Tablouri biblice.

Adam şi Eva
Tudor Arghezi

Tudor Arghezi reprezintă în istoria literaturii române perioada interbelică şi ilustrează

orientarea modernistă. Ciclul poetic intitulat Tablouri biblice, inspirat din Vechiul
Testament, reflectă direcţia filozofică a creaţiei argheziene.
Titlul, constituit din numele primilor oameni zămisliţi de Dumnezeu, prefigurează una
dintre temele fundamentale din această poezie: creaţia celor dintâi oameni. O alta temă
reflectată în acest text este relaţia omului cu divinitatea.
Viziunea asupra lumii pune în lumină geneza universului, care începe cu ziua a şasea,
când a fost creat omul. Imaginea divinităţii este în raport de antiteză cu ipostaza lui
Dumnezeu din textul biblic. Poezia lui Tudor Arghezi imaginează un Dumnezeu-copil, care
face lumea şi omul în joacă.
Textul este alcătuit din cinci strofe inegale, fiind structurat în trei secvenţe poetice şi
proiectat doar în plan cosmic. Prin folosirea pronumelor şi verbelor la persoanaa III-a, textul
se încadrează în lirismul obiectiv.
Secvenţa întâi, construită din strofa întâi, se deschide cu imaginea unui Dumnezeu
solitar. În centrul acestei strofe este aşezată meditaţia divină asupra creaţiei primilor oameni.
Dilema zeului-copil este generată de materia din care va urma să modeleze trupul cuplului
primordial. Enumeraţia „Din borangic, argint sau promoroacă” reflectă nobleţea, strălucirea
unui corp omenesc aflat în antiteză cu lutul biblic.
Secvenţa a doua evidenţiază procesul creator al celui dintâi copil al divinităţii.
Dualitatea condiţiei omeneşti este redată printr-un procedeu modernist, numit estetica
urâtului, izvorâtă din poezia marelui poet francez Charles Baudelaire. Prin corpul său, omul
aparţine pământului, iar prin sufletul său, aparţine cerului. Această idee este sugerată printr-o
comparaţie care asociază elemente degradate ale vieţii trecătoare („praf şi niţeluş scuipat”,
„noroi”) cu strălucirea astrelor („Ca sa încerce dacă un altoi / De stea putea să prindă pe
noroi” ). Spre deosebire de modelul biblic, Adam este rodul unui joc creator nereuşit, departe
de perfecţiune, fiind somnoros, leneş şi rebel. Totuşi, în jurul primului om creşte un halou
enigmatic, deoarece nici una dintre oglinzile universului nu i-a păstrat înfăţişarea. Imaginea
finală a secvenţei reflectă creaţia Evei.
 Ultima secvenţă, cuprinsă în versurile unui catren şi a unui distih, evidenţiază existenţa
paradisiacă a primului cuplu uman. Predominante în aceste versuri sunt frumuseţea edenică şi
bucuria celor dintâi oameni care uită de Creatorul lor, deoarece cunosc miracolul asemănării
lor.
Poezia se încadrează în orientarea modernistă prin următoarele particularităţi:
intelectualizarea emoţiei, estetica urâtului, tendinţa de epicizare a liricului, utilizarea unor
imagini şocante şi a unor asociaţii stranii de cuvinte.
Din punct de vedere stilistic, imaginile artistice expresive în această poezie sunt
dinamice şi vizuale („S-au luat de mâini şi au cutreierat/ Gradina toată-n lung şi-n lat.”);
imagini tactile („I-au rupt un os din coaste, ceva / Şi-a zămislit-o şi pe Eva.”). Figurile de stil
folosite în text sunt enumeraţia („Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi”), comparaţia („Ca să încerce
dacă un altoi / De stea putea să prindă pe noroi”), epitete („stingher”, „nărăvaş”, „zbanghiu”),
metafore („l-a nimerit/Din pricina aluatului, greşit”).
Poezia Adam si Eva este impresionantă prin tema ei filosofică, prin tratarea comică a
unui subiect biblic şi prin lexicul alcătuit din amestecul de cuvinte rare şi termeni populari.
 Porunca

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este un poet reprezentativ pentru perioada interbelică a istoriei literare
românești. Poeziile sale ilustrează direcția modernistă prin tratarea unor teme biblice în
registru banal. Ciclul Tabouri biblice face parte din lirica filosofică argheziană, deoarece
reflectă mari teme universale: creația universului, antropogeneza, relația omului cu
divinitatea, existența paradisiacă.
Titlul Porunca ilustrează sursa de inspirație a textului, narațiunea biblică a genezei din
Vechiul Testament.
Viziunea despre lume este una cosmogonică și ludică. La originea cosmosului și a
omului stă un Dumnezeu-copil, întors pe treapta dintâi a inocenței.
Discursul poetic la persoana a treia, prezența celor trei măști ale eului liric, tendința
spre epicizare, tipică modernismului, înscriu textul în lirismul obiectiv. Proiectat doar în plan
cosmic, textul, alcătuit dintr-un catren, două sextine și o strofă polimorfă, este structurat în
patru secvențe poetice.
Secvența întâi înfățișează existența paradisiacă a cuplului primordial. Versurile redau
sentimentele de uimire și de admirație față de frumusețea creației, precum și legătura cu
natura și cu micile vietăți ale Edenului. Ceea ce impresionează este mesajul ascuns al acestei
prime strofe: între primii oameni și Creatorul lor nu există bucuria comuniunii.
Secvența a doua, constituită din strofele a doua și a treia, este un elogiu al vârstei
dintâi. Esențială aici este antiteza dintre pământ și cer, realizată printr-un șir de negații.
Copilăria în paradis este marcată absența obligațiilor, a limitelor, a aspirației spre cunoaștere.
Existența edenică înseamnă libertate fără margini, Adam și Eva nu sunt decât doi copii
rătăcitori trăind cu intensitate o iubire pură și fiorul jocului.
Secvența a treia se deschide cu un portret al divinității, realizat prin metafora
semnificativă „încins în curcubeu”. Omul e corporal, Dumnezeu e o ființă a luminii.
Sentimentul care se desprinde din versurile strofei polimorfe este teama omului în fața
stranietății Creatorului. Prima rostire divină nu este o mărturisire a iubirii, tonul furios al
poruncii exprimă o interdicție și o amenințare. Copiii cerului, atât de fericiți până acum, nu
înțeleg de ce nu se pot atinge de roadele din pomul cunoașterii. Misterul apariției divine
reprezintă pentru ei o nouă treaptă a jocului.
Secvența a patra și ultima oglindește fascinația interdicției, trăită întâi de Eva și
transmisă apoi lui Adam prin forța logosului.
Originalitatea poeziei Porunca se naște din viziunea asupra relației dintre primii
oameni și Dumnezeu: Adam și Eva nu cunosc sentimentul măreției Creatorului. Nu știu să se
roage, nu știu să se închine, nu au conștiința diferenței dintre uman și divin. Impresionante
mai sunt amestecul de termeni biblici cu locuțiuni, expresii și cuvinte populare, asociațiile
unor câmpuri lexicale (natura, școala, familia), interogațiile și exclamațiile, nota comică a
dialogului.
 Pedeapsa

De Tudor Arghezi
Titlul prefigurează destrămarea relației dintre Dumnezeu și primii oameni, prin
încălcarea unei interdicții.
Versurile poeziei Pedeapsa ilustrează, într-o manieră originală, teme aparținând liricii
filozofice: relația omului cu divinitatea, condiția umană și exilul din Paradis.
Discursul poetic, alcătuit din șase catrene și un distih, este structurat în patru secvențe.
Prezența celor trei măști ale eului liric și prezentarea la persoana a III-a, înscriu textul în
lirismul obiectiv. Impresionantă este tendința spre epicizare, tipică modernismului.
Secvența întâi se deschide cu un portret al divinității, așa cum se răsfrânge el în
conștiința cuplului primordial. Între Creator și creație nu există diferențe. În viziunea lor,
Dumnezeu are puteri nelimitate, simțuri și percepție ca oamenii pe care i-a zămislit.
Secvența a doua surprinde scena ispitirii în imagini artistice dominate de fascinația
ludicului. A atinge rodul din pomul cunoașterii reprezintă pentru primii oameni doar o nouă
treaptă a jocului, doar o cale spre bucuria de a fi copii ai Paradisului. Spre deosebire de
narațiunea biblică, poezia lui Tudor Arghezi nu reflectă tristețea amară care se naște din
încălcarea interdicției, nevoia ascunderii și rușinea goliciunii.
Secvența a treia înfățișează dialogul dintre divin și uman, dar pune în lumină ideea de
vină. Fragilitatea omului care nu rezistă ispitei este dublată de neputința sa de a-și înțelege și
de a-și asuma vina. Însuși Dumnezeu crede că vina primilor oameni nu se naște din revolta
împotriva Creatorului, ci din ciudata uitare a interdicției.
Ultima secvență surprinde exilul oamenilor din Paradis. Adam și Eva suferă de
nostalgia Paradisului pierdut, nu de marea despărțire de Creator. Transformarea lor în ființe
muritoare nu le atinge conștiința și nu le cutremură sufletul.
Poezia Pedeapsa, ultima din ciclul Tablouri Biblice, impresionează, pe de o parte, prin
imposibilitatea asemănării omului cu divinul și a divinului cu umanul, deși până la momentul
exilului, Adam și Eva trăiesc această iluzie. Pe de altă parte, captivante mai sunt forța plastică
a versurilor, amestecul termenilor bisericești cu cei populari, prezența expresiilor și a
locuțiunilor.