Universitatea de Stat de Educatie Fizica si Sport

Facultatea de Kinetoterapie si Terapie Ocupationala

Catedra Probe Sportive Individuale

Bîrdan Ilie
Gr.110K

Luptele greco-romane

Referat

Profesor: Polevaia-Secăreanu A.
Doctor in pedagogie,
Conferențiar universitar

Chişinău, 2022
Cuprins
 Introducere

Luptele greco-romane sunt un sport de contact ce implica tehnici de prindere

precum tintuiri, aruncari si doborari, blocarea articulatiilor si alte metode de
prindere. O partida de lupte este o competitie fizica intre doi (sau ocazional mai
multi) concurenti sau parteneri de antrenament, care incearca sa castige si sa isi
pastreze o pozitie superioara. Acest stil de lupta interzice prinderile mai jos de
talie, aceasta fiind diferenta majora fata de luptele libere. Aceasta restrictie
obliga luptatorul sa foloseasca numai aruncari, fara a folosi tehnici de piedica,
pentru a-si pune adversarul la pamant si nu se poate prinde de piciorul rivalului
pentru a evita aruncarile. Numele “greco-romane” a fost aplicat stilului de lupta
ca un mod de a arata similaritatea cu stilul de lupta descoperit la civilizatiile
antice care incojurau Marea Mediterana si in special la Jocurile Olimpice
grecesti. S-a speculat ca multe stiluri de lupte folclorice s-ar fi desprins din
luptele greco-romane. Potrivit Federației Internaționale ale Stilurilor de Luptă
Asociate, luptele greco-romane sunt una dintre cele șase forme de lupte
competitive de amatori practicate în zilele noastre. În februarie 2013, Comitetul
Olimpic Internațional a votat excluderea luptelor libere și a celor greco-romane
din grila Jocurilor Olimpice din 2020, dar au fost nominalizate pentru a fi luate
în considerare pentru reincludere. În luna septembrie a anului 2013, la cea de-a
125-a Sesiune a Comitetului Olimpic Internațional, luptele au fost alese ca sport
adițional. Potrivit Federatiei Internationale ale Stilurilor de Lupta Asociate,
luptele greco-romane sunt una din cele sase forme de lupte competitive de
amatori practicate in zilele noastre. In februarie 2013, Comitetul Olimpic
International a votat excluderea luptelor libere si a celor greco-romane din grila
Jocurilor Olimpice din 2020, dar au fost nominalizate pentru a fi luate in
considerare pentru reincludere. In luna septembrie a anului 2013, la cea de-a
125-a Sesiune a Comitetului Olimpic International, luptele au fost alese ca sport
aditional.

1
 Istoria luptelor greco-romane
Numele “greco-romane” a fost aplicat stilului de lupta ca un mod de a arata similaritatea cu
stilul de lupta descoperit la civilizatiile antice care incojurau Marea Mediterana si in special la
Jocurile Olimpice grecesti. S-a speculat ca multe stiluri de lupte folclorice s-ar fi desprins din
luptele greco-romane.

Conform Federatiei Internationale ale Stilurilor de Lupta Asociate luptele greco-romane ar fi

fost dezvoltate pentru prima data de catre un soldat napoleonic pe nume Jean Exbrayat.
Acesta a prezentat stilul de lupta pe la targuri, iar in anul 1848 a stabilit regula ce interzice
prinderi mai jos de talie. Cunoscut si sub denumirea de “lupte franceze” stilul de lupte s-a
dezvoltat in intreaga Europa si a devenit un sport popular.

Luptatorul italian Basilio Bartoletti este cel care a venit cu denumirea de “greco-

romane” pentru sportul care isi demonstreaza interesul in “valorile antice”. 

Luptele greco-romane au devenit rapid foarte populare in Europa, iar in anul 1896 a
fost primul stil de lupta devenit sport olimpic la Jocurile Olimpice moderne care au
avut loc la Atena. De atunci luptele au fost prezente la Olimpiade cu exceptia Jocurilor
Olimpice de la Paris din 1900 si a Jocurilor Olimpice de la St. Louis din 1904, cand
luptele libere au aparut ca sport olimpic.
 Procedeele luptelor Greco-romanE
1.Aruncările peste spate
Aruncarile peste spate sint procedee inrudite cu procedeele de aruncare peste
sold. Caracteristica comuna a celor doua grupe de procedee o constituie
actiunile picioarelor, care realizeaza rasucirea cu spatele spre adversar.

2.Aruncările peste piept (salturile)

Grupa aruncarilor peste piept inglobeaza unele din cele mai importante
procedee de lupta. Aruncarile peste piept sau salturile intra in rindul
procedeelor de baza ale luptelor clasice.Tehnica executiei acestor procedee
este complicata si grea,datorita caderilor care sint foarte grele, atit pentru
executants, cit si pentru adversar, ceea ce ingreuiaza si mai mult insusirea
tehnicii executiei lor. Pentru aceasta in succesiunea invatarii  procedeelor
salturile sint pe ultimul loc, deci se invata numai dupa ce- au fost insusite toate
celelalte procedee de baza si numai dupa ce antrenorul este convinsa sportivii
cu care lucreaza sint temeinic pregatiti si apti pentru efortul la care sint
solicitati in aceasta etapa de invatare.
 Controlul medical
Controlul medical constituie un sistem unitar de metode si practici medicale
prin care se asigura recoltarea si integrarea datelor medicale in vederea
cunoasterii organismului individului nesportiv pentru selectia initiala si a celui
sportiv cu stare de antrenament diferita, a factorilor interni si externi care
conditioneaza starea de sanatate pentru obtinerea performantelor.

Rolul controlului medico – sportiv

1. Stabilirea starii de sanatate, a starii functionale si a capacitatii de efort in

diferite etape de pregatire sportiva; investigarea si tratamentul diverselor
afectiuni, deficiente fizice, traumatisme. 2. Supravegherea dinamica a starii de
sanatate si a capacitatii de efort prin investigare in conditii de laborator (testarea
in efort standard) si pe terenul sportive

3. Optimizarii starii de sanatate si a starii de antrenament prin urmarirea

aplicarii in practica de catre antrenor si sportiv a prescriptiilor medicale
(indicatii de sustinere a efortului, refacere dupa efort, regim alimentar) ca si
respectarea masurilor de recuperare in cazul unei imbolnaviri sau leziuni ale
aparatului locomotor

4. Ro l in selectie, orientarea si reorientarea sportiva, in aprecierea rezervelor si

estimarea performantei;

5. Rol in sustinerea efortului, refacerea post efort, recuperare post traumatica.

6. Stabilirea contraindicatiilor temporare si definitive ale efortului.

Refacerea dupa efort, parte integranta a procesului de antrenament include

acele masuri medicale care urmaresc accelerarea procesului de restabilire a
functiilor metabolice si sistemice perturbate de efort. Atat sustinerea cat si
refacerea sunt procese care-si ating scopul in masura in care se individualizeaza
in raport cu natura efortului si cu perioada de pregatire sportiva, mijloacele
folosite avand o anumita ierarhizare, prioritate in aplicarea lor.

Recuperarea medicala este un proces complex de masuri care se adreseaza

sportivilor cu anumite stari patologice induse de efort sau de alti factori .
 Traume
In lupte sportivii des capata traume din cauza mai multor factori.

Trauma reprezintă o leziune fizică sau psihică. Inițial termenul a fost utilizat de

către medici pentru a se desemna leziunea fizică provocată asupra unui pacient
de către un factor agresiv extern

Tipuri de traume- Traume psihice și Traume fizice

Trauma psihologică este un tip de deteriorare a psihicului care se produce ca

urmare a producerii unui atac asupra psihicului uman. Psihologii au definit
trauma ca un eveniment de o intensitate foarte mare, eveniment care apare în
viața individului și care depășește posibilitățile sale de adaptare. În general acest
eveniment neplăcut generează o sensibilizare excesivă a individului la emoțiile
ulterioare. Atunci când trauma duce la stress post-traumatic, daunele pot implica
schimbări fizice la nivelul creierului uman, schimbări de natură chimică, care
afectează capacitatea persoanei de a face față în mod adecvat stresului.

Trauma sau vătămarea fizică referă la o rană produsă de leziuni fizice bruște, ca

de pildă o agresiune violentă sau un accident." Acesta poate fi, de exemplu, o
fractură sau o arsură. Traumatisme majore pot duce la complicatii secundare,
cum ar fi șoc circulator, insuficiență respiratorie și moarte. Resuscitarea unui
pacient traumatizat implică adesea multiple proceduri de tratament. Trauma este
"șasea cauză de deces la nivel mondial, reprezentând 10% din mortalitatea de
toate tipurile, și este o problemă gravă de sănătate publică, având importante
costuri sociale și economice.