Dezintegrarea statelor – naţiune slabe şi apariţia unor noi

entităţi de tip statal. Studiu de caz: Kosovo

Cristina - Ioana Amza

Student anul III, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti
amza.cristina@yahoo.com,

Abstract

The events that happened in Kosovo since February 1998 are a way of showing
the continued propensity for a very violent conflict in, what is now, former Yugoslavia.
Even though it was considered for a long time as one of the most dangerous part of the
Balkans, the province of Serbia’s majority Albanian population has succeeded many
years in a row to defy the odds and somehow manage to avoid the kind of conflicts that
has destroyed regions in its north.
When talking about Kosovo, we keep in mind that for nearly eight years a
combination of repressive measures combined with an on going campaign of non-violent
resistance by the Kosovo Albanian leadership kept things in a fragile balance until the 28
of February 1998 when the Serbian authorities launched the firs series of large-scale
offensives against the ethnic Albanians.
Although the prompt reaction of the international community to the upsurge of
violence, it was actually tentative, representing a failure of the major powers to respond
to this crisis.

1. Fixarea obiectivelor cercetării

În momentul în care abordăm problematica generală a dezintegrării anumitor
state, este esenţialmente necesar să avem în vedere, ca prim pas, definirea conceptelor –
cheie pe care ne vom baza studiul precum şi contextul la care ne raportăm.
Utilitatea subiectului vine tocmai din necesitatea unei cercetări sistematice şi concentrate
cu accent pregnant pe înţelegerea noţiunilor cu care operăm, integrarea acestora într-un
sistem precum şi pe relaţiile cauzale ce se conturează.
Statul (cu forma particulară de stat – naţiune) ca instituţie suprastructurală,
instrument principal de organizare politică şi administrativă şi de reglare a relaţiilor
politice dintre persoane, a reprezentat elementul esenţial în viaţa internă şi internaţională,
vorbindu-se timp îndelungat în spectrul teoriei relaţiilor internaţionale, cu precădere din
paradigmă realistă, despre stat ca actor singular pe arena internaţională. Întrucât în
contextul accentuării manifestării globalizării, precum şi a apariţiei unor noi tipuri de
actori internaţionali (organizaţii şi asociaţii internaţionale), se discută cu precădere despre
difuziunea puterii sau chiar diminuarea rolului statului-naţiune.

1
O parte din cauzele acestei diminuări este reprezentată de fenomenul globalizării
caracterizat atât prin schimburile tehnologice şi financiare cât şi prin integrarea accelerată
a economiilor naţionale într-o singură economie de piaţă globală. Statele nu mai sunt
singurii actori pe scena relaţiilor internaţionale şi uneori, nici măcar cei mai importanţi.
Statele nu mai sunt nici actori omogeni. Ele nu mai reprezintă, de cele mai multe ori, un
front unit, bazat pe un consens în cadrul interesului naţional. Ele negociază cu alte
guverne şi în acelaşi timp sau mai ales, pe plan intern cu constituenţii lor sociali, pentru a
rămâne la putere. Ca urmare, guvernele care au poziţie internă slabă nu pot acţiona la fel
de decisiv, pe plan extern, precum un guvern solid. Poziţiile statelor în negocierile
internaţionale pot fi determinate, în mare măsură, de echilibrul forţelor politice din
interiorul ţării.
Două tendinţe par să conducă la ideea că statul-naţiune este în declin: una venită
din exterior – presiunea forţelor supra-naţionale, globale, regionale – şi o alta din interior
– revendicările grupurilor minoritare, propaganda autonomistă, multiculturalistă.
Dar chiar disoluţia statului naţional, atât cât este de reală, nu poate spune totul despre
soarta naţiunii şi a naţionalismului. E mai uşor să ne imaginam o guvernare supra-
naţionala, fie ea şi mondială, decât o cultură omogena. Respingând definiţia
naţionalismului ca simplu “principiu politic” şi definindu-l ca asumare a unei identităţi
specifice, a unei memorii colective, a unei experienţe a solidarităţii, ajungem să privim
dispariţia sa ca pe un scenariu relativ credibil. A afirma că naţiunile nu sunt esenţe, nu
sunt genetice, inevitabile, obligatorii, nu înseamnă a susţine ca ele sunt derizorii, prin
urmare uşor de abandonat.
Avalanşa de revendicări interne cum ar fi: mişcările autonomiste sau regionaliste
precum si micro-naţionalismele, devine în mod evident o tendinţă de dezintegrare a
statului naţional, precum şi o provocare de securitate în relaţiile internaţionale,
reprezentând o sursă deschisă de conflicte.

2. Conflictul drept problemă de securitate

„Sub formă de tensiuni politico-diplomatice, economice ori etnice, de
confruntări armate cu intensităţi şi durate diferite sau de situaţii complexe de interacţiune
a unor interese divergente, crizele şi conflictele fac parte din peisajul internaţional,
indiferent de perioada istorică sau actorii implicaţi. Ideea că relaţiile internaţionale sunt
caracterizate de conflicte este de regulă asociată curentelor realiste.”1 Cu toate acestea, nu
trebuie neglijate şi paradigmele instituţionaliste sau neoliberaliste care consideră că deşi
nu sunt de dorit, aceste conflicte apar în mod frecvent în interacţiunile la nivel mondial.
Prin crize la nivel global sau regional, sistemul internaţional se reconfigurează
permanent, devenind chiar mecanisme de transformare a interacţiunii dintre diverşi
actori.
Având în vedere cele menţionate mai sus, gestionarea conflictelor şi a crizelor a
este o preocupare esenţială în studiile de securitate datorită impactului major resimţit
asupra populaţiilor civile precum şi a provocărilor de securitate pe care le ridică în
secolul XXI, fiind din ce în ce mai complexe şi radical diferite faţă de cele cu care
comunitatea se confrunta cu ani în urmă. „În primul rând, se poate observa în apariţia
unor noi tipuri de tensiuni, crize şi conflicte. Multe dintre acestea sunt de intensitate

1
Luciana Alexandra GHICA, Diego Checa HIDALGO, „Gestionarea crizelor şi a
conflictelor internaţionale” in Politica de securitate naţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p.
205

2
scăzută, implicând în mod frecvent tensiuni etnice, latente pentru o perioadă
îndelungată.”2
În mod practic, managementul conflictelor nu este numai o cale de cercetare cât
este mai de grabă un demers practic prin care încearcă în primă fază identificarea
situaţiilor problematice cu scopul precis de a elimina sau diminua efectele distructive ale
acestora. Astfel că sunt construite instrumente menite să analizeze şi să acţioneze şi care
să contribuie la prevenirea şi reglementarea unor astfel de situaţii conflictuale pentru a le
diminua efectele distructive. „În prezent pot fi identificate trei abordări distincte ce
provin din direcţii de cercetare şi practică strâns legate între ele – prevenirea prospectivă
a conflictelor (early warning research), teoria conflictelor (conflict theory) şi studiile
privind pacea (peace research).”3

3. Gestionarea eficientă a conflictelor

Văzând anterior care sunt modalităţile şi ce presupune gestionarea conflictelor în
mod general, urmează să ne restrângem contextul la care facem referire la zona de interes
pentru studiul nostru şi anume Uniunea Europeană şi intervenţiile din Balcani. De o
perioadă îndelungată se poate vorbi la nivelul statelor membre cât şi la nivelul Uniunii
Europene în general despre preocuparea către conflicte sau pentru a fi şi mai restrictivi,
pentru problema conflictelor etnopolitice. „Pentru statele afectate direct sau indirect de
aceste tensiuni , conflictele etnopolitice înseamnă şi o preocupare pentru securitate.
Acesta poate fi conceptualizată fie în sens restrâns ca securitatea fizică a cetăţenilor şi a
statelor , fie într-un sens mai larg ce ţine cont de faptul că, în cazul conflictelor
etnopolitice, consecinţele sunt imediate şi pe termen lung.”4
Pentru a evita izbucnirea unor noi conflicte precum şi pentru a soluţiona
tensiunile latente deja existente, Uniunea Europeană a dedicat măsuri speciale privind
managementul crizelor, cum ar fi cazul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC)
sau Procesul de Stabilizare şi Asociere (PSA), reuşind astfel să întreprindă două
operaţiuni de gestionare militară precum şi trei operaţiuni de gestionare civilă a crizelor.
În momentul în care s-a sfârşit Războiul Rece se poate spune că în mod
fundamental s-au schimbat şi câteva premise ale arhitecturii de securitate europene.
„Securitatea colectivă nu mai era ceva ce se putea obţine în principal prin limitarea
acţiunii părţii adverse.[…]Odată cu eliminarea clivajului ideologic ce împărţea Europa şi
după liberalizarea politică şi economică a fostului bloc comunist, riscul unui război între
statele europene a devenit insignifiant, însă posibilitatea izbucnirii unor conflicte altă
natură nu era complet exclusă.”5
Cu toate acestea, în momentul în care folosim termenul generic de „război”, ne referim în
sensul paradigmei realiste fie de „război clasic - limitat”, fie de „război total”. Astfel că o
distincţie între cele două se impune. În momentul în care avem de-a face cu: „armate
mici, resurse sever limitate, motivaţie scăzută a militarilor pentru angajarea unor bătălii

2
Luciana Alexandra GHICA, Diego Checa HIDALGO, „Gestionarea crizelor şi a
conflictelor internaţionale” in Politica de securitate naţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,
pp. 206 - 2007
3
Ibidem, p. 212
4
Stefan WOLFF, Annemarie Peen RODT, „Gestionarea reactivă a conflictelor . Uniunea
Europeană în Balcanii de Vest” in Politica de securitate naţională, Ed. Polirom, Iaşi,
2007 p. 247
5
Ibidem, p. 249

3
capabile să producă pierderi mari, avem de-a face cu un război clasic – limitat din cel
puţin două motive: armate punctiforme alimentate cu resurse puţine nu au cum, oricât s-
ar strădui să obţină rezultate decisive şi perene.”6 În paralel cu această definiţie, se
vorbeşte despre elementele definitorii ale războiului total pentru a se putea ajunge la
identificarea, în clipa în care ne aflăm între două exemple concrete, a tipului de
confruntare despre care vorbim, în aşa fel încât: „numim război total tipul de război în
care, de la bun început sau treptat, cel puţin unul dintre actorii implicaţi doreşte şi
acţionează pentru (sau doar obţine, chiar şi întâmplător) reducerea definitivă, prin forţă,
ai numărului de actori ai sistemului (sau cel puţin, reducerea definitivă, prin forţă, a
rangului real al puterii entităţii/entităţilor inamice).”7
Odată lămurită terminologia cu care operăm precum şi contextul în care ne
situăm cercetarea, se poate trece la aplicarea, pentru a vedea la modul propriu-zis efectul,
a acestor mecanisme în studiul de caz ales.

4. Conflictul din Kosovo şi reconfigurarea noţiunii de securitate

Sistemul de securitate cooperativă încearcă să prevină şi împiedice instalarea
instabilităţii, care în majoritatea cazurilor, va include abuzul larg răspândit al drepturilor
omului, în zona vecină sistemului. Sistemul realizează aceasta în mod activ prin
promovarea stabilităţii folosindu-se de o varietate largă de mijloace, incluzând, ca ultimă
soluţie, folosirea forţei. Intervenţia NATO în Kosovo, în 1999, a fost un exemplu de
încercare de a restaura şi după aceea pentru a promova stabilitatea într-o zonă
periculoasă. „În Kosovo, violările masive ale securităţii individuale au fost un factor
important în influenţarea opiniei publice după acţiunile NATO. Nu mai puţin important a
fost faptul că persecuţia organizată şi larg răspândită a etnicilor albanezi de către
guvernul iugoslav a riscat destabilizarea regiunii şi a ameninţat membrii NATO −
Ungaria, Grecia, şi Turcia −, precum şi partenerii NATO − Albania, Macedonia,
România, şi Bulgaria.”8 Această teamă de destabilizare şi de întindere a conflictului a
generat, cu siguranţă, decizia de a se folosi forţa militară odată ce instrumentele politice,
diplomatice, şi economice s-au dovedit a fi ineficace.
Cu toate acestea, o abordare istorică şi cronologică a evenimentelor se impune pentru a se
putea urmări cu uşurinţă firul celor întâmplate şi pentru ca mai apoi o analiză completă să
se impună. În Kosovo, limitarea din 1989 a statutului de autonomie a provinciei, la care
s-a adăugat în 1990 suspendarea guvernului şi parlamentului acesteia, a avut ca efect
constituirea ilegală în 1992 a „Armatei de Eliberare a Kosovo” (UCK).
„Începând cu 1996, această organizaţie paramilitară, al cărui scop declarat era –
încă de la constituire, alungarea tuturor sârbilor din Kosovo şi scoaterea provinciei de sub
autoritatea Serbiei, şi-a intensificat acţiunile antistatale, organizând atentate teroriste
împotriva forţelor de ordine internă sârbe.”9 Astfel că pregătirea acestora s-a derulat în
lagăre speciale în nordul Albaniei şi în vestul Macedoniei şi au beneficiat de un susţinut

6
Florin DIACONU, Război clasic – limitat şi război total; elemente de teorie şi istorie
politico-militară, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 45
7
Ibidem, pp. 63 – 64.
8
Romică CERNAT, Gheorghe MINCULETE, „Securitatea cooperativă: De la securitatea
individuală la stabilitatea internaţională”, in Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare
Carol I, Editura UNAp, Bucureşti, 2006, p. 127.
9
Gheorghe TĂTARU, „Peninsula Balcanică – locul izbucnirii războaielor în Europa
zilelor noastre”, in Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Editura UNAp,
Bucureşti, 2005, p. 38

4
suport financiar din partea diasporei albaneze. UCK seva înarma şi va trece la ofensivă
în februarie 1998, preluând sub control mai mult de o treime din teritoriul provinciei
Kosovo. „Serbia ripostează militar şi, pe acest fond, au loc tot felul de atrocităţi comise
de ambele tabere, care bineînţeles au determinat un exod masiv al populaţiei civile din
Kosovo, majoritar albaneză.”10
Încercările comunităţii internaţionale de a rezolva situaţia pe căi diplomatice
sfârşesc prin binecunoscutul eşec al negocierilor de la Rambouillet din martie 1999, când
delegaţia iugoslavă condusă de preşedintele Serbiei – Milan Milutinovici respinge
acordul privind statutul provinciei Kosovo. Analiştii politico-militari spun că acordul a
fost alcătuit de altfel în termeni şi condiţii greu de acceptat pentru Serbia. În acest sens,
Conferinţa de la Rambouillet a reprezentat o arenă în care majoritatea tensiunilor post
Războiul Rece şi al transformărilor care l-au urmat au ieşit la suprafaţă. Indiferent cât de
nobile ar fi fost intenţiile unora dintre actorii participanţi, soarta oamenilor din Kosovo
părea a fi mai de grabă un element secundar în discuţii care se concentrau pe anumite
meta-întrebări ce făceau trimitere la trei domenii foarte importante: schimbarea
fundamentală a rolurilor actorilor internaţionali, bătălia pentru a putea determina valorile
de bază ale sistemului internaţional precum şi legitimitatea apelului la forţă armată în
cazul relaţiilor internaţionale. Această conferinţă a reprezentat mai de grabă „ o abordare
a statelor şi organizaţiilor implicate în gestionarea internaţională a crizei din Kosovo din
perspectiva soluţionării unor tensiuni adiacente fără atenţie asupra conflictului
distructiv.”11
În aceste condiţii, războiul NATO – R.F. Iugoslavia se declanşează la 24 martie
1999, printr-o operaţie aeriană combinată cu lovituri navale, care durează aproape trei
luni de zile şi se încheie la 21 iunie 1999, prin acceptarea de către preşedintele Milosevici
a retragerii necondiţionate a forţelor armate federale iugoslave din Kosovo, fără a se
recurge la ofensiva trupelor de uscat. „Scopul principal al Alianţei Nord-Atlantice a fost
de a înlătura sistemul politic socialist iugoslav, a cărei politică internă şi mai ales externă
nu era în concordanţă cu evoluţia procesului globalizare în spaţiul balcanic, sau cel puţin
de a slăbi puterea liderului Slobodan Milosevici, astfel încât să fie înlocuit la următoarele
alegeri.”12
Poporul sârb s-a lăsat angrenat în acest război şi chiar a susţinut în majoritatea sa
opţiunea conducerii politice de la Belgrad. Problema a constat în faptul că puterea
politică de la Belgrad, dominată în mod autoritar de un singur lider, nu a pus în balanţă
beneficiul victoriei cu efectul unei posibile înfrângeri şi astfel s-a ajuns ca poporul sârb să
piardă ţinuturile de origine din Kosovo, în condiţiile în care populaţia sârbă reprezintă în
prezent o minoritate nesemnificativă, în scădere. Se vorbeşte tot mai mult astăzi de
„dreptul de ingerinţă a comunităţii internaţionale atunci când este pusă în pericol
existenţa unor comunităţi minoritare. În acest caz, este pusă în discuţie suveranitatea
statelor-naţiuni care au sub administraţia lor minorităţi naţionale.”13

10
Gheorghe TĂTARU, „Peninsula Balcanică – locul izbucnirii războaielor în Europa
zilelor noastre”, in Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Editura UNAp,
Bucureşti, 2005, p. 38
11
Marc WELLER, „The Rambouillet Conference on Kosovo” in International Affairs
(Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol. 75, No. 2. , London, Apr., 1999, p.
248
12
Ibidem 10, p. 39
13
Mircea CHIRIAC, „Percepţii româneşti asupra crizei din Kosovo”, in Buletinul
Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Editura UNAp, Bucureşti, 2005, p.276

5
 În ceea ce priveşte percepţia României asupra conflictului, din perspectivă
oficială, „România a susţinut atât în calitate de membru al CS din regiune, cât şi de
preşedinte în exerciţiu al Grupului de Coordonare şi Redactare din cadrul Grupului de
Contact pentru fosta Iugoslavie, convocarea unei reuniuni de urgenţă a CS. În cadrul
reuniunii s-a adoptat o declaraţie a Consiliului, prin care s-au condamnat violenţele pe
scară largă din provincie, făcându-se şi un apel către încetarea imediată a violenţei şi
reluarea dialogului paşnic.”14 Reacţia internaţională la războaiele din Iugoslavia a
reprezentat o dovadă elocventă despre modul în care este orânduită lumea, “ilustrând, mai
presus de toate faptul că în politica externă a marilor puteri, consideraţiile de ordin etnic
nu joacă nici un rol. Ţelul de căpetenie nu a fost găsirea unei soluţii echitabile, ci
gestionarea conflictului în scopul de a se asigura ca violenţele nu se vor propaga şi în
ţările învecinate.”15
La 24 septembrie 2000 Opoziţia Democratică din Serbia (DOS) câştigă
alegerile prezidenţiale din Serbia după tulburări politice provocate de refuzul foştilor
comunişti de a se recunoaşte învinşi. Vojislav Kostuniţa a devenit preşedintele
Iugoslaviei, iar Zoran Djindjici, liderul Partidului Democrat, prim – ministru al Serbiei
(începutul anului 2001). Arestat, în primăvara anului 2001, Slobodan Miloşevici a fost
predat Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (28 iunie 2001).
Statutul actual al Kosovo poate fi discutat începând cu 17 februarie 2008 când
Pristina şi-a declarat independenţa. Acest aspect a creat premisele recunoaşterii
independenţei noului stat de către Franţa, Marea Britanie şi, ulterior, de către Statele
Unite ale Americii.
Astfel, acţiunile diplomatice şi de celebrare a obţinerii independenţei au fost foarte bine
armonizate. „Primul-ministru şi preşedintele Kosovo au inclus în declaraţia de
independenţă referiri pozitive la adresa minorităţii sârbe, o solicitare de implementare a
planului Ahtisaari şi o invitaţie UE, de a înfiinţa o Reprezentanţă Internaţională Civilă
(ICR) pentru monitorizarea aplicării planului.”16
În decurs de o lună, 28 de state au recunoscut independenţa Kosovo, incluzând 16 din
cele 27 state membre UE şi 6 din cei 15 membrii ai Consiliului de Securitate al ONU.
Concluzionând acest studiu, aspectul cel mai important care trebuie reţinut face
referire la potenţialul de risc şi crearea unui tipar pentru răspândirea unor astfel de
evenimente. Ameninţarea la adresa securităţii colective a unei regiuni, precum şi a
siguranţei naţionale sunt elementele care plasează dezintegrarea statelor-naţiune slabe
(failed states) ca o provocare de securitate în secolul XXI. „Ar trebui sa fim atenţi atunci
când extragem concluzii generale dintr-un caz singular, dar criza din Kosovo se
încadrează într-un tipar pe care Statele Unite precum şi celelalte state ale lumii l-au
întâlnit prea des în ultima decadă.”17

14
Leonida MOISE, „Aspecte privind activitatea României în Consiliul de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite”, in Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare Carol I,
Editura UNAp, Bucureşti, 2007, p. 126
15
Christopher BENNET, Sfârşitul sângeros al Iugoslaviei, Editura Trei, Bucureşti, 2002,
p. 260.
16
Costică ŢENU, Adrian RICU, „Istoricul crizei din Kosovo”, in Buletinul Universităţii
Naţionale de Apărare Carol I, Editura UNAp, Bucureşti, 2009, p. 68.
17
Barry POSEN, „The War for Kosovo: Serbia’s Political-Military Strategy” in
International Security, Vol. 24, No. 4, Spring, 2000, p.83

6
Bibliografie:

1. BENNET, Christopher, Sfârşitul sângeros al Iugoslaviei, Editura Trei,

Bucureşti, 2002
2. CERNAT, Romică, MINCULETE, Gheorghe, „Securitatea cooperativă: De la
securitatea individuală la stabilitatea internaţională”, in Buletinul Universităţii
Naţionale de Apărare Carol I, Editura UNAp, Bucureşti, 2006
3. CHIRIAC, Mircea, „Percepţii româneşti asupra crizei din Kosovo”, in Buletinul
Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Editura UNAp, Bucureşti, 2005
4. DIACONU, Florin, Război clasic – limitat şi război total; elemente de teorie şi
istorie politico-militară, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006
5. GHICA, Luciana Alexandra, HIDALGO, Diego Checa, „Gestionarea crizelor şi
a conflictelor internaţionale” in Politica de securitate naţională, Ed. Polirom,
Iaşi, 2007
6. MOISE, Leonida, „Aspecte privind activitatea României în Consiliul de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite”, in Buletinul Universităţii Naţionale
de Apărare Carol I, Editura UNAp, Bucureşti, 2007
7. POSEN, Barry, „The War for Kosovo: Serbia’s Political-Military Strategy” in
International Security, Vol. 24, No. 4, Spring, 2000
8. TĂTARU, Gheorghe, „Peninsula Balcanică – locul izbucnirii războaielor în
Europa zilelor noastre”, in Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare Carol
I, Editura UNAp, Bucureşti, 2005
9. ŢENU, Costică, RICU, Adrian, „Istoricul crizei din Kosovo”, in Buletinul
Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Editura UNAp, Bucureşti, 2009
10. WELLER, Marc, „The Rambouillet Conference on Kosovo” in International
Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944), Vol. 75, No. 2. , London,
Apr., 1999
11. WOLFF, Stefan, RODT, Annemarie Peen, „Gestionarea reactivă a conflictelor .
Uniunea Europeană în Balcanii de Vest” in Politica de securitate naţională, Ed.
Polirom, Iaşi, 2007