
52.5

52.44

52.38

52.32

52.26
l( r ) 52.2

52.14

52.08

52.02

51.96
51.9
16 16.4 16.8 17.2 17.6 18 18.4 18.8 19.2 19.6 20
r mm

Fig. 22.3. Variaţia lungimii l  a pendulului matematic sincron cu pendulul fizic inelar.

214
 În figura 22.3 este trasată curba de variație a funcției dată de relația
(22.1) pentru pendulul fizic inelar ales, cu ajutorul programului Mathcad.

22.3. Aparatele utilizate şi mijloace de măsurare

Pentru desfăşurarea lucrării de laborator sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 22.4;
b) cronometru electronic programabil;
c) șubler pentru măsurarea razelor R și r;
d) calculator științific de buzunar;
e) prismă pentru asigurarea orizontalității muchiei lagărului cuțit;
f) bulă de nivel.

22.4. Descrierea aparatului

În figura 22.4 este prezentată schema dispozitivului din laboratorul de
mecanică format din: pendulul fizic inelar 1, care poate oscila în jurul
lagărului cuțit 2, montat rigid pe placa de susținere 3. Pe aceeași placă este
montată o a doua placă având aceleași dimensiuni cu placa 3 sudată de
structura spațială tip grinzi cu zăbrele 5. Pe placa de susținere 3 este sudată
în poziție verticală o placă cu un arc de cerc gradat pentru stabilirea
amplitudinii micilor oscilații.

Fig. 22.4. Dispozitivul utilizat în cadrul lucrării de laborator.

215
 De asemenea, pe placa de susținere 3 este montat și un sistem de
înclinare 6, a pendulului fizic inelar în poziția corespunzătoare amplitudinii

inițiale ( α  ), cu arc, care prin deblocare permite începerea determinării
30
experimentale.
Pe structura spațială tip grinzi cu zăbrele este prins un suport pe care se
așează cronometrul electronic programabil 7, care este comandat de
întrerupătorul cu fototranzistor la care fluxul de raze infraroșii este
întrerupt de o lamelă din aluminiu montată pe suprafața interioară a
pendulului fizic inelar 1.
Structura spațială tip grinzi cu zăbrele este sudată pe o placă metalică
groasă de susținere 9 care este sprijinită pe podea prin patru șuruburi pentru
asigurarea orizontalității lagărului cuțit 2.
Pe suprafața inferioară a plăcii de susținere 9 sunt fixate patru reazeme
cu role pentru a asigura deplasarea cu ușurință a dispozitivului.

22.5. Modul de lucru

1) Se asigură orizontalitatea axei de suspensie asigurată de lagărul cuțit
2. Se îndepărtează pendulul fizic inelar și pe lagărul cuțit se așează o piesă
paralelipipedică ce îmbracă lagărul cuțit. Pe această piesă se așează o nivelă
cu bulă de aer, iar prin manevrarea șuruburilor de reazem 10 se asigură
orizontalitatea axei de suspensie. Această operație se face înainte de
începerea lucrării de laborator.
2) Se măsoară dimensiunile pendulului fizic inelar.
3) Se așează pendulul fizic inelar pe lagărul cuțit, pe care se fixează
lamela din aluminiu care comandă cronometrul electronic programabil.
4) Se montează sistemul de măsurare a timpului: cronometru electronic
programabil și întrerupătorul cu celulă fotosensibilă, care se cuplează la
rețeaua electrică.
5) Se așează pendulul prin intermediul sistemului de înclinare 6 în

poziția amplitudinii alese ( α < 6o ). Se notează .
30
6) Se programează cronometrul pentru numărul n de oscilații complete
(se recomandă n ≥200).
7) Se așează pe raportorul 4 indicatorul poziției inițiale α1 a pendulului
fizic inelar.
8) Se decuplează sistemul 6 de înclinare al pendulului fizic inelar.
9) Cu puțin timp înaintea atingerii la cronometrul programabil a valorii
maxime n a oscilațiilor complete, pe raportorul 6, în partea stângă se
montează al doilea indicator pentru poziția n, care se fixează în poziția n
216
atunci când cronometrul indică valoarea finală a oscilațiilor complete n.
Sunt notate atât timpul total pentru cele n oscilații complete cât și valorile
1șin.
10) Se repetă operațiile 3)-9) pentru o nouă determinare.
11) La terminarea lucrării se recuperează elementele de măsură a
timpului și a amplitudinilor.

22.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

Se calculează semiperioada medie a oscilațiilor .
Se calculează lungimea l' a pendulului matematic sincron cu pendulul
fizic inelar cu formula (22.3).
Se calculează media unghiului amplitudinii micilor oscilații cu formula
(22.4).
Cu ajutorul formulei (22.2) se calculează accelerația gravifică „g”.

22.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării
2. O scurtă prezentare teoretică
3. Datele măsurate în cadrul subcapitolelor 22.5 și 22.6
4. Observaţii asupra lucrării de laborator, a abaterilor față de valorile
cunoscute pentru accelerația gravifică cu precizarea cauzelor și propuneri
de îmbunătățire a lucrării.
Notă
În lucrarea [34] este prezentat modul în care se poate determina
accelerația gravifică „g” dacă se pornește de la ecuația diferențială a
pendulului fizic extinsă cu termenul care ia în considerație influența aerului
[40] folosind integrarea numerică iterativă.

217
 L23
PENDULUL LUI MACH

23.1. Scopul lucrării

Pendulul lui Mach este un pendul fizic montat pe un plan înclinat (cu
unghiul de cea mai mare pantă  variabil) având axa de suspensie paralelă
cu linia de cea mai mare pantă a planului înclinat. Acesta dispozitiv a fost
propus de Ernest Mach pentru verificarea experimentală a relaţiei între
perioada de oscilaţie T a pendulului fizic şi acceleraţia gravifică g.
Scopul lucrării constă în verificarea experimentală a raportului dintre
pătratele perioadelor de oscilaţie ale pendulului, în cazul micilor oscilaţii,
pentru  = 0 (T0) şi un unghi oarecare a (T):
2
 T0 
   cos . (23.1)
 T 

23.2. Baza teoretică

O vedere a pendulului lui Mach din planul vertical perpendicular pe
planul înclinat ce conţine linia de cea mai mare pantă a acestuia este
reprezentată în figura 23.1, a.
În figura 23.1, b este prezentat acelaşi pendul în planul de oscilaţie.
Ecuaţia diferenţială a mişcării pendulului se obţine din proiecţia ecuaţiei
vectoriale a teoremei momentului cinetic pe axa de suspensie (axa Oz în
fig.23.1, b) care, în condiţiile neglijării frecărilor devine:

I z0   G1lC sin  . (23.2)

Simbolurile ce intervin în ecuaţia (23.2) au următoarea semnificaţie:

I z0 – reprezintă momentul de inerţie al pendulului în raport cu axa Oz
(axa de suspensie);
G1 = Gcos – componenta greutăţii pendulului din planul de oscilaţie;
lC – distanţa de la axa de suspensie la centrul de masă al pendulului
(situat pe axa Ox);
218
 Fig.23.1. Modelul mecanic al pendulului lui Mach.
 = (t) – legea de mişcare a pendulului (unghiul dintre axele Ox1 şi Ox
respectiv Oy1 şi Oy).

Dacă   atunci sunt îndeplinite condiţiile micilor oscilaţii şi se
30
poate face aproximaţia sin    .
Perioada micilor oscilaţii a pendulului Mach pentru un unghi  oarecare
este:
I z0 I z0 1
T  2  2  . (23.3)
GlC cos GlC cos
Dacă 0, expresia perioadei micilor oscilaţii devine:
I z0
T0  2 . (23.4)
GlC
Dacă relaţia (23.4) împărţită la relaţia (23.3) se ridică la puterea a doua,
se obţine relaţia (23.1), care urmează a fi verificată experimental în cadrul
lucrării de laborator.

219
 23.3. Aparatele utilizate şi mijloace de măsurare
Pentru desfăşurarea experienţei sunt necesare:
a) aparatul descris la subcapitolul 23.4;

Fig. 23.2. Dispozitivul utilizat în cadrul lucrării de laborator.

b) bulă de nivel;
c) cronometru electronic programabil.

23.4. Descrierea aparatului

Pendulul lui Mach (fig.23.2) este compus dintr-un pendul fizic 5 montat
prin intermediul cadrului suport 4 pe planul 3 ce se poate înclina. Planul 3
este fixat prin intermediul unei articulaţii cilindrice orizontale de placa
suport 1. Înclinarea planului 3 se face cu ajutorul unui mecanism format din
şurubul orizontal 7 (fixat pe placa suport 1 prin două lagăre) pe care este
montată piuliţa mobilă 6, a cărei culisare se poate face cu ajutorul roţii de
manevră 9. Tijele dublu articulate 8 fixate cu un capăt de piuliţa 6 şi cu
celălalt de o articulaţie fixată de planul 3 permit înclinarea acestuia.
Orizontalitatea planului 3 (pentru  0) se poate asigura cu ajutorul
unei nivele cu bulă prin manevrarea şuruburilor 2.

220
 Măsurarea unghiului de înclinare a planului se face cu ajutorul
raportorului mecanic Noniu similar cu cel descris la lucrările L3 și L7
(compus din discurile coaxiale 10 (fixat de placa suport 1) şi 11 (fixat de
planul mobil 3)).
Pentru măsurarea perioadei micilor oscilaţii este folosit cronometrul
electronic programabil conectat cu fotoîntrerupătorul 12 .

23.5. Modul de lucru

1) Se asigură orizontalitatea planului 3 şi a plăcii suport 1 (care sunt în
contact) cu ajutorul unei nivele cu bulă.
2) Se montează cronometrul electronic care va fi programat pentru 10
oscilaţii complete ale pendulului fizic 5.
3) Se măsoară perioada micilor oscilaţii pentru un set de minim 10
determinări care sunt trecute în tabelul 23.1 (Timpul înregistrat pe cadranul
cronometrului electronic, atunci când numărătorul de impulsuri l-a oprit
după numărul de întreruperi programat, va fi împărţit la numărul de
oscilaţii complete ale pendulului).
4) Prin manevrarea roţii 9 se fixează înclinarea planului 3 la valori ale
unghiului 5o, 10o, 15o, 20o.
5) Se repetă operaţia 3) pentru fiecare din unghiurile fixate .

23.6. Datele experimentale şi prelucrarea lor

1. Perioadele micilor oscilaţii trecute în tabelele 23.1 corespunzătoare
unghiurilor  0o, 5o, 10o, 15o, 20o sunt prelucrate statistic cu ajutorul
programului STATIST.
2. Cu valorile medii obţinute la operația anterioară se completează tabelul
23.2.
3. Se compară rezultatele obţinute experimental cu cele teoretice
(coloanele 3 şi 4 din tabelul 23.2) şi se calculează erorile relative.

Tabelul 23.1. Centralizarea datelor experimentale.


Nr.
yi  Ti ( yi  y ) ( yi  y ) 2 ( yi  y ) (*
det. yi  Ti
ordonat
( yi  y ) 2 (*
1
.
.
n
*) Numai în cazul în care ipoteza privind caracterul aberant al mărimii y1 şi/sau yn este
acceptată.

221
 Tabelul 23.2. Centralizarea rezultatelor obţinute.
 T0 T T02 / T2 cos
0 1 2 3 4
0o
5o
10o
15o
20o

23.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării;
2. Baza teoretică pe scurt;
3. Tabelele 23.1 şi 23.2;
4. Observaţii asupra lucrării şi eventual propuneri pentru îmbunătăţirea
acesteia.

222
 L24
CIOCNIRI. DETERMINAREA COEFICIENTULUI
DE RESTITUIRE

24.1. Scopul lucrării

Determinarea experimentală a coeficientului de restituire (de elasticitate
la ciocnire).

24.2. Baza teoretică

Ciocnirile sau fenomenele percutante sunt definite de variația aproape
instantanee a modulului, direcției sau sensului vectorului viteză pentru
punctele corpurilor care interacționează. În timpul ciocnirilor, între aceste
corpuri se dezvoltă forțe de intensitate foarte mare și timpul de interacțiune
este foarte mic. În aceste condiții, sunt admise următoarele ipoteze
simplificatoare:
a) Sunt neglijabile forțele care nu se datoresc ciocnirii (cum ar fi:
greutățile corpurilor, forțele elastice, rezistența aerului, etc.), în
raport cu cele care acționează în timpul ciocnirii care sunt foarte
mari.
b) Se consideră că în timpul foarte scurt cât durează fenomenul de
ciocnire, corpurile nu au mișcări rigide (translații, rotații, etc.), ele
având numai deformații.
Deoarece în cazul ciocnirilor, intensitatea forțelor de interacțiune este
foarte mare, în studiul fenomenelor de ciocnire se introduce noțiunea de
percuție P definită de relația:
t2

P   Fdt . (24.1)
t1

Intervalul de timp foarte scurt (t2 - t1) se poate împărți în două intervale,
unul corespunzător fazei de compresiune [t1 - t'] și un al doilea
corespunzător detentei [t' - t2 ], astfel încât se pot defini mărimile Pc și
Pd corespunzătoare celor două faze ale ciocnirii:

223
 t
Pc   Fdt ; (24.2)
t1
t2

Pd   Fdt . (24.3)
t
Se mai admite ipoteza că pentru două materiale date, raportul dintre
componentele normale ale percuțiilor din cele două faze ale ciocnirii Pnd în
faza de destindere și Pnc în faza de compresiune este constant și anume:
Pnd
k. (24.4)
Pnc
Constanta k poartă numele de coeficient de restituire sau coeficientul
de elasticitate la ciocniri, care se determină experimental.
În figura 24.1 este prezentată modelarea aparatului folosit pentru
determinarea coeficientului de restituire în cadrul laboratorului de
mecanică. Ciocnirea are loc între două sfere de oțel (bile de rulment de raze
egale), una încastrată în suportul aparatului, cealaltă fiind sudată la capătul
unei tije OB, care este articulată în punctul O de cadrul suport al aparatului.
Sfera a doua împreună cu tija OB formează un pendul fizic.
Vom nota cu litera A punctul
de ciocnire între cele două sfere,
individualizate cu indicele 1
pentru sfera pendulului fizic și cu
indicele 2 pentru sfera fixă. În
momentul inițial axa pendulului
fizic formează unghiul α față de
verticală și i se dă drumul fără
viteză inițială (în cadrul lucrării de
π
laborator α  ). După ciocnire,
2
pendulul se va roti în sens invers
oprindu-se la un unghi β față de
verticală.
Vom nota cu indicele superior
Fig. 24.1. Modelarea dispozitivului folosit.
„ ' ” vitezele liniare și unghiulare
imediat înainte de ciocnire și cu
indicele superior „ '' ” aceleași mărimi imediat după ciocnire.
Valoarea coeficientului de ciocnire se poate determina cu ajutorul
formulei (vezi lucrarea [45]):
  
vA2  vA  n  k vA  vA  n
1 1 2
 (24.5)

224
 Admițând că în urma ciocnirii nu avem deplasări rigide ale întregului
aparat avem:
vA2  vA2  0 (24.6)
Vitezele punctului A1 în pozițiile imediat înainte sau imediat după
ciocnire se obțin prin înlocuirea vitezei unghiulare ω cu ω' respectiv ω'' în
formula:
i j k
v A  ω  OA1  0 0  ω  rω i  hωj (24.7)
1
h r 0
Versorul normalei în aceste poziții este:
n j (24.8)
Înlocuind în formula (24.5) relațiile (24.6), (24.7) și (24.8) se obține:
ωh  kωh (24.9)
sau
ω
k = (24.10)
ω
(semnul minus indică schimbarea de sens a vitezei unghiulare în urma
ciocnirii).
Din teorema de variație a energiei cinetice și a lucrului mecanic (s-au
neglijat frecările în articulația O) obținem:
2mglc (1  cosβ)
ω  (24.11)
J z0

2mglc (1  cosα)
ω  (24.12)
J z0
Înlocuind aceste expresii în (24.10) se obține:
1  cosβ
k (24.13)
1  cosα
π
care devine, în cazul experienței noastre pentru α  :
2
k  1  cosβ (24.14)
unghiul β fiind măsurat în urma desfășurării experienței.

225
 24.3. Aparate utilizate şi mijloace de măsurare
Pentru desfăşurarea lucrării de laborator este necesar aparatul descris la
subcapitolul 24.4.

24.4. Descrierea aparatului

Aparatul pentru determinarea coeficientului de restituire a fost construit
cu ajutorul unor studenți de la secția Utilaj Petrolier, ingineri seral și
definitivat de domnul ing. Mihai Bogdan-Roth.
Aparatul este alcătuit dintr-o placă de bază 1 prevăzută cu patru șuruburi
reglabile 2 pentru a se asigura orizontalitatea.

Pe placa suport 1 sunt fixate

Fig. 24.2. Aparatul utilizat în cadrul
lucrării de laborator.
rigid cadrul 3 și blocul 4 în care este
fixată rigid (încastrată) bila 5 prin
intermediul șuruburilor 6.
De cadrul 3 este prins blocul 8 în
care se găsește articulația 9 a
pendulului 7.
Tot în cadrul 3 este prins și
raportorul 10. Pe tija pendulului 7 se
află dispozitivul de prindere 11 a
cărui siguranță este montată pe
cadrul 3 și acționată de maneta 13.
Pe axul articulației 9 se află și
tija indicatoare 14 cu ajutorul căreia
se va putea citi unghiul β
corespunzător poziției maxime
atinse de pendulul 7 după ciocnire.

Tija indicatoare 14 are montată la un capăt o lupă pentru citirea corectă

a unghiului de pe raportorul 10 și la celălalt capăt are montată o lamelă
elastică care permite trecerea unui știft de antrenare care este montat pe
axul pendulului fizic până la ciocnire iar după ciocnire știftul de antrenare
va roti tija indicatoare 14 până în poziția în care pendulul se oprește. Se va
avea în vedere ca în cazul montării pendulului fizic în poziția de pornire să
fie împinsă ușor lamela de pe tija indicatoare 14 pentru a putea trece
pendulul fără antrenarea acesteia. De asemenea, tija indicatoare 14 pentru
poziția inițială va fi deplasată față de verticală cu un unghi de aproximativ
20º..25º, pentru a fi antrenată de știftul pendulului fizic până la oprirea
acestuia.
226
 24.5. Modul de lucru
Pentru efectuarea lucrării se va proceda în modul următor:
1) Se va verifica orizontalitatea plăcii de bază 1 (fig. 24.2) , cu ajutorul
bulei de nivel montată pe aceasta. Dacă există abateri ele vor fi corectate
prin intermediul șuruburilor 2;
2) Se va bloca pendulul 7 (fig. 24.2) în poziția orizontală prin
intermediul dispozitivului de prindere 11 și a siguranței 12. În acest fel,
unghiul α din formula (24.13) va avea valoarea α  π , ținând cont de
2
indicațiile finale de la subcapitolul 24.4 ;
3) Prin intermediul manetei 13 se deblochează siguranța 12 a
pendulului;
4) După ciocnire se citește valoarea unghiului β pe raportorul 10 prin
intermediul lupei montată pe tija indicatoare 14;
5) Se repetă operațiile 2)..4) de mai multe ori.

24.6. Date experimentale şi prelucrarea lor

Pentru fiecare determinare se înregistrează valoarea unghiului βi (i =
1,….,n, n – numărul de determinări n ≥ 5).
Dacă numărul determinărilor este mai mare decât 10, se face prelucrarea
statistică a rezultatelor obținute conform metodologiei prezentată în
capitolul 3 din prima parte a lucrării. Altfel, se admite pentru unghiul β
media aritmetică a rezultatelor obținute.
Folosind formula (24.14) se determină coeficientul de restituire în cazul
studiat.

24.7. Conţinutul referatului

1. Titlul lucrării.
2. Baza teoretică pe scurt.
3. Tabelul 24.1 (dacă numărul determinărilor este mai mare decât 10).
4. Valoarea coeficientului de restituire.
5. Observaţii asupra lucrării de laborator și eventuale propuneri pentru
îmbunătăţirea acesteia.

227
 BIBLIOGRAFIE

1. ALIC C-I., VASIU T., Îndrumar de lucrări la mecanică şi vibraţii

mecanice, Universitatea „Tehnica”, Facultatea de inginerie Hunedoara,
Hunedoara, 1994.
2. AMONTONS G., - De la resistance cause’e dans les maquines, Memoires de
l’Academie Royale (de France), 1699, pg. 206-227.
3. ANDRADE J. – Causerie chronométrique – Revue Scientifique ilustrée 64e
Anée, 1926, No 5, pag. 143-146.
4. ATANASIU M., - Lucrări practice la cursul de mecanică teoretică,
Institutul Politehnic Bucure ti, Litografia i tipografia înv mântului,
Bucure ti, 1957.
5. ATANASIU M.- Considerations sur le calcul des pivots, Buletinul Institutului
Politehnic Bucure ti, Tomul XX – Fascicola 3, Iulie-Septembrie 1958, pag.
45-58.
6. B GNARU D., BUCULEI M., CERN IANU E., PETRESCU G. 
Îndrumar de mecanică, Universitatea din Craiova, Facultatea de Mecanic ,
Repografia Universit ţii din Craiova, 1979.
7. BOLOG C., TURCU O.,  Mecanică  lucrări de laborator, Institutul de
mine Petroşani, Petroşani, 1984.
8. BUCULEI T. – Prezențe brăilene în spiritualitatea românească, Ed. Ex
Libris, Br ila 2004, p. 441.
9. BUTTESCU DR. D. – Carte pentru lucrări practice la Fizică și Chimie
pentru uzul școalelor secundare, Editura „Na ionala - Ciornei‟, S.A.
Bucure ti (1936), pag 12, nota 1.
10. COULOMB C.A., Théorie des machines simples, En ayant égard au
frottement de leurs parties et a la roideur des cordages, Paris, Bachelier,
Libraire, 1821.
11. EPARU I., RUSU L. – Mecanică, Lucrări de laborator și Teme de casă,
Editura Universit ii Petrol-Gaze din Ploie ti, 2012.
12. FIFIRIG M.,  Lucrări practice de mecanică fizică, Ed. Universit ţii din
Bucureşti,1998.
13. FREYBERG J. – A Toepler’s vorlesungsapparat zur statik und dynamik
starrer kӧrper – Jahresbericht der Deutschen Mathematiker-Vereinigung,
Dritter Band, 1892-93, Berlin, 1894, pag. 86.
14. GALILEI G. – Dialoguri asupra științelor noi, Ed. Academiei R.P.R.
Bucure ti (1961), p. 5-87.
15. HRISTEV A.P. (subredac ia) – Mecanică fizică și acustică, lucrări practice,
Edi ia a Va, Universitatea din Bucure ti, Facultatea de Fizic , Bucure ti,
1981.
16. IACOB C.– Mecanică Teoretică, Edi ia a IIa, Ed. Didactic i Pedagogic ,
Bucure ti, 1980, pag. 460 (not subsol).

229
17. IB NESCU I., VIERU D., CORDUNEANU E.- Îndrumar de laborator la
mecanică, Universitatea Gheorghe Iasachi, Ia i, Catedra de Mecanic
teoretic , Ia i, 2001.
18. IRIMICIUC N., Îndrumar de lucrări practice la laboratorul de mecanică,
Iaşi, 1984.
19. IRIMICIUC N., ş.a.,  Lucrări de laborator la mecanică, Iaşi, 1995.
20. IVERENOVA V.I. (sub redac ia) – Lucrări practice de fizică – Traducere din
limba rus – Editura Tehnic – Bucure ti, 1953, pag. 72-74.
21. KAMCEVA E.A. (pod obŝei redakcei) – Laboratornye raboty po teorii
mehanizmov i mašin – Izdatel'stvo „Vyšejšaâ škola‟ - Minsk, 1976 (în limba
rus ), pag. 80 – 84.
22. MACH E. - Mecanica – expunere istorică și critică a dezvoltării ei, editura
All Educa ional, Bucure ti 2001.
23. MASSIER D. (coordonator) – Îndrumar pentru efectuarea lucrărilor de
laborator la mecanică, Universitatea din Bucure ti, Facultatea de
Matematic , Catedra de Mecanic , Bucure ti, iunie 1986.
24. OLARIU V., ş. a.  Îndrumar de lucrări la mecanică, Universitatea din
Braşov, Braşov, 1977.
25. OLARIU V., ş. a.  Mecanică  lucrări de laborator, Universitatea din
Braşov, Braşov, 1987.
26. ORGOVICI I., CIOAR T.,  Lucrări de laborator de mecanică şi vibraţii –
pentru uzul studenţilor, Institutul Politehnic „Traian Vuia”, Timişoara, 1983.
27. PANDREA N., NICOLAESCU N., DUMITRU O. – Lucrări de Laborator la
mecanică – Institutul de Subingineri Pite ti 1988, pag. 37 – 40.
28. PAVELESCU D., MU AT M., TUDOR A. – Tribologie, frecare-uzare-
ungere (Tribotehnica), Editura Didactic i Pedagogic , Bucure ti, 1977.
29. PL CIN EANU I. I. – Mecanică vectorială și analitică – Mecanica corpului
de masă variabilă, edi ia a IIa , Ed. Tehnic , Bucure ti, 1958, pag. 207-213.
30. POPA AL. – Aspecte privind verificarea experimentală a formei de echilibru
a firului omogen greu. Universitatea Tehnic de Construc ii, Bucure ti, al
VII-lea Simpozion Na ional de Utilaje, Bucure ti 4-6 octombrie 2001,
Comunic ri, vol I, pag. 205-210.
31. POPA AL. – Modelarea în laborator a firului omogen greu suspendat la
capete și acționat de două forțe verticale fixe - Simpozionul interna ional
interdisciplinar Universitaria – Simpro 2006 – Tehnologie, Mecanisme i
Organe de ma ini, Mecanic i Rezisten , 13-14 octombrie, Ed. Universitas,
Petro ani, pag. 79-81.
32. POPA AL. – Modelarea și verificarea experimentală a firului omogen greu
suspendat la capete și acționat de o sarcină verticală concentrată fixă. Partea
I – Firul omogen greu cu săgeată mică – Buletin tiin ific Universitatea din
Pite ti, Seria Mecanic Aplicat , vol 2(8), Pite ti 2003, pag 161-166
33. POPA AL. – Modelarea și verificarea experimentală a firului omogen greu
suspendat la capete și acționat de o forță verticală fixă. Partea a IIa – Firul
omogen greu cu săgeată mare – Buletinul Universit ii Petrol-Gaze din
Ploie ti , vol LV, Seria Tehnic Nr. 4/ 2003, pag 76-81.
34. POPA AL., PUP ZESCU AL.– On gravific acceleration measurement using
Teodoriu-Voinaroski Pendulum, în Lucr rile celei de a IIIa Conferin e

230
 na ionale de mecanic fin i Optic Comefin 3, vol al IV-lea, Mecanic Fin
i Management, Bra ov, România, 1992, pag. 52-59.
35. POPA AL., PUP ZESCU AL., MARINESCU C. – Aparat pentru
determinarea coeficientului de restituire. Aspecte privind îmbunătățirea
măsurărilor – Sesiunea de comunic ri tiin ifice prilejuit de împlinirea a 50
de ani de înv mânt superior în Pite ti, 20-21 Noiembrie 1992, Universitatea
din Pite ti, Buletin tiin ific, Ma ini Unelte, Pite ti 1992, p. 212-218.
36. POPA L.– Mecanică, Dinamică și Vibrații mecanice, Aplicații
experimentale, Ed. U.T. Pres, Cluj-Napoca, 2005.
37. PRICHICI M., RO CA G.,  Mecanică - laborator şi teme de casă,
Universitatea Oradea, Oradea, 1995.
38. RIPIANU A., ş.a. – Mecanică  lucrări de laborator – Îndrumar, Institutul
Politehnic Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1984.
39. SÂRBU N., GHEORGHE I., BERCAN N.,  Îndrumar de laborator de
mecanică şi vibraţii mecanice, Institutul Politehnic Cluj-Napoca, Facultatea
de Mecanic Sibiu, 1987.
40. SOROKYN L.V. – Gravimetrjâ i gravimetrjčeskaâ razvedka – Gostop
tehjzdat, Moskva, Lenyngrad 1951.
41. SUCIU I., MIKLOS I., WEBER F.,Lucrări de laborator de mecanică
aplicată, Institutul Politehnic „Traian Vuia”, Timişoara, 1982.
42. TEODORIU L., WOINAROSKY R. - Über eine das Physische Pendel
betreffende anfgabe – Bulletin de la Section Scientifique de l'Academie
Roumanie Tome XXII-éme 1939 ,No 2, pag 109-116.
43. TOCACI E. – Mecanica, curs i culegere de probleme, Editura Didactic i
Pedagogic , Bucure ti, 1985.
44. ÛDIN V. A., PETROKAS L.V. - Laboratory' praktikum po teorii
mehanizmov i mašin – Gosudarstvennoe izdatel'stvo fizico-matematičeskoi
literatury – Moskva – 1960 (în limba rus ) – pag. 70-71 i pag. 104-108
pentru determinarea coeficientului de frecare în regim dinamic.
45. VÂLCOVICI V., B LAN T., VOINEA R. (sub redac ia) – Mecanică
Teoretică, Ed. Tehnic , Bucure ti, Ed. Ia – 1959 pag. 832-856, Ed. a IIa –
1963 pag. 917-994, Ed. a IIIa – 1968 pag. 996-1024.
46. VOINAROSKI R. – Mecanică teoretică, Editura Didactic i Pedagogic ,
Bucure ti, 1968.
47. PUP ZESCU AL. – Mecanică teoretică şi rezistenţa materialelor, Editura
Universit ţii din Ploieşti, 2004, Vol. I, pag. 53.
48. VOINEA R, VOICULESCU D., CEAU U V. – Mecanica, Editura Didactic
i Pedagogic , Edi ia I, Bucure ti, 1976, Edi ia II, Bucure ti 1983.
49. VOINEA R., .a. – Vibrații mecanice, lucrări de laborator, Institutul
Politehnic Bucure ti, Catedra de mecanic , Bucure ti, 1986.
50. * * *  Măsurarea vibraţiilor, Brüel & Kjœr.
51. * * *  Îndrumar de lucrări la mecanică şi vibraţii, Catedra de Mecanic şi
Rezistenţa Materialelor, Institutul Politehnic, „Traian Vuia”, Timişoara,1975.
52. * * *  Mecanică şi vibraţii – lucrări de laborator, Catedra de Mecanic
aplicat şi Instalaţii navale, Universitatea din Galaţi, Galaţi, 1983.
53. * * * Coeficientul de frecare de alunecare – evoluția și utilitatea sa, studiu
pentru discuție cu caracter de masă rotundă, Institutul Politehnic Bucure ti,
1987.
231
54. * * * ecanica – Îndrumar de laborator, Universitatea „Constantin
Brâncu i”, Târgu-Jiu, Facultatea de Inginerie (Prof.dr.ing. Gheorghe Mih i ,
Asist.ing. Nicoleta Simionescu, S.l.dr.ing. C t lin Iancu, S.l.ing. Minodora
Pas re), Târgu-Jiu, 2003.
55. * * * Sistemul internațional de unități (SI) – Ed. a III –a (Traducere din
limba franceză după ediția a cincea a lucrării elaborate de Biroul
Internațional de Măsuri și Greutăți), Editura Academiei RSR, Bucure ti,
1989.
56. * * * STAS 11278-79, Identificarea rezultatelor aberante ale măsurărilor,
Institutul Român de standardizare, Bucure ti, 1979.
57. * * * site-uri de pe https://ro.m.wikipedia.org/wiki/.
58. * * * Legea nr. 319/2006 a securității şi sănătății în muncă.
59. * * * Legea nr. 307/12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor.

232
 Anexa 1
ALGORITM DE CALCUL PENTRU DETERMINAREA
UNGHIULUI  CONFORM FORMULELOR DIN
SECȚIUNEA 2.2

Rezolvarea ecuației (2.15) de la lucrarea de laborator nr. 2, se face cu

ajutorul programului MATHCAD, pentru care prezentăm un exemplu care
a fost materializat pe dispozitivul din cadrul lucrării (s-au dat valorile
numerice ale forțelor F1, F2 și F3, aplicate în punctul M, (fig. 2.3a)).

233
 
  

234
 
 Anexa 2
PROGRAMUL “Statistic”;

Uses Crt;
Label 1000, 2000;
Var i,j,m,v,jj,p : Integer;
ui,uf : Real;
n,y : Array [1..40] Of Real;
sem : Boolean;
t,sum, media,s,impr,h : Real;
Begin
ClrScr;
Write('Numarul de elemente = ');ReadLn(m);
For i:=1 To m Do
Begin
Write('n(',i,')= ');ReadLn(n[i]);
End;
Repeat
Sem:=True;
i:=1;
While (i<=(m-1)) Do
Begin
If (n[i]>n[i+1]) Then
Begin
t:=n[i];
n[i]:=n[i+1];
n[i+1]:=t;
Sem:=False;
End;
i:=i+1;
End;
Until Sem;
v:=1;
p:=m;
jj:=m;
1000 :sum:=n[v];
For i:=v+1 To p Do
Begin
sum:=sum+n[i];
End;
media:=sum/jj;
For i:=v To p Do
Begin

235
 
 y[i]:=(n[i]-media)*(n[i]-media);
End;
s:=y[v];
For i:=v+1 To p Do
Begin
s:=s+y[i];
End;
impr:=Sqrt(s/(jj-1));
ClrScr;
For i:=v To p Do
Begin
WriteLn(n[i]:10:4,Sqrt(y[i]):10:4,y[i]:10:4);
End;
WriteLn('x = ',media:10:4);
WriteLn('s = ',impr:10:4);
If (jj=3) Then h:=1.15;
If (jj=4) Then h:=1.42;
If (jj=5) Then h:=1.60;
If (jj=6) Then h:=1.73;
If (jj=7) Then h:=1.83;
If (jj=8) Then h:=1.91;
If (jj=9) Then h:=1.98;
If (jj=10) Then h:=2.03;
If (jj=11) Then h:=2.09;
If (jj=12) Then h:=2.13;
If (jj=13) Then h:=2.17;
If (jj=14) Then h:=2.21;
If (jj=15) Then h:=2.25;
If (jj=16) Then h:=2.28;
If (jj=17) Then h:=2.31;
If (jj=18) Then h:=2.34;
If (jj=19) Then h:=2.36;
If (jj=20) Then h:=2.38;
WriteLn('h = ',h:10:4);
ui:=(media-n[v])/impr;
uf:=(n[p]-media)/impr;
WriteLn('ui = ',ui:10:4);
WriteLn('uf = ', uf:10:4);
Sem:=True;
If ((ui>h) and (uf>h)) Then
Begin
WriteLn('Prima si ultima valoare nu corespund! Se elimina!');
WriteLn;
v:=v+1;
p:=p-1;
jj:=p-v+1;
Repeat Until KeyPressed;
Goto 1000;

236
 
 End;
If (ui>h) Then
Begin
WriteLn('Prima valoare nu corespunde! Se elimina!');
WriteLn;
v:=v+1;
Sem:=False;
End;
If (uf>h) Then
Begin
WriteLn('Ultima valoare nu corespunde! Se elimina!');
WriteLn;
p:=p-1;
Sem:=False;
End;
jj:=p-v+1;
If (p-v+1=2) Then
Write('Sirul are decit 2 termeni');
ReadLn;
If (Sem=False) Then Goto 1000;
End.

237
 
 MULȚUMIRI

Autorii acestei lucrări doresc să mulțumească colegilor:

- prof. dr. ing. Ion Eparu – pentru cuvântul înainte scris cu
obiectivitate și sensibilitate;
- prof. dr. ing. Dorin Bădoiu și conf. dr. ing. Ioan Popa pentru
controlul științific efectuat cu profesionalism.
De asemenea, un gând de mulțumire se îndreaptă spre foștii studenți de
la secția ingineri seral a Facultății de Utilaj tehnologic din UPG – Ploiești,
domnului ing. Mihai Bogdan-Roth (fost tehnician la catedra DMG) care au
contribuit la realizarea de dispozitive și aparate la noi lucrări de laborator
realizate cu migală și simț estetic. Pentru desenele executate de domnul
Ioan Mihăilescu cu acuratețe și claritate, îi mulțumim încă o dată.
Nu în ultimul rând, mulțumiri colectivului Editurii Universității Petrol-
Gaze din Ploiești, care a făcut posibilă apariția lucrării în condiții tehnice
deosebite.
Mulțumim cu anticipație cititorilor care vor face observații asupra
conținutului lucrărilor de laborator de care se va ține seama într-o eventuală
viitoare ediție.

Autorii

239