LUMEA ARABĂ

ȘI INFLUIENȚELE CULTURII ARABE ÎN EUROPA

1. DESCRIEREA GEOGRAFICĂ A LUMII ARABE

De-a lungul veacurilor, începând cu primele atestări
scrise ale istoriei şi până în secolul al VII-lea, acea imensă
peninsulă - situată între Marea Roşie, Eufrat, Golful Persic şi
Oceanul Indian era cunoscută sub denumirea de Arabia.
Datorită aşezării sale geografice, peninsula şi-a
menţinut întotdeauna o poziţie importantă. Peisajul geografic,
alcătuit în majoritate din deşert şi locuri nisipoase, a făcut-o, în
ciuda faptului că se învecina cu două mari imperii (Imperiul
Roman și Imperiul Persan), inaccesibilă străinilor şi
invadatorilor şi a permis locuitorilor o libertate şi independenţă
completă de-a lungul secolelor. Pe de altă parte, această poziţie
plasa peninsula ca pion central al lumii vechi, furnizându-i
acesteia legături maritime şi terestre cu majoritatea popoarelor
de la acea vreme. Datorită acestei poziţii strategice, peninsula Arabică devine centru comercial,
cultural, religios şi artistic.

2. LOCUITORII Ș I OCUPA Ț IILE LOR

Arabii consideră că începuturile tradiţiei ţării lor se pierd în negura timpurilor, în istoria
orientală făcându-se uneori referiri la vechii arabi primitivi sau la triburile pierdute. Din punct de
vedere etimologic, cuvântul „arab“ înseamnă „deşert“ sau „pământ pustiu, neroditor, fără apă sau
vegetaţie“.Arabii din regiunile centrale şi nordice ale peninsulei sunt în generali nomazi, vorbind limba
arabă prin excelenţă; arabii din sud, populaţie în marea majoritate sedentară, vorbeau o limbă oarecum
asemănătoare cu dialectele etiopene. În Arabia centrală, nordică şi în deşertul Siriei dominau nomazii,
beduinii, - marele rezervor demografic al Arabiei. Astfel, cea mai mare parte a Peninsulei Arabice era
populată de triburile de beduini (de la Badiya = stepă), cunoscuţi şi sub numele lor etnic, arabi (A'rab).
Arabii nomazi, ca şi cei sedentari, erau împărţiţi în triburi şi familii, fiecare condus de un şeic sau emir,
a cărui lance înfiptă în faţa cortului era însemnul ordinului caracteristic.
Peninsula Arabică, datorită climei sale calde şi secetoase, este acoperită, pe cea mai mare
suprafaţă, de întinse deşerturi nisipoase, unde, pe alocuri creşte o vegetaţie săracă. Condiţii mai bune
se găsesc numai în regiunile Yemen şi Hedjaz, de pe coastele de sud-vest şi vest ale peninsulei.
În Yemen, unde ploiele sunt mai frecvente, se practica agricultura, grădinăritul şi pomicultura relativ
dezvoltate, cultivându-se cereale, orez, pomi fructiferi, îndeosebi curmali şi plante aromatice şi se
creşteau animale. De aceea încă din Antichitate, Yemenul era numit Arabia Fericită. În Hedjaz, deşi
condiţiile naturale sunt mai puţin prielnice decât în Yemen, au înflorit două importante aşezări, Mecca
şi Yathreb (numită ulterior Medina), centre comerciale apărute pe drumurile de negoţ, care legau
Yemenul de Arabia de nord, de Egipt, de Siria şi de Irak. Viaţa economico-socială, politică şi
religioasă a evoluat diferenţiat în funcţie de aceste condiţii. În Yemen şi în Hedjaz, agricultura şi
creşterea sedentară a animalelor, meşteşugurile, negoţul şi cămătăria au determinat o varietate mai
mare de ocupaţii. În aceste regiuni s-au format o aristocraţie tribală, posesoare de turme mari de
animale şi de pământuri, negustori şi cămătari, îndeosebi la Mecca, meşteşugari, agricultori şi 
crescători de animale, precum şi sclavi.

3. FORMAREA STATULUI Ş I PROCESUL DE ISLAMIZARE  

În primele decenii ale secolului al VII-lea, intensificarea procesului de destrămare relaţiilor
gentilice (de rudenie) şi de formare a categoriilor sociale a creat premisele sociale necesare ale apariţiei
statului arab. Singurul organism politic pe care-l cunoşteau arabii - fie nomazi, fie sedentari - era
tribul; unele triburi mai slabe se puneau sub protecţia altora mai puternice, altele se uneau prin alianţe
în confederaţii.
Formarea statului arab a fost grăbită totodată şi de
necesitatea purtării luptelor cu Imperiul Persan, care
reuşise să cucerească şi să stăpânească Yemenul între
572-628 şi să-şi exercite dominaţia asupra drumurilor
comerciale din sudul şi sud-vestul Arabiei. Premisele
creării unui stat arab unitar şi apoi a unui imperiu, au
fost opera lui Muhammad (în arabă Preaslăvitul),
fondatorul unei relgii universaliste şi în acelaşi timp un
abil şi energic om de stat. Apariţia islamismului a fost
pregătită de existenţa în credinţele arabe preislamice a
concepţiei despre o zeitate principală -  Allah - ca şi de
influenţa concepţiilor creştine despre o divinitate unică
- Dumnezeu.
Muhammad sau Mahomed, marele întemeietor al religiei islamice, s-a născut la Mecca în luna
aprilie a anului 569, provenind din tribul Koreiş, care stăpânea oraşul Mecca. Ca şi pe Iisus, tradiţia îl
prezintă sărac: la moartea mamei sale nu moşteneşte decât o sclavă, câteva oi şi 5 cămile. La douăzeci
şi nouă de ani ajunge caravanier în slujba unei bogate văduve, Khadidja, cu cel puţin zece ani mai în
vârstă ca el, cu care se căsătoreşte. În această perioadă Muhammad simte primele semne ale Revelaţiei:
meditaţii, retrageri, plimbări în jurul Meccăi. În sfârşit, pe muntele Hira, spre anul 612, în 26/27 din
luna Ramadan, are loc strălucirea supremă prin care Allah  îi porunceşte: “Predică în numele
Domnului tău!” 
Muhammad şi-a elaborat doctrina între 610-620, expunând-o oral în faţa auditorilor săi. După
moarte, expunerila sale, notate sau reţinute de către discipolii săi, au fost adunate într-o carte, Coranul,
care cuprinde învăţăturile de bază ale islamismului şi este considerat drept cartea sfântă a islamiştilor.
Potrivit Coranului,  musulmanul este obligat să respecte următoarele porunci de bază ale islamului,
cunoscute sub numele de cei cinci stâlpi ai înţelepciunii:
- recunoaşterea divinităţii unice - Allah - al cărui profet este Muhammad;
- cultul rugăciunii canonice, comportând cele cinci prosternări zilnice: în zori, la amiază, după-amiază,
la apusul soarelui şi seara;
- zekeat-ul sau pomana legiuită, poate fi interpretată într-un sens spiritual, a virtuţilor tradiţionale de
generozitate şi ospitalitate;
- postul, din zori până în amurg, din luna Ramadan;
- pelerinajul - hadj - obligatoriu la Mecca, ce devine, prin templul Caaba, centrul spiritual al lumii
musulmane.
La acestea unii autori mai adaugă şi djihad-ul, literal, "efortul" pentru domnia lui Dumnezeu
(Allah): efort personal de demnitate, de participare la lupta armată pentru expansiunea sau apărarea
Islamului.
Etica musulmană îmbină un ansamblu de practici spirituale, de aici decurgând interdicţiile
alimentare în special, de exemplu carnea de porc sau de animale nesângerate. În materie economică,
Coranul, născut într-un oraş negustoresc, nu condamnă comerţul, chiria, proprietatea sau munca
salariată.
Datorită ostilităţii koreişiţilor, mica comunitate ce s-a format în jurul lui Muhammad, va
cunoaşte exilul. În anul 615, Muhammad încheie un acord cu triburile arabe yemenite din Yathreb şi
împreună cu partizanii săi părăseşte Mecca: acesta fiind exilul sau fuga (hedjira), care va fi luată drept
începutul erei islamice. Din simplu predicator, Muhammad a devenit şeful unei asociaţii noi, în care se
vor destrăma vechile legături de trib şi prin negocieri abile sau cu ajutorul armelor  el a instituit un
model exemplar pentru urmaşii săi, califi.
Nici Coranul, nici Muhammad n-au reglementat instituţional problema comunităţii, dispoziţiile
luate pentru organizarea statului la Medina, fiind luate de pe o zi pe alta, emanând direct de la Profet şi
concepute pentru o comunitate pusă numai sub conducerea sa. Muhammad nu a prevăzut, cine va fi
succesorul său şi pentru a rezolva această problemă comunitatea de credincioşi a suferit acele rupturi
care sunt cunoscute şi astăzi: şiiţii şi suniţii.
Unirea triburilor arabe a fost unul din obiectivele însemnate ale învăţăturii lui Mahomed. 
Pentru a realiza unirea triburilor arabe, Mahomed şi urmaşii săi au îndemnat la solidaritate
între musulmani. Trecerea oraşului Mecca (an.630) la islamism a avut un mare efect politic şi religios,
care a grăbit procesul de unire a triburilor arab de adoptare a islamismului, astfel încât, la moartea lui
Mahomed(an.632), aproape întreaga Peninsulă Arabică era unificată politic şi religios.

4. CALIFATUL ARAB
După moartea fondatorul islamului Mohamed în anul 632 d.H.,
s-a produs şi divizarea în islam, mulţi fiind cei ce care au dorit poziţia
pe care a avut-o acesta. Întrebarea “Cine trebuie să fie următorul
descendent al lui Mohamed?”, a produs divizarea în islam. Cea mai
mare parte dintre musulmani, au căzut de acord ca descendentul lui
Mohamed, numit Calif, trebuie să fie un lider ales de comunitatea
islamică. Ca rezultat, ei şi-au ales primul Calif, pe nume Abu-Bakr,
care a fost unul din cei mai apropiaţi prieteni şi sfătuitori în timpul
vieţii lui Mohamed. Gruparea aceasta a fost  numită Suni, care  se
traduce din limba arabă:  “unul care urmează tradiţia profetului”.
Cea de a doua grupare de musulmani, nu au fost de acord cu o
astfel de alegere a urmaşului lui
Mohamed. Ei au insistat pe poziţia că
Califul trebuie să fie o persoană din
familia şi rudenia lui Mohamed. Astfel
nu au primit Califatul lui Abu-Bakr, ci
pentru ei primul Calif în islam este
considerat Ali, verişorul şi ginerele lui
Mohamed. Această grupare de
musulmani, a fost numită  “Şia” sau
“Şiiţi”. Cuvântul “Şia” este cunoscut şi
ca “Şia-t-Ali”, ceea ce se traduce :
“partida lui Ali”.

Formarea statului unificat arab şi tendinţa cercurilor conducătoare de a atenua frământările

interne prin purtarea "războiului sfânt" de cucerire împotriva statelor vecine, războiul îndelungat dintre
cele două mari puteri din acea vreme — Bizanţ şi Iran— care a durat din 602 până la 628, au stat la
baza marilor cuceriri arabe din deceniul 4 şi 5 ale secolului VI. Cuceririle arabe au fost în mare parte
uşurate şi de slăbirea legăturilor  economice dintre Bizanţ şi provinciile  lui din răsărit, precum şi de
politica religioasă a Bizanţului în regiunile lui răsăritene. Războiul arabilor cu Bizanţul şi Iranul a
început sub Abu Bakr. Până în anul 640 arabii cuceriseră aproape in întregime Palestina şi
Siria. Mulţi locuitori paşnici au fost luaţi în robie și multe oraşe (Antiochia, Damasc) s-au predat
cuceritorilor numai pe baza unor tratate, care le garantau creştinilor şi iudeilor libertatea cultului şi
libertatea personală, cu condiţia că ei să recunoască puterea statului arab mahomedan şi să plătească
birurile.
Până la sfârşitul anului 642 arabii au cucerit Egiptul, după ce au ocupat cel mai important port
al lui, Alexandria; în 647 ei au intrat în capitala Iranului, pe care au distrus-o, iar prin anul 651 au
terminat cucerirea Iranului. Astfel, în mai puţin de un secol, arabii cotropesc Palestina, Siria, Egiptul,
cuceresc Iranul, îşi extind influenţa sa asupra Africii de Nord şi sudul Spaniei (711), asupra
transcaucaziei şi Orientului Apropiat. Astfel se creează o imensă putere arabă, cunoscută
sub denumirea de Călifatul arab cu centrul în oraşul Bagdad.
Dezmembrarea Califatului a început la mijlocul sec. ai VIII-lea şi s-a accelerat în cursul
secolelor IX şi X. Rând pe rând, din stăpânirea Călifatului, s-au desprins Spania, Tunisia, Algeria,
Marocul, Egiptul, formându-se trei califate: califatul de Cordoba, de Bagdad și cel al Egiptului.
În sec. XI turcii selgiucizi cuceresc Bagdadul îl privează de putere pe calif, anul 1055 anuntand
declinul arabilor. În anul 1258, marea invazie mongolă a cucerit din nou Bagdadul, marcând sfârșitul
definitiv al puterii arabe, arabii căzând într-o poziție periferică în lumea islamică. În vidul creat de
marea invazie mongolă, s-au constituit trei mari imperii musulmane: Imperiul otoman (1280-1923),
Imperiul neopersan (1500-1722) și Imperiul moghul în India (1526-1858).
 5. INFLUIENȚELE CULTURII ARABE ÎN EUROPA
Aportul islamic la cultura şi civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin intermediul Spaniei
şi al Siciliei. În primul rând, ocupaţia arabă a introdus în agricultură un sistem de irigaţie perfecţionat
aici ca în nici o alta ţară din lume la acea dată. Arabii au introdus în Spania şi Sicilia - de unde acestea
se vor răspândi în restul Europei - metode şi specii necunoscute în agricultură, pomicultură şi
horticultură, ca: orezul, cânepa, bumbacul, dudul alb, bananierul, curmalul, gutuiul, portocalul,
lămâiul, caisul, piersicul, rodiul, moşmonul, pepenele galben, strugurii-ursului. De asemenea,
manufactura mătasei, a bumbacului, a lânei, introduse de arabi în Spania şi Sicilia (şi, prin acestea, în
Europa), au dus la o puternică dezvoltare şi a comerţului.
Viaţa intelectuală şi culturală din aceste două ţări (Spania şi Sicilia) aflate sub ocupaţia islamică
era infinit superioară celei din restul Europei. Califul al-Hakam II (961-976), de exemplu, fondează 27
de şcoli publice în capitala sa Cordoba; îşi ataşează la curte numeroşi erudiţi, filosofi şi scriitori;
biblioteca sa număra peste 100.000 de opere, pe care un personal specializat le cercetase şi le
catalogase. La Universitatea din Cordoba - oraş care în secolul al X-lea care a ajuns cel mai strălucit
centru al vieţii intelectuale din întreaga lume a timpului - predau profesori şi studiau tineri veniţi şi din
Siria, Iran sau Egipt, precum şi din Occident, din Italia până în Anglia.
Contribuţia ştiinţei arabe la dezvoltarea ştiinţei europene, a fost enormă, transmițând bogata
cunoaștere a științelor grecești, numerele inventate de indieni și arabi precum și noul material de scris -
hârtia. Personalităţi dintre cele mai ilustre ale culturii occidentale veneau să se instruiască şi să se
perfecţioneze în centrele de cultura arabă din Spania. Arabii au fost marii transmiţători şi, în multe
cazuri, chiar salvatori ai ştiinţei greceşti, pe care au şi continuat-o şi dezvoltat-o timp de cinci secole.
În oraşul Toledo, grupul aşa numiţilor "traducători toledani" (din Spania, - dar mulţi erau veniţi aici şi
din alte ţări) au făcut cunoscut pentru prima data Occidentului scrierile lui Euclide, Ptolemeu,
Hipocrate, Galenos. Unui singur astfel de traducător din arabă (Gherardo da Cremona, secolul XII) i se
datorează versiunile în latină a peste 87 de tratate de medicina şi astronomie, fizică şi mecanică,
astrologie şi alchimie, matematică şi filosofie. Lucrări fundamentale ale ştiinţei şi filosofiei greceşti
(precum şi opere originale arabe) au fost traduse din arabă în latină şi la curtea regilor nomanzi din
Sicilia.
Legăturile în domeniul artistic ale europenilor cu lumea arabo-islamica au început încă din
secolul al VIII-lea, odată cu schimburile comerciale care includeau şi obiecte de arta, şi odată cu
construcţia primelor monumente de arhitectură arabă din Spania. Cu ocazia cruciadelor, occidentalii au
cunoscut mai de aproape arta arabă - influenţe arabe se regăsesc până şi în arhitectura unor biserici din
nordul Franţei, sau chiar din Anglia. Arhitectura
Evului Mediu din Occident a fost sensibil
influenţată (mai ales în Sicilia şi Spania) de
tradiţiile arhitecturii arabo-musulmane: ferestre
duble, arce de diferite genuri, creneluri, cupole,
arcade sau bolte poligonale şi segmentare,
suprafeţe traforate, decoraţie policromă cu
ceramică emailată. Arcul în formă de potcoavă
(apărut mai întâi în 709, în moscheia omayazilor
din Damasc) a fost mult folosit de arabi, pentru
posibilităţile sale atât structurale cât şi decorative.
Una dintre cele mai spectaculoase constructii din
Cordoba este moscheea construita intre anii 785-795 din dorinta de a intrece maretia si frumusetea
moscheilor din Bagdad si Damasc. (un minaret inalt de 60 de metri, cu o cupola inalta, eleganta si
grandioasa, sprijinita pe 1093 de coloane legate intre ele prin arce in forma de potcoava -inovatie araba
in arhitectura si cu o fatada principala deschisa prin 19 porti catre fluviul Guadalquivir).
În domeniul literaturii, arabii au fost mediatorii procesului de transmitere în lumea europeană a
unui vast material de legende, povestiri şi fabule, originare din India şi Persia. Dante însuşi s-a inspirat
pentru crearea Divinei Comedii de izvoare arabe, trubadurii - au fost influientati atât sub raportul
tematicii, cât şi al creerii strofelor poeziei ţărilor romanice.
 În sfârşit, semnificativ pentru vastitatea ariei şi pentru varietatea domeniilor în care s-a exercitat
influenţa arabo-musulmană în Europa, este şi reflectarea acestor influenţe în fondul lexical al
diferitelor ştiinţe; cuvinte ca: zenit, nadir, azimut, algebra, algoritm, cifră, zero, alchimie, alcaloizi,
alcool, borax, elixir, talc, şi mulţi asemenea termeni, provin din limba arabă. De asemenea, foarte
multe cuvinte de aceeaşi origine arabă au rămas definitiv în vocabularul vieţii cotidiene (mai ales în
ţările romanice), ca: alcol, almanah, amiral, a alina, arsenal, asasin, aval, azur, baldachin, bazar, cablu,
cafea, cală, calibru, a călăfătui, camfor, caporal, carafă, caravană, catran, caviar, chintal, coton,
damasc, fanfară, fes, hazard, iasomie, intarsia, lapislazuli, lămâie, lăută, mască, magazin, materasă,
meschin, mosc, muselină, papagal, persiane, razie, sarazin, sirop, sofa, şah, şal, şerbet, tafta, talisman,
tambur, tarif, turban, turcoază, zahăr, zar etc.

6. CONCLUZII
Astazi unul din cinci locuitori ai Terrei este musulman, urmas al lumii arabe, din
etraordinara epocă de inflorire a civilizatiei situată în timp pâna in jurul anului 1000.
Musulmanii sunt alaturi de crestini si de evrei oameni ai Cărtii, cartea lor, Coranul, cuvant ce
inseamna predica, este aceea care distinge intre adevar si fals, cuprinzând revelatii trimise de
Dumnezeu, Allah, profetului.
Dacă  răsfoim  cărțile  de  istorie  ori de unde  ar  fi, gasim  participarea la dezvoltarea  știntei 
oamenii  de  ștință  ai  lumii  arabe, ei  neoprindu-se  la  nivelul  ariei  arabe raspandind  această  ștință
în întreaga lume. În  matematică au  dezvoltat  sistemul  cifrelor și au  introdus  baza  logaritmului  în 
mai  multe  baze, în astrologie au introdus calculul  distantei  dintre  astre  prin  metoda  de 
trigonometrie  si  au  mai  creat  unele  instrumente  noi  pentru  acest  domeniu, în domeniul știnței 
naturi  si  a  fizicii, au descoperit  emiterea  luminii  dintr-un  corp  ajungind  la  ochiul  observatorului 
printr-un  fascicol  de  lumina, în domeniul chimie, au  descoperit  acidul  sulfuric  si  nitarul  de  argint
, și au continuat  mai  multe  ecuatii  chimice, au  descoperit  distilatorul, în domeniul medicinei au 
descoperit  mai  multe  boli  si  infectii  gasind  tramentul  lor (Variola), au  gasit  legatura  intre 
alimente  si  boala descoperind  tratamentul  naturist  cu  plante si  au  infintat  spitalele  si  farmacile
pentru prima  data  in  istorie.

Omar Khayyam - Singuratatea omului (1048)

a fost poet, matematician,filosof și astronom persan.

„Să-ți faci puțini prieteni. Din tine nu ieși. 

Căci prea des falsitatea credința ne-o înfrânge. 
Când ți se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge, 
Gândeste-te că poate te va lovi-ntr-o zi”.