Lucrare scrisă sem.

I
Dumitru ZAHARIA – Student Anul I Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”,
specializarea Artă Sacră – Pictură Bisericească

DE LA „FACERE” SPRE MÂNTUIRE

Din cele mai vechi timpuri omul a căutat să-și afle originea, locul și rolul în vastul
cuprins spațio – temporal în care își parcurge existența de la naștere la moarte iar
Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, a umplut cu inspirație divină prin Sfântul Duh
părinți (aghiografi) cărora le-a deslușit răspunsul la aceste chinuitoare căutări.

Biblia (τα Βιβλια = Cărțile) a fost, este și va fi farul călăuzitor care îl ajută pe om să
parcurgă epopeea tulburătoare a sufletului pe drumul aspru, întortocheat și plin de
capcane, de la nașterea sub auspiciile funebre ale păcatului strămoșesc, către mântuirea
condiționată și viața veșnică promisă de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos1. Este
compusă, canonic, din 39 de cărți care alcătuiesc Vechiul Testament, sau Legea Veche
și 27 de cărți care formează Noul Testament sau Legea cea Nouă2. Această împărțire în
Vechiul și Noul Testament a fost consemnată pentru prima dată de Tertulian (Adversus
Praxean 20)
De-a lungul istoriei au existat mai multe canoane. „Cuvântul “canon” intră în
vocabularul creștin prin cuvântul grecesc κανών. Κανών se referă fie la o regulă (lege) sau
o poruncă, fie la un instrument sau standard față de care ceva este măsurat.”3. Fiecare
canon își are particularitățile sale și chiar dacă există diferențe, uneori majore, din punctul
de vedere al numărului de cărți conținute (5, în canonul samaritean – Pentateuhul; 39 în
canonul ebraic și 53 de cărți în forma actuală a canonului Septuagintei, etc.) sensul
dogmatic este foarte puțin influențat.
Pentateuhul a fost scris inițial în limba ebraică cu excepția unor fragmente redactate
original în aramaică (Ier 10,11; Dan 2,4-7.28 și Ezd 4,7-6.18 și 7,11-28)4 aramaica
devenind limbă oficială în toate provinciile la vest de Eufrat după cucerirea Imperiului
Asirian în anul 612 î.Hr. de către mezi și babilonieni.
Cele 5 cărți care compun Pentateuhul sunt cărțile de început ale Bibliei:
1. Facerea sau Geneza (gr. Γενεσις; ebr. Bereșit = la început);
2. Ieșirea (gr. Εξοδος; ebr. Vaiele Semot = iată numele);
3. Leviticul (gr. Λευιτικον; ebr. Torat Hakohanim = Legea Preoților);
4. Numerii (gr. Αριθμοι; ebr. Bamidbar = în pustie);
5. Deuteronomul (gr. Δευτερονομιον; ebr. Mișneh hattorah hatto’th =copia Legii)
Din punct de vedere al conținutului, există 3 tradiții textuale majore în care este
păstrat Vechiul Testament: Textul Masoretic, care derivă de la cuvântul masoret =
„tradiție” în ebraică, Pentateuhul Samaritean care conține doar cele 5 cărți ale lui Moise
și Septuaginta, „a celor 70” în traducere, după numărul de învățați iudei (70 sau 72, „6
din fiecare seminție”5) care au contribuit la traducerea Pentateuhului în limba greacă.

1
„Evanghelia după Ioan” 8, 51
2
„Evanghelia după Matei” 26,28
3
„Sriptură și Tradiție”, Auxentie de Foticea Editura BUNAVESTIRE, Galați 2003
4
„Vechiul Testament în Teologia Ortodoxă” Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă
5
„SEPTUAGINTA” – Studiu introductiv; ed. Polirom - 2004
1
 Septuaginta a fost tradusă în limba greacă în secolul al III-lea î.Hr la Alexandria după
Biblia Iudaică și a fost folosită de evrei până la începuturile creștinismului. Deoarece în
cadrul acesteia au fost introduse și alte cărți - „Traducerea rezultată cuprindea un număr de
cărți neincluse în canonul evreiesc: Cartea întâi a lui Ezdra (III Ezdra), Cartea lui Tobit, Cartea
Iuditei, adăugiri la Cartea Esterei, Cartea întâia a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor, Cartea
a treia a Macabeilor, Psalmul 151, Rugăciunea regelui Manase, Cartea înțelepciunii lui Solomon,
Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecleziastul), Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia şi
adăugiri la Daniel (Istoria Susanei, Cântarea celor trei tineri şi Istoria omorârii balaurului şi a
sfărâmării lui Bel)”6 - evreii au încetat să o mai utilizeze. Folosită apoi exclusiv în Biserica
primelor veacuri, s-au făcut mii de copii și inevitabil, neglijența și zelul unor copiști de a
corecta expresiile ebraizate, au condus la apariția unor neconcordanțe evidente între
textul grecesc și cel ebraic. În restabilirea autenticității traducerilor rolul fundamental l-a
avut Origen, conducătorul scolii catehetice din Alexandria, în monumentala sa operă
„Hexapla”.
Din studiul Vechiului Testament în cartea întâi „Facerea” Cap. 3, „Căderea
strămoșilor în păcat. Pedepsa. Făgăduința lui Mesia” reprezină un punct fundamental de
cotitură în istoria umanității.
Călcarea unicei interdicții pe care Dumnezeu o dă omului „Din toți pomii din rai poți
să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreșit” (Cap.2, 16-17) îi scoate pe Adam și Eva din comuniunea
perfectă cu Dumnezeu – implicit din existența paradisiacă ce presupunea vița veșnică.
„Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material și încă nedeplin duhovnicesc. Și a fost așezat
de Făcătorul ca un împărat nemuritor în această lume nestricăcioasă; nu spun numai în rai, ci în
toată lumea de sub cer”7
Ce a urmat după acel moment fatidic, dovedește încă odată milostivirea Creatorului
deoarece blestemul pe care Dumnezeu îl rostește nu este adresat omului ci șarpelui:
„Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate dobitoacele și între toate fiarele pământului;
pe pântecele tău să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale!” (Cap.3, 14). Mai
mult, prin continuarea din versetul 15 al aceluiași capitol: „Dușmănie voi pune între tine și
femeie, între seminția ta și seminția ei; Acela îți va ținti ție capul, iar tu îi vei ținti Lui călcâiul”
Dumnezeu prefigurează victoria seminției omului în lupta cu seminția șarpelui care este
simbolizarea diavolului ( Apocalipsa 20,20) și este totodată anticiparea actului mântuitor
pe care Dumnezeu îl pregătește pentru om.
Această cădere nu aduce suferință doar seminției omenești. Aduce suferință și
Dumnezeului Însuși deoarece va urma să-și jertfească Unicul Fiu, pe Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, pentru spălarea păcatelor pe care, de acum, toată omenirea le va săvârși
moștenitoare fiind a păcatului primordial. Poate acesta este motivul pentru care Dumnezeu
trimite un al doilea blestem, de această dată asupra pământului: „Iar lui Adam i-a zis:
«Pentru că ai ascultat de vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu
mănânci!, blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieții
tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. : Întru sudoarea feţei tale

6
„Scriptură și Tradiție”, Auxentie de Foticea Editura BUNAVESTIRE, Galați 2003; pag. 14
7
Sf. Simeon Noul Teolog, „Cuvântări morale”, I, 2
2
îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în
pământ te vei întoarce!»”
Oricare ar fi semnificația acestei călcări a poruncii dumnezeiești de către Adam:
călcarea postului, după anumiți sfinți părinți, neascultarea, sau pur și simplu dorința lui de
a nu rămâne singur, conștient fiind că femeia cu siguranță va murii, odată ce a mâncat din
pomul oprit, gestul lui, fie chiar și de solidaritate cu femeia, a zguduit din temelii ordinea
perfectă cu care Dumnezeu rânduise lucrurile iar consecințele au fost pe măsură așa cum
spune și sfântul Simeon Noul Teolog:
„Pe drept cuvânt trebuie ca acela ce se coborâse prin călcarea poruncii spre stricăciune şi
moarte să locuiască un pământ curgător şi stricăcios şi să guste după vrednicie o astfel de hrană.
Fiindcă desfătarea îmbelşugată, vieţuirea nestricăcioasă şi fără osteneală l-au adus la uitarea
bunătăţilor făcute de Dumnezeu şi la dispreţuirea poruncii date de El, pe bună dreptate a fost
osândit să lucreze pământul în osteneală şi sudoare, şi aşa să i se dea câte puţin din el hrană, ca
(una împărţită cu zgârcenie) de către un iconom”8
Jertfa mântuitoare petrecută apoi pe muntele Golgota, avea să repună omul pe
drumul cel bun, Dumnezeu oferindu-i posibilitatea recăpătării vieții veșnice, dar spre
deosebire de cea dată în dar la facerea lui, această ultimă posibilitate este condiționată de
respectarea celor două porunci, pe care Domnul nostru Iisus Hristos ni le cere, nu ca o
anulare a celor zece porunci pe care Moise le lasă poporului evreu, ci mai degrabă ca o
simplificare sintetizatoare.
Prin prima poruncă: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta” (Marcu 12, 30) implică reîntoarcerea conștiinței
către Dumnezeu, astfel încât voia ta să fie înlocuită de voia lui Dumnezeu, ceea ce implică
o întoarcere la „ascultare”, iar cea de a doua poruncă: „«Să iubești pe aproapele tău ca pe tine
însuţi. » Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” vine să suplinească toate celelalte 9
porunci din decalog.

Bibliografie:
1. Scriptură și Tradiție”, Auxentie de Foticea, Editura BUNAVESTIRE, Galați 2003;
2. SEPTUAGINTA, Editura POLIROM 2004;
3. Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Ioan Sorin Usca
4. Ioan CHIRILĂ, Vechiul Testament în Teologia Ortodoxă.

8
„Discursuri Etice” 1,2;
3