CAPITOLUL II

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ A FENOMENULUI JURIDIC

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND METODA DE CERCETARE 1 ŞI METODOLOGIA JURIDICĂ

Gândirea, în mod special cea ştiinţifică, acţionează pe bază metodică, deci metoda apare ca un
mijloc eficace al gândirii.
Cuvântul metodă vine de la grecescul “methodos” – cale, drum, dar şi mod de expunere.
Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă – metodologia.
O metodă, în sensul adevărat al cuvântului, trebuie să fie determinată de însuşi obiectul cercetării
ştiinţifice, trebuie să corespundă legilor acestuia.
O bună cunoaştere, explicarea şi interpretarea dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o
metodologie corespunzătoare, în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismului
acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei, conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple
cu societatea.
Metodologia juridică este acel sistem al unor factori de relativă invarianţă într-un număr
suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţii ce se stabilesc între
diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic2.

2. METODELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE JURIDICE

2.1. METODA LOGICĂ

Dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă. Atât în construcţiile sale teoretice – obţinute din
aproape în aproape – cât şi în practica juridică, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerinţă sine qua
non.
Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire ştiinţifică. În drept ea este o totalitate
de procedee şi operaţiuni specifice, prin care se crează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii
raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăţi.
Inima oricărei deducţii – analitice sau sintetice – este silogismul. Ştiinţă eminamente sistematică,
dreptul se apropie considerabil de matematică, astfel că cineva a putut defini dreptul ca fiind
"matematica ştiinţelor sociale". O asemenea apropiere este posibilă datorită caracterului pregnant logic
al dreptului.
Principiile logicii formale nu se transpun mutatis mutandis în domeniul juridic. Ele capătă o
expresie specifică în drept.
Într-un sens restrâns, logica juridică priveşte logica normelor, iar într-un sens larg, are în vedere
elementele constructive de argumentare juridică. Juristului - omului de ştiinţă şi practicianului – îi este
necesar şi util întregul aparat al logicii.
Având în vedere modul în care acţionează norma juridică asupra comportamentului uman (prin
impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva – prin permiterea unei conduite, prin recomandarea
sau prin stimularea unui gen de conduită), din punctul de vedere a logicii deontice s-ar putea formula
următoarea schemă deontică3 a funcţionării normei:
1
N. POPA, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, pag.21 şi urm.
2
N. POPA, A. RĂDUCANU, Quelques considération sur la notion de la méthodologie juridique, Analele Universităţii Bucureşti,
Drept, 2, 1983, p. 34
3
Deontica este acea disciplină care studiază aspectele logice și structurale ale formelor de gândire normative și imperative,
precum și ale sistemelor de norme și obligații morale.
 Conţinut:
- o variabilă indivizibilă pentru agentul acţiunii;
- o variabilă propoziţională pentru caracterizarea acţiunii;
- o variabilă propoziţională pentru caracterizarea condiţiilor;
- un factor deontic.
Formă:
În condiţiile C este: - obligatoriu = O
- recomandat = R
- stimulat = S
- permis = P
- interzis = I
agentului A să întreprindă acţiunea X4.

Regula de conduită cuprinsă într-o normă juridică reprezintă într-un mod necondiţionat ceea ce
trebuie sau ce se consideră că este necesar, ceea ce se permite sau ceea ce se recomandă a fi întreprins
în planul interacţiunii.

2.2. METODA COMPARATIVĂ

Logica defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente identice
sau divergente la două fenomene. Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor
ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de
studiere a fenomenului juridic.
Scopurile specifice ale metodei comparative sunt determinate de raporturile existente între
proprietăţile obiective ale categoriilor comparate. Alături de comparaţie se mai utilizează în mod necesar
şi alte instrumente ale logicii: clasificări (tipologii clasificatoare), diviziuni, definiţii, analogii.
Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei
reguli va trebui sa se constate, mai întâi, dacă sistemele comparate aparţin sau nu aceluiaşi tip istoric de
drept sau aparţin unor sisteme istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte
instituţiile comparate sunt – ideologic vorbind – antagoniste, este evident că procedeul comparaţiei nu
poate fi relevant decât sub aspectul stabilirii diferenţelor.
O altă regulă a metodei comparative obligă să se considere termenii supuşi comparaţiei în
conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. De aici, necesitatea ca în
procesul de comparare să se plece de la cunoaşterea principiilor de drept şi a sistemului de reguli care
comandă sistemele de drept comparat. Luarea în discuţie a principiilor – pe lângă compararea instituţiei
şi normelor – se impune pentru a mări potenţialul ştiinţific al cercetării comparate şi pentru a preveni un
eventual fragmentarism empiric.
Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului care oferă imaginea poziţiei diferite a formelor
de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.
În sfârşit, în aprecierea termenului de comparat să se ţină seama nu numai de sensul iniţial al
normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul aplicării normei. În acest proces – şi mai ales când
textul supravieţuieşte unor perioade social-istorice diferite – forma iniţială a regulei de conduită poate
evolua într-atât, încât sensul normei apare complet diferit. Comparatistul va trebui să apeleze în acest
caz la literatura de specialitate, să cerceteze starea moravurilor şi influenţa tradiţiilor.
Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi clasificărilor. În procesul de
legiferare, metoda comparativă, are de asemenea, o importanţă majoră, ea furnizând informaţii

4
Schemă concepută de G. H. von WRIGT în: Normă şi acţiune
preţioase legiuitorului în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente
juridice internaţionale.

2.3. METODA ISTORICĂ

Metoda istorică se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale.
Pentru jurişti este extrem de importantă dezvăluirea sensului evenimentelor trecute, a
regularităţilor ce prezidează succesiunea acestora, regularităţi ce-şi exercită influenţa şi asupra dreptului,
determinând modificări în conţinutul reglementărilor şi fizionomii specifice instituţiilor juridice. În fiecare
lege sunt sintetizate necesităţi reale ale vieţii, se exprimă o anumită stare a moravurilor. Pentru acest
motiv, cunoaşterea reglementărilor şi formelor de drept constituie un important document şi pentru
istorie. Legea celor XII Table, care a rezistat – cu mici modificări – timp de peste 10 secole, vasta operă
legislativă a lui Juistinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc., sunt
monumente juridice, dar în egală măsură, acestea stau dovadă evoluţiei istorice.

2.4. METODA SOCIOLOGICĂ

Existenţa dreptului este intim legată de viaţa socială. S-ar putea afirma că această legătură se
cristalizează în raporturi mai directe decât acelea ale moralei, spre exemplu. Toate fenomenele juridice
sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt juridice).
Dreptul, oricare ar fi formele şi genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă,
fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora şi pretenţiile altora. Cu alte
cuvinte, dreptul este social prin vocaţie şi prin conţinut.
Întrucât dreptul este o realitate socială, întrucât regulile de drept au importante consecinţe
implicate în destinul social şi individual al omului, juristul nu se poate izola la adăpostul tehnicii juridice,
el trebuie să se plaseze în centrul vieţii sociale, să acorde aspectelor sociologice ale dreptului cea mai
mare atenţie. Aspectele de contact, sociologico-juridice, deschid perspective seducătoare juristului,
determinându-l să deschidă larg ochii spre lumea exterioară.

2.5. METODELE CANTITATIVE

Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica
dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valenţe acestei cercetări, în strânsă legătură cu unităţile
practice. Folosirea calculatoarelor ajută deciziei; această folosire nu îngustează posibilităţile de decizie, ci
dimpotrivă, le optimizează. Timpul economisit este folosit la fundametarea temeinică a deciziei.
Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operaţiuni. În
ultimul timp, chiar în plan decizional, se poate vorbi de rolul ordinatorului – este vorba de deciziile cu
caracter "repetitiv" (mai ales în domeniul deciziei administrative) caracterizate prin faptul că în
conţinutul lor se face aplicarea mecanică şi identică (pentru aceleaşi categorii de fapte) a unor norme
juridice la situaţii reductibile în formule matematice finale 5.
Pe plan mondial cercetările de informatică juridică au fost orientate în următoarele direcţii:
elaborarea şi sistematizarea legislaţiei, evidenţa legislativă, evidenţa deciziilor de practică judecăto rească
(a precedentelor judecătoreşti), stocarea şi sistematizarea informaţiei ştiinţifice juridice, evidenţe
criminologice etc.

5
V. HANGA, Calculatorul în ajutorul deciziei, Studii şi cercetări juridice, 1, 1989, p. 73-75; V. HANGA, Învăţământul juridic
asistat de calculator, S.C.J. 2.1988; T. PARASCHIV, I. STOI, M. BOTA, Informatică juridică, Concepte şi operare, Ed. Augusta,
Timişoara, 1998