Problema externalităţilor în dezbaterea stat-piaţă

1
 Capitolul 1. Externalităţi. Noţiuni generale

1.1. Externalităţile. Definiţie şi concept

Externalitãtile sunt întâlnite frecvent ca fiind consecinţe externe, pierderi externe sau

economii, efecte locale sau generale. Sunt adesea întâlnite circumstanţe în care se foloseşte
termenul de efecte externe tehnologice în scopul deosebirii înglobărilor externalitãtilor de
economiile sau deficitele economice băneşti.

Acestea reprezintă mutarea asupra exteriorului a unor câştiguri sau costuri, influenţând
fabricarea sau consumul altor entităţi. De exemplu, înghesuielile urbane duc la costuri
suplimentare pentru infrastructură, ordine publică, educaţie, servicii de sănătate, etc.; poluarea
generată de autovehicule sau de coşurile de fum determina o serie de acţiuni asupra mediului,
asupra sănătăţii, asupra altor activităţi; învăţământul realizează efecte pozitive asupra valorii
muncii şi nivelul profitului, etc. Altfel spus, o secţiune a costurilor de producţie sunt
externalizate, fiind îndurat de către membrii comunităţii1.

Naşterea externalitãţilor reprezintă o cauză a interdependenţelor care se manifesta între

funcţia utilitãţii şi funcţia de producţie, respectiv între consumator şi producãtor. Altfel spus,
efectele unui producãtor au acţiuni care se pot reflecta asupra consumatorilor, influenţându-le
activitatea pozitiv sau negativ.

Externalitãţile iau naştere un urma insucceselor pieţei. Acestea, la rândul lor, se dovedesc
prin neputinţa pieţei de a îndeplini drepturile de proprietate.

Dreptul de proprietate asupra resurselor face referire la potenţialul de folosire a resurselor,

bunurilor şi serviciilor. Deţinerea unui activ conduce la exprimarea urmãtoarelor drepturi2:

ü De folosire a activului;

ü De modificare a formei şi substanţei bunului;

ü De transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.

1
Cornes R., Sandler T., The Teory of Externalities, Public Goods, and Plub Goods, Cambridge, London, New York,
New Rochelle, Melbourne, Sydney: Cambridge University Press 1986;
2
https://irinamonica.wordpress.com/2012/12/09/ilie-badescu-globalizarea-ca-externalitate-pura-abstractismul-
global/
2
 Externalitãţile reprezintă diferenţieri dintre preţurile sau beneficii economice specificate la
standardul de agent economic şi preţurile sau avantajele sociale manifestate în societate. Acestea
apar aşadar, ca o repercusiune a inexistenţei pe piaţa competitivă a unor bunuri sau servicii cerute
de consumatori. Cu alte cuvinte, externalitãţile iau naştere ori de câte ori actinile unui agent
economic determina mediul în care activează alt agent economic, fãrã a avea un impact negativ
asupra mecanismul de preţuri. Nu putem spune că externalitãţil se justifica printr-o alocare absurdă
a resurselor. Din punct de vedere a lui Coase, aceastã alocare nu presupune remarcarea costurilor
de tranzacţie şi exercitarea drepturilor de proprietate. Producãtorul şi consumatorul de externalitate
urmãresc un schimb reciproc avantajos, adicã internalizarea externalitãţilor, indiferent cine deţine
dreptul de proprietate asupra utilizãrii resurselor3.

1.2. Clasificarea externalităţilor

Externalităţile pot fi grupate în mai multe moduri în funcţie de criteriul considerat4:

1. În funcţie de sfera procesului de reproducţie în care se manifestă distingem:

§ externalităţi de consum (când consumul unei entităţi economice este influenţat

de producţia acelei entităţi)

§ externalităţi de producţie (când o entitate are o poziţie reziduală faţă de deciziile

unei alte entităţi în ceea ce priveşte producţia).

2. Din punctul de vedere al efectelor generate există externalităţi pozitive şi externalităţi

negative.

Externalităţile pozitive sunt determinate de acţiuni care fabrica avantaje (beneficii) altor
agenţi economici, în timp ce externalităţile negative cauzează neplăceri sau costuri suplimentare
altor agenţi economici. Externalităţile pozitive provoacă un beneficiu social mai mare şi un
beneficiu privat mai mic, diferenţa fiind unoscută ca beneficiu extern. Externalităţile negative
determina costuri sociale mai mari şi costuri private mai mici, diferenţa dintre cele două
reprezentând costul extern.

3. După modul de reflectare, externalităţile sunt:

§ tehnice

3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Externalitate
4
Barnett, A. H.; Yandle, Bruce, The end of externality revolution, Ludwig von Mises Institute, Alabama
3
 § pecuniare
Externalităţile tehnice se referă la conjunctura în care hotărârea unor subiecţi
economici de a produce sau de a consuma este influenţată de hotărârea altor
subiecţi (primii având un comportament rezidual faţă de ceilalţi), iar funcţia de
producţie a furnizorului afectat se schimba sau, alternativ, funcţia de consum a
agentului consumator este distrusă.

Externalităţile pecuniare se exprimă prin schimbarea preţurilor, salariilor, profiturilor,

fără o modificare a puterii de producţie sau de consum. Ca urmare a apariţiei externalitatilor,
statul urmăreşte o internalizare a acestora, adică reflectarea lor în costurile celor care le-au
generat. În acest sens, cele mai uzuale măsuri sunt5:

a. reglementarea publică, atunci când externalităţile afectează sănătatea şi siguranţa

oamenilor;

b. prohibiţii şi constrângeri, adică limitarea sau interzicerea activităţilor producătoare

de externalităţi;

c. instituirea unei taxe de poluare (taxa de mediu) asupra producţiei agentului economic
poluator;

d. subvenţionarea agenţilor economici care reduc activitatea generatoare de externalităţi

negative.

1.3. Externalităţi pozitive şi negative

În teoria economicã regăsim externalitãţile pozitive şi negative ca fiind considerate

externalităţi marginale sau inframarginale. Prima categorie, externalitãţile marginale le întâlnim
atunci când o schimbare a lucrurilor generatoare de externalitate au o consecinţă resimţită asupra
producţiei sau a utilităţii resimţite de agenţii afectaţi. Comparativ cu cele externalitatile
marginale, cele inframarginale sunt cele la care o modificare în activitatea creatoare de
externalitate nu are nici o consecinţă asupra producţiei sau a utilităţii resimţite de agenţii
afectaţi.

Externalitatile negative iau naştere în situaţia activităţilor de producţie sau de consum ce

produce costuri pentru terţe părţi. Ceallalta categorie, externalitatile positive răspunde unor
5
Curs Economia sectorului public, Prof.univ.dr. Dorel AILENEI Lect.univ.dr. Tudor GROSU
4
lucruri ce creează beneficii pentru terţe părţi. Acţiunile care produc externalităţi positive,
avantajele private sunt mai puţine decât avatajele sociale, deoarece astea revin uşor terţe părţi,
chiar dacă au benefiicii private şi beneficii externe.

Externalităţile pozitive se concretizează în nivele ale producţiei şi consumului sub cele

corespunzătoare alocării eficiente a resurselor.

Începând cu Pigou, economiştii au venit cu propunerea ca, în cazul externalitatilor,

taxele ar putea fi utilizate ca instrument de corectare a ineficintilor în diistribuirea de resurse,
într-o economie competitive. În accepţiune clasică, pricipiul lui Pigou presupune programe care
ar duce la o alocare optimă de resurse. În aceste condtii, soluţia propusă de economişti pentru
rezolvarea problemei este cea de a intervene guvernul. Însă, această soluție nu ține cont de
costurile aferente tranzacțiilor realizate de guvern pentru a soluționa problema, așa cum
argumentează Ronald Coase în articolul "The problem of social cost" (1960). De altfel, pentru
Coase costurile de tranzacție sunt cele care explică apariția firmelor6.

Pentru a înţelege cel mai bine cum se arata externalitaitle positive şi negative şi pentru a
înţelege de ce acestea sunt considerate surse ale insuccesului pe piaţa concurenţială, este bine să
face o analiză între ele:

Elemente de coparatie Externalitate pozitivă Externalitate negativă

Definiţie Reprezintă acţiunea unui agent Reprezintă acţiunea unui agent

economic ale cărui efecte se economic ale cărui efecte se
extend sub forma producerii de extend sub forma producerii de
avantaje asupra altor agenţi
costuri suplimentare altor
economici sau societăţi.
agenţi economici sau societăţi.

Forma sub care se regăsesc Piaţa concurenţială produce o Piaţa concurenţială produce o
externalitatile cantitate prea mică dintr-un bun cantitate prea mare dintr-un bun
care crează beneficii pentru alţi care generează pierderi pentru
agenţi economici agenţii economici

Echilibrul pieţei pe care se Externalitatile positive exprima Externalitatile negative exprima

întâlnesc externalitatile acţiunea care generează efecte acţiunea care generează efecte
6
Vassilis T. Rapanos, "A note on externalities and taxation”, The Canadian Journal of Economics, published by
Wiley;
5
 positive în exterior. Cantitatea negative în exterior. Cantitatea
de bunuri sau servicii din de bunuri sau servicii din
această acţiune este asigurată în această acţiune este asigurată în
proporţie redusă de către piaţa proporţie mare de către piaţa
concurenţială. concurenţială.

Această categorie se Această categorie se

concretizează în scăderea concretizează în creşterea
cererii atunci când costurile cererii atunci când costurile se
societale se iau în considerare împart asupra mai multor
indivizi.

Figura nr. 1 Comparaţie privind externalitatile positive şi cele negative

Apariţia externalitãţilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientã a

resurselor. Pentru corectarea acestei deficienţe a pieţei, se pot utiliza trei modalitãţi7:

a. Sistemul impozitelor şi subvenţiilor

Prin acest sistem se solicita adaptarea preţurilor stabilite dinn punct de vedere economic
pentru produsele care provin din activităţi ce produc externalităţi, cu un cost adecvat efectului
produs. Rezultatul în cazul unui astfel de impozit este un preţ mai mic sau mai mare
comparative cu, calculul economic, în funcţie de beneficiile şi costurile care s-au generat.

b. Sistemul pieţelor inexistente

Pentru externalităţi nu exista pieţe. Mare problemă a activităţilor generatoare de

externalităţi este faptul că rezutatul dublu al accestora,bunul economic şi externalitatea, nu îşi
găseşte spaţiu de comercializare, decât pentru bunul economic. Existenţa unei pieţe a
externalităţii ar fi posibilă prin însuşirea acesteia cu un anumit bun economic şi conducerea
cantităţii optime de externalitate s-ar reaiza similar cu determinarea producţiei optime.

c. Sistemul drepturilor de proprietate

Ocolirea externalitatilor în această situaţie apare de la premisa că dacă o firmă

determina externalităţi şi afectează activitatea altei firme, atunci acestea două ar trebui să
devinna un singur agent economic care să urmărească obţinerea profitului global maxim. Ceea
ce înseamnă că piaţa concurenţială are margini în privinţa alocării resurselor, determinate de

7
Marin Dumitru, Galupa Angela, Teoria efectelor externe şi a bunurilor publice, Bucureşti, ASE 2001.
6
mecanismul preţurilor sau de structura pieţei. În situaţia în care insuccesul pieţei se exprimă prin
prima cauză, apar externalitatile positive sau negative. Împiedicarea manifestării acestora este
un procedeu necesar dar complex şi costisitor. În concluzie, corectarea deficientelor pieţei se
poate realiza prin ipiedicarea externalitatilor care corespund unei locari mai bune a resurselor.

1.4. Nivelul optim de externalitate

Atunci când este vorba de externalitãţi pozitive, nu se pune problema unei soluţii
deoarece nu existã contradicţii între generatorul de externalitate şi beneficiarul non-producãtor
de externalitate. Nici dacã producãtorul acesteia considerã cã poate cere o platã din partea
beneficiarilor de efectele acţiunilor sale. Aceasta deoarece beneficiarii de externalitate nu au
interesul sã plãteascã din moment ce nu au solicitat nici o activitate.
O soluţie a externalitãţii se impune numai în cazul externalitãţii negative. De aceastã
datã, acţiunea unui individ dãuneazã sau afecteazã negativ acţiunile altor indivizi şi prin urmare,
interesele lor sunt contradictorii.
Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activitãţi de producţie sau
consum. Şi atunci, se poate întâmpla situaţia în care costul diminuãrii externalitãţii, adicã a
efectelor negative ale activitãţii devine mai mare decât câştigul înregistrat din aceastã reducere.
Înseamnã, cã potrivit analizei cost-beneficiu nu este eficient sã se acţioneze în acest sens de
diminuare a efectelor negative. Cu alte cuvinte, soluţia eficientã în condiţii de externalitate este
dificil de determinat. Costul marginal al diminuãrii externalitãţii trebuie sã egaleze
beneficiul marginal al acestei acţiuni. În situaţia poluãrii, costul diminuãrii poluãrii trebuie sã
egaleze câştigul înregistrat dintr-un mediu natural mai curat. Altfel costul obţinerii unei poluãri
mai scãzute poate fi superior câştigului pe care îl resimte societatea în condiţiile mai putin
poluante. Ca în orice analizã marginalã, graficul sugereazã echilibrul, ca în figura următoare8.

8
Cosmin Marinescu, Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii, Ed. ASE, Bucureşti, 2007.
7
 Fig. nr. 1.2. Solutia eficientã prin analiza marginalã

CM este costul marginal care tinde sã creascã dacã se intensificã eforturile de diminuare
a efectelor negative de externalitate. VM este câştigul marginal care scade dacã externalitatea se
diminueazã. Nivelul Ee exprimã soluţia eficientã respectiv externalitatea eficientã care justificã
cheltuielile prin câştigul suplimentar pe care îl primeşte societatea. La un nivel inferior Ee,
costul marginal este inferior venitului marginal şi actiunile de reducere a externalitãţii pot
continua. Dar, peste nivelul Ee asemenea acţiuni nu se mai justificã din punct de vedere
economic.
Soluţia eficientã se poate determina şi dacã se coreleazã costul social marginal cu venitul
sau avantajul marginal al producãtorilor de externalitate.
Producãtorii genereazã o externalitate cu atât mai mare cu cât nivelul producţiei sau
activitãţii sale este mai ridicat. Astfel se poate spune cã ei câştigã din producerea externalitãţii
deoarece profilul este mai ridicat când producţia este mai mare şi nu se cheltuie nimic pentru
controlul, respectiv diminuarea externalitãţii.
În economia realã este dificilã determinarea nivelului optim de externalitate datoritã
problemelor de exprimare a costurilor marginale sociale şi câştigurilor suplimentare. Totuşi, se
poate apela la o determinare directã a avantajelor acţiunilor de diminuare a externalitãţilor şi la o
determinare indirectã a acestora.
În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalitãţii negative pe de o parte
şi înclinaţia spre cheltuieli în scopul atenuãrii acestor efecte. În acest sens se calculeazã costurile
care nu se suportã de cãtre pãrţile afectate de externalitate, atunci când producãtorul acesteia
acceptã o diminuare a efectelor negative. În cazul unui râu poluat, beneficiul reducerii poluãrii
este dat de costul care nu se mai plãteşte atunci când apa nu mai necesitã tratament de
depoluare. În general, este dificilã exprimarea acestor cheltuieli, mai ales dacã avantajele
diminuãrii externalitãţii se reflectã într-un mediu deconectant sau şanse mai mari de recreere. De
aceea, din punct de vedere economic, este necesar sã se aprecieze înclinaţia spre cheltuieli de
diminuare a efectelor externalitãţii a indivizilor afectaţi. Aceastã dispoziţie sau înclinaţie spre
cheltuieli este de asemenea, greu de estimat deoarece indivizii, chiar dacã sunt chestionaţi pot
adopta un comportament declarativ diferit de cel real, mai ales pentru cã declaraţia în sine nu îi
obligã automat la plata efectivã9.

9
Magdalena Platis, Economia sectorului public, Universitatea Bucureşti, 2003.
8
 În mod indirect, avantajele acţiunilor de diminuare a externalitãţilor se pot estima pe
baza variaţiilor valorilor bunurilor care includ costuri impuse de externalitate. Un teren situat în
apropierea unui râu poluat este mai ieftin decât unul similar aflat în apropierea unui râu
nepoluat. O casã amplasatã în apropierea unei fabrici este mai ieftinã decât una similarã
amplasatã într-un teritoriu mai putin poluant. Un apartament situat într-un bloc cu vecinãtate
zgomotoasã şi mediu turbulent (eventual o cafenea la parter, sau vecini gãlãgioşi) este mai puţin
valoros decât altul situat într-un mediu liniştit, sigur şi atractiv. Asemenea diferenţe de valoare
exprimã tocmai preocuparea indivizilor de a beneficia de externalitãţi negative cât mai mici.
Dar, de multe ori, nici aceastã estimare nu poate fi realizatã cu precizie, existând situaţii în care
beneficiile nu pot fi cuantificabile, cum ar fi aspectele legate de supravieţuire sau salvarea de
vieţi omeneşti, sau privind etica şi distribuţia avuţiei în societate. În aceste situaţii, soluţia
optimã la problema externalitãtii se alege nu pe considerente economice, ci politice.
Decidenţii politici adoptã soluţii privind diminuarea externalitãţilor negative acordând
prioritate metodei minimizãrii costurilor, adicã luând în considerare argumentele economice ale
analizei cost-beneficiu. Dar deciziile nu se bazeazã întotdeauna pe argumente economice, ci şi
etice. Dacã poluarea este externalitatea asupra cãreia trebuie sã se decidã, existã mai multe
soluţii10:
 reducerea nivelului producţiei. Costul diminuãrii poluãrii este dat de valoarea
producţiei la care s-a renunţat plus cheltuielile de restrângere ale activitãţii;
 schimbarea procesului de producţie. Costul diminuãrii poluãrii este dat de
cheltuielile suplimentare impuse de o nouã tehnologie mai puţin poluantã;
 folosirea de echipamente de remediere a efectelor poluãrii. Costul diminuãrii
poluãrii este dat de cheltuielile pe care le implicã noua formã de poluanti, ceva
mai puţin nocivi generaţi de activitatea economicã;
 schimbarea amplasãrii generatorului de poluare într-o zonã cu impact mai redus.
Costul diminuãrii poluãrii este dat de cheltuielile ocazionate de transport şi
reamplasare, plus noile cheltuieli de poluare.
Rezultă că beneficiile şi costurile generate de acţiunile de minimzare a externalitãţilor
sunt dificil de evaluat în exactitate. De aceea deciziile politice se bazeazã pe aproximãri ale
acestor costuri şi beneficii. Identificarea nivelului optim sau eficient de externalitate impune
costuri, de multe ori ridicate de informare, reglementare şi chiar constrângere. Informarea se
manifestã ca necesitate pentru agenţii economici de a reuşi sã adopte acea acţiune care
genereazã cele mai mici costuri şi cele mai mari avantaje. Reglementarea se manifestã ca

10
Dahlman C.J., The Theory of Market Failure, A Critical Examination: The Problem of Externality, Edited by Tyler
Cowen, Fairfax, Virginia: George Mason University Press 1988;
9
necesitate a funcţionãrii pieţelor în condiţii de concurenţã imperfectã şi cu interese contradictorii
ale agenţilor economici. Constrângerea este o necesitate a reglãrii nivelului de externalitate când
generatorul sãu nu este preocupat de interesele semenilor afectaţi de efectele acţiunilor proprii.

1.3.1. Teorema lui Coase vs. Pigou

Coase este autorul teoremei “efecte exogene”, intrată în uzul practic ca “teorema lui
Coase”. În calculele sale, a pornit de la “teorema lui Pigou” cu privire la “eşecurile pieţei”
(Pigou - reprezentant al teoriei economice neoclasice). După cum se ştie, “teorema lui Pigou” a
stat la baza “economiei bunăstării”, lansată de şcoala neoclasică şi esenţa ei constă în faptul că,
dacă piaţa s-a pomenit în impas, atunci statul trebuie să anihileze “eşecurile pieţei” prin
metodele sale statale de dirijare şi reglare economică, inclusiv planificarea indicativă şi cea
incitativ-stimulatoare. Coase a ocupat o poziţie diametral opusă poziţiei lui Pigou, care, în
clipele grele, apela la tutela statului în numele menţinerii echilibrului economic general. Fondul
de idei ale teoriei sale constă în desfacerea dreptului de proprietate privată asupra resurselor
respective. Astfel, şi relaţiile economice cu privire la distribuirea efectelor respective în urma
utilizării acestor resurse vor fi repartizate între proprietari, fără implicarea statului în acest
proces. Relaţiile economice se rotesc în jurul unei singure axe - cea a dreptului de proprietate.
În primul rând, Teorema Coase a apărut ca reacţie faţă de analiza a două cazuri: cel
cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi cel al
costului social. După cum se ştie, prin introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa
loc intervenţiei statului în economie, sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale,
pentru a lua în calcul, de pildă, efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice.
Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou
printr-o manevră de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de
tranzacţionare nule, ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume evitarea
normelor legale. Totodată, Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive, atunci
este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări, taxe, subvenţii) să fie mai
avantajoase decât piaţa. În acest context, el susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare
nule la costuri de tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a sistemului
legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi fizice, ci drepturile de a exercita anumite
acţiuni, iar drepturile pe care indivizii le pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi11.
Pentru Coase, dacă
drepturile de proprietate sunt bine definite, costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât
11
COASE, Ronald, The Problem of Social Cost in Journal of Law and Economics, v. 3, n.1, 1960, pp. 1–44;
10
costul negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce înseamnă că piaţa se
poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare, Coase insistă asupra ideii
după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în câteva cazuri precise, nu implică
şi afirmaţia că intervenţia statului este susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o
face piaţa12.
Unul din principalele scopuri ale teoriei drepturilor de proprietate a lui Ronald Coase
este acela de a oferi o soluţie, care să nu contravină principiilor pieţei libere, problemei
externalităţilor economice. În general, în teoria economica, se considera că apariţia şi
manifestarea externalităţilor reprezintă un eşec al pieţei libere, care prin mecanismele sale nu
poate să rezolve situaţia în care costurile sau beneficiile unei tranzacţii nu sunt suportate numai
de părţile care au consimţit să participe la respectiva tranzacţie.
Externalităţile economice dereglează calculele de eficienţă
perturbând în felul acesta procesul decizional al agenţilor economici. Într-un sistem economic
ideal, principiul eficienţei economice presupune că vor fi produse bunurile care pot fi vândute la
un preţ mai mare decât costurile de producţie. Producătorii vor plăti costurile factorilor de
producţie şi vor încasa preţul bunului produs în momentul în care îl vor vinde. Dacă un bun se
vinde la un preţ mai mare decât costul său de producţie înseamnă că producătorii vor obţine
profit, dacă nu, ei vor înregistra pierderi şi nu vor mai fi tentaţi să producă respectivul bun.
Acest mecanism funcţionează corect
intr-un sistem economic ideal în care producătorii suportă toate costurile ce derivă din
producerea bunului respectiv şi beneficiază, în acelaşi timp, de toate încasările survenite în urma
comercializării acelui bun. Realitatea a demonstrat,
însă, că pot exista situaţii în care nu toate costurile sau, respectiv, beneficiile aferente realizării
unui produs sunt suportate sau, încasate de către producător. În teoria economică manifestarea
unui asemenea fenomen este desemnată prin termenul de externalitate. Manifestarea acestui tip
de fenomen determină, în cadrul pieţei, alocarea ineficientă a resurselor. Soluţia
propusă de Coase se fundamentează pe ipoteza conform căreia principala cauză a alocării
ineficiente a resurselor o reprezintă definirea sau delimitarea inexactă a drepturilor de
proprietate. Conform lui Coase o mare parte din disputele cu privire la alocarea resurselor se
datorează faptului că nimeni nu deţine dreptul de proprietate asupra acestor resurse sau, în alt
caz la fel de grav, că toţi indivizii deţin în aceeaşi măsură aceste drepturi (proprietate publică).
Aceste dispute ar putea fi rezolvate eficient în condiţiile în care resursele s-ar afla în strictă
posesie. În această situaţie, dacă o persoană va dori să utilizeze o anumită resursă va trebui să
ceară acordul proprietarului, acord ce poate fi obţinut in schimbul achitării unui anumit onorariu.
12
Idem 9
11
 Prin urmare, distribuirea şi atribuirea drepturilor de proprietate sporeşte în
mod vizibil posibilitatea rezolvării disputelor cu privire la utilizarea resurselor. În formularea
teoriei sale, Coase mizează pe o calitate importantă a dreptului de proprietate - divizibilitatea;
dreptul de proprietate reprezintă în fapt un complex de alte drepturi distincte ce privesc
proprietatea respectivă (dreptul de folosinţă, dreptul de dispoziţie, dreptul de uzufruct), în felul
acesta proprietarul poate tranzacţiona numai un anumit drept din acest complex de drepturi.
În acest mod va lua naştere o nouă piaţă, piaţă drepturilor de proprietate, ce va cuprinde
acele tranzacţii în care obiectul schimbului îl reprezintă drepturile cu privire la proprietatea
asupra unor resurse (de exemplu vânzarea către o întreprindere a dreptului de a polua). În
aceasta situaţie, nu este necesară intervenţia directă sau indirectă a statului pentru a se obţine un
rezultat eficient deoarece părţile au capacitatea de a stabili contracte cu privire la modul în care
resursele vor fi utilizate13.
Definirea şi delimitarea precisă a drepturilor de proprietate este o condiţie necesară dar
nu suficientă pentru alocarea eficientă a resurselor. Existenţa dreptului de proprietate oferă
posibilitatea încheierii unor tranzacţii dar, uneori, aceste tranzacţii implică apariţia costurilor de
tranzacţionare.
În primul rând costurile de tranzacţionare reprezintă acele costuri care sunt implicate de
negocierea si stabilirea acordului. În cazul în care există mai multe părţi implicate în acord sau
dacă sunt multe neînţelegeri legate de respectivul acord, atunci acel acord va implica costuri
tranzacţionare mai mari decât beneficiile aduse de tranzacţie. Pe de altă parte, cheltuielile
necesare pentru stabilirea unui acord nu reprezintă unicele costuri tranzacţionare; in această
categorie mai pot fi incluse:
• costurile căutării şi ale informaţiei
• costurile identificării părţilor ce pot fi afectate de respectiva tranzacţie şi a informării
lor în legătura cu respectiva tranzacţie
• costurile delimitării dreptului de proprietate obţinut în urma încheierii unui acord
• costurile de monitorizare a respectării acordului semnat
• costurile revendicării pagubelor produse prin încălcarea acordului respectiv
Dacă toate aceste cheltuieli tranzacţionare vor depăşi ca valoare avantajele obţinute în
urma tranzacţiei atunci, conform principiului eficienţei economice, tranzacţia respectivă nu va
mai avea loc.
Concluzia cercetărilor desfăşurate de Ronald Coase este aceea că, în realitate, nu există
un “eşec al pieţelor” ci, mai degrabă, costuri de tranzacţionare semnificative, costuri ce derivă,

13
Richard Cornes and Todd Sandler, The Theory of Externalities, Public Goods and Club Goods (Cambridge, U.K.:
Cambridge University Press, 1986).
12
în principal, dintr-o inexactă definire şi delimitare a drepturilor de proprietate. Prin rezultatele
cercetărilor sale Coase a iniţiat un nou domeniu de cercetare - analiza economică a dreptului -
analiză ce presupune abordarea sistemului de drept prin prisma instrumentelor specifice teoriei
economice.

1.5. Controlul externalitãtilor

Externalitãţile trebuie şi pot fi controlate. Acţiunile de control al externalitãţilor capãtã

forma interdicţiilor, izolãrilor şi reglementãrilor guvernamentale. Aceste acţiuni diferã de la
economie la economie, şi, în cadrul aceleiaşi ţãri, de la o externalitate la alta deoarece legislaţia
este diferitã şi în plus, diferã şi localizarea şi tipul producãtorilor de externalitate, ca şi grupurile
afectate de aceasta.
La baza controlului externalitãţilor se aflã câteva criterii care permit intervenţia micro
sau macroeconomicã în manifestarea externalitãţilor: eficienţa; cheltuielile agenţiilor publice;
flexibilitatea; etica.
Eficienţa economicã este criteriul esenţial al activitãţii economice în funcţie de care se
urmãreşte maximizarea efectelor sociale.
Cheltuielile agenţilor publici reprezintã un criteriu esenţial în declanşarea unei forme
de control al externalitãţilor deoarece include costurile de funcţionare a agenţiilor publice care
administreazã acţiunile de control, ca şi costurile implicate de constrângere, respectiv poliţie şi
justiţie.
Flexibilitatea se referã la capacitatea agenţilor economici de a se adapta la condiţiile
schimbãtoare de piaăã şi de mediu tehnologic.
Etica este strâns legatã de acţiunile distributive ale veniturilor sau avuţiei în
societate şi se referã la preocuparea decidenţilor de a identifica efectele externalitãţilor asupra
celor care o genereazã, celor care sunt afectaţi fãrã a o produce şi asupra plãtitorilor de impozite.
Interdicţia. Interdicţia unei activitãţi care genereazã externalitate nu este o
soluţie eficientã. Dar, combinatã cu constrângerea, atunci când existã bazã legislativã, interdicţia
capãtã forma obligativitãţii producãtorului de externalitate de a diminua efectele negative ale
acesteia. În acest sens, se determinã costul marginal şi beneficiul marginal la diverse niveluri ale
externalitãţii şi se gãseşte soluţia optimã în condiţiile posibilului de piaţã.
În practicã, obligativitatea producãtorului de externalitate de a-şi

13
restrânge acţiunile pentru a diminua externalitatea se concretizeazã în soluţia optimã în trei
variante14:
- externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de diminuare a
externalitãţii se bazeazã strict pe analiza cost-beneficiu, fiind o soluţie de echilibru în care se
înregistreazã un compromis acceptat atât de producãtor şi de cel afectat de externalitate;
- externalitatea de nivel negociat, care se înregistreazã atunci când producãtorul
externalitãţii compenseazã sacrificiul grupului afectat de externalitate iar costul compensãrii este
inferior costului de diminuare a externalităţii la nivel economic;
- externalitatea de nivel zero care este o excepţie de la problematica externalitãţilor şi
apare atunci când costurile diminuãrii şi chiar eliminãrii externalitãţii sunt atât de mici, încât
soluţia optimã este chiar eliminarea activitãţii generatoare de externalitate de cãtre producãtorul
ei.
Izolarea. Izolarea unui agent economic de ceilalţi sau a unui grup de agenţi faţã de altele
atunci când activitatea acestuia influenţeazã negativ existenţa sau funcţionarea altor societãţi
este o necesitate şi o practicã frecventã în economia de piaţã. Izolarea capãtã forma separaţiei
grupurilor cu interese contradictorii şi se manifestã în general în douã variante:
- delimitarea vecinãtãţii ariei de manifestare a grupurilor cu interese contradictorii. De
exemplu în numeroase instituţii publice sau private, în avioane sau restaurante, fumãtorii sunt
ocupanţii unei pãrţi distincte faţã de nefumãtori. Este o practicã necesarã, care genereazã
tolerare a externalitãţii de cei afectaţi care se simt protejaţi si este puţin costisitoare şi uşor de
administrat;
- schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui afectat de
aceasta. Este vorba de mutarea unei firme care polueazã într-o zonã mai putin populatã, ceea ce
înseamnã reducerea numãrului celor influenţaţi de externalitate. Este o practicã care conduce
uneori la o soluţie eficientã, ca în situaţia unei poluãri fonice în care distanţa mare micşoreazã
efectul negativ asupra indivizilor. Dar, uneori prezintã dezavantaje pentru cã presupune costuri
sociale mari şi inegalitãţi de avuţie; de exemplu, exploatarea unui teren la periferia unui oras în
condiţiile producerii de externalitate genereazã profit pentru întreprinzãtor, dar scãderea valorii
proprietãţilor învecinate.
Reglementãrile guvernamentale. Statul se implicã în activitatea economicã şi mai ales
atunci când este implicatã problema bunãstãrii indivizilor. Externalitãţile fac obiectul
intervenţiei guvernamentale care se concretizeazã în douã variante strategice:
· intervenţia prin directive;
· intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei.
14
http://www.ecol.ro/category/tag-uri/externalitati
14
 Prin urmare, controlul externalitãţilor este o preocupare complexã a puterii publice într-o
economie de piaţã. Controlul eficient nu existã pentru toate tipurile de externalitate. Dar, de la
caz la caz, se poate apela la o formã de control care prezintã cele mai multe avantaje. În acest
sens, o analizã comparativã sprijinã decizia publicã pentru cã ia în considerare mai multe criterii
de evaluare, dupã cum se observã în tabelul urmãtor15:

Fig. 1.3. Controlul externalităţilor

15
William J. Baumol, “On taxation and the control of Externalities”, The American Economic Review, published by
American Economic Association.
15