PROCEDURA ÎN FAŢA INSTANŢEI

DE APEL
1.    Noţiunea, importanţa şi clasificarea căilor de atac
Căile de atac reprezintă mijloacele procedurale prin care se cere şi obţine anularea sau deformarea
totală ori parţială a unei hotărîri judecătoreşti.
Controlul judiciar care se realizează prin intermediul căilor de atac, poate fi definit ca fiind dreptul şi
obligaţia instanţelor judecătoreşti superioare de a verifica, în condiţiile şi cu procedura stabilită de
lege, legalitatea şi temeinicia hotărîrilor, pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare şi de a
casa sau modifica acele hotărîri care sunt greşite sau de a le confirma pe cele legale şi întemeiate.
Controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor de atac. Raţiunea căilor de atac se justifică
şi pe motivul că nu toate elementele cauzei şi probele se cunosc întotdeauna la prima judecată ci se
descoperă mai tîrziu.
Pentru părţile litigante, controlul judiciar realizat prin intermediul căilor de atac reprezintă o garanţie
sigură că drepturile şi interesele lor deduse judecăţii vor fi valorificate, în caz contrar ei pot exercita
căile de atac.
Pentru judecătorii ale căror hotărîri urmează a fi controlate, căile de atac reprezintă un stimulent în
muncă şi o armă de luptă împotriva neglijenţei şi contrariului sau arbitrariului în activitatea lor de
justiţie. Pentru judecătorii ce urmează să judece căile de atac, importanţa lor se relevă prin
necesitatea de a asigura buna şi raţionala funcţionalitate a acestora.
a)    După efectul suspensiv de executare, distingem:
–    Căi de atac suspensive de executare – apelul, şi mod excepţional recursul suspendă executare
în pricinile cu bunurile cu aşezare fixă şi altele prevăzute de lege;
–    Nesuspensive – revizuirea nu este suspensivă de executare, ca excepţie, prin depunerea unei
cauţiuni poate suspenda executarea.
b)    După instanţa competentă să judece calea de atac:
–    Căi de atac de reformare, care ţin de competenţa instanţei ierarhic superioare (apel, recurs);
–    Căi de atac de retractare, care ţin de competenţa aceleiaşi instanţe (revizuirea).
c)    După cum privesc sau nu fondul cauzei:
–    Căi de atac devolutive, care antrenează o rejudecare în fond a cauzei (apelul);
–    Căi de atac ne-devolutive – recursul şi revizuirea, în cadrul cărora nu se reexaminează cauza
sub toate aspectele ei, ci se efectuează un control al temeiniciei şi legalităţii hotărîrii atacate.
2.    Elementele apelului
Apelul este mijlocul procesual prin care partea nemulţumită de hotărîrea primei instanţe, solicită
instanţei superioare, în condiţiile prevăzute de lege, reformarea hotărîrii atacate ori anularea
acesteia.
Analizînd elementele apelului, avem în vedere subiecţii, adică persoanele sau organele care pot
exercita apelul şi obiectul, adică hotărîrile care pot fi atacate cu apel. Potrivit art. 360 C.P.C., pot
declara apel:
a)    Părţile şi alţi participaţi la proces;
b)    Reprezentantul, în interesele apelantului, fiind împuternicit în modul prevăzut de lege;
c)    Martorul, expertul, interpretul şi reprezentanţii părţilor, împuterniciţi conform legii, cu privire la
cheltuielile de judecată ce li se cuvin.
Termenul de declarare a apelului este de 30 zile de la data pronunţării dispozitivului hotărîrii, dacă
legea nu dispune altfel. Acest termen se întrerupe prin decesul participantului la proces, făcîndu-se
o nouă comunicare către succesori, şi de la această dată începînd să curgă din nou, termenul de
apel.
Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia hotărîrilor de executare imediată. După
pronunţarea hotărîrii şi pînă la expirarea termenului de apel, părţile pot renunţa la această cale de
atac, prin depunerea unei cereri în primă instanţă. În cazul co-participării procesuale, se ridică
problema alăturării la apel.
În cazul în care pretenţiile co-participanţilor şi intervenienţilor, coincid cu poziţia apelantului principal,
aceştia se pot alătura la apelul declarat, fără achitarea taxei de stat. În cazul în care poziţiile nu
coincid, aceştia pot să depună apel după regulile generale, achitînd taxa de stat.
În ceea ce priveşte obiectul apelului, art. 358 C.P.C. prevede că hotărîrile date în primă instanţă de
judecătorii sunt supuse apelului în Curţile de Apel de drept comun. Hotărîrea pronunţată în primă
instanţă de judecătoria comercială, poate fi atacată cu apel la Curtea de Apel din Chişinău.
Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile de declarare a insolvabilităţii, pronunţate în primă instanţă de
Curţile de Apel, ele se atac numai cu recurs.
Încheierile emise în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel decît odată cu hotărîrea, cu excepţia
încheierilor care pot fi atacate cu recurs, separat de hotărîre.
Apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră făcut şi împotriva încheierii, chiar dacă aceasta a fost
dată după pronunţarea hotărîrii.
3.    Sesizarea instanţei de apel
Judecarea apelului este de competenţa Curţilor de Apel, dar cererea de apel se depune în scris la
instanţa a cărei hotărîre se atacă, cu achitarea taxei de stat în proporţie de 75% din taxa achitată în
primă instanţă.
Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanţă, se depun în atîtea
copii cîţi participanţi la proces sunt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel. În cererea de apel se
va indica:
a)    Denumirea instanţei de apel;
b)    Datele apelantului şi intimatului;
c)    Denumirea instanţei şi numele judecătorilor care au adoptat hotărîrea şi data adoptării ei;
d)    Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
e)    Dovezile invocate în susţinerea apelului;
f)    Solicitarea apelantului;
g)    Lista documentelor ce se anexează la cerere;
h)    Data şi semnătura persoanei care face apel.
La apelul depus de reprezentant, trebuie să se anexeze documentul care-i autentifică împuternicirile.
Cît priveşte cerinţa probaţiunii, CPC prevede că părţile pot prezenta în instanţa de apel orişice
dovezi noi, pînă la prima zi de înfăţişare în apel. În cazul în care motivarea apelului nu cuprinde
argumente sau dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă în fond doar în temeiul celor invocate în
primă instanţă.
Primind cererea de apel, preşedintele primei instanţeva dispune înregistrarea ei imediată. După
expirarea termenului de depunere a apelului, prima instanţă, a II-a zi, este obligată să trimită dosarul
împreună cu cererile de apel, în instanţa de apel.
4.    Judecarea apelului
Dacă cererea nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă, ori nu este achitată taxa de stat,
judecătorul instanţei de apel dispune să nu dea curs cererii, acordînd apelantului un termen pentru
lichidarea neajunsurilor. Dacă le va înlătura în termen, apelul se va considera depus la data
prezentării ei iniţiale. În caz contrar, instanţa restituie cererea de apel.
De asemenea, instanţa va restitui cererea de apel în cazul în care:
a)    apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită repunerea în termen sau
instanţa refuză să-l repună în termen;
b)    dacă apelantul a înaintat o nouă pretenţie neexaminată în primă instanţă;
c)    cînd cererea de apel a fsot depusă de o persoană care nu are dreptul de a depune apel;
d)    cînd hotărîrea nu poate fi atacată cu apel;
e)    cînd apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterilor în fond în instanţa de
apel.
Instanţa de apel, va efectua în termen de 30 zile de la data primirii dosarului spre examinare, actele
procedurale de pregătire a cauzei pentru examinare în apel. În acest sens, instanţa de apel:
a)    expediază participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe înscrisurile care nu au
fost prezentate în primă instanţă;
b)    citează părţile şi alti participanţi la proces, propunîndu-le să depună cu cel puţin 3 zile înainte de
judecare a apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar.
Judecarea pricinei în instanţa de apel se face după regulile de procedură specifice în primă instanţă,
avîndu-se în vedere şi regulile speciale în materia apelului. În felul acesta, neprezentarea părţilor
sau a reprezentanţilor lor sau a altor participanţi la proces, nu împiedică judecarea apelului. Dacă
instanţa va constata motivele neprezentării întemeiate, poate amîna procesul.
Judecînd apelul, instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe, în baza
materialelor şi dovezilor din dosar şi a celor noi prezentate. Apelantului nu i se poate crea în apel o
situaţie mai dificilă, cu excepţia cazurilor cînd el consimte aceasta şi cînd hotărîrea este atacată şi
de alţi participanţi la proces.
Pînă la dezbaterea pricinei în fond, apelantul-şi poate retrage apelul. De asemenea, apelantul poate
renunţa la acţiune, poate realiza tranzacţia de împăcare cu intimatul, etc.
Judecata în apel se face după aceleaşi reguli procedurale ca şi în primă instanţă.
5.    Decizia instanţei de apel
Dispoziţia instanţei de apel prin care se verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe se
dă sub formă de decizie. Deliberarea judecătorilor, pronunţarea ei, etc., se fac după aceleaşi reguli
ca în prima instanţă. În urma deliberării, completul de judecată pronunţă dispozitivul deciziei, semnat
de toţi judecătorii.
Dacă vreunul din ei are o opinie separată, aceasta se anexează la dosar dar nu se citeşte în
şedinţă. Decizia integrală se întocmeşte în  zile de la pronunţarea dispozitivului, şi se remite părţilor
în termen de zile de la semnare. Instanţa de apel poate să dea următoarele soluţii:
a)    Să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe;
b)    Să admită apelul şi să modifice hotărîrea primei instanţe;
c)    Să caseze (anuleze) intergral sau parţial hotărîrea primei instanţe şi să dea o nouă hotărîre
(casare cu reţinere);
d)    Să caseze hotărîrea şi să dispună încetarea procesului sau scoterea cererii de pe rol, dacă
există temeiuri pentru aceasta;
e)    Să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, restituind pricina
spre rejudecare în primă instanţă (casare cu trimitere), dacă a constatat că prima instanţă a
soluţionat problema drepturilor unor persoane ne-antrenate în proces sau cu încălcarea normelor de
jurisdicţie.
Casarea cu trimitere are loc în cazurile cînd eroarea judiciară nu poate fi corectată de instanţa de
apel.
Casarea cu reţinere are la bază:
    motivul examinării cauzei de un complet de judecată compus ilegal;
    dacă s-a încălcat principiul liberei desfăşurări a procesului,
    dacă lipseşte procesul verbal al şedinţei de judecată,
    dacă hotărîrea nu este semnată de judecător sau cineva din judecători sau hotărîrea este
semnată de un judecător nemenţionat în hotărîre.
Decizia instanţei de apel devine definitivă din momentul pronunţării şi susceptibilă de executare
silită, conform legii.
Dacă instanţa de apel, după ce judecă o altă cerere de apel depusă peste termen, după repunerea
în termen, ce vizează aceeaşi cauză examinată în apel în baza altor cereri de apel, ajunge la
concluzia că decizia anterioară este ilegală sau neîntemeiată, o casează şi emite o nouă decizie.
După examinarea pricinei în apel, dosarul se restituie în primă instanţă, păstrîndu-se în arhiva
instanţei.

PROCEDURA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE APEL

1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea căilor de atac

Căile de atac reprezintă mijloacele procedurale prin care se cere şi obţine anularea sau deformarea
totală ori parţială a unei hotărîri judecătoreşti.

Controlul judiciar care se realizează prin intermediul căilor de atac, poate fi definit ca fiind dreptul şi
obligaţia instanţelor judecătoreşti superioare de a verifica, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege,
legalitatea şi temeinicia hotărîrilor, pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare şi de a casa sau
modifica acele hotărîri care sunt greşite sau de a le confirma pe cele legale şi întemeiate.
Controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor de atac. Raţiunea căilor de atac se justifică şi pe
motivul că nu toate elementele cauzei şi probele se cunosc întotdeauna la prima judecată ci se
descoperă mai tîrziu.

Pentru părţile litigante, controlul judiciar realizat prin intermediul căilor de atac reprezintă o garanţie
sigură că drepturile şi interesele lor deduse judecăţii vor fi valorificate, în caz contrar ei pot exercita căile
de atac.

Pentru judecătorii ale căror hotărîri urmează a fi controlate, căile de atac reprezintă un stimulent în
muncă şi o armă de luptă împotriva neglijenţei şi contrariului sau arbitrariului în activitatea lor de
justiţie. Pentru judecătorii ce urmează să judece căile de atac, importanţa lor se relevă prin necesitatea
de a asigura buna şi raţionala funcţionalitate a acestora.

a) După efectul suspensiv de executare, distingem:

– Căi de atac suspensive de executare – apelul, şi mod excepţional recursul suspendă executare în
pricinile cu bunurile cu aşezare fixă şi altele prevăzute de lege;

– Nesuspensive – revizuirea nu este suspensivă de executare, ca excepţie, prin depunerea unei

cauţiuni poate suspenda executarea.

b) După instanţa competentă să judece calea de atac:

– Căi de atac de reformare, care ţin de competenţa instanţei ierarhic superioare (apel, recurs);

– Căi de atac de retractare, care ţin de competenţa aceleiaşi instanţe (revizuirea).

c) După cum privesc sau nu fondul cauzei:

– Căi de atac devolutive, care antrenează o rejudecare în fond a cauzei (apelul);

– Căi de atac ne-devolutive – recursul şi revizuirea, în cadrul cărora nu se reexaminează cauza sub
toate aspectele ei, ci se efectuează un control al temeiniciei şi legalităţii hotărîrii atacate.

2. Elementele apelului

Apelul este mijlocul procesual prin care partea nemulţumită de hotărîrea primei instanţe, solicită
instanţei superioare, în condiţiile prevăzute de lege, reformarea hotărîrii atacate ori anularea acesteia.

Analizînd elementele apelului, avem în vedere subiecţii, adică persoanele sau organele care pot exercita
apelul şi obiectul, adică hotărîrile care pot fi atacate cu apel. Potrivit art. 360 C.P.C., pot declara apel:

a) Părţile şi alţi participaţi la proces;

b) Reprezentantul, în interesele apelantului, fiind împuternicit în modul prevăzut de lege;

c) Martorul, expertul, interpretul şi reprezentanţii părţilor, împuterniciţi conform legii, cu privire la

cheltuielile de judecată ce li se cuvin.

Termenul de declarare a apelului este de 30 zile de la data pronunţării dispozitivului hotărîrii, dacă legea
nu dispune altfel. Acest termen se întrerupe prin decesul participantului la proces, făcîndu-se o nouă
comunicare către succesori, şi de la această dată începînd să curgă din nou, termenul de apel.

Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia hotărîrilor de executare imediată. După
pronunţarea hotărîrii şi pînă la expirarea termenului de apel, părţile pot renunţa la această cale de atac,
prin depunerea unei cereri în primă instanţă. În cazul co-participării procesuale, se ridică problema
alăturării la apel.
În cazul în care pretenţiile co-participanţilor şi intervenienţilor, coincid cu poziţia apelantului principal,
aceştia se pot alătura la apelul declarat, fără achitarea taxei de stat. În cazul în care poziţiile nu coincid,
aceştia pot să depună apel după regulile generale, achitînd taxa de stat.

În ceea ce priveşte obiectul apelului, art. 358 C.P.C. prevede că hotărîrile date în primă instanţă de
judecătorii sunt supuse apelului în Curţile de Apel de drept comun. Hotărîrea pronunţată în primă
instanţă de judecătoria comercială, poate fi atacată cu apel la Curtea de Apel din Chişinău.

Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile de declarare a insolvabilităţii, pronunţate în primă instanţă de Curţile
de Apel, ele se atac numai cu recurs.

Încheierile emise în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel decît odată cu hotărîrea, cu excepţia
încheierilor care pot fi atacate cu recurs, separat de hotărîre.

Apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră făcut şi împotriva încheierii, chiar dacă aceasta a fost
dată după pronunţarea hotărîrii.

3. Sesizarea instanţei de apel

Judecarea apelului este de competenţa Curţilor de Apel, dar cererea de apel se depune în scris la
instanţa a cărei hotărîre se atacă, cu achitarea taxei de stat în proporţie de 75% din taxa achitată în
primă instanţă.

Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanţă, se depun în atîtea copii
cîţi participanţi la proces sunt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel. În cererea de apel se va indica:

a) Denumirea instanţei de apel;

b) Datele apelantului şi intimatului;

c) Denumirea instanţei şi numele judecătorilor care au adoptat hotărîrea şi data adoptării ei;

d) Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;

e) Dovezile invocate în susţinerea apelului;

f) Solicitarea apelantului;

g) Lista documentelor ce se anexează la cerere;

h) Data şi semnătura persoanei care face apel.

La apelul depus de reprezentant, trebuie să se anexeze documentul care-i autentifică împuternicirile.

Cît priveşte cerinţa probaţiunii, CPC prevede că părţile pot prezenta în instanţa de apel orişice dovezi
noi, pînă la prima zi de înfăţişare în apel. În cazul în care motivarea apelului nu cuprinde argumente sau
dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă în fond doar în temeiul celor invocate în primă instanţă.

Primind cererea de apel, preşedintele primei instanţeva dispune înregistrarea ei imediată. După
expirarea termenului de depunere a apelului, prima instanţă, a II-a zi, este obligată să trimită dosarul
împreună cu cererile de apel, în instanţa de apel.

4. Judecarea apelului

Dacă cererea nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă, ori nu este achitată taxa de stat, judecătorul
instanţei de apel dispune să nu dea curs cererii, acordînd apelantului un termen pentru lichidarea
neajunsurilor. Dacă le va înlătura în termen, apelul se va considera depus la data prezentării ei iniţiale. În
caz contrar, instanţa restituie cererea de apel.
De asemenea, instanţa va restitui cererea de apel în cazul în care:

a) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită repunerea în termen sau
instanţa refuză să-l repună în termen;

b) dacă apelantul a înaintat o nouă pretenţie neexaminată în primă instanţă;

c) cînd cererea de apel a fsot depusă de o persoană care nu are dreptul de a depune apel;

d) cînd hotărîrea nu poate fi atacată cu apel;

e) cînd apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterilor în fond în instanţa de apel.

Instanţa de apel, va efectua în termen de 30 zile de la data primirii dosarului spre examinare, actele
procedurale de pregătire a cauzei pentru examinare în apel. În acest sens, instanţa de apel:

a) expediază participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe înscrisurile care nu au fost

prezentate în primă instanţă;

b) citează părţile şi alti participanţi la proces, propunîndu-le să depună cu cel puţin 3 zile înainte de
judecare a apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar.

Judecarea pricinei în instanţa de apel se face după regulile de procedură specifice în primă instanţă,
avîndu-se în vedere şi regulile speciale în materia apelului. În felul acesta, neprezentarea părţilor sau a
reprezentanţilor lor sau a altor participanţi la proces, nu împiedică judecarea apelului. Dacă instanţa va
constata motivele neprezentării întemeiate, poate amîna procesul.

Judecînd apelul, instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe, în baza materialelor şi
dovezilor din dosar şi a celor noi prezentate. Apelantului nu i se poate crea în apel o situaţie mai dificilă,
cu excepţia cazurilor cînd el consimte aceasta şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la
proces.

Pînă la dezbaterea pricinei în fond, apelantul-şi poate retrage apelul. De asemenea, apelantul poate
renunţa la acţiune, poate realiza tranzacţia de împăcare cu intimatul, etc.

Judecata în apel se face după aceleaşi reguli procedurale ca şi în primă instanţă.

5. Decizia instanţei de apel

Dispoziţia instanţei de apel prin care se verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe se dă
sub formă de decizie. Deliberarea judecătorilor, pronunţarea ei, etc., se fac după aceleaşi reguli ca în
prima instanţă. În urma deliberării, completul de judecată pronunţă dispozitivul deciziei, semnat de toţi
judecătorii.

Dacă vreunul din ei are o opinie separată, aceasta se anexează la dosar dar nu se citeşte în şedinţă.
Decizia integrală se întocmeşte în zile de la pronunţarea dispozitivului, şi se remite părţilor în termen de
zile de la semnare. Instanţa de apel poate să dea următoarele soluţii:

a) Să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe;

b) Să admită apelul şi să modifice hotărîrea primei instanţe;

c) Să caseze (anuleze) intergral sau parţial hotărîrea primei instanţe şi să dea o nouă hotărîre (casare
cu reţinere);

d) Să caseze hotărîrea şi să dispună încetarea procesului sau scoterea cererii de pe rol, dacă există
temeiuri pentru aceasta;
e) Să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, restituind pricina spre
rejudecare în primă instanţă (casare cu trimitere), dacă a constatat că prima instanţă a soluţionat
problema drepturilor unor persoane ne-antrenate în proces sau cu încălcarea normelor de jurisdicţie.

Casarea cu trimitere are loc în cazurile cînd eroarea judiciară nu poate fi corectată de instanţa de apel.

Casarea cu reţinere are la bază:

 motivul examinării cauzei de un complet de judecată compus ilegal;

 dacă s-a încălcat principiul liberei desfăşurări a procesului,

 dacă lipseşte procesul verbal al şedinţei de judecată,

 dacă hotărîrea nu este semnată de judecător sau cineva din judecători sau hotărîrea este semnată de
un judecător nemenţionat în hotărîre.

Decizia instanţei de apel devine definitivă din momentul pronunţării şi susceptibilă de executare silită,
conform legii.

Dacă instanţa de apel, după ce judecă o altă cerere de apel depusă peste termen, după repunerea în
termen, ce vizează aceeaşi cauză examinată în apel în baza altor cereri de apel, ajunge la concluzia că
decizia anterioară este ilegală sau neîntemeiată, o casează şi emite o nouă decizie.

După examinarea pricinei în apel, dosarul se restituie în primă instanţă, păstrîndu-se în arhiva instanţei.