UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR DIN BAIA MARE

DOMENIUL DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
“JUSTINIAN ARHIEPISCOPUL”

Lucrare de Seminar

Contribuția Mitropolitului Dosoftei

la cultura și spiritualitatea Moldovei

Îndrumător: Pr. Prof. Univ. Dr. Claudiu Pop Student: Augustin Roşu

BAIA MARE

2022

1
 Cuprins

1. Abstract. ................................................................................................................ pag. 3

2. Introducere. ............................................................................................................ pag. 4

3. Date (auto)biografice. ………………………………............................................. pag. 4

4. Mitropolitul Dosoftei: educația. .............................................................................. pag. 6

5. Viața spirituală. ........................................................................................................ pag. 6

6. Activitatea cărturărească. ......................................................................................... pag. 7

7. Psaltirea în versuri. ................................................................................................... pag. 7

8. Primele cărți de slujbă în limba română. ................................................................. pag. 11

9. Ultimii ani de păstorire. …………………………………………………………... pag. 13

10. Activitatea literară în Polonia. …………………………………………………… pag. 13

11. Sfârșitul vieții. …………………………………………………………………… pag. 15

12. Bibliografie. ........................................................................................................... pag. 16

2
 ABSTRACT

This paper presents the life of a young Dimitrie Barilă, known later as Dosoftei - monk,
bishop and metropolitan - who distinguished himself both by a life dedicated to the service of God,
and to the books that he wrote or translated by himself, in order to preserve Orthodoxy.

A great historical writer and a polyglot translator, even a forerunner of Romanian poetry,
combining the spiritual with the lyrical and thus remaining a landmark for both theological students
and philologists passionate about God, Dosoftei realizes the syncretism between the two sciences
- Theology and Philology.

Key-words: monk, bishop, metropolitan, poet, writer, church, orthodoxy.

3
Introducere.
Activitatea Mitropolitului Dosoftei de Suceava1 coincide cu una dintre cele mai interesante
perioade din istoria dezvoltării limbii și literaturii române, și anume epoca introducerii ei în
biserică, precum și timpul recunoașterii ei în mod oficial în viața religioasă a românilor.
Mitropolitul Dosoftei apare ca un direct continuator al introducerii limbii române în biserică.
Începută de atâta vreme, el își îndreaptă toată energia spre consolidarea limbii naționale a românilor
în viața lor bisericească, spre crearea limbii literare românești, spre traduceri și editări de cărți în
această limbă. Realizarea ideii despre necesitatea de a săvârși serviciul religios în limba religioasă
în limba națională aparține Mitropolitului Dosoftei; el editează un șir de cărți care aveau drept scop
să introducă această idee. În legătură cu activitatea lui Dosoftei în Moldova stă strâmtorarea limbii
slavone în serviciul religios al românilor, și, împreună cu aceasta, decăderea culturii slavone printre
români2.

Date (auto)biografice.
Cei mai mulți filologi și istorici susțin că mitropolitul Dosoftei se trăgea dintr-o familie de
macedo-români, dat fiind faptul că tatăl său se numea Leontari (Leontie), iar mama sa, ,,Maria
numită Misira”3. Printre susținătorii acestei idei îi reamintim pe Bogdan Petriceicu-Hașdeu,
Nicolae Cartojan și George Călinescu.
Este îndeobşte acceptat faptul că Dosoftei – cu numele de mirean Dimitrie – s-a născut la
26 octombrie 1624. Chiar el declara, în anul 1684, că era „un om de 60 de ani”4.
Dintr-o notă pe care Dosoftei o scrie, la 14 septembrie 1649, pe când era călugăr la Probota,
aflăm, de asemenea, că pe tatăl său îl chema Leontari şi pe mama sa Misira, iar numele de familie,
ce-i venea de la bunicul din partea tatălui, era Barilă. Numele lor l-au determinat pe Nicolae Iorga
să afirme că el s-ar trage dintr-o familie de negustori greci. Dosoftei o numeşte pe mama sa Maria,
anume Misira, dar numele Misira, care este aici un determinativ, nu era supranumele (porecla) ei,
ci a patroanei sale aleasă la botez; deci nu Maria Fecioara, nici Maria Magdalena, ci Maria
Egipteanca, prăznuită la 1 aprilie. Numele Misir, „Egipt", de provenienţă arabă, era frecvent folosit

1
”De Suceava” - de la Suceava, vechea capitală a principatului Moldovei, în care se găsea Mitropolia țării. Uneori,
Dosoftei se numește numai ”Mitropolit de Moldova”. Orașul se afla în Bucovina austriacă.
2
Ciobanu Ștefan, Dosoftei – Mitropolitul Moldovei, și activitatea lui literară, Iași, 1918.
3
Păcurariu Mircea, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a III-a, Ed. Trinitas, Iași, 2006.
4
Vicovan Ioan, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed.Trinitas, Iași, 2002.

4
atunci de greci (de exemplu, în cronograful lui Dorotei al Monemvasiei, Veneţia, 1631, şi în cel al
lui Matei Kigalas, Veneţia, 1650); din greceşte a pătruns şi în limba română, unde se întâlneşte şi
ca nume comun, misir „egiptean; cal egiptean; un sort de bumbac filat adus din Egipt; o ţesătură
din acest bumbac; o monedă egipteană" (vezi Dicţionarul limbii române al Academiei). Într-o
familie de vorbitori de limbă greacă, cum sunt şi familiile de aromâni din Grecia, deci şi familia
Papara, din care provenea, probabil, mama lui Dosoftei, Maria Egipteanca putea fi deci numită şi
Misira5.
Ştefan Ciobanu6, căutător în arhivele poloneze, ucrainene şi ruseşti, a descoperit, în
biblioteca Mănăstirii Sf. Onofrei din Lvov, un pomelnic al Bisericii liovene Sf. Ioan Teologul, în
care, la fila 169, sunt înscrişi „domniile lor domnii Papară”, generoşi dăruitori ai lăcaşului amintit.
La loc de cinste în lista de pomenire a familiei Papară se află mitropolitul Dosoftei, la câteva decenii
după ce se săvârşise din viaţă. La fel apare Dosoftei şi în pomelnicul Mănăstirii Iazeniţi din ţinutul
Zolkiew. Concluzia este că, pomenindu-l, membrii acestei influente familii galiţiene şi-l asumau
pe Dosoftei şi se mândreau cu înaltul cin eclesiastic la care ajunsese.
O însemnare autografă a lui Dosoftei, descoperită de episcopul Melchisedec, o arată pe o
soră a mitropolitului ca fiind căsătorită cu un anume Şerbul, iar într-un pomelnic sunt amintiţi doi
fraţi ai lui Dosoftei, Chiriac şi Vasile, ca locuitori ai Sucevei.
Un text semnat în anul 1958 de pr. prof. Teodor Bodogae şi exploatat ca izvor excepţional
de Justin Moisescu (în Cuvântul înainte la Psaltirea lui Dosoftei, ed. critică, îngrijită de N.A. Ursu,
apărută la Iaşi, 1974) rezolvă „în parte” problema originii mitropolitului Dosoftei. Aflat în pribegie,
la Stryj, mitropolitul trimitea, în anul 1687, Mănăstirii Petrid din Transilvania, un exemplar din
Viaţa şi petrecerea svinţilor, cu următoarea dedicaţie: „Sfintei mănăstiri a Adormirii preasfintei şi
preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu, preacuratei şi pururea Fecioarei Maria din Petrid am
dăruit această sfantă carte, pentru ca sfinţii părinţi să mă pomenească pe mine şi pe părinţii mei
Leonti şi Maria numită Misira. În anul 7195, iunie 8, în Stryj, pe când mă aflam printre străini din
pricina vremurilor nepaşnice, Smeritul Dosoftei, mitropolit al Sucevei”.
Această ultimă informaţie, precum şi contextul istoric şi evoluţia vieţii mitropolitului
Dosoftei, conduc la concluzia că el a fost „rod al pământului moldovenesc, care a slujit în întreaga
sa viaţă, indiferent unde s-a aflat, propăşirea spirituală a neamului său”.

5
Ursu N.A., Prof. și Dacălu Nicolae, Pr., Mărturii documentare privitoare la viața și activitatea Mitropolitului
Dosoftei, Ed. Trinitas, Iași, 2003.
6
Ciobanu Ștefan, Dosoftei – Mitropolitul Moldovei, și activitatea lui literară, Iași, 1918.

5
Mitropolitul Dosoftei: educația.
Ion Neculce scrie, în Letopiseţul său, despre mitropolitul Dosoftei următoarele: „Acest
Dosoftei mitropolit nu era om prost de felul lui. Şi era de neam de mazâl, prea învăţat, multe limbi
ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi
blând ca un miel. În ţara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela”.
Tânărul Dimitrie trebuie să fi învăţat carte (slavonă, dar şi grecească) la inceput în casa
părintească cu dascăli ce veneau, probabil, din vreuna din mănăstirile Ţării de Jos. Ar fi putut
continua la una din şcolile care funcţionau în capitala ţării. Teoretic, tânărul Dimitrie ar fi putut să
se afle printre elevii şcolii înfiinţate de Vasile Lupu, la Mănăstirea Trei Ierarhi. Fiind aşezată sub
îndrumarea lui Sofronie Pociaţki (retor, poet şi teolog de faimă), şcoala de la Iaşi adoptase „planul
de învăţământ” pe care colegiul kievean îl împrumutase, la rându-i, de la şcolile iezuite. După
părerea lui Iorga, aici se predau cursuri de gramatică, retorică, dialectică, aritmetică, muzică,
geometrie, astronomie şi teologie. Apoi, Dimitrie s-a îndreptat spre Lvov, unde a studiat la Şcoala
Frăţiei Ortodoxe Adormirea Maicii Domnului, care, în tot cursul existenţei, s-a bucurat de sprijinul
statornic al domnilor moldoveni şi unde mergeau mulţi moldoveni. La Lvov locuiau şi cei din
neamul Papară, rudele lui Dosoftei, şi aici exista şi o şcoală ortodoxă (în spirit, dar organizată după
modele occidentale). Aici a învăţat limbile clasice (greaca şi latina), apoi slavona bisericească şi
polona, pe lângă limba ucraineană, devenind unul dintre poligloţii vremii. La acestea se adăugau
disciplinile umaniste: poezia, retorica etc.

Viața spirituală.
După terminarea studiilor, a revenit în Moldova, călugărindu-se la Mănăstirea Probota.
Probabil a vieţuit un număr de ani în preajma marelui mitropolit Varlaam, deoarece acesta era, prin
prestaţia sa în slujba Bisericii Ortodoxe a românilor, „marele mitropolit al romanităţii”. Dosoftei,
dornic de o viaţă călugărească autentică (deplin călugăr şi cucernic) nu putea afla un părinte
duhovnicesc mai bun. Datorită învăţăturii şi vieţii sale curate, la începutul anului 1658, a ajuns
episcop al Huşilor, iar la începutul anului 1660, episcop al Romanului. În epoca păstoriei la Roman
se naşte probabil prietenia sa cu Miron Costin, precum şi aceea cu Dositei Notara, viitorul patriarh
al Ierusalimului, pe clare îl întâlneşte în 1664 la curtea din Iaşi a domnitorului Eustratie Dabija7. A

7
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., București, 1979.

6
păstorit aici până în iulie 1671, când a ajuns mitropolit al Moldovei. Din cauza războaielor dintre
poloni şi turci, păstoria lui a avut mult de suferit, în 1674 fiind nevoit să se refugieze în Polonia,
împreună cu fostul domn Ştefan Petriceicu, timp în care noul domn, Dumitraşcu Cantacuzino, a
ridicat în scaunul mitropolitan pe Teodosie, fostul episcop de Rădăuţi şi apoi de Roman. Dosoftei
a revenit în scaun la începutul anului 1675.
În cursul celor peste 25 de ani de păstorire la Huşi, Roman şi Iaşi, vlădica Dosoftei a fost
preocupat îndeosebi de probleme cărturăreşti, alcătuind sau traducând în româneşte cărţi de
învăţătură teologică, de slujbă bisericească sau cu caracter istoric şi literar.

Activitatea cărturărească.
Încă din vremea în care vieţuia la Probota, în jurul anului 1650, Dosoftei a tradus pentru
întâia oară în româneşte Istoriile lui Herodot. Tot acum a tradus un Pateric grecesc, Mântuirea
păcătoşilor şi fragmente din Viaţa şi minunile Sf. Vasile cel Nou. Tot din această perioadă a început
să se intereseze de felurite inscripţii din Moldova, a cercetat hrisoave emise de domni moldoveni,
a cunoscut Letopiseţul lui Grigore Ureche, cronografe greceşti, cronici ruseşti, precum şi lucrări
ale unor istorici poloni.
În perioada în care a păstorit la Roman, a început revizuirea traducerii Vechiului Testament
făcută de spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol, între anii 1661-1664, care se va tipări apoi
în Biblia de la Bucureşti, din 1688. Tot la Roman a lucrat o bună parte din Psaltirea în versuri ca
şi Viaţa şi petrecerea sfinţilor.

Psaltirea în versuri.
Cartea are următoarea foaie de titlu: Psăltire a svântului proroc David. Pre limbă
rumânească, cu dzâsa şi cu toată cheltuiala prealuminatului întru Iisus Hristos Ioan Ştefan Petră
Voievoda, domnul Ţărâi Moldovei. Din svintele scripturi a Svinţilor Părinţ, dascălilor svintei
beserici, cu lungă osteneală în mulţ ani socotită şi cercată prin svintele cărţ, şi de-acia pre versuri
tocmită în cinci ai foarte cu osârdie mare de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara Moldovei. [In
slavoneşte]: In mănăstirea Unievului cu ajutorul tiparului s-a reprodus. In anul de la facerea lumii
7181 [=1673].

7
 În Cuvântul către cititor Dosoftei reproduce un text deosebit de interesant pe care i 1-a dat
viitorul patriarh Dositei al Ierusalimului, pe când era el arhidiacon şi 1-a însoţit pe patriarhul
Nectarie al Ierusalimului în vizita sa în Moldova din anul 1664.
Pentru că vechea tiparniţă care exista în Moldova în timpul domnitorului Vasile Lupu şi a
mitropolitului Varlaam nu mai funcţiona, mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să-şi tipărească
primele lucrări în afara hotarelor ţării, anume la mănăstirea ucraineană de la Uniew, în Polonia.
Acolo a tipărit, în 1673, Psaltirea în versuri, prima lucrare poetică de mari proporţii în limba
noastră. Lucrarea este, într-adevăr, de proporţii monumentale, ea având un număr de 8.634 de
versuri.
Versificarea psalmilor a apărut în Apusul Europei, ca urmare a Reformei. Cel dintâi care a
versificat psalmi a fost Clement Marot (1496-1544), care a versificat 50 de psalmi, urmat apoi de
Jean Calvin (1509-1564) şi de ucenicul său Theodore de Beze (1519-1605), scriitor şi teolog.
Psaltirea versificată în limba franceză s-a cântat până tarziu, trecand şi în poezia populară, aşa cum
s-a întâmplat şi în alte ţări, fiind cea mai răspândită Psaltire imprimată. Această formă de Psaltire
a fost apoi preluată aproape peste tot în Europa. Unele versificări maghiare calvine au fost traduse
şi în româneşte. În acest curent general de versificare a Psaltirii a lucrat şi Dosoftei, el fiind primul
care a versificat Psaltirea într-o limbă naţională în cadrul bisericilor ortodoxe. Ipoteza (susţinută
de Ioan Bianu) că mitropolitul Dosoftei s-ar fi inspirat în versificarea Psaltirii din lucrarea
călugărului catholic Jan Kochanowschi (1530-1584) nu are temei, mulţi cercetători (Nicolae Iorga,
Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu ş.a.) admițând doar sugestia care ar putea veni de la Psaltirea
polonă, accentuând originalitatea operei lui Dosoftei.
De altfel, mulţi dintre psalmii versificaţi de Dosoftei prezintă elemente din poezia populară
românească. De exemplu, versurile din Psalmul 46 prezintă vădite asemănări cu cele care descriu
cântul ,,fluerașului de fag și de os” din Miorița, sau veselia cu care Negru-Vodă (Neagoe Basarab)
pornește, împreună cu cei ,,9 meșteri mari / Calfe și zidari / Și Manole, zece / Care-i și întrece”,
către locul ales de ,,monastire” din arhicunoscuta baladă populară Monastirea Argeșului, culeasă
de către cel care poartă titulaturile de ,,bardul de la Mircești” și ,,veselul Alecsandri”:
,,Limbile să salte
Cu cîntece-nalte
Să strige-n tărie
Glas de bucurie,

8
 Lăudînd pe Domnul
Să cînte tot omul.
Domnul este tare,
Este-mpărat mare
Preste tot pămîntul
Și-și țîne cuvîntul.
Supusu-ne-au gloate
Și limbile toate
De ni-s supt picioare
Limbi de pre supt soare…”
La fel și Psalmul 136 (137), care deplânge durerea evreilor aflați în robia babiloniană,
prezintă vădite asemănări cu două dintre versurile care descriu căderea stelei de la nunta
ciobănașului, din aceeași baladă populară Miorița:
,,La apa Vavilonului,
Jelind de țara Domnului,
Acolo șezum și plînsăm
La voroavă ce ne strînsăm
Și cu inemă amară
Prin Sion și pentru țară
Aducîndu-ne aminte,
Plîngeam cu lancrămi herbinte.
Și bucine ferecate
Lăsăm prin sălci animate.”
Psalmii 53 și 102 converg către un Dosoftei care poate fi considerat, fără prea mare
exagerare, un adevărat precursor al marilor poeți Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. În Psalmul 53
regăsim versuri comparabile cu cele de mai târziu, din opera eminesciană (,,Rugăciune”, respectiv
,,Dintre sute de catarge”):
,,Doamne mă spăsește
Cu svîntul Tău nume
Fă-mi giudeț pre lume
Și-ntreg mă ferește

9
 Cu-a Ta putere
Grije cînd am multă
Tu, doamne, mi-ascultă
Ruga din tăcere.”
Psalmul 102 constituie, totodată, una dintre sursele de inspirație pentru Psalmii lui Tudor
Arghezi.
De subliniat, de asemenea, faptul că Dosoftei, fără a se indepărta de textul biblic, a introdus
diferite cuvinte româneşti, având în vedere situaţii concrete.
Demn de menționat este și faptul că majoritatea istoricilor şi a criticilor literari care au
studiat, sub diferite aspecte, modul original în care a versificat Dosoftei Psaltirea au demonstrat că
originalitatea şi frumuseţea operei sale constau în faptul că primul nostru poet a reuşit, în limitele
impuse de textul sacru, să realizeze cu multă artă obiectivul pe care şi l-a propus ca slujitor al
Bisericii, adică „să tragă hirea omului cătră cetitul ei8”. Cu acelaşi scop versificaseră Psaltirea,
cu peste un secol mai devreme, protestanţii calvini, primii în lumea creştină, precum şi catolicii,
pentru a contracara iniţiativa protestantă. „Ca atare, noi am presupus că mobilul întreprinderii
îndrăzneţe a lui Dosoftei, premieră în Răsăritul ortodox, a fost nu atât dorinţa lui de a crea o operă
literară, cât mai ales scopul practic urmărit de el, în calitate de ierarh ortodox, în condiţiile de atunci
ale luptei pentru apărarea integrităţii Bisericii Ortodoxe româneşti. Prin versificarea Psaltirii,
Dosoftei a urmărit să împiedice difuzarea, printre români, a Psaltirii în versuri calvină, tradusă din
limba maghiară, de către Ştefan Făgărăşanu, pe la 1648-1650, pe care probabil a cunoscut-o, sau a
altor traduceri în versuri ale psalmilor făcute de calvini ori de catolici”. Şi în susţinerea acestei teze,
se aduce ca argument faptul că Psaltirea lui Dosoftei a fost difuzată, ca şi Cazania lui Varlaam,
mai ales în Transilvania, unde câţiva psalmi versificaţi de el au devenit texte de colindă sau cântece
de stea”. Adăugăm şi faptul că între Psalmii 131 şi 132 Dosoftei a mai intercalat opt versuri, în
care arăta binefacerile păcii şi ale bunei înţelegeri între oameni. La sfârşitul Psaltirii se găsesc 18
versuri alcătuite de cronicarul Miron Costin, referitoare la originea romană şi unitatea poporului
român. Urmează 12 versuri – intitulate ,,Apostrof” – care aparţin lui Dosoftei, în care este vorba
despre zbuciumul celor ce aleargă după bunuri pământeşti, iar pe ultima filă a cărţii se află, în limba
slavonă, imnul Sf. Niceta de Remesiana, Te-Deum Laudamus (Pe Tine, Dumnezeule, Te Lăudăm).

8
Dedicația manuscrisă a Mitropolitului Dosoftei către Gheorghe Duca

10
 Tot la Uniew, în același an 1673, Dosoftei tipărește și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu.
Foaia de titlu a acestei cărţi este redactată aproape numai în slavoneşte: preacinstitul Acatist şi
Paraclis al preasfintei Născătoare de Dumnezeu, canonul învierii şi celelalte mântuitoare
rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos, tălmăcit de pre limbă slovenească pe limbă
rumânească cu osteneala şi sărguinţa preasfinţitului domn părinte Dosoftei, mitropolit Sucevei şi
a toată Ţara Moldovei. În mănăstirea Unievului s-a tipărit. Anul 1673. Nu are prefaţă.
Lui Dosoftei i s-au atribuit însă, mai de curând, şi o traducere anterioară a Paraclisului
Precistii, scoasă de sub tipar la Iaşi, probabil între anii 1645—1649, împreună cu două fragmente
biblice, Cuvinte şi jele la robie Ierusalimului, cînd din Ierusalim la Vavilon i-au mutat
Navuhoăonosor împărat, şi pomenire şi de năpaste ce-au năpăstuit acei doi giudecători pre
Susana, tălmăcite din slavonă, şi o introducere de 48 de versuri originale; din această perspectivă
este reconsiderată şi data debutului său literar9.
Meritul lui Dosoftei este uriaş, deoarece a reuşit să alcătuiască o operă originală, de mari
proporţii, într-o vreme în care limba română nu era deplin formată.
În ceea ce priveşte circulaţia ei, trebuie să spunem că cele „circa 20 de exemplare ale ediţiei
din 1673, cunoscute până în prezent, poartă semnele intensei ei folosiri. Numeroşi psalmi au fost
copiaţi în diferite manuscrise miscelanee, iar unele versuri din Psalmii 46, 48, 49 şi 96 au pătruns,
în cursul secolului al XVIII-lea, în textele unor colinde sau cântece de stea”.

Primele cărți de slujbă în limba română.

Refăcând vechea tiparniţă a lui Vasile Lupu, mitropolitul Dosoftei a tipărit, în anul 1679,
Dumnezeiasca Liturghie, prima făcută de un ierarh. Este al doilea Liturghier tipărit în limba română
după cel al lui Coresi, apărut la Braşov în anul 1570, care conţinea însă numai Liturghia Sfântului
Ioan Gură de Aur. Cuprinde Proscomidia Liturghiilor şi Liturghiile sfinţilor Ioan Gură de Aur,
Vasile cel Mare şi Grigore Dialogul, iar la sfârşit următoarele molitve: Molitva colivelor, La Paşti,
molitva cărnii, Ş-alta la Paşti [pentru blagoslovitul laptelui, brânzei şi cărnii], Molitva cea mare
de la duhovnic, ucenicilor de ispovadă, Molitve de iertat a tot blăstăm şi afurisanie omului
răpăosat. O deosebită semnificaţie patriotică o are tipărirea, la sfârşitul ediţiei a doua a

9
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., București, 1979.

11
Liturghierului lui Dosoftei, printre molitve, a Rugii pentru creştinătate a patriarhului Calist,
tradusă dintr-un Evhologhion grecesc.
În anul 1680 a tipărit Psaltirea de-nţăles, cu text paralel în slavonă şi română. Aceasta este
prima carte tipărită în noua tipografie a Mitropoliei primită de la patriarhul Ioachim al Moscovei.
Din această tipografie, în mai 1681, a ieşit un Molităvnic de-nţăles, în româneşte. Această
lucrare avea, imediat după prefaţă, un Poem chronologic despre domnii Moldovei, în 136 de
versuri, alcătuit de Dosoftei. El incepea cu Dragoş-Vodă şi continua cu toţi domnii Moldovei, până
la Gheorghe Duca, care era atunci în scaun, scoţând în evidenţă faptele lor. În 1683, mitropolitul a
tipărit o nouă ediţie a Liturghiei, completată cu multe rugăciuni care lipsesc din prima. În acelaşi
an a tipărit Parimiile preste an, în care reia Poemul cronologic despre domnii Moldovei, cu mici
adaosuri şi modificări faţă de cel din Molitvelnic. În aceeaşi lucrare, Parimii, a tipărit 14 versuri de
laudă la adresa patriarhului Ioachim al Moscovei, în semn de recunoştinţă pentru trimiterea
tipografiei.
Între anii 1682-1686, Dosoftei a tipărit Viaţa şi petrecerea svinţilor, în patru volume format
mare, ultima parte, pentru lunile iunie-august, rămânând neteminată, datorită „refugiului său
precipitat in Polonia”. Este o lucrare de compilaţie, alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare
greceşti şi slavone. Ca şi alte lucrări, şi aceasta are două prefeţe. Una mai lungă, adresată
domnitorului Gheorghe Duca, cealaltă, mai scurtă, către cititori. În cea din urmă arată că la această
lucrare s-a ostenit aproximativ 25 de ani „supt opt domnitori”. La alcătuirea ei a folosit o ediţie
greacă a Mineielor bizantine (a lui Maxim Margunios), Vieţile sfinţilor (a lui Simion Metaffast),
precum şi alte Vieţi de sfinţi sau Mântuirea păcătoşilor. Această lucrare a avut o circulaţie foarte
întinsă, importanţa ei fiind, pe de o parte, religios-morală pentru preoţii şi credincioşii care luau
cunoştinţă de conţinutul său, iar pe de alta, ea a constituit o sursă principală pentru vieţile de sfinţi
şi sinaxarele de mai târziu. Fără îndoială că importanța ei rezidă şi din faptul că ei au contribuit, în
mod semnificativ, la îmbogăţirea vocabularului limbii române literare. Merită amintit faptul că, în
timpul păstoririi sale la Mănăstirea Cetățuia, s-au imprimat şi câteva cărţi greceşti.
Parimiile preste an, 1683. O problemă interesantă pe care o ridică această lucrare a lui
Dosoftei este cea a relaţiei dintre traducerea diferitelor fragmente extrase din Biblie aflate în
Parimii şi textele corespunzătoare din traducerile anterioare ale Vechiului Testament sau ale Noului
Testament.

12
 Ultimii ani de păstorire.
Activitatea culturală a fost întreruptă din cauza tulburărilor politice. La sfârşitul anului
1683, o oaste polonă a intrat în Moldova, luând ca ostatec pe Gheorghe Duca (aşezând în locul său
pe Ştefan Petriceicu). Noul domn, temându-se de o intervenţie a turcilor şi a tătarilor, a trimis la
ţarii Rusiei, cu scopul de a solicita ajutor, pe mitropolitul Dosoftei (în 1684). Din cauza ciumei,
vlădica Dosoftei a fost nevoit să se oprească la Kiev, de unde a trimis o scrisoare celor doi ţari
(Ioan şi Petru Alexievici). Cu acest prilej, Dosoftei vizitează catacombele Lavrei Pecerska şi unele
biserici şi mănăstiri de acolo, pe care le va aminti în câteva însemnări şi comentarii pitoreşti. Ruşii
n-au mai reuşit să ajungă, în schimb au venit turcii, care l-au aşezat ca domn pe Dumitraşcu
Cantacuzino, iar în anul următor l-au înlocuit cu Constantin Cantemir.
În 1686, regele Poloniei, Jan Sobieski (1674-1696), pornind un război împotriva turcilor, a
intrat în Moldova pentru a atrage de partea sa pe Constantin Cantemir. Fiind nevoit să se retragă
fără a-şi atinge scopul, la întoarcere a luat cu sine şi pe mitropolitul Dosoftei. Atât Dimitrie
Cantemir, în Viaţa lui Constantin Cantemir, cât şi Ion Neculce, în Letopiseţul său, arată că
polonezii au prădat şi sfintele vase, chiar şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou, luând împreună cu
sine „o mulţime de pietre scumpe şi alte odoare de argint şi de aur şi pe însuşi mitropolitul”.
Mitropolitul, de teama profanării moaştelor Sf. Ioan, le-a luat cu sine, o dată cu odoarele
Mitropoliei, precum şi documentele moşiilor ei.

Activitatea literară în Polonia.

Bucurându-se la început de stima şi atenţia regelui, care îi dăduse ca reşedinţă castelul din
Stryj şi participa uneori, împreună cu familia regală, la slujbele oficiate de el, Dosoftei suportă mai
uşor primii ani ai exilului. Întoarcerea sa în Moldova, în condiţiile unei victorii definitive a
creştinilor împotriva otomanilor, îi părea posibilă şi neîntârziată. În pofida faptului că domnitorul
Constantin Cantemir, care îl chema insistent în ţară, se supărase pentru refuzul său de a se întoarce
şi-i obţinuse caterisirea şi afurisenia de la Patriarhia din Constantinopol, el continua să se considere
mitropolit al Moldovei şi îşi păstra jurisdicţia canonică asupra clerului şi a credincioşilor cu care
se refugiase, extinsă apoi şi asupra altor grupuri de români rezidenţi în Polonia. Puţin mai târziu
însă, după campania din 1691 a polonilor împotriva turcilor, încheiată de asemenea fără succes,
interesul politic al regelui Sobieski pentru Moldova şi, în consecinţă, grija lui pentru refugiaţii

13
români a început să scadă. În noile condiţii, exilul lui Dosoftei devine, de la o zi la alta, tot mai
dureros. El este acum nevoit să apeleze, în repetate rânduri și „nu fără jena umilinţei”, la mila
patriarhului Ioachim al Moscovei şi a ţarilor Rusiei (Ioan şi Petru). În ciuda greutăţilor întâmpinate
aici, Dosoftei și-a continuat activitatea culturală. Amintim în primul rând faptul că a realizat o nouă
versiune a Poemului despre domnii Moldovei, continuând lista lor până la Constantin Cantemir,
avand 79 de versuri în plus. De subliniat că această ediţie a Poemului cuprindea şi o notiţă cu 26
de rânduri, foarte importantă pentru ţara noastră, deoarece face referiri la originea românilor,
explică temeinic continuitatea populaţiei daco-romane, precum şi legătura poporului român cu
întreaga „romanitate răsăriteană”.
Mitropolitul Dosoftei a făcut şi importante traduceri din literatura neogreacă în româneşte.
Aceste traduceri s-au păstrat într-un manuscris copiat în 1732, la Focşani, el fiind traducerea
Cronografului lui Matei Cigalas, care constituie introducerea dramei Erofili (scrisă de poetul cretan
Gheorghe Hortatzis la începutul sec. al XVII-lea). Aceasta a fost prima operă din dramaturgia
universală tradusă în româneşte. Recent, au mai fost identificate la Biblioteca Academiei şi altă
serie de traduceri româneşti făcute de Dosoftei în anii ultimului său exil, anume Povestea lui
Afrodiţian Persul, Viaţa şi petrecerea... preacuviosului părintelui nostru Vasilie Novii ș.a. Tot
acum a început traducerea în româneşte a lucrării Sf. Ioan Damaschin, Expunerea credinţei
ortodoxe, din care a tradus patru capitole din cartea întâi. În aceeaşi perioadă, Dosoftei s-a angajat
şi în unele dispute teologice existente atunci în Biserica Ortodoxă Rusă. Această Biserică trecea
prin mari frământări, provocate, pe de o parte, de cunoscuta reformă a patriarhului Nikon, iar pe de
alta, de anumite divergenţe între Biserica Rusiei şi a Ucrainei. Ele au apărut datorită faptului că
Ucraina făcuse parte mai multe secole din regatul polon (pană în 1654, cand s-a unit cu Biserica
Rusă), timp în care în Biserica Ucraineană au pătruns o serie de influenţe catolice. Tocmai pentru
a lămuri aceste dispute a fost solicitat mitropolitul Dosoftei. Astfel, la rugămintea mitropolitului
Kievului şi a patriarhului Moscovei, Dosoftei a tradus din greceşte în slavo-rusă mai multe lucrări
dogmatico-polemice ale unor Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, mai ales cu privire la prefacerea
Sfintelor Daruri. În acest context, a tradus: 12 scrisori ale Sf. Ignatie Teoforul, Constituţiile
Sfinţilor Apostoli, Istoria bisericească şi privire mistică a Sf. Gherman patriarhul
Constantinopolului, Dialog împotriva ereziilor şi despre credinţa noastră, lucrarea Sf. Simion
arhiepiscopul Tesalonicului, Mărgăritarele, o colecţie de cuvântări ale unor Sfinţi Părinţi (Sf. Ioan
Gură de Aur, Sf. Efrem Sirul ş.a.), precum şi o culegere de texte patristice şi liturgice, intitulată

14
Despre prefacerea Sfintelor Daruri. Toate aceste traduceri, în slavo-rusă, se păstrează în original
şi copii în fosta bibliotecă sinodală din Moscova şi în fosta bibliotecă a Catedralei Sf. Sofia din
Kiev.

Sfârșitul vieții.
Mitropolitul Dosoftei este cel mai de seamă cunoscător al literaturii patristice şi
postpatristice din întreaga cultură românească veche. S-a stins din viaţă la 13 decembrie 1693 și a
fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew, în Ucraina de astăzi.
După moartea lui, o parte din odoarele şi documentele Mitropoliei duse de el în Polonia s-
au risipit, ajungând în posesia unor biserici, muzee şi arhive din Galiţia, sau chiar în colecţii
particulare. Cu timpul, li s-a uitat provenienţa.
Prin anii 1810-1811, mitropolitul de atunci al Moldovei, Gavriil Bănulescu-Bodoni, se
străduia, cu ajutorul lui Ion Budai-Deleanu de la Lvov, să răscumpere unele din vechile documente
ale Mitropoliei, sau măcar să obţină copii după ele. Încercări similare a făcut şi Academia Română,
în anii 1885 şi 1886, când tânărul ei bibliotecar, Ioan Bianu, a fost trimis să caute acele documente
în diverse arhive şi biblioteci din Galiţia.
Moaştele Sfântului Ioan cel Nou şi odoarele Mitropoliei care se mai păstrau la acea dată au
fost aduse la Suceava abia în anul 1783, cu aprobarea împăratului Iosif al II-lea, la cererea insistentă
a episcopului Dosoftei Herescu şi prin repetata intervenţie a guvernatorului de atunci al Bucovinei
incorporate Imperiului Habsburgic (încă din 1775), generalul Enzenberg.
De sărbătoarea Sfintei Parascheva, pe 14 octombrie 2005, s-a făcut proclamarea canonizării
Mitropolitului Dosoftei. Sfântul Dosoftei a fost trecut în calendar pe data de 13 decembrie10.
Din Sinaxarul Slujbei Sfântului Dosoftei, Mitropolitul Moldovei:
„Pătimind încercări şi multe necazuri în aceasta trecătoare, Sfântul Mitropolit Dosoftei al
Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viaţa sfântă şi neîntrecut
învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit
cu dragoste Biserica Mântuitorului Hristos, cu smerenie şi fapte minunate, iar acum se roagă în
ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”.

10
Petru Mărculeţ, Lumina de Duminică, 16 octombrie 2005.

15
 BIBLIOGRAFIE

1. Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R.,

București, 1979.

2. Ciobanu Ștefan, Dosoftei – Mitropolitul Moldovei, și activitatea lui literară, Iași, 1918.

3. Mărculeț, Petru, Lumina de duminică, 16 octombrie 2005.

4. Păcurariu Mircea, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a
III-a, Ed. Trinitas, Iași, 2006.

5. Ursu N.A., Prof. și Dacălu Nicolae, Pr., Mărturii documentare privitoare la viața și
activitatea Mitropolitului Dosoftei, Ed. Trinitas, Iași, 2003.

6. Vicovan Ioan, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed.Trinitas, Iași,
2002.

16