Muzica de-a lungul timpului

Muzica gregoriana

Muzica gregoriană, numită și cânt gregorian, este un stil muzical liturgic

utilizat în cultul creștin catolic.Inspirată de muzica primelor generații de creștini de
pe teritoriul Imperiului Roman de Apus – aceasta avându-și, la rândul ei, originea
în muzica ebraică și în Grecia decadentă – muzica gregoriană s-a dezvoltat în
secolele VI–XI.Deși de cele mai multe ori melodiile gregoriene erau învățate și
transmise prin viu grai, scrierea documentelor datează din jurul anului 800.
Numele său provine de la cel al papei Grigore I cel Mare (pontif al Romei între anii
590-604).
Evolutia
Istoria dezvoltării muzicii gregoriene se leagă de liturghia apuseană însăși,
bazându-se pe un repertoriu muzical tradițional, cu circulație orală, fiind înrudită
cu cântul bizantin (dezvoltat în estul european). Denumirea "gregorian" a fost dată
în timpul Imperiului Carolingian, cu referire la o autoritate din trecut, Papa
Grigore, cu scopul unificării repertoriului (Hiley, p. 503-514).
Papa Grigorie propune un sistem de notare a muzicii gregoriene cu ajutorul
literelor A , B, C.....
Primele documente scrise apar în aceeași perioadă, în jurul anului 800, cu
semne corespunzătoare mișcărilor melodice, numite neume. Ulterior, neumele
vor fi așezate pe linii de reper, care constituie începutul apariției portativului
muzical. Coordonarea desfășurării în timp se face de gesturi din partea șefului de
cor, ce aduce cu rolul dirijorului de mai târziu.
Într-o ultimă fază, călugărul benedictin Guido d'Arezzo (cca. 990 – 1050)
teoretizează sistemul de notare și interpretare a muzicii liturgice, ce stă în mod
tradițional la baza muzicii culte vest-europene. Este adoptat un sistem de
solfegiere (numit solmizație).

Sistemul sonor. Vocalitatea

Muzica gregoriană era modală, folosind opt scări sonore, dintre care erau
evitate tocmai cele două care vor crea fundamentul sistemului tonal în secolul al
XVII-lea. Muzica pornea de la conceptul de cantus planus (lat. „cânt lin”), care
dezvăluie două caracteristici de bază ale stilului: utilizarea exclusivă a vocii umane
și preferința pentru mersul treptat al melodiei (salturile sunt rare și „atenuate”
prin tehnica numită gradualis). În secolul al XI-lea, repertoriul este lărgit prin
adaosuri (tropi) și piese versificate noi (secvențe).
 Ritmica și conducerea de voci
Ritmica este condiționată de text și de morfologia acestuia, predominant în
proză (ritm parlando rubato), cu unele aspecte regulate datorate morfologiilor
versificate. Vocile cântau la unison, pentru diversificarea materialului folosindu-se
tehnica antifoniei (împărțirea cântăreților în două grupuri care cântau pe rând)
sau cea responsorială (alternanța solistului cu ansamblul).