Dacia literară – articolul Introducție

Revista ce reflectă cel mai fidel ideologia pașoptistă este Dacia literară. Apărută în anul 1840,
numai sub forma a trei numere, publicația îl are ca redactor-șef pe Mihail Kogălniceanu, semnatarul
articolului Introducție, ce inaugurează revista.
În debutul articolului, Mihail Kogălniceanu trece în revistă principalele publicații ale vremii,
amintind Albina românească, Foaia inimii și Curierul românesc. Fără a nega meritele acestor valoroase
„foi” din epocă, autorul Introducției ține să le reproșeze culoarea mult prea locală (fiecare dintre ele reflecta
specificul regiunii pe care o reprezenta), dar și faptul că erau tributare politicului. Redactorul articolului
anunță că Dacia literară urma să suplinească o lipsă, aceea a unei reviste care să se adreseze românilor din
toate cele trei provincii românești. „Părăsind politica”, noua revistă avea să se dedice exclusiv domeniului
literar, iar creațiile ce urmau a fi publicate în paginile sale, provenind din toate regiunile românești,
respectau, în primul rand, principiul calității.
Însuși titlul revistei sugerează caracterul unitar al publicației: substantivul propriu Dacia denotă
faptul că revista se adresează tuturor românilor, în calitate de locuitori ai teritoriului vechii provincii
romanizate. Determinantul literară indică aspirația colectivului de redacție de a publica exclusiv creații din
domeniul literaturii.
Obiectivele revistei, formulate de M. Kogălniceanu, sunt grupate pe trei direcții: limbă, literatură și
critică literară.
În domeniul lingvistic, se urmărește „realizația dorinții ca românii să aibă o limbă [...] comună pentru
toți”, cu alte cuvinte, se dorește fixarea unor norme ale limbii române literare. Respingând exagerările
latiniste ale Școlii Ardelene, pașoptiștii combat scrierea etimologică și militează pentru îmbogățirea
vocabularului cu neologisme. Totodată, pledează pentru introducerea alfabetului latin, în locul celui chirilic.
În ceea ce privește literatura, Mihail Kogălniceanu exprimă necesitatea creării unor opere originale,
care să înlocuiască imitațiile și traducerile din literatura occidentală, ce reprezentau moda în epoca
respectivă. Autorul condamnă efectele practicilor mimetice ale scriitorilor români, afirmând că „dorul
imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. [...] Traducțiile însă
nu fac o literatură.”
M. Kogălniceanu indică și câteva surse ale unui literaturi originale: „Istoria noastră are destule fapte
eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice,
pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de
la alte nații.” Așadar, istoria, frumusețile patriei și folclorul sunt cele trei domenii tematice care stau la baza
unei literaturi originale, ce reflectă specificul național.
Redactorul Introducției este cel dintâi ce atrage atenția, la noi, asupra necesității practicării unei
critici obiective: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.” Prin acest enunț,
M. Kogălniceanu așază critica pe făgașul firesc, care vizează meritele estetice ale operei, și nu statutul
autorului. Ideea va fi preluata două decenii mai târziu de Titu Maiorescu, ce elaborează un sistem critic
coerent, punând bazele criticii estetice, atât de strălucit continuate ulterior de G. Călinescu, Eugen Lovinescu
ș.a. Astfel, se urmărește dezvoltarea spiritului critic, ce urma să se păstreze însă în limitele obiectivității și
pertinenței: „Vrăjmași ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecățile noastre literare. Iubitori ai păcii, nu
vom primi nici în foaia noastră discuții ce ar putea să se schimbe în vrajbe. Literatura noastră are trebuință
de unire, iar nu de dezbinare. ”
Tocmai această unificare simbolică, pe plan literar, pe care inițiatorii Daciei literare o urmăreau, a
determinat interzicerea acesteia după apariția a doar trei numere. Interesele statelor ce stăpâneau provinciile
românești în epocă dictau suprimarea oricărei forme de unificare, fie ea și simbolică, pentru că aceasta din
urmă ar fi putut instiga la solicitarea celei politice și teritoriale.
În ciuda interzicerii ei, Dacia literară rămâne cea mai importantă revistă din epoca pașoptistă; în
primul rând, pentru că a transmis principiile ideologiei pașoptiste, apoi pentru că articolul ce o inaugurează,
Introducție, este considerat manifestul1 romantismului românesc, prin ideea de originalitate pe care o
promovează și prin accentul pus pe specificul național.

1
Manifestul literar – text de proporții reduse, cu valoare de document pentru începutul unui curent literar, prin care se
afirmă o nouă concepție cu privire la literatură.