Capitolul 1 – Pedagogia – știința a educației

Pedagogia este o știință socioumanistă. Locul ei în științele sociale depinde de conexiunile cu

alte științe. Fundamentul pedagogiei este filosofia, din care s-a desrpins pe parcusul evoluției
sale, in acest sens vorbind despre filosofia educației, filosofia fiind oricum baza și sursa
pedagogiei. O altă legătură strânsă este psihologia, abordările și teoriile psihologice fiind surse
importante de dezvoltare a științelor educației. Psihologia ajutând la înțelegerea proceselor
psihicie implicate în educație, motivele, obiectivele caractersiticile elevilor și esența proceselor
psihice.
Există mai multe definiții ale pedagogiei în funcție de abordări, dar o definiție esențială este
cea a dicționarului de specialitate, unde pedagpgia este definită ca știința despre educație.
Obiectul de studiu al pedagogiei, la fel, variază în funcție de conept care poate avea la bază:
activitatea educatorului, procesul educațional orientat către un scop sau caracteristicile
domeniului educației. În cele din urmă obiectul pedagogiei poate fi formulat ca educația ca
proces organizat, construit, în raport cu obiectivele preconizate, legitățile și conexiunile,
strategiile și realizearea actului educațional. Pedagogia are următoarele funcții: analitică,
proiectiv-tehnologică și pronostică. Categoriile pedagogiei sunt: dezvoltarea, formarea,
socializarea, educația, învățământ, instruire, procesul educațional, procesul de învățământ.
În contextul dezvoltării pedagogiei ca știință este important de menționat abordarea
postmodernității în pedagogie care vine cu un șir de viziuni inovative în contextul procesului
educațional. Postmodernitatea implică un model flexibil de educație, promovarea valorilor
centrare pe elev, oportunități și participarea la viața comunitară, de asemenea, pedagogia în
contextul postmoderintății este axat pe dimensiunile psihologice și sociale ale educației.
Postmodernitatea reevaluează pedagogia generală din punct de vedere epistemologic și lărgește
perspectivele, implicând noi abordări de clasificare a științelor educaționale. Clasificarea
acestora pot fi făcute variant în funcție de diverse criterii și autori.
Așa cum s-a menționat mai sus, există o relația apropiată dintre pedagogie și psihologie, ceea ce
a determinat crearea psihopedagogiei care are ca scop să investigheze și să aplice principiile
psihologice în practica educațională. Funcțiile psihopedagogiei fiind următoarele: educativ-
valorică, educativ-mobilizatoare, praxologică, dezvoltativă.
Capitolul II – Educația-obiect de studiu al pedagogiei. Fundamente teoretice.

Educația este un fenomen sociocultural care are ca obiectiv formarea personalității prin
valorificarea resurselor sale interne. Educația are o dimensiune atât subiectivă, cât și una
obiectivă. Dimensiunea subiectivă se reflectă prin libertatea și sistemul de valori ale individului,
precum și demnitatea individuală a omului care participă ca factor de decizie în procesul
educațional, autodeterminarea și capacitatea de a dialoga. Dimensiunea obiectivă presupune
dezvoltarea permanentă a personalității, aceata fiind și funcția de bază a personalității, dar având
și alte funcții specifice cum ar fi: funcția analitică, evaluativă, de diagnostic, organizare și
realizare, pronosticare și de proiectare.

Există câteva legități și principii ale educației, acestea fiind: legea dezvoltării integre a omului,
legea dezvoltării personalității umane, legea dezvoltării prin depășirea situațiilor de criză, legea
(co)transformăii educatorului și a educatului, legea rezistenței educabilului. Principiile educației
fiind: principiul orientărilor valorice, al subiectivității, acceptarea copilului ca individualitate.

Noua paradigmă a educației, abordarea postmodernă, pune un accent deosebit pe dimensiunea

umanistă și existențială, a auttenticității, a subiectivității, dezvoltarea unei personalități în
integralitatea funcțiilor psihice și organice, democratizarea judecății, libertatea, socializarea
elivilor etc., acestea fiind, și altfel zis, valorile ale educației posmoderne. În cadrul aceste
paradigme educația se orientează și ține cont de caracteristicile personalității, cum ar fi:
motivația, caracter, voința, emoțiile, temperament etc.

Există 3 forme ale educației: formală, nonformală și informală. Educația formală se referă la un
proces educațional instituțional, organizat sistemic, în baza unui curriculum oficial. Educația
nonformală se referă la educația în afara sistemului educațional și se caracterizează printr-o
diversitatea de activități, ea se integrează în conceptul de învățare pe tot parcursul vieții.
Educația informală se referă la acțiunile ocazionale, spontane și difuze.

Există mai multe tipuri de educație care sunt clasificate în funcție de abordări. Educația
tradițională deosebește următoarele tipuri de educație: educația intelectuală, morală, estetică,
tehnologică, pentru carieră, educația fizică și educația gender.

În contextul lumii contemporane, este o necesitate de a pune accent și pe noile forme de educație.
Acestea se referă la educația pentru pace, educația pentru respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, educația pentru democrație, educația pentru comunicare și mass-media, educația
pentru schimbare, educația economică, educația interculturală, educația ecologică, educația
pentru sănătate.

Pentru realizarea variatelor tipuri de educație se necesită diverse tipuri de strategii, acestea fiind:
strategii de organizare a educației, de formare a conștiinței, de stimulare.

Capitolul III- Teoria și metodologia curriculumului

Există numeroase abordări și definiții ale curriculumului, o definiție mai largă ar fi: curriculumul
este un plan, un proiect care definește scopurile și obiectivele unei acțiuni educaționale,
programele școlare, mijloacele de atingerea obiectivelor educaționae și finalitățile educaționale.
De asemenea, exstă mai multe modele curriculare, în funcție de principiile și obiectivele ce stau
la bază, astfel pot fi enumerate modelele lui Bobbit, W. Charters, R. Tyler, H. Taba, D. Walker.,
etc. Curriculele pot fi distințe și prin concepțiile sale, astfel că unele concepții pun accet pe
învățarea sistematică a disciplinelor școlare, alte sunte centrate pe sarcini de dezvoltare, existe
concepții holiste, care are la bază psihologia genetică a lui J.Piaget, concepții centrare pe
taxonomia obiectivelo pedagogice, concepții centrate pe elev, pe competențe, etc.

Mai larg, curriculele se încadrează într-o anumită paradigmă. Paradigma fiind un ansamnlu de
teorii și concepte care se integrează într-un model al lumii, o viziune unitară. În aceste sens,
există mai multe paradigme care determină atât esența și procesele educaționale, cât și modelarea
curriculară, ca exemplu, pot fi enumărate următoarele paradigme: paradigma complexității,
integrativității, modernității, postmodernității, centrării calitative etc.
Paradigma postmodernității, una dintre paradigmele actuale, presupune o reconstrucție a
pedagogiei ca știință, o nouă viziune asupra teoriilor și practicilor educaționale.

Elaborarea curriculei se sprijină pe 3 fundamente esențiale: fundamentele sociologice,

psihologice și pedagogice.

Fundamentele sociologice se referă la cadrul social și cultural al învățării, învățarea fiind un

proces intelectual mediat sociocultural. Educația urmărește să armonizeze caractersiticile
individuale cu obiectivele și valorile societății.
Fundamentele psihologice se referă la natura învățării, procesul gândirii, teoriile învățării,
condițiile învățării, diferențele individuale ale elvilor, personalitatea etc.

Fundamentele pedagogice se referă la legitățile și logica procesului educațional urmărind

anumite finalități educațioanle și dezvoltarea competențelor în baza obiectivelor educaționale.

Un accent deosebit în elaborarea curriculei se referă la optimizarea acestuia pentru a elabora cea
mai adecvată și relevantă variantă conform cerințelor contextuali. Există câteva principii și
criterii esențiale privind procesul de optimizare. Principiu independenței obiectivelor,
interdependența dintre tempoul și eficiența învățării, eficiența învățării în funcție de motivație și
metoda învățării. Criteriile: criteriul de performanță, criteriul realizării normelor de timp stabilite
pentru profespri și elevi, criteriul aplicării adecvate.

Etapele esențiale în elaborarea curriculumui sunt: cercetarea curriculumului, proiectarea,

implementarea și monitorizarea.

Capitolul IV – Teoria și metodologia instruirii

Didactica este o ramură a pedagogiei care studiază procesul de învățământ din perspectiva
teleologică, metodologică, conceptuală, activități și proceduri didactice. Didactica generală are
două mari funcții. Funcția ce ține de capacitatea de a asigura coerența conceptelor privind
interpretarea și înțelegerea procesului de învățământ și funcța legată de orientări teleologice și
obiective educaționale. Instruirea este determinată de două tipuri de legități. Primul tip de
legitate se referă la specificul instruirii în esența sa, al doilea tip de legități se referă la raportul
dintre cel care instruiește și cel care este instruit. În acest context, exsita mai mulți factori care
influnțează porocesul învățării, acestea sunt de natură intenre, așa cum ar fi factori biofizici și
psihoindividuali și factori externi, așa cum ar fi factori psihosociali, economici și igienici, și
pedagogice. În baza legităților se formează principiile didactice clasice, așa cum sunt principiile:
principiul educativ al instruirii, însușirii constantei și arte, asigurării legăturii dintre teorie și
practică, intuiției, sistematizării și continuității, accesibilității, însușirii temeinice, unității și
integralității, contextuali, culturologic, centrat pe cel ce învață, autoreglării activității didactice
etc.
Există mai multe teorii psihologice ale învățării, cele mai importante fiind: asociaționismul,
behaviorismul, gestaltism, funcționalism și constructivismul.

Asociaționismul afirmă că procesul de învățare se realizează prin asociații simple, noile

informații sunt influențate puternic de prezența altora.

Behaviorismul afirmă că învățarea are loc prin condiționare, adică al înregistrării stimulilor și
relațiile lor cu ieșirea răspunsurilor, această relație mai este numit și modelul de încercare și
eroare sau învățarea prin selectarea și conexiuni.

Gestaltismul vede procesul de învățate de pe o poziție structuralistă, care se bazează pe conceptul

unității, noile informații sunt integrate într-un model unitar, informațiile nerămânând într-o stare
brută, dar în cadrul unității intregul devine mai mult decât suma părților.

Construcivismul afirmă că cunoașterea este un proces de reconstrucție a realității care permite

individului să se adapteze la mediu și pornește de la propria inițiativă și resurse a individului.

Teoria umanistă a învățării reprezintă o abordare mai largă asupra învății și pornește de la
principiile fundamentale ale psihologiei umaniste, punând un accent deosebit asupra individului
ca factor al deciziei și libertății, precum și alegerea subiectelor de cercetare și învățare în funcție
de valori și interese ce pornesc de la sistemul motivațional al individului. Această abordare oferă
un cadru de referință asupra pofesorul privind procesul de educație în raport cu elevii.

Strategiile didactite sunt metode selectate pentru atingerea obiectivelor educaționale, ele sunt
deduse din tehnologiile didactice, respectiv, din politicile educaționale. Ele sunt necesare pentru
optimizarea actului educațional și dezvoltarea unui învățământ interactiv centrat pe cel ce învață,
ceea ce este numit ca strategii didactice interactive. Strategiile didactice variază și trebuie să țină
cont de tipologia obiectivelor.

Exista mai multe forme de organizare a instruirii în funcție de scopul urmărit în procesul
educațional și în funcție de numărul de elevi. De exemplu, există lecții de tip creativ (dialog,
discuție, lecție euristică, modelare, proiectare), lecții de tip cognitiv (focusare pe concepte,
observare, experimente și cercetare), lecții de creativitate literar-artistică și lecții
interdisciplinare.
Capitolul V – Teori și metodologia evaluării randamentului școlar

Evaluarea are rolul de a realiza un feedback privind reușita învățării și oferă informații și
mijloace necesare pentru autoreglarea, ameliorare și dezvoltare a procesului educațional .
Domeniul ce studiază sistematic procesul de evaluare este numit docimologia, care are și ca
funcție crearea sistemului de evalurare în educație.

Evaluarea are următoarele funcții: funcții sociale (calitatea învățământului), funcții pedagocice
(ce verifică calitatea activității educative), funcții manageriale (cu referire la deciziile
operaționale în cadrul sistemului educațional).

Pot fi distinse trei tipuri de evaluare: evaluarea inițială, evaluarea continuă și evalurea finală.

Etapele evalurăii conform lui Tyler sunt: definirea și cunoașterea prealabilă a obiectiveor
procesului de învățământ. Crearea situațiilor de învățare. Desfășurarea procesului de înregisrare
și măsurare. Evaluarea și analiza datelor culese. Concluzii și aprecieri diagnostice.

După formele și metodele evaluării pot fi distinse: evaluarea orală(interviu, dialog, chestionare
orală, conversații, expuneri orale), evaluarea scrisă(teste, proiecte, eseuri, referate, chestionare) și
evaluare practică (probe practice). Mai pot exista și metode alternative cum ar studiile de caz,
evaluarea asistată la calculator, proiecte.

Testele, una dintre cele mai frecvente metode de evaluare și una dintre cele mai eficiente, sunt și
ele de câteva tipuri în funcție de următoarele criterii: în funcție de ceea ce evaluează (teste
psihologice, de randament, psihometrice, de comportament), în funcție de metodologia elaborării
(teste standartizate, teste elaborate de profesor), în funcție de modul de manifestare a
comportamentului (teste realizate oral, în scris și practic), în funcție de modul de investigație
evaluative în procesul de instruire ( teste realizate în cadrul evaluării inițiale, teste de progres,
teste realizate în cadrul evaluării finale), în funcție de schimbul de referință pentru aprecierea
rezultatelor (teste prin care se realizează evaluarea normativă, teste prin care se evaluează
evaluarea criterială.

Testele pot fi sub formă de: simple îtrebări, enunțuri urmare de o întrebare, exerciții, sarcini,
probleme, întrebări structurate, eseuri.
Capitolul VI – Comunicarea și comunicarea didactică

Comunicarea este o interacțiunea psihosocială cu scopul de a face schimburi informaționale între

interlocutori și pentru a influența comportamentul interlocutorului. În acest sens, o caractersitică
a comunării este persuasivitatea care se bazează pe dimesiunea cognitivă și afectivă. Există 4
moduri fundamentale de comunicare: pasivă, agresivă, pasiv-agresivă și asertivă. Cea mai
eficientă metodă de comunicare este cea asertivă, care presupune un respect de sine și fațp de
ceilalți și a transmite clar sentimentele și opiniile fără a leza demnitatea celuilalt.

Schema unei comunicară este formată din emițător (cel care transmite mesajul), canalul (metoda
prin care se transmite un mesaj), receptorul (cel care primește mesajul) și feedbackul.

Mesajul în cadrul comunicării îndeplinește mai multe funcții: funcția expresivă (aspectul
subiectiv și emoțional care însoțește mesajul), funcția conativă (mesajul vizează exercitarea unei
acțiuni asupra celuilalt), funcția referențială (mesajul se axează pe un obiect și caracteristicile
acestuia), funcția metalingvistică (se referă la cod și utilizarea acestuia), funcția poetică (tot ceea
ce aduce un sens suplimentar prin jocul structurii semnelor).

În cadrul comunicării didactice I.Cerghit enumeră condițiile unei comunicări didactice eficiente.

Racordarea la partener. Asigurarea corespondenței de coduri (semne speciale purtătoare de

sensurii și semnificații relevante). Contextualizarea epistemologică și socială (cunoașterea
cadrului contextului în care se plasează mesajul. Contextualitatea psihosocială (a ține cont de
contextul social și starea emoțională a elevului). Optimizarea comunicării prin intervenția
feedback-ului (emițătorul adaptează mesajul în funcție de feedback-ul primit). Angajarea activă
în procesul receptării (ascutarea activă). Afecțiunea și interacțiunea empatică. Gestionarea
managementului comunicării (organizarea comunicării în grupul de elevi).

Există o diferență dintre capacitatea de a comunica, competența de comunicare și competența

comunicativă. Capacitatea de comunicare reprezintă posibilitatea generală de a interacționa cu
semenii, este o aptitudine nativă. Competența de comunicare se referă la conținutul comunicării
(cunoștințele despre cele mai mulre dintre aspectele sociale ale comunicării). Competența
comunicativă se referă la interacțiuni conștiente și raționale.
Pentru sporirea eficienței în comunicarea didactică se face apel la strategii didactice, cu referire a
felului în care are loc comunicarea dintre profesor și elevi (unidirecțională, bipolară,
multidirecțională etc.)