Cinema … un secol şi ceva

Berlin: Das Kabinett des Dr. Caligari / Cabinetul doctorului Caligari (r.
1920 Das Kabinett des Dr. Robert Wiene; sc. Carl Mayer, Hans Janowitz; i. Willy Hameister; d. Walter
Caligari / Cabinetul
doctorului Caligari Rohrig, Walter Reimann, Herman Warm; a. Werner Krauss, Conrad Veidt, Lil
Dagover), operă cap de serie a curentului expresionist. într-un orăşel de
provincie, magicianul Caligari comite o serie de crime prin intermediul
somnambulului Cesare. Această poveste fantastic-tenebroasă, descinzînd
direct din marea tradiţie romantică germană şi din legendele medievale,
prilejuieşte realizatorilor un experiment vizual fără precedent, dar şi fără
succesori. Decorurile din pînză pictată şi mucava imaginează un univers
diform şi contorsionat, în care liniile oblice şi unghiurile ascuţite potenţează
senzaţia de ameninţare şi de nelinişte care guvernează întreaga povestire.
înseşi personajele sînt concepute ca nişte semne grafice integrate în decor, ca
nişte pete de culoare ce se preling prin străduţele înguste, pe lîngă felinarele
cocîrjate, pe aleile ospiciului. Dar dincolo de aceste rezolvări formale, exegeţii
filmului expresionist german au descoperit o puternică ancorare în realităţile
politice ale vremii, pentru că scenariştii „au stigmatizat semi-intenţionat
omnipotenţa unei autorităţi de stat manifestate prin declaraţii de război.
Personajul Caligari personifică autoritatea nelimitată care idolatrizează
puterea în sine şi care, pentru a-şi satisface dorinţa de a domina, violează orice
drept şi valoarea umană” (Siegfried Kracauer). Prin expresionismul său total,
Cabinetul doctorului Caligari rămîne o experienţă irepetabilă, realizatorii
apelînd în continuare la alte formule: cea legendar-arhitec-turală, proprie lui
Fritz Lang (Moartea obosită — 1921; Nibelungii — 1923-1924; Metropolis
— 1927) şi cea realist-imaginară, proprie lui F. W. Murnau (Nosferatu —
1922; Faust — 1926). Acest curent, a cărui existenţă în Germania se limitează
în timp la aproximativ un deceniu, rămîne în istoria cinematografului prin
cîteva nume de primă mărime (scenariştii Cari Mayer şi Henrik Galeen,
operatorii Cari Hofmann, Karl Freund şi Guido Seeber, actorii Emil Jannings,
Werner Krauss, Conrad Veidt, Brigitte Helm, regizorii amintiţi), prin cîteva
capodopere deja citate, precum şi prin covîrşi-toarea influenţă pe care a avut-o
asupra evoluţiei ulterioare a artei filmului.
New York: Foolish Wives / Femei nebune (r. sc. Erich von Stroheim; a. E.
1922 Foolish Wives / Femei von Stroheim, Maud George, Mae Busch). Melodramă plasată în lumea înaltei
nebune
aristocraţii internaţionale: la Monte Carlo, un prinţ o escrochează pe nevasta
unui diplomat american şi trăieşte din munca amantei sale, o biată cameristă.
Vrînd să arate „viaţa adevărată cu murdăriile ei, cu mîrşăvia ei, cu violenta ei,
cu senzualitatea ei şi — straniu contrast — cu puritatea ei în mijlocul
mocirlei” (Erich von Stroheim), cineastul se opune „atît expresionismului
imaginii, cît şi artificiilor de montaj. La el, realitatea îşi dezvăluie intenţiile,
aşa cum se dezvăluie faptele în cursul unui interogatoriu necruţător. Principiul
său regizoral este simplu — să priveşti lumea suficient de aproape şi cu
suficientă insistenţă pentru ca ea să-şi arate cruzimea şi urîţenia” (Andre
Bazin). Rezultatul este un film de 5 ore de proiecţie (redus pentru exploatare
comercială la 3 ore şi jumătate), în care Stroheim face din nou dovada
proverbialei sale scrupulozi-tăţi (oraşul Monte Carlo este reconstituit pe
platou cu fidelitate); un film elogiat de unii critici şi criticat de alţii pentru
„frenezia sa naturalistă”.
New York: A Woman of Paris / Parizianca sau The Public Opinion / Opinia
1923 A Woman of Paris / publică (r., sc, p. Charles Chaplin; i. Rolland Totheroh, Jack Wilson; a. Edna
Parizianca
Purviance, Adolph Menjou, Cari Miller), unica dramă din filmografia lui
Chaplin, ce îşi rezervă aici doar rolul de figurant. O tînără provincială se
desparte de iubitul ei, pleacă la Paris şi devine metresa unui bogătaş. Cei doi
îndrăgostiţi se reîntîlnesc, dar iubirea lor se termină tragic. Deşi nu are succes
în epocă, filmul e considerat un „curs superior de tehnică cinematografică, util
regizorilor şi producătorilor” (Theodore Huff) prin ştiinţa creării atmosferei,
precizia racordurilor şi ritmurilor de montaj, prin sugestivele elipse temporale
şi vizuale (cea mai des citată fiind plecarea din gara orăşelului, în care trenul-
destin nu apare, ci îşi proiectează doar luminile pe chipul îndurerat al eroinei).
Parizianca „nu este numai o capodoperă, ci şi primul film autentic psihologic,
primul studiu al moravurilor, în care nuanţele, subtilitatea sentimentelor,
ambiguitatea caracterelor au fost resimţite într-o manieră specific
cinematografică” (Jean Mitry).
 (r. cosc. Karl Grüne; a. Eugen Klopfer, Aud Egede-Nissen, Lucie Hoflich).
1923 Die Strasse / Strada Nefericita aventură a unui bărbat, care, sătul de monotonia vieţii mic-
burgheze, îşi petrece noaptea într-un cabaret, unde este acuzat pe nedrept de
crimă. Spaţiul străzii devine obiectul principal de investigare al filmului, căci
acolo se adună toate simbolurile degradării şi viciilor, acolo se pierd ultimele
speranţe. „Eroul principal este metropola. Ea este văzută ca un vampir care
sfîşie omul în bucăţi. Adevărata viaţă a metropolei e sumbră şi tragică. Strada
este un «dans al morţii» din epocamodernă, al cărei zgomot continuu vrea să
acopere strigătul disperat al omului” (Jerzy Toeplitz). Personajele stilizate
aproape alegoric — Bărbatul, Femeia, Prostituata — îşi trăiesc dramele în tr-
un curat stil Kammerspiel.
New York: The Pilgrim / Pelerinul, ultimul scurt-metraj al lui Chaplin. Într-un
1923 The Pilgrim / Pelerinul orăşel din Texas, la coborârea din tren, un evadat este luat drept noul pastor al
comunităţii; furtul comis de fostul său tovarăş de celulă duce la dezvăluirea
imposturii. Secvenţe antologice: predica pantonimă despre David şi Goliat,
masa cu pălăria servită în chip de păjitură. Eliberarea eroului la graniţa
mexicană. Satiră necruţătoare la adresa ipocriziei şi bigotismului. „Ritualuri şi
credincioşi sunt aruncaţi într-o lume absurdă, reduşi la o existenţă ridicolă,
aproape obscenă şi lipsită de sens. Printr-o ironie amară şi paradoxală,
singurele acte ce capătă sens în această ceremonie sînt tocmai cele ale lui
Charlot, care verifică roadele chetei, mulţumind cu un surîs donatorilor mai
generoşi şi încruntîndu-se la cei zgîrciţi, salutînd după liturghie de mai multe
ori, ca un actor de music-hall mulţumit de sine” (Andre Bazin). Cenzura din
Pennsylvania interzice filmul, considerîndu-1 o bătaie de joc la adresa
clerului.
New York: The Ten Commandments / Cele zece porunci (r. Cecil B. De
1923 The Ten Commandments / Mille; a. Richard Dix, Rod La Rocque, Nita Naldi, Theodore Roberts).
Cele zece porunci
încercare ambiţioasă de a evoca eterna luptă dintre bine
şi rău, în care întîmplările moderne se interferează cu temele biblice.
„Asediind cartea sfîntă de parcă ar fi fost un general victorios care ocupă o
cetate, De Mille predică ascultarea faţă de legile divine, oferind totodată cele
mai spectaculoase orgii din cîte apăruseră pînă atunci pe ecrane” (John
Howard Lawson). Scenele de mare tensiune, trucajele, cele cîteva secvenţe
color asigură filmului un mare succes. Preocupat constant de subiecte
grandioase, De Miile „reface” Cele zece porunci în 1957.
Moscova: la „Teatrul Mare” este prezentat în premieră de gală filmul
1925 Bronenoseţ Potiomkin / Bronenoseţ Potiomkin / Crucişătorul Potemkin (r. Serghei Eisenstein; sc.
Crucişătorul Potemkin
Eisenstein, N. Agadjanova-Sutko; i. Eduard Tisse; a. Aleksandr Antonov,
Vladimir Barski, Grigori Aleksandrov). Reconstituirea revoltei de pe
crucişătorul „Potemkin”, în rada portului Odessa, este rezultatul final al unui
proiect cinematografic foarte vast al lui Eisenstein, prin care urma să
celebreze a 20-a aniversare a Revoluţiei din 1905. (Premiera cu public a
filmului va avea loc la 18 ianuarie 1926.) „Potemkin nu e un episod oarecare
al Revoluţiei, ci unul care reflectă măreţia întregului” (S. Eisenstein).
Conceput în cinci acte, ca o tragedie antică, filmul redă: 1) viaţa mizeră a
marinarilor, atmosfera încordată de pe navă şi izbucnirea răscoalei; 2)
înfruntarea dintre răsculaţi şi ofiţeri, soldată cu moartea unuia dintre matrozi;
3) înfrăţirea locuitorilor Odessei cu marinarii de pe crucişător; 4) replica
sîngeroasă a armatei, care măcelăreşte populaţia civilă; 5) ieşirea din
încercuire a crucişătorului aflat în stăpînirea matrozilor. Conceput ca un film
epic, în care măreţia subiectului contrastează cu simplitatea conflictului,
Potemkin este aplicarea principiilor teoretizate ulterior de Eisenstein, care prin
a face cinema înţelege „a realiza o serie de imagini compuse în aşa fel, încît să
provoace o mişcare afectivă şi să suscite o serie de idei. Mişcarea merge de la
imagine la sentiment şi de la sentiment la teză.” Rigoarea compoziţiei, forţa de
sugestie a detaliului semnificativ (folosit uneori ca sinecdocă), măiestria
montajului care stă la baza unor momente antologice (secvenţa scărilor,
metafora leilor) fac din Crucişătorul Potemkin una dintre capodoperele artei
filmului, aşa cum va confirma în 1958 clasamentul de la Bruxelles, în care
filmul lui Eisenstein ocupă locul întîi. „Crucişătorul Potemkin atinge un ţel la
care poate ajunge numai o operă de artă desăvîrşită şi care e inaccesibil une'i
descrieri narative sau ştiinţifice. El reflectă specificul Revoluţiei ruse de la
1905, sentimentul necesităţii şi entuziasmul ei prin mijloace proprii artei
cinematografice şi caracteristice numai ei. în mod consecvent, el înlocuieşte
tensiunea exterioară cu cea interioară” (Lion Feuc-htwanger). „Valoarea
Crucişătorului Potemkin nu este dată numai de profunzimea umană a
subiectului, de elanul său revoluţionar, de rezonanta sa socială, nici de
perfecţiunea sa formală, de concizia şi de ritmul său, ci de faptul că unele le
potenţează şi le multiplică pe celelalte” (Jean Mitry).
 (sc. Carl Mayer; r. F. W. Murnau; i. Karl Freund; a. Emil Jannings, Maly
1925 Der letzte Mann / Ultimul Delschaft), capodopera Kammer-spiel-ului. Filmul urmăreşte decăderea unui
dintre oameni
bă-trîn portar de la un hotel de lux, care, fiind destituit din funcţie, ajunge
îngrijitor de lavabouri. Atunci cînd „poartă livreaua strălucitoare, cu o
inimitabilă demnitate, nu numai că însoţeşte clienţii prin uşa turnantă, ci şi
oferă bomboane copiilor din curtea casei de raport unde locuieşte împreună cu
familia. Toţi vecinii şi mai ales femeile îi admiră uniforma sa, a cărei simplă
prezenţă pare să confere o mistică splendoare existenţei lor cenuşii. Ei o
venerează ca pe un simbol al autorităţii supreme” (Siegfried Kracauer). Cînd
însă îşi pierde dreptul la impozanta ţinută, cartierul îl dispreţuieşte: copiii îl
ocolesc, adulţii hohotesc batjocoritori, privindu-i silueta cocîrjată, mersul
umil. O adevărată tragedie morală se construieşte elocvent (pînă la artificialul
happy-end), prin mijloace exclusiv vizuale — inserturile lipsesc. „Instalat pe
un cărucior, aparatul de filmat alunecă, se ridică, planează sau se strecoară
acolo unde îl solicită intriga. Nu mai e fixat convenţional pe un trepied, ci
devine un personaj al dramei, iar cadrajele şi unghiulaţiile de tip expresionist
conferă obiectelor — scări, coridoare, uşi — o simbolică firească, desprinsă
din felia banală de viaţă” (Marcel Carne).
(r. sc. Erich von Stroheim; i. William Daniels, Ben Reynolds, E. B.
1925 Greed / Rapacitate Schoedsack; d. Cedric Gibbons, Richard Day; a. Zasu Pitts, Gibson Gowland,
Jean Hersholt). Ecranizare după romanul „McTeague” de Frank Norris. Fiica
unor emigranţi, Trina, se căsătoreşte cu un dentist, McTeague. Treptat, ea
devine tot mai zgîrcită. Pierzîndu-şi dreptul de a profesa şi exasperat de
metamorfoza hidoasă a Tinei, McTeague cade în patima beţiei, este tot mai
violent, iar în cele din urmă îşi ucide soţia. „E perfect posibil să povesteşti un
mare subiect într-un mod cinematografic care să-1 facă pe spectator să creadă
că vede chiar realitatea” (E. von Stroheim). Turnîndu-şi filmul chiar la
locurile acţiunii (la San Francisco şi în Death Valley), reconstituind minuţios
ambiantele mizere de la sfîrsitul veacului trecut şi sugerînd îndeosebi
scurgerea apăsătoare a timpului, care modifică monstruos chipurile şi
caracterele, Stroheim atinge „un realism subiectiv hipertrofiat — datorită
temperamentului său puternic —, împins uneori pînă la cruda caricatură a
comportamentelor” (Jean Mitry). Acuzat de unii comentatori pentru
naturalismul brutal al imaginilor sale, cineastul este elogiat de alţii pentru
„realismul integral” (Andre Bazin), pentru „un realism şi o obiectivitate atît de
pronunţate, încît ai impresia că asişti la un documentar. Folosirea
primplanurilor, a detaliilor, a unghiulaţiei şi a iluminării dramatice, iradiind şi
transfigurînd machiajul, toate derivă din Griffith, dar şi mai influenţate de
Griffith sînt simbolurile, stilul interpretării şi al caracterizării personajelor”
(Lewis Jacobs). Secvenţe celebre: momentul nunţii, contrapunctat ironie- de
convoiul de înmor-mîntare ce trece pe sub ferestre, urmărirea lui McTeague
sub soarele deşertului şi calvarul final (McTeague îşi ucide duşmanul, după ce
acesta izbutise să-i pună cătuşele, astfel încît trebuie să-i poarte cadavrul pînă
cînd va muri el însuşi de epuizare). Versiunea iniţială a filmului are 42 de
bobine; apoi, cineastul o reduce la 24. Cu aprobarea lui Stroheim, regizorul
Rex Ingram reuşeşte o variantă de 18 bobine. Filmul prezentat publicului are
10 bobine, fiind montat de scenarista June Mathis, fără consimtămîntul şi
contribuţia lui Stroheim.
Hollywood: The Gold Rush / Goana după aur (r. sc. Charles Chaplin; i.
1925 The Gold Rush / Goana Rolland Totheroh, Jack Wilson; a. Chaplin, Georgia Halle, Mack Swain).
după aur
„Una dintre operele cele mai complete ale lui Chaplin, cea care conţine cel
mai bine măreţia tragică a lui Charlie, dar şi una dintre cele mai puţin
accesibile şi mai dificile din pricina fineţii psihologice. Tragedia nu mai există
în paralel cu comedia, ci este încorporată acesteia, astfel încît scenele cele mai
hazlii sînt şi cele în care drama interioară e mai puternică” (Pierre Leprohon).
Prin aventurile căutătorului de aur solitar de la sfîrşitul veacului trecut,
Chaplin aduce ironic în discuţie motive şi mituri tipic americane: implantarea
civilizaţiei în sălbăticie, posibilitatea îmbogăţirii rapide, obsesia banului şi a
succesului. Amestecul de tragic, burlesc şi lirism caracterizează numeroase
secvenţe antologice: halucinaţiile celor doi înfometaţi, izolaţi în desertul de
zăpadă, cabana suspendată pe marginea prăpastiei, mîncatul bocancului,
baletul pîinişoarelor. Filmul s-a impus ca unul dintre cele mai mari succese
financiare ale epocii şi ca un triumf al artei chapliniene.
 (r. Fritz Lang; sc. Thea von Harbou, F. Lang; i. Karl Freund; d. Otto Hunte,
1927 Metropolis Erich Kettelhut, Karl Vollbrecht; a. Brigitte Helm, Gustav Frohlich, Heinrich
George, Alfred Abel), film de anticipaţie ştiinţifică, tratat în manieră
expresionistă şi realizat cu un buget record pentru Germania (7 milioane de
mărci). Într-un oraş al tehnicii viitorului, stăpînii trăiesc în zgîrie-nori
confortabili, străbat şosele suspendate şi petrec în localuri de lux, în timp ce
sclavii maşinilor trudesc închişi în subterane. Antinomia bine-rău, simbolizată
chiar prin etajele citadelei, este personificată şi de cele două Marii: femeia
simplă, bună, iubită de toţi, care predică înţelegerea universală şi femeia-
robot, invenţie sinistră a unui savant nebun, care instigă la revoltă şi la
autodistrugere (în dublu rol - Brigitte Helm). Triumful binelui, prin pactizarea
celor două lumi, soluţionează idilic violentul conflict, după cum Lang însuşi
va mărturisi mai tîrziu: „Nu-mi place Metropolis, deoarece mi se pare că
încearcă să rezolve o problemă socială într-o manieră puerilă.” Valoarea
peliculei este cu precădere vizuală — geometrizarea decorurilor, folosirea
ingenioasă a luminii (care sugerează pe alocuri senzaţii auditive), stilizarea
expresionistă a personajelor şi a mişcării acestora fac din Metropolis „o
strălucitoare capodoperă de baroc decorativ şi de fantasmagorie futuristă”
(Marcel Martin). „Metropolis este o strălucită piesă de design expresionist
(grupurile umane sînt folosite arhitectural), cu momente de incredibilă
frumuseţe şi forţă (secvenţa vizionară a Turnului Babel), cu imagini absurde
(eroul îndrăgostit, în pantalonii lui caraghioşi) şi ciudăţenii care sfidează
analiza (înfăţişarea lascivă a vampei-robot)” (Pauline Kael).
Copenhaga: La Passion de Jeanne d'Arc / Patimile Ioanei d'Arc (r. Carl Th.
1928 La Passion de Jeanne d'Arc Dreyer; sc. Dreyer, Joseph Delteil; a. Renee Falconetti, Eugene Sylvain,
/ Patimile Ioanei d'Arc
Andre Berley, Maurice Schultz, Antonin Artaud, Alex. Mihalesco).
Recompunînd şi condensînd textele interogatoriilor reale, cineastul nu se teme
nici de abundenţa cuvintelor (numeroase inserturi întrerup derularea
imaginilor), nici de austeritatea lineară a subiectului. Filmul, devenit un
maiestuos monument clasic al celei de a şaptea arte, e un oratoriu, în care
„apariţia unor mişcări bruşte şi dezordonate (judecătorii care se ridică, gurile
care urlă, roţi de tortură care se învîrtesc, mulţime în delir) imprimă
interogatoriilor, doar aparent lente şi statice, o pulsaţie aspră şi necăutată”
(Philippe Parrain). „Dreyer aproape că ajunge să o martirizeze pe Falconetti,
pentru a o face să îndure patimile Ioanei d'Arc. El nu se mulţumeşte să-1
îndemne pe operatorul de imagine să dăltuiască figurile cu vitriol, ci lucrează
chipul «Ioanei după Falconetti», scrutîndu-1 ca la microscop sub lumina
tăioasă a proiectoarelor, pentru a-1 surprinde pe viu, şi îi resculptează capul
tunzînd-o cu adevărat în primplan, satisfăcut să o vadă suferind şi plîngînd”
(Jean-Georges Auriol). „Spaţiul filmului nu e determinat de un decor, de un
context, ci e spaţiul unui joc abstract de linii ale privirilor, linii pe care
personajele le urmează cînd se deplasează de la unul la celălalt sau de la un
interogatoriu la altul. Numai cîteva planuri largi situează, din cînd în cînd,
personajele în raporturile lor dramatice, iar primplanul devine necesar ca
expresie a conştiinţei, a spiritualităţii şi a misticii” (B. Amengual, V. Pinel).
„Ideea genială a autorului este de a-şi fi conceput drama conştient de
handicapul major al mijlocului său de expresie, cinematograful mut, şi de a fi
vrut în mod deliberat să filmeze cuvîntul în acţiune numai prin imagine.
Pentru aceasta, el a condensat admirabil textul şi a scandat filmul printr-o
alternanţă de planuri ale feţelor, gurilor, privirilor, gesturilor, mimicilor şi
scurtelor inserturi pe care spectatorul le citeşte cîteva secunde după ce
cuvintele au fost rostite de către personaje. Pentru prima oară Dreyer face să
se vadă cuvîntul” (Marcel Martin). în 1952, societatea „Gaumont” va reedita
filmul într-o versiune sonorizată, folosindu-se drept acompaniament muzică
clasică din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Rezultatul îl va nemulţumi pe
Dreyer: „Ştiam că ritmul meu va fi distrus. El nu are nimic de a face cu ritmul
muzicii lui Bach sau Beethoven. Mă sperie faptul că adevăratul text nu mai
foloseşte drept «pauză ritmică», deoarece în filmul mut inserturile erau mai
mult decît o explicaţie, ele erau încastrate organic, asemenea pilonilor unei
construcţii”.
 New York: The Crowd / Mulţimea (r. cosc. King Vidor; a. James Murray,
1928 The Crowd / Mulţimea Eleanor Boardman) e cea de a doua piatră de hotar - după Parada cea mare
(1925) - în cariera lui Vidor, adept al realismului social. Drama unui cuplu
(căruia îi moare copilul) se consumă în indiferenţa marelui oraş; de fapt, „e
replica americană la filmele germane ale străzii; în varianta americană se evită
însă brutalităţile şi efuziunile din prototipurile europene; se povesteşte simplu
că oamenii sînt izolaţi, neajutoraţi şi că nu izbutesc să stabilească între ei căi
de comunicare. Protagoniştii filmului - o femeie şi un bărbat - sînt aleşi în
aparenţă întîmplător din mulţimea anonimă a oamenilor care colindă străzile
newyorkeze. Vieţile lor sînt searbede, trăiesc în umbra zidurilor, rătăcind
neajutoraţi în mijlocul mulţimii (John Howard Lawson). în 1933, Vidor
continuă cu Miracolul vieţii, povestea aceluiaşi cuplu care părăseşte oraşul şi
se stabileşte la tară.
(r. Luis Bunuel; sc. Salvador Dali, L. Bunuel; a. Pierre Batcheff, Şi-mone
1928 Un chien andalou / Câinele Mareuil, Jaime Miravilles). Filmul este o suită elaborată de imagini şocante,
andaluz
de coşmar, înlănţuite conform poeticii suprarealiste: un ochi retezat cu o lamă
de brici, o mînă invadată de furnici prinsă într-o uşă, un pian în care se află
leşuri de măgari etc., totul avînd ca acompaniament muzică de Wagner şi
fragmente dintr-un tangou argentinian. Unii exegeţi vor încerca să decodifice
aceste reprezentări onirice în cheie social-politică, alţii vor căuta explicaţii de
ordin psihanalitic. Cineastul însă neagă că ar fi vrut să le confere o
semnificaţie precisă. Filmul întruchipează „o disperare nebună şi
înnebunitoare, o revoltă anarhică, o condamnare de-a valma a banului şi a
muncii, a religiei şi a raţiunii, a Occidentului şi a civilizaţiei. Un puternic
strigăt de furie neputincioasă, a cărei sinceritate îi dă o tragică umanitate”
(Georges Sadoul). „O izbutită realizare în imagini a unui voiaj prin lumea
visului şi a inconştientului, acolo unde nu există nici logică, nici raţiune, nici
palpabil. Dar în afară de subiect, de substanţa acţiunii, Câinele andaluz este
un adevărat film revoluţionar, prin maniera cu totul descătuşată de frivolitate
în care tratează scenele erotice. E o bucurie şi o sărbătoare a pupilei această
fotografie din Câinele andaluz, de o puritate desăvîrşită şi care curăţă ca un
antidot veranda ochilor de tot mucegaiul, de toate posomorîrile suferite. E o
fotografie-dinamită, care va submina şi va face să plesnească în ţăndări faţa
cabotinizată de succese a vedetelor de pînă acum” (Geo Bogza).
Hollywood: All Quiet in the Western Front / Nimic nou pe Frontul de Vest (r.
1930 All Quiet in the Western Lewis Milestone; a. Louis Wolheim, Lewis Ayres). Ecranizarea romanului lui
Erich Maria Remarque este unul dintre marile mesaje pacifiste ale anilor '30.
„Cred că a fost primul film care a spus că soldaţii implicaţi în război se află în
aceeaşi situaţie, indiferent de ce parte a baricadei luptă. Filmul e plin de detalii
umane, elementul vizual fiind mult mai puternic decît cel verbal” (Basil
Wright). Secvenţe celebre: agonia soldatului cu piciorul amputat, uciderea
francezului, moartea eroului din final. 2 premii „Oscar” (film, regie).
Producătorul filmului, Cari Laemmle, este propus pentru Premiul Nobel
pentru Pace. Lansat şi în Germania la 5 decembrie 1930, filmul va fi boicotat
de nazişti (bombe rău mirositoare, şoricei albi sloboziţi în sala de cinema etc.)
şi va fi interzis după şase zile. In 1979, remake în regia lui Delbert Mann.
Paris: la două luni de la premieră (2 octombrie), filmul suprarealist L'Âge
1930 L'Âge d'or / Vîrsta de aur d'or / Vîrsta de aur (r. Luis Bunuel; sc. L. Bunuel, Salvador Dali; i. Albert
Duverger; a. Gaston Modot, Lya Lys, Max Ernst) este interzis. Măsura este
determinată de scandalul început cu devastarea cinematografului de avangardă
„Studio 28” şi continuat cu violente atacuri în presa de dreapta. „Bunuel e
numit trădător, anarhist, pervers, iconoclast, dar nimeni nu îndrăzneşte să-1
facă nebun. E drept că el descrie nebunia, dar nu nebunia lui. Acest haos, care
vreme de o oră se învălmăşeşte sub bagheta lui, e nebunia civilizaţiei. Omul
este condamnat sa piară; el şi-a trădat instinctele, a sacrificat totul inteligenţei.
în timp ce el se crede culmea creaţiei, Bunuel îl prezintă în mineral, vegetal şi
animal — ca o entitate organică compusă din toate elementele, ca o entitate
contradictorie, ca templu ;i azil, ca floare şi insectă, ca animal şi clovn (Henry
Miller).
 Berlin: Westfront 1918 // Vier von der Infanterie (r. Georg Wilhelm Pabst; a.
1930 Westfront 1918 / Vier von Alex. Granach, Fritz Kampers). Film de război expresie a cinematografului
der Infanterie
pacifist al anilor '30. Descriere realistă, pe un ton aproape documentar, a vieţii
combatanţilor germani pe frontul francez. Dar acest „aspect documentar
provine mai mult din montaj decît din imagini, care sînt minuţios compuse şi
uşor statice. Acest montaj evocă o juxtapunere de fotografii, a căror lipsă de
mişcare împiedică fluiditatea înlănţuirii planurilor. Regăsim aici o sintaxă care
ne aminteşte de «cine-ochiul lui Vertov»“ (J. Aubry, J. Petat). Reconstituire
sobră, punctată de cîteva intrigi secundare, filmului i s-a reproşat lipsa
fundalului economic şi politic, ignorarea mecanismului războiului. „Principala
scădere constă în a nu depăşi limitele pacifismului. Filmul tinde să
demonstreze că războiul este, în mod fundamental, absurd şi monstruos; dar
această condamnare nu este însoţită de nici o analiză a lui. Westfront 1918 nu
este decît un examen impersonal al ororilor războiului” (Siegfried Kracauer).
Paris: À nous la Liberte /A noastră-i libertatea (r. sc. Rene Clair; i. Georges
1931 À nous la Liberte /A Perinal; d. Lazare Meerson; m. Georges Aurie; a. Raymond Cordy, Henri
noastră-i libertatea
Marchand, Rolla France). Doi prieteni eliberaţi din închisoare intră în
angrenajul marii industrii, unul ca patron, celălalt ca muncitor, iar în final
devin amîndoi vagabonzi. „Am vrut să atac Maşina care îl nenoroceşte pe om,
în loc să-1 facă fericit. Am greşit folosind formula filmului-operetă, dar am
crezut că ea va sublinia mai bine decît stilul realist natura satirică a tramei”
(R. Clair). „O splendidă satiră muzicală din care reţinem convingătoarele şi
spiritualele comparaţii dintre viaţa din închisoare şi cea din uzină, bătaia de
joc la adresa politicienilor şi a industriaşilor, parodia stilului art deco,
realizată de Lazare Meerson în decorurile sale, imaginea alb-negru, semnată
de Georges Perinal, şi mai ales travelingul final, început în fabrica tixită de
maşini, care se continuă afară, printre pescarii amatori şi la serbarea
cîmpenească de pe malul rîului” (Basil Wright). Filmul constituie o sursă de
inspiraţie pentru Chaplin în Timpuri noi. Este interzis în Portugalia şi în
Ungaria, cenzura considerîndu-l „un instrument de propagandă periculos
pentru ordinea socială şi pentru pacea între clase”.
New York: The City Lights / Luminile oraşului (r., sc, m. Charles Chaplin; a.
1931 The City Lights / Luminile Ch. Chaplin, Virginia Cherrill, Harry Myers). Vagabondul Charlot se
oraşului
îndrăgosteşte de o tînără florăreasă oarbă, care îl crede un mare bogătaş.
Pentru a o ajuta, el face cele mai diverse meserii şi sfîrşeste prin a fura banii
necesari operaţiei care îi redă fetei vederea. Filmul „deschide o nouă etapă în
opera autorului, aceea a unui cîntec închinat frumuseţii de a trăi. Acestei
lărgiri a orizontului tematic îi corespunde un nou stil, mai puţin incisiv decît
pînă acum, dar la fel de puternic şi de echilibrat, de o magistrală siguranţă. În
ciuda tristeţii latente care apasă filmul, comicul deţine aici un rol important şi
se împleteşte cu subtilităţile dramei, de la şarja satirică a primelor secvenţe
împotriva manifestaţiei oficiale pînă la meciul de box, admirabilă mostră de
burlesc” (Pierre Leprohon). „Evoluţia tramei se desfăşoară invers decît la
peliculele sale anterioare; în loc să pornească de la realitate pentru a evada, el
pleacă de la vis şi iluzie pentru a recădea în real” (Jean Mitry). „Rămînînd
credincios aversiunii sale faţă de sonor, Chaplin realizează un film mut, căruia
îi adaugă însă o partitură muzicală compusă de el însuşi. Într-adevăr, muzica
şi cîntecul devin fondul însuşi al acţiunii şi sînt aproape tot atît de importante
ca şi jocul” (Ch. Chaplin).
(r. Mervyn LeRoy; a. Paul Muni, Glenda Farrell). Un şomer e acuzat pe
1932 I Am a Fugitive from a nedrept de furt şi trimis într-un penitenciar, de unde evadează şi încearcă să-si
Chain Gang / Sunt un
evadat refacă viata. Revenit de bună voie în închi-soare cu speranţa unei viitoare
reabilitări, el nu obţine achitarea si se vede nevoit să evadeze din nou. Inspirat
dintr-un fapt real şi tratat în „stil semidocumentar, filmul e o piatră de hotar în
istoria Hollywoodului” (Leslie Halliwell). „Un violent rechizitoriu care
dezvăluie o Americă reală, cu închisorile ei înfiorătoare, o Americă mereu
absentă din luxosul şi siroposul Hollywood” (Georges Sadoul). De remarcat
„curajul, sinceritatea artistică, vigoarea dramatică, înaltul concept artistic şi
mesajul său social” (Wilton A. Barrett).
 (r. Lowell Sherman) face din actriţa Mae West, în vîrstă de 40 de ani, o
1933 She Done Him Wrong / „senzaţie naţională”. Ecranizare a uneia dintre piesele scrise chiar de ea
Lady Lou
(„Diamond Lil”), filmul impune ecranului american un nou tip de vampă.
Blondă, planturoasă, cu priviri provocatoare şi cu vocea sa dogită, „ea a făcut
din păcat o glumă, exasperîndu-le pe americancele respectabile şi a celebrat
victoria experienţei asupra inocenţei” (Pauline Kael). Personajul ei, inspirat
din lumea cabaretelor populare, este personificarea erotismului, ceea ce în
1936 va declanşa o adevărată campanie de boicotare a filmelor sale. începînd
cu Lady Lou, Mae West este scenarista propriilor filme.
(r., sc m. Charles Chaplin; a. Ch. Chaplin,. Paulette Goddard). Tribulaţiile
1936 Modern Times / Timpuri noi şomerului Charlie pun în discuţie punctele nevralgice ale societăţii americane
de la începutul anilor '30: caracterul inuman al automatizării excesive,
şomajul, criza economică. „Cel mai extraordinar document despre alienarea
omului pe care 1-a compus vreodată un artist” (Marcel Martin). Ţine de
estetica filmului mut nu numai prin absenţa dialogului, ci şi prin structură.
„Este un lungmetraj compus din mai multe scurtmetraje, care s-ar putea
intitula: Fabrica, închisoarea, Şantierul naval, Magazinul general etc.” (Ottis
Ferguson). Secvenţe celebre: banda rulantă, maşina de hrănit, dansul pe patine
cu rotile în magazinul universal, maşina care mănîncă oameni, finalul.
„Puterea expresivă a gagului provine adesea din dublarea lui: dansul faunesc
al eroului, devenit nebun îşi găseşte corespondent în baletul pe patine cu
rotile; victimă a maşinii de hrănit, Charlot va deveni, la rîndul său, hrana
pentru imensul agregat pe care încearcă să-1 stăpînească” (Etienne Fuzellier).
„întreaga disperare filozofică ce denunţă absurditatea lumii, întreaga angoasă
a lui Kafka izbucnesc din acest film pe cît de burlesc, pe atît de feroce” (G.
Altman).
Hollywood: Mr. Deeds Goes to Town / Extravagantul Mr. Deeds (r. Frank
1936 Mr. Deeds Goes to Town / Capra; sc. Robert Riskin; a. Gary Cooper, Jean Arthur). Un provincial căruia
Extravagantul Mr. Deeds
îi place să facă versuri şi să cînte la tubă se vede peste noapte moştenitorul a
20 de milioane de dolari şi pleacă la New York. Dezamăgit de pragmatismul
celor din jur, inclusiv al fetei de care se îndrăgostise, el renunţă la bani în
favoarea săracilor, este adus în faţa instanţei, fiind considerat iresponsabil şi,
în cele din urmă, dovedeşte superioritatea concepţiei lui de viaţă. „Capra crede
în fericirea umană; el crede în natura umană. Bunătatea, simplitatea,
dezinteresul devin în mîinile lui calităţi redutabile” (Graham Greene). Ca într-
un joc al oglinzilor, „Deeds poate fi considerat un fel de Roosevelt pe care
opoziţia l-a acuzat în ce priveşte instituirea New Deal-ului si irosirea banilor
pentru a ajuta săracii şi şomerii, în timp ce Capra poate fi considerat un fel de
Deeds datorită naivităţii şi implicării sale” (Georges Sadoul). Premiul „Oscar”
pentru regie.
Atlanta: Gone With the Wind / Pe aripile vîntului (r. Victor Fleming; sc.
1939 Gone With the Wind / Pe Sidney Howard; i. Ernest Hal-ler, Ray Rennahan; a. Vivien Leigh, Clark
aripile vîntului
Gabie, Olivia de Havilland, Leslie Howard, Hattie McDaniel). Ecranizare
după romanul lui Marga-ret Mitchell. Celebritatea romanului, precum şi
peripeţiile realizării filmului (alegerea protagonistei din cîteva sute de
candidate, concedierea succesivă a regizorilor George Cukor şi Sam Wood
etc.) contribuie la răsunătorul succes de public (pînă în 1972, deţine locul I pe
lista filmelor cu cele mai mari încasări). Deşi are incontestabile calităţi
artistice (mai ales interpretarea actorilor) şi cîteva secvenţe memorabile
(bătălia de la Atlanta), este considerat îndeobşte „un eveniment major al
industriei cinematografice, dar un eveniment minor al artei filmului” (F.
Hoellering). 8 premii „Oscar” (film, regie, interpretare feminină, imagine,
scenariu-ecranizare, montaj, scenografie, rol secundar feminin). Filmul aduce
protagonistei Vivien Leigh consacrarea internaţională.
Paris: La Regie du jeu / Regula jocului (r. Jean Renoir; i. Jean Bachelet, Alain
1939 La Regle du jeu / Regula Renoir; d. Eugene Lourie, Max Douy; a. Nora Gregor, Marcel Dalio, Roland
jocului
Toutain, Gaston Modot) înregistrează un răsunător eşec de public şi va
dispărea de pe ecrane la nici două săptămîni de la premieră. Un weekend la
reşedinţa de la tară a unui marchiz este prilej de complicate intrigi amoroase
atît între invitaţi, cît şi între servitori, intrigi ce se sfîrşesc cu o crimă
involuntară. Intenţionînd să facă o „dramă veselă”, care „să descrie exact
burghezia epocii”, Renoir realizează un film care aminteşte de Musset
(anumite elemente de intrigă), de Marivaux (simetria situaţiilor între stăpîni şi
servitori) şi de Beaumarchais (critica socială). Morala filmului, anunţată în
titlu este că „în orice joc există o regulă şi cine nu o respectă pierde parti-, da.
Iar regula celor din înalta societate este prefăcătoria si minciuna si cel care le
refuză este eliminat” (Etienne Fuzellier). Secvenţe celebre: sosirea invitaţilor,
balul, vînătoarea. „început ca o comedie mondenă, filmul basculează subit în
oroare cu secvenţa vînătorii. S-a dorit să se vadă în acest masacru prefigurarea
sau presentimentul asasinatelor din mai '40. Nu este fals, dar este vorba despre
o abordare mecanicistă a operei, în contradicţie cu demersul cineastului.
Filmul lui nu dictează un singur adevăr, el este în primul rînd opera unui
cineast care se îneacă în toată angoasa primăverii '39” (Jean-Pierre Jeancolas).
 (r. John Ford; sc. Dudley Nichols; a. Claire Trevor, John Wayne, Thomas
1939 The Stagecoach / Diligenta Mitchell, John Carradine). Primul western sonor al lui John Ford reia una
dintre temele sale preferate: dezvăluirea caracterelor unor personaje aflate în
situaţii-limită (aici, traversarea cu diligenta a unui ţinut ameninţat de atacurile
indienilor). Societatea americană de la sfîrşitul secolului al XIX-lea este
reprezentată prin cîteva tipuri umane — cowboy-ul, prostituata, doctorul,
bancherul, cartoforul, doamna din lumea bună, şeriful — tipice pentru filmele
western. Evoluţia raporturilor dintre ele este determinată de ameninţarea
crescîndă a pericolului exterior. „Astfel, filmul este totodată o epopee tragică
şi o dramă psihologică, o aventură colectivă şi o serie de aventuri individuale”
(Etienne Fuzellier). „Diligenta nu numai că a revitalizat westernul, dar a şi
revoluţionat acest gen; este primul western «adult», a făcut din John Wayne
vedeta unor filme respectabile, ne-a oferit prima imagine a zonei Monument
Valley (unde Ford a revenit după aceea pentru încă opt filme) şi a dat
perfecţiune unei forme care pînă atunci era plăcută, dar deloc profundă” (Peter
Bogdanovich).
Hollywood: The Grape of Wrath / Fructele mîniei (r. John Ford; sc. Nunnally
1940 The Grape of Wrath I Johnson; i. Gregg Toland; a. Henry Fonda, Jane Darwell, John Carradine).
Fructele mîniei
Ecranizare după romanul lui John Steinbeck. Povestea fermierilor sărăciţi în
timpul crizei economice, care migrează din Oklahoma spre California, îl
interesează pe John Ford şi pentru similitudinea cu întîmplări cunoscute lui:
„Calvarul acestor oameni simpli se aseamănă cu foametea din Irlanda, cînd
nenumărate familii au fost obligate să-şi părăsească pămînturile şi să colinde
flămînzi pe drumuri.” Temele dragi regizorului — călătoria, drama unui grup
supus ameninţărilor exterioare, solidaritatea, trădarea — capătă o notă tragică,
fiind tratate cu sobrietate şi economie de mijloace. Secvenţe celebre: plecarea
de la fermă, prima imagine a Californiei, viaţa în bidonvilul mizer, greva.
„Gregg Toland, al cărui geniu unic avea să ne uimească în curînd în
Cetăţeanul Kane, pîrjoleşte imaginile în lumina fierbinte a unui soare prăfos,
creînd astfel o viziune a singurătăţii, a frustrării şi a disperării” (Basil Wright).
Unul dintre cele mai importante filme hollywoodiene din perioada
rooseveltiană. 2 premii „Oscar” (regie, actriţă în rol secundar — Jane
Darwell).
Hollywood: Citizen Kane / Cetăţeanul Kane (r. Orson Welles; sc. O. Welles,
1941 Citizen Kane / Cetăţeanul Herman J. Mankiewicz; i. Gregg Toland; m. Bernard Herrmann; a. Orson
Kane
Welles, Dorothy Comingore, Agnes Moorehead, Joseph Cotten, Everett
Sloane) este întîmpinat de critică la superlativ: „cel mai senzaţional produs al
industriei de film a Statelor Unite” (Hedda Hopper); „cel mai bun film din cîte
s-au realizat vreodată” („Newsweek”); „puţine filme ale Holly-woodului au
dovedit atîta forţă în arta de a nara, atîtea inovaţii tehnice, atîtea imagini
uluitoare” („Life”). Avînd drept punct de plecare viaţa şi personalitatea
magnatului presei W. R. Hearst, Orson Welles, regizorul şi scenaristul în
vîrstă de 25 de ani, realizează cel mai controversat one-man show din istoria
cinematografului. Acest studiu al egocentrismului fără scrupule, care pune în
discuţie însuşi mitul american al ascensiunii sociale, este conceput ca o suită
de flashback-uri în ordine necronologică, în care viaţa eroului este prezentată
prin amintirile celor care l-au cunoscut. Morala acestui film-puzzle este
pirandelliană: fiecare cu adevărul său. Compuse cu un rafinament baroc,
influenţate de expresionism, aproape toate secvenţele acestui film sînt
antologice: moartea lui Kane, copilăria lui în peisajul înzăpezit, petrecerea de
Anul Nou, campania electorală, prima experienţă conjugală şi degradarea ei,
eşecul spectacolului de gală al amantei sale, construirea monumentului
Xanadu şi ratarea celei de a doua căsătorii, scena finală a inventarierii
bunurilor lui Kane. Bogăţia imaginilor (semnate de marele operator Gregg
Toland) se datorează unor procedee şi tehnici deja cunoscute, pe care însă
Welles le foloseşte într-o manieră personală: profunzimea cîmpului şi
obiectivele grandangulare, contraplonjeurile, alternarea planurilor scurte cu
planurile secvenţă, fotografia în clarobscur.
 (r. sc. Charles Chaplin; i. Rollie Totheroh, Karl Struss; a. Ch. Chaplin,
1941 The Great Dictator / Paulette Goddard, Jack Oakie). Primul film vorbit al lui Chaplin. Pornind de
Dictatorul
la o idee furnizată în 1937 de Alexander Korda, care îi evidentiase asemănarea
dintre mustaţa lui Hitler şi cea a lui Charlot, Chaplin îşi construieşte filmul pe
clasica tehnică a quiproquo-ului. Un umil bărbier evreu din Tomania evadează
din lagăr, este luat drept dictatorul Hynkel şi pus să ţină un discurs cu prilejul
invadării ţării vecine (Austerlich), în care încercase să se refugieze. „Hynkel
este o combinaţie între Napoleon şi Nijinsky. Interpretînd atît rolul meu cît şi
pe cel al dictatorului, unul comic, celălalt tragic, nu mai pot distinge un
personaj de celălalt” (Ch. Chaplin). „In ciuda mesajului său deschis politic,
Dictatorul rămîne unul dintre cele mai amuzante şi mai inovatoare filme ale
lui Chaplin, folosind strălucit burlescul şi pantomima bufă pentru a-1 parodia
nu numai pe Hitler, ci însuşi conceptul de dictatură” (Derek Winnert).
„Dictatorul nu e doar capodopera lui Chaplin, ci şi opera cea mai bogată şi
cea mai completă. Filmul se construieşte permanent pe două planuri
antagoniste, unul ironic şi poetic — cel al lui Charlot, celălalt satiric şi burlesc
— cel al lui Hynkel. Cele două planuri se întrepătrund într-o armonie
discordantă, un echivalent cinematografic al disonanţelor din muzică” (Jean
Mitry). Secvenţe celebre: zborul cu avionul, discursul lui Hynkel în faţa
microfoanelor, baletul lui Hynkel cu globul pămîntesc, bărbieritul pe muzica
lui Brahms, întîlnirea Hynkel-Napaloni şi bătaia cu tarte, discursul pacifist din
final. Interpretînd dublul rol al paşnicului bărbier şi al paranoicului dictator
antisemit, Chaplin realizează unul dintre puţinele filme americane care au
atacat fascismul german înainte de intrarea Statelor Unite în război. Reacţiile
sînt imediate şi violente; guvernul de la Berlin protestează împotriva
prezentării filmului inclusiv în SUA; unele ţări (Irlanda, Argentina, Mexic) îl
interzic pe motiv că ofensează un şef de stat străin.
(r. William Wyler; sc. Liilian Hellman; i. Gregg Toland; a. Bette Davis,
1941 The Little Foxes / Vulpile Herbert Marshall, Teresa Wright). în Louisiana, la începutul secolului XX,
Regina, soţia unui bancher, femeie rapace şi fără scrupule, îşi urmăreşte cu
obstinaţie interesele materiale, determinînd moartea soţului si căsătoria forţată
a fiicei. Ecranizare după piesa lui Liilian Hellman, montată anterior pe
Broadway, tot cu Bette Davis în rolul principal. „Nouă zecimi din film se
desfăşoară în decorul unic al unui salon tipic teatral; decupajul numără mai
puţin de zece mişcări de aparat; în cea mai mare parte a timpului, aparatul se
mulţumeşte să rămînă imobil în faţa interpreţilor. Şi totuşi, pe aceste date
paradoxale Wyler a construit una dintre operele cele mai pur cinematografice
ce s-au lucrat vreodată” (Andre Bazin). „Nimeni nu ştie mai bine decît Wyler
cînd să schimbe unghiul de filmare, cînd să facă tăietura de montaj şi cum să
pună în relaţie personaje din cadre diferite” (Arthur Knight). Secvenţă
memorabilă: criza de inimă a bărbatului, care moare sub ochii Reginei, ea
refuzînd să-i vină în ajutor.
Regizorul american John Huston debutează cu The Maltese Falcon / Şoimul
1942 The Maltese Falcon / blestemat (a. Humphrey Bogart, Mary Astor, Peter Lorre), ecranizare după
Şoimul blestemat
romanul lui Dashiell Hammett. După moartea asociatului său, un detectiv
particular este angajat de o femeie misterioasă pentru a găsi o statuetă în aur
masiv, care se dovedeşte a fi fără valoare. „Mă simt frate bun cu Sam Spade,
iar mentalitatea şi filozofia lui Hammet îmi sînt, ca să zic aşa, congenitale” (J.
Huston). Filmul devine prototipul genului film noir, foarte la modă în anii '40,
care mizează mai puţin pe surpriza ce apare abia la sfîrşit, cît pe descrierea
comportamentelor şi a ambianţei. De la primul său film, Huston afirmă „un
stil sobru, sec, percutant, o imagine întotdeauna compusă artistic, un
expresionism cu efecte plastice excepţionale. Tempoul este rapid, sufocant”
(Gilbert Salachas). Sam Spade — primul rol de referinţă din cariera actorului
Humphrey Bogart, care „îşi schimbă obişnuitul emploi de om în afara legii cu
cel de detectiv particular şi devine un star” (Vincent Pinel). Alte ecranizări ale
aceluiaşi roman: Şoimul maltez (r. Roy Del Ruth, 1931), Cînd Satan este
femeie (r. William Dieterle, 1936).
 New York: Casablanca (r. Michael Curtiz; sc. Julius J. Epstein, Philip G.
1943 Casablanca Epstein, Howard Koch; m. Max Steiner; a. Humphrey Bogart, Ingrid Berg-
man, Claude Rains, Paul Henreid, Peter Lorre, Conrad Veidt). Povestea de
dragoste dintre deza-buzatul şi flegmaticul Rick Blaine, patronul unui bar din
Casablanca anului 1941, unde se adună toţi refugiaţii europeni în drum spre
America şi a frumoasei şi enigmaticei lisa Lund, cea pe care datoria o ţine
lîngă alt bărbat este, după unii autori, cel mai bun film al lui Curtiz, după alţii
„cel mai bun film hollywoodian din toate timpurile” (Leonard Maltin). „Cel
mai fericit dintre accidentele fericite şi cea mai importantă excepţie de la
teoria filmului de autor” (Andrew Sarris). „Deşi e departe de a fi o
capodoperă, filmul are un farmec special datorită romantismului său şi a
faptului că nu eşti obligat să iei în serios răsturnările melodramatice ale
acţiunii” (Pauline Kael). „Ceea ce-1 salvează e umorul, acel amestec de ironie
cen-tral-europeană şi de cinism de tip Broad-way-Hollywood Boulevard”
(Herman G. Wein-berg). Bogart creează figura eroului revoltat, lupul
singuratic care urăşte şi sfidează autoritatea, un tip de personaj emblematic
pentru întreaga sa carieră. Marca sonoră a filmului rămîne melodia „As Time
Goes By”, cîntată de Dooley Wilson. în anii '60, devine film-fetiş în
universităţile americane. 3 premii „Oscar” (film, regie, scenariu).
Roma: avanpremiera filmului Ossessione / Obsesie (a. Massimo Girotti, Clara
1943 Ossessione / Obsesie Calamai) marchează un dublu eveniment, debutul regizorului Luchino
Visconti şi apariţia unei opere care anunţă neorealismul. Adaptare liberă după
romanul scriitorului american James Cain, „Poştaşul sună întotdeauna de două
ori”, filmul redă povestea sordidă şi tragică a şoferului Gino şi a hangiţei
Giovanna, amanţi complici în crimă şi victime ale destinului. Filmat în
exterioare şi interioare reale, aducînd pe ecran personaje simple, „o umanitate
crudă, săracă, avidă, senzuală, modelată de lupta cotidiană pentru existenţă”
(Antonio Pietrangeli), Obsesie constituie o revoluţie estetică în cinematograful
italian. „Un film construit zi de zi, în funcţie de peisaj, improvizat, dar nu în
manieră neorealistă; noi aveam un scenariu foarte precis, foarte detaliat, pe
care Visconti 1-a transformat în contact cu actorii, în contact cu peisajul, din
dorinţa de a face o operă adevărată” (Giuseppe de Santis). „Obsesie este
începutul unui cinematograf în care mediul devine mai interesant decît
evenimentele. Iar stilul somptuos şi precis al lui Visconti vrea să dezvăluie
adevărul profund al oamenilor, ceea ce reprezintă mai mult decît neorealismul,
reprezintă secretul unei noi realităţi” (Etienne Fuzellier). Interzis de cenzură la
17 mai, filmul va circula pînă după război în versiuni mutilate.
Londra: Henry V (r. Laurence Olivier; i. Robert Krasker; a. L. Olivier, Leslie
1944 Henry V Banks, Robert Newton, Leon Genn). Prima ecranizare shakespeariană din
seria celor realizate de Olivier în anii '40-'50. Deşi începe prin a reconstitui un
spectacol elizabetan, Henry V nu este teatru filmat. „Procedeul de a începe
acţiunea pe scena teatrului «Globe» şi de a o strămuta treptat pe tă-rîmul
realităţii, pînă la bătălia de la Azincourt, pentru ca apoi să se revină în teatru, a
stîrnit controverse, deşi este deosebit de inspirat” (Leslie Halliwell). „Făcînd
teatru în teatru (ceea ce corespunde unei formule constant folosite chiar de
Shakespeare), de fapt, făcînd cinema în teatru, Laurence Olivier, în loc să
ascundă tot ceea ce ţine de convenţia teatrală, o subliniază, eliberînd astfel
spectacolul, printr-o demonstraţie subtilă, de limitele reproducerii realist
naturiste proprii filmului, pentru a plasa acţiunea în plină iluzie teatrală,
conservîndu-i astfel virtualităţile poetice” (Mihai Nadin). Astfel Olivier îşi
susţine convingerea că Shakespeare ar fi un cineast avant la lettre: „Dacă în
1599 ar fi existat cinematografie, Shakespeare ar fi fost cel mai mare
producător de filme al timpului său. Se poate spune că el scria pentru
cinematograf cînd fărîmiţa acţiunea într-o serie de scene mici; intolerant cum
era faţă de limitele paralizate ale scenei şi cum se dovedeşte în multe drame,
el anticipa tehnica ecranului.” Remarcabil din punct de vedere plastic, filmul
lui Olivier recreează stilul miniaturilor din secolul al XV-lea prin alegerea
culorilor şi aplatizarea perspectivei.
 Hollywood: My Darling Clementine / Draga mea Clementina (r. John Ford; a.
1946 My Darling Clementine / Henry Fonda, Linda Darnell, Victor Mature, Walter Brennan). Episod mai
Draga mea Clementina
mult sau mai puţin autentic din Vestul sălbatic la sfîrsitul secolului al XlX-lea:
răfuiala de la ranch-ul „O. K. Corral” dintre şeriful Wyatt Earp, Doc Hollyday
şi hoţii de vite — fraţii Clan-ton — personaje reale, intrate încă din viaţă în
mitologia americană. Sobrietatea, grija pentru detaliul semnificativ, adevărul
psihologic, tensiunea şi rapiditatea duelului final, folosirea judicioasă a
muzicii plasează acest film în opera lui Ford alături de Diligenta. Alte versiuni
ale aceluiaşi episod: Frontier Marshall de Allan Dwan (1939); Răfuială la
O.K. Corral de John Sturges (1957); Wyatt Earp de Lawrence Kasdan (1994).
(r. William Wyler; sc. Robert Sher-wood; i. Gregg Toland; m. Hugo
1946 The Best Years of Our Frierdhofer; a. Fredric March, Dana Andrews, Myrna Loy, Teresa Wright,
Lives / Cei mai frumoşi ani
ai vieţii noastre Harold Russell). Trei militari americani demobilizaţi — un sergent de
infanterie, un căpitan de aviaţie şi un marinar cu braţele amputate — se întorc
acasă după încheierea războiului si încearcă să facă fată dificultăţilor de
readaptare la viaţa civilă. „Unul dintre filmele mele cu cel mai mare succes şi,
totodată, cel mai lesne de făcut, deoarece m-am bazat pe experienţa mea de
fost combatant” (W. Wyler). „Un stil de o mare puritate, foarte direct şi plin
de căldură, fără manierisme, mişcări de prisos, şiretlicuri estetice sau
emoţionale” (James Agee). în epocă, filmul e considerat o capodoperă, care
obţine 7 premii „Oscar” (film, regie, scenariu, actor principal — Fredric
March, actor secundar — Harold Russell, montaj, muzică).
(r. Howard Hawks; a. Humphrey Bogart, Lauren Bacall). Un detectiv privat
1946 The Big Sleep / Somnul de este angajat să o protejeze pe zvăpăiata fiică a unui general, dar descoperă o
veci
serie de crime. Thriller, ecranizare după romanul lui Ray-mond Chandler. „O
atmosferă apăsătoare, încărcată de erotism domină acest film, a cărui acţiune e
atît de încîlcită şi de grăbită, încît cu greu o poţi urmări” (Richard
Winnington). De aceeaşi părere este şi regizorul atunci cînd mărturiseşte că n-
a prea înţeles mare lucru din subiectul romanului, dar istoria cinematografului
consideră acest film „arhetipul filmului negru”. „Philip Marlowe nu are nimic
de salvat, nici de sperat. Nu este mînat de nici un interes, nici de vreo pasiune.
Pur şi simplu acţionează. Dacă există o filozofie hawksiană, atunci ea apare
aici” (Andre S. Labarthe). „Humphrey Bogart îl ridică pe Marlowe la rang de
mit. Actorul reuşeşte o simbioză perfectă şi impune o recuzită vestimentară
devenită clasică — pălărie cu boruri moi, impermeabil cu gulerul ridicat — la
care adaugă o serie de ticuri si atitudini caracteristice — mersul lent,
picioarele ridicate pe birou, zîmbetul sarcastic” (Nicolas Saada). Remake în
1978, (r. Michael Winner).
New York: Monsieur Verdoux / Domnul Verdoux (r. sc. Charles Chaplin; a.
1947 Monsieur Verdoux / Ch. Chaplin, Martha Raye, Mady Corell, Isobel Elsom). Verdoux e „un
Domnul Verdoux
Barbă-Albastră, un mărunt funcţionar de bancă rămas fără slujbă în timpul
crizei economice, care se căsătoreşte cu fete bătrîne, asasinîndu-le apoi pentru
a le lua banii. Scenariul conţine un umor diabolic, e o satiră aspră şi o critică
socială violentă, dovedind că asasinatul e continuarea logică a business-ului”
(Ch. Chaplin). Pentru prima oară, cineastul renunţă la personajul care 1-a
făcut celebru, dar păstrează multe dintre temele filmelor sale anterioare
(polemica antirăzboinică, afecţiunea faţă de cei slabi etc). Filmul este „un
studiu al raportului dintre scopuri şi mijloace ca metaforă a personalităţii
moderne, adică a personalităţii responsabile, care reacţionează la stresurile
contemporane potrivit logicii unei etici contemporane” (James Agee).
„Chaplin se mişcă cu virtuozitate pe toate treptele parodiei sociale, atacînd
capitalismul, războiul, etica în afaceri, solidaritatea familială, normele
burgheze de viaţă” (Andrew Sarris). Acest film înteţeşte campania împotriva
lui Chaplin, suspectat de „activităţi antiamericane”. La 13 iun., congresmanul
John Rankin va cere expulzarea lui din SUA.
Londra: Hamlet (r. Laurence Olivier; i. Desmond Dickinson; d. Carmen
1948 Hamlet Dillon; a. L. Olivier, Jean Simmons). Ecranizare a tragediei shakespeariene.
„Filmat în alb-negru, în decoruri cvasi-expresioniste, după un text curăţit al
piesei: sosirea finală a lui Fortimbras e suprimată, rezonanţele politice cedează
pasul unei aprofundări psihanalitice a personajului, astfel încît Hamlet devine
un veleitar stăpînit de complexul Oedip” (Claude Beylie). „Unul dintre
puţinele filme care deschid porţile teatrului cinematografic. Trei momente
admirabile: reprezentaţia, duelul, cearta dintre Hamlet şi regină” (Andre
Bazin). „O nouă manieră de a filma teatrul, aparatul se constituie în martorul
dramei, adoptînd mişcări de o extraordinară supleţe; noutatea limbajului
cinematografic serveşte de minune un text care devine astfel mai clar şi mai
accesibil marelui public” (R. Lefevre, R. Lacourbe). Puriştii îi reproşează
spectaculosul căutărilor vizuale, răceala tonului şi tăieturile din textul
shakespearian, adepţii ecranizărilor libere îl consideră „un film-far”. 4 premii
„Oscar” (film, actor principal, decoruri, costume). Marele premiu, premiul de
interpretare feminină şi premiul pentru imagine, Veneţia.
 (r. Vittorio De Sica; sc. De Sica, Cesare Zavattini; a. Lamberto Magiorani,
1948 Ladri di bicidette / Hoţii de Lianella Carell, Enzo Staiola). Drama unui muncitor căruia i se fură bicicleta,
biciclete
obiect indispensabil pentru cîştigarea existenţei. „Cel mai banal fapt divers
devine o tragedie, un rechizitoriu împotriva unui regim, a şomajului. Filmul
este totodată un solilocviu despre natura umană” (Georges Sadoul). „Figura
şomerului depăşeşte singularitatea situaţiei sale, pentru a atinge o semnificaţie
eternă sau universală: este simbolul umanităţii îndurerate, cu luptele şi
aspiraţiile ei legitime” (Lionello Ghirardini). Tema singurătăţii omului în
mijlocul unei societăţi ostile sau indiferente, va da filmului semnificaţii mai
profunde şi mai durabile decît cele legate strict de neorealism, a cărui
capodoperă este. „Hoţi de biciclete” un film al învinşilor, al victimelor, al
«looser»-ilor striviţi de regula unui joc pe care nu-1 înţeleg şi pentru care nu
sînt făcuţi, condamnaţi la solitudine, la eşec, la neputinţă; un film frumos, un
film sfîşietor” (Alain Remond).
New York: The Lady from Shanghai / Doamna din Shanghai (r. sc. Orson
1948 The Lady from Shanghai / Welles; a. Rita Hayworth, O. Welles, Everett Sloane). Trei oameni de afaceri
Doamna din Shanghai
care încearcă să se extermine unul pe celălalt îşi iau drept paravan un marinar,
îndrăgostit de nevasta unuia dintre ei, care ajunge să fie învinuit de o crimă pe
care nu a comis-o. Adaptare după un roman de Sherwood King. Filmul e „o
morality play care nu ţine predici; el poate fi interpretat ca o bizară poveste de
aventuri, ca un thriller excelent, ca o dramă serioasă a decăderii sau ca toate
trei la un loc. In spatele artei magice a regizorului se află vocea unui poet care
blamează păcatul şi corupţia unei lumi debusolate” (Peter Bogdanovich).
„Doamna din Shanghai reuneşte misoginismul filmului negru, pamfletul
social al lui Verdoux şi chipul înşelător al erotismului american, demonstrînd
inconsistenţa mitului femeii americane, fiinţă incapabilă de iubire, pe care n-o
interesează decît banii şi asigurarea de viaţă” (Jacques Siclier). Secvenţă
antologică: răfuiala finală din camera oglinzilor, urmată de monologul amar şi
lucid al eroului — „Oricine este prostul cuiva la un moment dat... Poate că voi
trăi îndeajuns ca s-o uit. Poate că voi muri străduindu-mă s-o uit.”
Yoidore tenshi / îngerul beat marchează o cotitură în cariera regizorului
1948 Yoidore tenshi / îngerul japonez Akira Kurosawa. Această poveste a unui doctor alcoolic care vrea să
beat
salveze viaţa unui gangster bolnav de tuberculoză „a reprezentat pentru
Japonia postbelică la fel de mult ca Paisà pentru Italia postbelică” (Donald
Richie). „Începînd cu acest film, presa a început să-mi spună regizor-ziarist,
ceea ce însemna că mă interesau subiectele extrase din actualitate... Unul
dintre motivele extraordinarei popularităţi pe care Îngerul beat a avut-o în
epocă a fost că nu avea rival, nimeni nu demonstra un interes pentru oameni
aşa cum am făcut-o noi. Problema cea mai complicată a fost personajul
medicului, pe care Keinosuke Uegusa şi cu mine l-am rescris de nenumărate
ori si tot nu era interesant. Ne-am dat seama la un moment dat că era prea bun,
nu avea nici un defect, nici un viciu. De aceea l-am făcut alcoolic. În epocă,
majoritatea personajelor erau fie albe, fie negre. Noi l-am făcut pe doctor să
fie cenuşiu” (A. Kurosawa). Prima colaborare a lui Kurosawa cu compozitorul
Fumio Hayasaka, autorul muzicii multora dintre filmele sale, şi cu Toshiro
Mifune, cel care va deveni actorul său fetiş pînă în 1965. Marele premiu
„Kinema Jumpo” pentru cel mai bun film al anului.
(r. sc. Robert Rossen; a. Broderick Crawford, Joanne Dru). într-un orăşel de
1949 All the King's Men / Toţi provincie, un modest şi cinstit funcţionar este ales primar şi apoi guvernator;
oamenii regelui
puterea îl corupe însă şi îi distruge viaţa. Ecranizare după romanul lui Robert
Penn Warren, bazat la rîndul său pe un fapt autentic, petrecut în statul
Louisiana. Melodramă politică avînd drept model Cetăţeanul Kane. „Tonul
filmului este dat de cinismul personajului. Dispreţul acestui demagog pentru
morala publică şi lista sa neagră cu duşmani furnizează filmului un material
fascinant, din păcate subminat de comentariul plin de clişee şi de lipsa de
organizare, de prea multă isterie şi de prea puţină analiză” (David Shipman). 3
premii „Oscar” (film, interpretare masculină, interpretare feminină rol
secundar — Mercedes McCambridge).
 (r. Robert Hamer; a. Dennis Price, Alee Guinness). Fiind al nouălea succesor
1949 Kind Hearts and Coronets / la titlul de duce si do-rindu-şi cu ardoare să-1 dobîndească, un tînăr aristocrat
Inimi nobile şi alese
îi omoară cu sînge rece pe cei opt care îi stau în cale. In paralel cu şirul
crimelor făcute să pară morţi accidentale, se derulează tema reuşitei sociale şi
a succesului în amor; perfecta lor imbricare duce la arestarea eroului pentru o
crimă pe care nu a comis-o, judecarea şi achitarea lui. Întreaga poveste este
relatată în flashback de către erou pe cînd îşi redactează jurnalul intim.
Capodoperă a comediei negre, produse de studioul britanic „Ealing” în anii
'40-'50. în această satiră, impregnată cu „o suavă lipsă de respect faţă de toate
personajele atît de reprezentative pentru aristocraţia britanică” (R. Lefevre, R.
Lacourbe), se simte şcoala marilor autori de gen: Swift, Thackeray şi Wilde.
„O imorală povestire morală” (Gilbert Salachas), în care Alee Guinness face
dovada talentului său proteic, strălucind în rolurile celor opt victime, printre
care se află şi o femeie.
Hollywood: All About Eve / Totul despre Eva (r. sc. Joseph L. Mankiewicz; a.
1950 All About Eve / Totul Bette Davis, Anne Baxter, George Sanders). O tînără actriţă, Eva, se
despre Eva
străduieşte să ia locul unei vedete în vîrstă, atît pe scenă cît şi în inima
bărbatului iubit. Inspirat dintr-o situaţie reală, survenită în existenta cuplului
Elisabeth Bergner—Paul Czinner, filmul e un portret lucid şi cinic al
Hollywoodului, remarcabil prin dialog, autenticitatea atmosferei şi jocul
actoricesc. „Discursul e alert, dialogul, inteligent, personajele, captivante —
obsedate de teatru, egocentrice, virtual incestuoase atît în dragoste cît şi în ură.
Mankiewicz îşi propune să examineze nesentenţios psihologia unei actriţe de
succes şi sfîrşeşte cu un discurs pe cît de spiritual pe atît de realist despre
teatru, conţinînd tot ceea ce ar vrea cineva să ştie pe acest subiect” (David
Shipman). „Dacă filmul despre cinema sau despre teatru ar constitui un gen
aparte, atunci Totul despre Eva ar fi capodopera lui. Greu de imaginat un film
mai crud la adresa lumii spectacolului” (Joel Magny). 6 premii „Oscar” (film,
regie, actor secundar, scenariu, sunet, costume). Premiul de interpretare
feminină (Bette Davis), Cannes 1951.
Mexico: Los olvidados (r. cosc. Luis Bunuel; i. Gabriel Figueroa; a. Gustavo
1950 Los olvidados Pittaluga, Estella Inda, Miguel Inclân, Alfonso Mejía). Film despre
delincvenţii minori, document tragic al vieţii bandelor de copii fără căpătîi de
la periferia marilor oraşe. „Autorul încearcă să explice mecanismul social care
îi împinge pe eroi la moarte. Lumea în care trăiesc ei a distrus orice
posibilitate de a stabili o etică, structurile societăţii occidentale degradează
omul şi mai cu seamă copilul abandonat” (Carlos Rebolledo). îmbinare de
realism dur şi de suprarealism (în secvenţele onirice), acest film realizat în
numai 21 de zile este rezultatul unei îndelungi şi amănunţite documentări a lui
Bunuel în lumea mahalalelor sărace: „Timp de cîteva luni, am bătut periferia
pînă am ajuns să-i cunosc bine pe aceşti oameni şi ceea ce am văzut este
aidoma în film.” „Această operă care gravitează în jurul noţiunii de privire
este o operă vizionară, care te obligă să priveşti răul în faţă şi să accepţi că el
face parte din viaţă. Fără să se complacă în atrocitate şi totodată fără nici o
tentativă consolatoare, Bunuel realizează capodopera «cinematografului
cruzimii»“ Joël Magny). Premiul pentru regie, Cannes.
Tokyo: Rashomon (r. Akira Kurosawa; sc. Shinobu Hashimoto, A. Kurosawa;
1950 Rashomon a. Toshiro Mifune, Masayuki Mori, Machiko Kyo). O dublă crimă povestită
de patru ori, în versiunile celor trei participanţi şi a unui martor ocular.
„Rashomon se aseamănă cu o serie de prisme care reflectă şi refractă
realitatea. Prezentîndu-ne imaginile ei, Kurosawa ne demonstrează în primul
rînd că oamenii nu pot cunoaşte adevărul. Aceasta e tema centrală a operei
sale: lumea este o iluzie, omul îşi creează singur realitatea” (Donald Richie).
„Iată un «film tradiţional», un «film-sabie» care pune în discuţie ordinea
morală şi cultura samuraiului într-un moment în care istoria, ocupantul
american şi japonezii progresişti le repun pe tapet. În acest film totul se
prăbuşeşte, intră în criză, se înrăutăţeşte. Nobilii sînt laşi, nevestele sînt
perverse, spiritele celor morţi mint, preotesele şi-au pierdut puterea. Poarta
templului e demolată şi pusă pe foc. Un sugar e abandonat. Nu mai există
samurai, bandiţii onoarei; feudalitatea a murit” (Barthelemy Amengual). Mare
succes naţional (locul patru în box-office-ul anului) şi internaţional („Leul de
aur”, Veneţia 1951).
 (r. sc. Elia Kazan; i. Harry Stradling; d. Richard Day; m. Alex North; a.
1951 A Streetcar Named Desire / Vivien Leigh, Marlon Brando, Karl Malden, Kim Hunter). Ecranizare după
Un tramvai numit dorinţă
piesa lui Tennessee Williams. Unii critici îl consideră prima capodoperă a lui
Kazan, alţii - doar o operă de artă incompletă. „Kazan foloseşte o îndrăzneaţă
alternanţă de primplanuri enorme cu planuri generale ciudate, ceea ce dă
acestei drame de cameră o imensă forţă emotivă. Această tehnică îi oferă
posibilitatea de a păstra unitatea dramatică şi, totodată, de a evita caracterul
static de teatru filmat” (E. Archer). Excepţională e creaţia lui Vivien Leigh în
rolul Blanche Dubois, care „provoacă într-adevăr teama şi mila. Nici o actriţă
de la Lillian Gish încoace nu a re-uşit să redea astfel fragilitatea feminină”
(Pauline Kael). Marlon Brando reia rolul lui Stanley Kowalski, interpretat pe
Brodway tot în regia lui elia Kazan, rol ce a revela “o frumuseţe masculină
brutală şi periculoasă, nemaiîntâlnită în teatrul American” (David Thompson(.
Filmul va fi relansat în 1993, într-o variantă completată cu scenele cenzurate
în 1951, care au fost considerate prea senzuale. 4 premii „Oscar” (actriţă,
actor secundar, actriţă secundară, scenografie alb/negru). Premiul special al
juriului şi premiul de interpretare feminină, Veneţia.
New York: African Queen / Regina africană (r. John Huston; sc. James Agee;
1951 African Queen / Regina i. Jack Cardiff; a. Katharine Hepburn, Humphrey Bogart). în 1915, o fată
africană
bătrână, misionară în Congo, se încumetă să coboare râul în ambarcaţiunea
unui aventurier beţiv şi necioplit; relaţia lor tensionată se transformă într-o
neaşteptată poveste de dragoste. Performanţa lui Huston este că realizează
„cea mai bogată poveste de dragoste din câte s-a văzut pe ecran” (David
Shipman), îmbinând două genuri aparent incompatibile: filmul de aventuri şi
de suspans (turnat de data asta în decoruri naturale, în Congo), în care el se
specializase şi pentru care e apreciat la Hollywood, cu filmul intimist în două
personaje, claustrate într-un spaţiu limitat. Astfel, alchimia dintre acţiune,
natură şi jocul desăvârşit al celor doi protagonişti face ca acest comic război al
sexelor în jungla africană să rămână filmul preferat al realizatorului. premiul
„Oscar” pentru interpretare masculină.
(r. sc. Robert Bresson; i. Leonce-Henri Burel; a. Claude Laydu, Jean Riveyre,
1951 Le Journal d'un cure de Nicole Ladmiral). Viaţa plină de suferinţe şi moartea unui preot în mijlocul
campagne / Jurnalul unui
preot de ţară enoriaşilor indiferenţi, care nu-1 înţeleg şi nu-1 acceptă. Ecranizare după
Georges Bernanos; între roman şi film există o desăvîrşită consonanţă. „Cu
Jurnalul unui preot de ţară începe o nouă epocă în adaptarea cinematografică.
Pînă acum, filmul tindea să se substituie romanului, ca o traducere estetică
într-un alt limbaj. Aici, dialectica fidelităţii ajunge, în ultimă analiză, la o
dialectică între cinematograf şi literatură. Nu mai este vorba de a traduce, ci
de a construi pe un roman o operă de sine stătătoare” (Andre Bazin). „Primul
film cu adevărat bressonian, în care sînt folosiţi actori neprofesio-nişti,
decoruri naturale şi sunet în priză directă pentru a reda singurătatea şi
frămîntările sufleteşti ale personajelor prin intermediul comportamentului lor
exterior şi prin filmarea lor în solitudine, în timp ce naraţiunea se desfăşoară la
persoana întîi” (Ronald Bergan, Robyn Karney). Marele premiu „Leul de
aur”, Veneţia. Premiul „Louis Delluc”.
Cannes: Marele premiu (ex-aequo) revine filmului Miracolo a Milano /
1951 Miracolo a Milano Miracol la Milano (r. Vittorio De Sica; sc. Cesare Zavattini; i. G. R. Aldo; a.
Francesco Golisano, Emma Grammatica, Paolo Stoppa). Tablou al mizeriei
locuitorilor unui bidonvil milanez. „Filmul poate părea o parodie grotescă şi
suprarealistă în activitatea cuplului De Sica-Zavattini, deşi, privit mai atent, se
dovedeşte a fi o interpretare în cheie fantastică a realităţii sociale şi umane
care stă la baza întregului cinematograf neorealist” (Gianni Rondolino).
„Fabula, pe căi neurmărite în mod explicit de către autori, îşi asumă curioase
consonanţe cu poetica brechtiană. Mai există însă si alte trimiteri mai legitime:
în primul rînd, chiar la opera lui Zavattini, reluînd şi redistribuind motive din
povestirile sale anterioare (cu precădere din „Săracii sînt nebuni” sau din
subiectul la Aş da un milion), păstrînd intacte unitatea naraţiunii şi sugestiile
de tip iconografic, care traduc în termeni cinematografici fie elemente ale
imagisticii zavatti-niene, fie referiri directe la pictura lui Georg Grosz şi la
filmele lui Rene Clair” (Gian Piero Brunetta). Foarte bine primit de public,
filmul deconcertează critica. Criticii de dreapta nu apreciază imaginea foarte
realistă a mizeriei, a şomajului şi a ferocităţii speculanţilor, iar criticii de
stînga au considerat drept evaziune soluţia poetică, morală şi religioasă, pe
care De Sica o oferă luptei de clasă. Cu toate acestea, a fost comparat cu cele
mai bune opere ale lui Chaplin şi Clair.
 (r. Mervyn LeRoy; i. Robert Surtees, William V. Skall; m. Miklos Rosza; a.
1951 Quo vadis? Robert Taylor, Deborah Kerr, Peter Ustinov, Leo Genn). Roma, anul 64 după
Christos: dragostea unui consul pentru o sclavă pe fundalul persecuţiilor lui
Nero împotriva creştinilor. Ecranizare a romanului lui Henryk Sienkiewicz.
Superproducţie extrem de costisitoare (7 milioane dolari, 35 000 figuranţi, 235
de roluri), turnată timp de şase luni în studiourile „Cinecittâ”. Alte ecranizări
ale aceluiaşi roman: 1901 (r. Ferdinand Zecea); 1912 (r. Enrico Guazzoni);
1924 (r. Georg Jacoby); 1985 (r. Franco Rossi); 2001 (r. Jerzy Kawalerowicz).
(r. Fred Zinnemann; sc. Carl Foreman; m. Dimitri Tiomkin; a. Gary Cooper,
1952 High Noon / La amiază Grace Kelly, Thomas Mitchell). Obişnuita confruntare dintre şerif şi bandiţi e
rezolvată într-o manieră mai puţin obişnuită, deoarece şeriful luptă singur,
fiind abandonat de întreaga populaţie a oraşului, pe care vrea s-o protejeze.
Abordînd problema responsabilităţii personale şi colective, filmul reprezintă o
aluzie evidentă la America anului 1952, aflată în plină vînătoare de vrăjitoare
(după terminarea filmului, scenaristul Carl Foreman a fost pus şi el pe lista
neagră, ca simpatizant comunist). Totuşi „modul în care Zinnemann creează
tensiunea, folosind timpul real şi motivul melodic repetitiv, îl obligă pe
spectator să se implice emoţional în soarta eroului obsedat de o singură idee,
pierzînd din vedere ramificaţiile politice ale acţiunilor sale” (Allan Hunter).
La amiază deschide etapa westernului adult, psihologic, în care eroul „nu mai
e de neînvins, sigur pe sine şi pe valorile pe care le reprezintă, ci un om
nesigur, angoasat, dezamăgit, trădat” (Etienne Fuzellier). 4 premii „Oscar”
(actor principal, montaj, muzică, cîntec — „Do Not Forsake Me, Oh My
Darlin'“).
(r., sc, m. Charles Chaplin; a. Ch. Chaplin, Claire Bloom, Buster Keaton).
1952 Limelight / Luminile rampei Dragostea dintre un clovn bătrîn şi o tînără balerină, pe care o salvează de la
moarte şi căreia îi redă încrederea în sine şi în talentul ei. Film cu rezonanţe
autobiografice (Calvero e imaginea lui Chaplin la bătrîneţe, dar şi a tatălui lui
Chaplin, artist alcoolic; acţiunea se petrece în lumea music-hall-ului din
Londra anilor 1913-1914, unde s-a format Chaplin; Calvero e înconjurat de
fotografii din viaţa lui Chaplin), care pune problema relaţiilor artist-public,
tea-tru-viaţă. „Aici, prin intermediul lui Calvero, Chaplin îşi ia adio de la
Charlot. Clovnul moare, lăsînd locul regizorului şi operei sale” (Joel Magny).
Secvenţe celebre: demachierea lui Calvero în cabină, însănătoşirea fetei,
numărul cu Buster Keaton, dresura de purici. Punctul culminant al filmului
rămîne dansul fetei, imediat după moartea lui Calvero, simbolizînd
continuitatea vieţii prin intermediul artei. „Chaplin continuă să-şi
perfecţioneze arta şi rezultatul luptei sale cu timpul se reflectă sublim pe
chipul unui actor capabil să interpreteze totodată pe Lear, Falstaff şi Prospero”
(Andrew Sarris).
Cannes: coproducţia franco-italo-marocană Othello (r. sc. Orson Welles; a. O.
1952 Othello Welles, Michael Mac Liammoir, Suzanne Cloutier) primeşte Marele premiu
(ex aequo). Ecranizare după piesa lui Shakespeare, turnată în Maroc, Veneţia,
Roma, Paris şi Londra. Această capodoperă wellesiană reconstruieşte
povestirea în termeni cinematografici, păstrînd elementele esenţiale ale piesei,
dar operînd unele modificări, precum eliminarea unor personaje sau
schimbarea unor accente (Othello nu mai este un general obosit, ci un
războinic în deplinătatea forţelor sale; drama geloziei lui Iago e mai puternică
decît cea a geloziei lui Othello). „Piesa lui Shakespeare devine o dramă a
purităţii pierdute, a eşecului datorat obstacolelor pe care societatea le ridică în
calea individului” (S. Ibert). Realizarea filmului a fost o adevărată aventură,
care a durat trei ani; fără o finanţare suficientă, Welles fiind obligat în repetate
rînduri să întrerupă şi să reia filmările, să găsească soluţii mai puţin
costisitoare (vezi scena asasinării lui Cassius, desfăşurată în baia turcească,
pentru că nu existau costumele necesare), să facă acrobaţii de montaj, creînd
racorduri între planuri filmate în locuri şi momente diferite. „Obstacolele
întîlnite au fost, fără îndoială, preţul libertăţii: de la Cetăţeanul Kane Welles
nu a mai avut un asemenea control complet asupra filmului, de la scenariu
pînă la montajul final. Demiurg după Dumnezeu şi Shakespeare, el a putut
face din Othello un cinematograf pur, puternic şi original” (Vincent Pinel).
 R. Vittorio De Sica; sc. Cesare Zavattini; i. G. R. Aldo; a. Carlo Battisti,
1952 Umberto D. Maria Pia Casilio. Povestea singurătăţii şi disperării unui bătrîn pensionar
sărman, care trăieşte împreună cu un cîine, singurul său prieten. „Totul e amar
şi scăldat într-un cenuşiu care contrastează puternic pe alocuri cu
luminozitatea zorilor şi a înserărilor” (C. Battisti). Urmărind paşii şovăielnici
ai unui antierou în existenţa lui de zi cu zi în care nu se întîmplă nimic şi
„focalizînd pe cele mai neînsemnate detalii, filmul împinge neorealismul pînă
la expresia sa minimală” (Vincent Pinel). „Drama individuală se consumă
într-o naraţiune liniară, în care situaţiile sînt descompuse analitic pînă la
observarea detaşată a automatismelor gesturilor cele mai elementare” (Gian
Piero Brunetta). „Neorealismul zavattinian îşi găseşte aici expresia perfectă.
Pesimismul care străbate filmul face parte din metoda autorilor de a denunţa o
condiţie umană şi socială nedreaptă” (Gianni Rondolino). „Umberto D
conturează perspectivele cinematografului anilor '60, un cinematograf al
interiorităţii şi al comportamentului” (Pierre Leprohon). împreună cu Hoţi de
biciclete şi Miracol la Milano constituie trilogia socială a tandemului De Sica-
Zavattini.
(r. Elia Kazan; sc. John Steinbeck; m. Alex North; a. Marlon Brando, Jean
1952 Viva Zapata! Peters, An-thony Quinn). Imn liric închinat revoluţiei mexicane şi
conducătorului ei, Emiliano Zapata, care din simplu insurgent devine
preşedintele ţării. Deşi eludează unele aspecte ale biografiei personajului şi ale
istoriei Mexicului, filmul este o abordare curajoasă a subiectului în contextul
hollywoodian şi poate fi considerat „cel mai bun studiu cinematografic al
revoltei care s-a făcut între Octombrie şi Bătălia pentru Alger” (David Ship-
man). „Mai mult decît un veritabil film istoric, Viva Zapata! e o epopee. Nu o
operă cu teză, ci un cîntec de o izbitoare frumuseţe formală” (Gilbert
Salachas). Premiul „Oscar” pentru actor în rol secundar.
(r. sc. Kaneto Shindo; a. Nobuko Otawa, Chikako Hoskawa, Masao Shimizu).
1953 Genbaku no ko / Copiii din Viguros protest antirăzboinic. Prezintă într-un stil aproape documentar
Hiroshima
consecinţele bombardamentului atomic, sugerînd că e momentul să se facă
ceva pentru toţi acei tineri nenorociţi pe viaţă. Filmul stîrneşte indignarea
comanditarului — Sindicatul profesorilor japonezi —, care consideră că
Shindo „a distrus orientarea politică a povestirii ”. Sindicatul comandă, în
replică, un alt film, Hiroshima (r. Hideo Sekigawa), „reconstituire realist-
patetică a dramei, de o anume forţă şi cu un final griffithian: defilarea
victimelor care se întîlnesc în ruinele Hiroshimei” (Max Tessier).
Stockholm: Gycklarnas afton / Noaptea saltimbancilor (r. sc. Ingmar
1953 Gycklarnas afton / Noaptea Bergman; a. Ake Gronberg, Harriet Andersson, Hasse Ekman, Gunnar
saltimbancilor
Bjornstrand). Bergman reia tema cuplului, plasînd-o în mediul unui circ
ambulant. Directorul circului vrea să-şi părăsească amanta tînără şi drăguţă
pentru a se întoarce în oraş la nevastă, în timp ce amanta se lasă sedusă de un
actor din orăşelul unde au poposit. Gama relaţiilor dintre personaje merge de
la dragoste la ură, de la dorinţă la silă, de la gelozie la indiferenţă. Eroii
oscilează între cele două extreme — fericirea visată şi moartea — pentru ca
pînă la urmă să-şi continue fără convingere existenţa derizorie. „Unul dintre
cele mai sumbre filme ale lui Bergman: nimeni nu scapă de soarta lui, viaţa e
un circ, iar oamenii sînt nişte clovni. Un carusel al frustrării, umilinţei şi
înfrîngerii” (Pauline Kael). „Circul şi condiţia sa itinerantă pot reprezenta
desfăşurarea continuă şi mereu reluată a vieţii” (Gilbert Salachas). Noaptea
saltimbancilor e prima dintre cele 20 de colaborări ale lui Bergman cu
operatorul Sven Nykvist.
(r. cosc. Federico Fellini; m. Nino Rota; a. Franco Interlenghi, Franco Fabrizi,
1953 I vitelloni Alberto Sordi). Viaţa unor pierde-vară mic burghezi, care nu vor şi nu pot să
evadeze din atmosfera adormită a unui orăşel de provincie. Considerat de unii
o operă de critică socială, iar de alţii doar o cronică indulgentă şi tandră a
mediului copilăriei şi adolescenţei lui Fellini, Vitelloni constituie primul mare
succes al regizorului, marcînd una dintre trăsăturile de bază ale operei sale —
cea autobiografică. Fellini, fost „vitellone” (după propria mărturisire), se
exprimă prin intermediul personajului Moraldo (singurul care evadează, în
final) şi îi condamnă pe ceilalţi. In ciuda numeroaselor momente comice,
filmul degajă o notă de tristeţe, provenită din tonul plin de milă şi de nostalgie
adoptat de Fellini faţă de personajele sale. Primul mare succes al lui Alberto
Sordi, care devine echivalentul în comedie al lui Marcello Mastroianni.
„Decenii în şir el va întruchipa tipul italianului prin excelenţă, un concentrat
exemplar al caracteristicilor negative ale acestuia: superficialitatea, excesiva
elasticitate morală, victi-mizarea, ignoranţa, egoismul, nesinceritatea, uşurinţa
cu care îşi schimbă culoarea politică şi opiniile” (Gian Piero Brunetta). Flm:
Şeicul alb (1952); Marele război (1959); Omul mafiei (1963); Medicul de la
Asigurări (1968); Cea mai frumoasă seară din viaţa mea (1971); Un burghez
mic, mititel (1977); Bolnavul închipuit (1980); Bertoldo Bertol-dino (1984);
Un taximetrist la New York (1987); Nestor, ultima cursă (1994); Intîlniri
interzise (1998).
 (r. Akira Kurosawa; sc. Shinobu Ha-shimoto, Hideo Oguni, A. Kurosawa; a.
1953 Ikiru / A trăi Takashi Shimura, Nobue Kaneto, Kyoko Seki). Un funcţionar, care şi-a
petrecut toată viaţa la birou printre hîrtii, află că suferă de o boală incurabilă şi
că va muri curînd. La început, îi e greu să suporte şocul acestei veşti, însă apoi
simte nevoia să lase ceva în urma lui si îsi cheltuieşte ultimele forte pentru a
amenaja pe un maidan un loc de joacă pentru copii. „Uneori mă gîndesc la
propria mea moarte... apoi mă întreb cum voi putea abandona viata? N-am
trăit destul, mai sînt atîtea lucruri de făcut. Toate acestea mă preocupă fără să
mă întristeze. Dintr-un asemenea sentiment s-a născut „A trăi” (A.
Kurosawa). „Un document moral; parte din măreţia sa rezidă în diversele
modalităţi în care poate fi interpretat. După părerea mea, ideea filmului este că
omul răspunde pentru sine şi pentru opţiunea sa, care se reînnoieşte mereu”
(Donald Richie). Morala sa aproape existenţialistă — sensul vieţii este acela
pe care îl alege omul — îşi găseşte puncte de sprijin şi în filosofia budistă.
„Film-exorcism complex, foarte original, tulburător, despre angoasa morţii şi
despre căutarea unei raţiuni de a exista, A trăi e mai mult decît un film
excepţional, e o operă care ne ajută să trăim” (Aldo Tassone). Remarcabilă
interpretarea lui Takashi Shimura, unul dintre actorii preferaţi ai lui Kurosawa
(Îngerul beat — 1948; Câinele turbat — 1949; Rashomon — 1950; Cei şapte
samurai — 1954), pentru care este comparat cu Emil Jannings în Ultimul
dintre oameni sau cu Victor Sjostrom în Fragii sălbatici.
Paris: Le Salaire de la peur / Salariul groazei (r. sc. H. G. Clouzot; i. Armând
1953 Le Salaire de la peur / Thirard; m. Georges Aurie; a. Yves Montând, Charles Vanel, Folco Lulli,
Salariul groazei
Vera Clouzot). Film de suspans, redînd aventura unor şoferi care, pentru patru
mii de dolari, se învoiesc să transporte cu riscul vieţii, la mare distanţă şi pe
un drum periculos o încărcătură de nitroglicerină. Ecranizare după romanul lui
Georges Arnaud. „Filmul ne convinge, pentru că întîmplările şi acţiunea sînt
construite pe o situaţie umană din care putem deduce o justificată critică
socială. Atmosfera de tensiune este creată de la prima secvenţă, în care apare
orăşelul prăfos şi murdar, pierdut undeva, departe de lume, cu copiii lui goi şi
cu metişii săi amărîţi. Pesimismul obişnuit al lui Clouzot reprezintă aici un
avantaj” (Basil Wright). Pentru reconstituirea realităţii latino-americane
(aventurieri, contraste violente, dominaţie a societăţilor străine), regizorul se
foloseşte de o experienţă anterioară: filmarea unui documentar despre
Brazilia. Primul rol important din cariera lui Yves Montând. Marele Premiu şi
premiul pentru interpretare masculină (Charles Vanei), Cannes. „Ursul de
aur”, Berlin. Remake în 1977: Vrăjitorul (r. William Friedkin)
Paris: Thérèse Raquin (r. Marcel Carne; a. Simone Signoret, Raf Vallone).
1953 Thérèse Raquin Therese, o tînără femeie căsătorită cu un bărbat nevolnic, pe care nu-1 iubeşte
se îndrăgosteşte de un italian; împreună pun la cale asasinarea soţului.
Existenţa unui martor, neştiut şi şantajist, face ca omorul să nu rămînă
nepedepsit. Adaptare liberă şi modernizată a romanului lui Emile Zola.
Realism social în stilul cinematografului francez al anilor '30. „Un film
intelectual, o operă admirabil gîndită, riguros calculată, cu un conflict bine
condus” (Jean Collet). „Poate cea mai mare reuşită de după război a lui Carne,
datorită descrierii vechi lor cartiere lyoneze, datorită actualizării subiectului
prin prezenţa militarului întors din Vietnam şi datorită personajului central,
interpretat de Simone Signoret” (Georges Sadoul). Alte ecranizări ale
aceluiaşi roman: 1915 (r. Nino Martoglio); 1928 (r. Jacques Feyder); 1965 (r.
Håkan Ersgård); 2001 (r. David Leveaux).
(r. cosc. Yasujiro Ozu; a. Chishu Kyu, Kuniko Miyake, So Imamura). În
1953 Tokyo monogatari / vizită la copiii şi nepoţii din Tokyo, un cuplu de batrîni înţeleg că reprezintă o
Povestiri din Tokyo
povară pentru aceştia. întorşi acasă, femeia moare. „Prin intermediul relaţiilor
părinţi-copii, am vrut să arăt cum sistemul familial japonez a început să se
destrame. E unul dintre filmele mele cele mai melodramatice” (Y. Ozu).
Filmul acreditează ideea că insatisfacţia e o caracteristică inerentă vieţii, că
există o ruptură între calităţile umane ale unei persoane şi ceea ce face viaţa
din acea persoană. „Părinţii au păstrat imaginea copiilor lor aşa cum erau ei
înainte de plecarea la Tokyo, unde lupta cotidiană pentru supravieţuire îi
împiedică să vadă mai departe de tensiunile imediate. «Nu-i aşa că viaţa e o
mare decepţie?» întreabă unul dintre personaje” (Robin Wood).
 Tokyo: Ugetsu monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (r. cosc.
1953 Ugetsu monogatari / Kenji Mizoguchi; i. Kazuo Inagawa; m. Fumio Hayasaka; a. Machiko Kyo,
Povestirile lunii palide după
ploaie Masayuki Mori, Kinuyo Tanaka, Sakae Ozawa). In Japonia secolului al XVI-
lea, doi bărbaţi pleacă de acasă, unul în căutarea gloriei, celălalt în căutarea
cîştigului. Itinerariul lor este mai degrabă un drum iniţiatic, iar la întoarcerea
în sat constată că ambiţiile le-au distrus fericirea: soţia unuia a devenit
prostituată, şi a celuilalt a fost ucisă. Acest amestec straniu de realism
(decoruri, recuzită, limbaj rustic) şi de fantastic (fantome, atmosferă
legendară) este expresia perfectă a „universului lui Mizoguchi, deopotrivă
foarte violent şi adînc contemplativ” (Serge Daney). „Meditaţie asupra
deşertăciunii lucrurilor din această lume, confruntare a iluziilor cu realitatea
vieţii, îmbinare de paradis şi infern, trecere de la violenţa extremă la poezia
senină, joc al fiinţei şi nefiinţei, confuzie între vis si realitate: iată ce sînt
aceste Povestiri ale lunii palide după ploaie” (Ve-Ho). Salutat imediat drept
una dintre capodoperele istoriei cinematografului („Leul de argint”, Veneţia),
filmul lui Mizoguchi este construit pe „jocul continuu al contrastelor, al
reflexelor şi al repetiţiilor: două plecări la oraş, două scene de tîlhărie şi
violenţă, două crime, două fantome, două întoarceri” (Etienne Fuzellier).
„Din punct de vedere stilistic, este unul dintre filmele cele mai împlinite ale
lui Mizoguchi, bogat în imagini frumoase, amintind de pictura clasică
japoneză, dar şi de flamandul Breughel” (Peter Morris).
(r. George Cukor; sc. Moss Hart; a. Judy Garland, James Mason). Povestea
1954 A Star is Born / S-a născut unui cuplu de actori - ea, o cîntăreaţă în ascensiune, el, un actor alcoolic cu o
o stea
carieră în derivă - oferă o imagine dură a Hollywoodului, prezentat ca un
mecanism implacabil, căruia nu-i rezistă nici o vedetă. „Cukor realizează un
adevărat exorcism al show bussiness-ului, reunind mai multe genuri diferite -
comedie muzicală, dramă sentimentală, film biografic, film de critică socială”
(Claude Beylie). Studioul Warner, prin producătorul său Sidney Luft, gîndeşte
filmul ca pe un vehicul pentru revenirea pe ecran, după o absenţă de patru ani,
a actriţei Judy Garland (pe atunci, soţia lui Luft). Astfel, personajul Vicki
Lester împrumută o serie de date din biografia vedetei. Deşi e considerat cel
mai bun film al lui Garland, care excelează prin energie, vulnerabilitate, simţ
al umorului şi incomparabilă forţă vocală, S-a născut o stea nu conduce la
relansa-rea carierei acesteia, ci este ultimul său mare succes. Cîntecul candidat
la Oscar, „The Man That Got Away”, pe muzică de Ira Gershwin şi Ha-rold
Arlen, va deveni una dintre melodiile deceniului. Remake după filmul lui
William Wellman din 1938 şi reeditat pentru a treia oară, în 1976, de Frank
Pierson.
Veneţia: în ciuda primirii ostile din partea publicului, „Leul de argint” va
1954 La strada reveni filmului La strada (r. Federico Fellini; sc. F. Fellini, Ennio Flaiano,
Tullio Pinelli; i. Otello Martelli; m. Nino Rota; a. Giulietta Maşina, Anthony
Quinn, Richard Basehart). Artistul de bîlci Zampano o cumpără cu 10 000 de
lire pe naiva Gelsomina. Este începutul unei relaţii primitive şi înduioşătoare,
în care sfărîmătorul de lanţuri o tratează ca pe o sclavă pe biata fată costumată
în clovn, care strigă cît o ţin puterile „Soseşte Zampano!” „Un bărbat si o
femeie trăiesc alături, dar sînt foarte departe unul de altul. Cuplul este urmărit
în timpul unei lungi călătorii, pentru a sugera ideea de instabilitate. Ideea de
bază este însă dificultatea oamenilor de a comunica între ei şi îngrozitorul abis
ce se poate deschide între două fiinţe umane” (F. Fellini). „La Strada pare o
transfigurare a neorealismului. Totul e cotidian, familiar, perfect plauzibil.
Această poveste cu saltimbanci are aparenţa unui fapt divers. Cu toate acestea,
ne aflăm la celălalt pol, la graniţa ciudăţeniei, dacă nu a fantasticului” (Jean de
Baroncelli). „Orice se poate întîmpla în acest univers cvasishakespearian.
Gelsomina şi Nebunul poartă în jurul lor o aură de miraculos, care-1 derutează
şi îl irită pe Zampano. Dar acest miraculos nu e nici supranatural, nici gratuit,
nici măcar poetic, el apare ca o calitate posibilă a naturii” (Andre Bazin). La
strada formează împreună cu Escrocii şi Nopţile Cabiriei tripticul
culpabilităţii. Premiul „Oscar” 1956 pentru cel mai bun film străin.
 Hollywood: On the Waterfront / Pe chei (r. Elia Kazan; sc. Budd Schulberg; i.
1954 On the Waterfront / Pe chei Boris Kaufman; d. Richard Day; m Leonard Bernstein; a. Marlon Brando, Eva
Marie Saint, Lee J. Cobb, Rod Steiger, Karl Malden). Un tînăr docher, Terry
Malloy, amestecat în fărădelegile unei bande care do mină sindicatul, devine
conştient de necesitatea absolută a demascării, cu orice risc, a activităţii
criminale. Film inspirat dintr-o serie de articole scrise de Malcom Johnson,
despre viaţa docherilor din portul New York. Totodată, tema demascării
foştilor tovarăşi şi a justificării delaţiunii constituie o trimitere la situaţia
fostului comunist Elia Kazan, „martor prietenos” în anchetele Comisiei pentru
cercetarea activităţilor antiamericane. Sigur că filmul „poate fi privit ca un
thriller despre corupţie — cel puţin pînă spre final, cînd Malloy devine un
erou de tip Capra şi depune mărturie în faţa Comisiei pentru anchetarea
crimelor, fiind apoi ostracizat de colegi —, dar el se naşte din aspiraţia către
martiraj şi ispăşire” (David Shipman). Interpretîndu-1 pe „Terry Malloy, un
om alienat, care a rămas la nivelul instinctual al adolescentului fără căpătîi şi
care se transformă în adult” (Pauline Kael), Brando face o creaţie-reper pentru
întreaga sa carieră. 8 premii „Oscar” (film, regie, actor principal, actriţă
secundară, scenariu, imagine, scenografie, montaj). „Leul de argint”, Veneţia.
(r. Kenji Mizoguchi; i. Kazuo Miyagawa; a. Kinuyo Tanaka, Yoshiaki
1954 Sansho dayu / Hanayaki, Kioko Kagawa). Transpune rea cinematografică a unei legende din
Guvernatorul Sansho
secolul al Xl-lea. Doi copii de nobil devin sclavii tiranului Sansho; sora se
sacrifică pentru a-şi ajuta fratele să scape. Mizoguchi transformă o melodramă
oarecare într-o operă emoţionantă şi grandioasă, tragedie nobilă şi pură, de
factură clasică. „Prin economia mijloacelor, prin luciditate şi complexitate,
prin concreteţea imaginilor şi prin misterioasa undă de sugestivitate,
secvenţele acestui film se aseamănă cu poezia haiku. Diferenţa esenţială este
că haiku reprezintă o entitate care îşi ajunge sieşi, în timp ce fiecare detaliu
din Guvernatorul Sansho îşi găseşte ecou în întreaga structură” (R. Wood).
„Construit în întregime ca o succesiune de flashback-uri declanşate de gesturi
simbolice, cu înlănţuiri foarte simple legînd trecutul de prezent, Sansho este
unul dintre filmele puternic emoţionante ale lui Mizoguchi şi merită din plin
calificativul de «sublim»“ (Max Tessier). Filmul a fost comparat cu tragedia
clasică greacă şi cu piesele lui Shakespeare din ultima perioadă. „Leul de
argint”, Veneţia.
(r. Akira Kurosawa; a. Takashi Shimura, Toshiro Mifune, Ko Kimura).
1954 Shikinin no samurai / Cei Tablou al Japoniei medievale de la sfîrşitul secolului al XVI-lea. Şapte
şapte samurai
samurai apără un sat împotriva agresiunii a 40 de bandiţi. Cel mai grandios
film japonez realizat pînă la această dată: durata filmărilor (1 an), buget (1/2
milion de dolari), procedee tehnice neobişnuite. Etapă importantă în evoluţia
estetică şi filozofică a lui Kurosawa, filmul reia o temă prezentă în mai toate
operele sale: lupta unui individ sau a unui grup de indivizi, bine caracterizaţi,
împotriva rezistenţei inerte sau active a celor din jur, pentru a le arăta calea
unor ameliorări posibile. El exaltă „nobleţea sufletelor samurailor, capabili să
acţioneze fără a urmări un profit material” (Tadao Sato). „Admirabil prin
violenţa caracterelor, prin supleţea execuţiei, prin vitalitatea muzicii şi
frumuseţea plastică a imaginilor, una dintre culmile cinematografului-
spectacol” (Faroh Gaffary). Premiul „Oscar” 1955 pentru cel mai bun film
străin. „Leul de argint”, Veneţia.
New York: East of Eden / La est de Eden (r. Elia Kazan; sc. Paul Osborn; a.
1955 East of Eden / La est de James Dean, Julie Harris, Raymond Massey, Jo van Fleet). Ecranizare după
Eden
romanul lui John Steinbeck. În California, la începutul secolului, un fermier
ascunde fiilor lui — Cal şi Aron — adevărul despre mama lor, care i-a părăsit
pentru a deveni patroană de bordel. Cal se revoltă împotriva tatălui său, care-l
preferă pe Aron, şi îşi întîlneşte mama. Parafrază pe temele mitologiei biblice:
Adam şi Eva, Cain şi Abel. „Acest film pune în conflict psihologia modernă
cu tradiţionalismul şi ilustrează teoria supravieţuirii celui mai puternic. Kazan
exprimă tema cu un simbolism explicit, care nu diminuează încărcătura
narativă implicită. Rezultatul: un film expresiv pe plan dramatic şi interesant
pe plan intelectual” (E. Archer). Interpretul principal, James Dean, devine
idolul unei întregi generaţii de adolescenţi, care se recunosc în el. Premiul
„Oscar” pentru rol feminin secundar. Premiul pentru film dramatic, Cannes.
 Mexico City: Ensayo de un crimen / Viaţa criminală a lui Archibald de la
1955 Ensayo de un crimen / Cruz, ultimul film realizat de Luis Bunuel în prima sa perioadă mexicană
Viaţa criminală a lui
Archibald de la Cruz (1947-1955). Archibald de la Cruz este un burghez bogat, pe care o amintire
din copilărie îl face să dorească moartea tuturor femeilor pe care viata i le
scoate în cale. Numai că destinul îi dejoacă planurile criminale, iar
potenţialele victime mor din cu totul alte cauze. Comedie neagră, la care „se
rîde scrîşnind din dinţi, ca întotdeauna la un film de Bunuel. Acţiunea se
descompune în bucăţi, în scheciuri, unite printr-o legătură misterioasă, linia
logică-magică a viselor. Pentru că filmele lui Bunuel sînt mai degrabă visate
decît realiste, sînt vise reale care îşi extrag forţa virulentă din cotidian, sînt
strigăte de umor negru care urmează căile libertăţii mintale” (Ado Kyrou).
(r. Nicholas Ray; a. Joan Crawford, Mercedes McCambridge, Sterling
1955 Johnny Guitar Hayden). într-un oraş din Arizona, după terminarea Războiului Civil,
rivalitatea în dragoste şi în afaceri dintre două femei duce la o înfruntare
sîngeroa-să, soldată cu moartea uneia dintre ele. „Primul western baroc”
(Bernardo Bertolucci). „Western freudian” (Leslie Halliwell). „Un western
ireal, feeric, Frumoasa şi Bestia westernului, un vis al vestului, în care jocul
lui Joan Crawford, crispat, încordat, împins la paroxism de către Nicholas
Ray, constituie în sine un spectacol straniu şi fascinant” (François Truffaut).
(r. cosc. Robert Aldrich; a. Ralph Meeker, Albert Dekker, Paul Stewart, Cloris
1955 Kiss Me Deadly / Cutia Leachman). Ecranizare după un roman de Mickey Spillane. Anchetînd
misterioasă
dispariţia unei femei, un detectiv particular descoperă o bandă care vrea să
fure o încărcătură de material radioactiv. Thriller. „Gangsterii şi detectivul şi-
au lepădat togile lor virile şi de la statutul lor de arhetipuri uzate se înalţă la
rangul de figuri profetice” (Gerard Guegan). „Unul dintre cele mai mari filme
făcute vreodată si totodată unul dintre cele mai înfricoşătoare” (Barry
Gifford). „Un film cu mult înaintea timpului său şi care îi va influenţa pe
regizorii Noului Val francez” (Leonard Maltin); astfel, Jean-Luc Godard va de
dica Cu sufletul la gură casei de filme „Monogram”, pentru care a lucrat
Aldrich.
Paris: Lola Montès (r. sc. Max Ophüls; a. Martine Carol, Peter Ustinov).
1955 Lola Montès Rememorare a momentelor cruciale din viaţa unei curtezane celebre, redată
într-o înşiruire de flashback-uri. „O bogată ambivalenţă; Lola – copilul nedorit
care caută să iubească pe cineva alternează cu Lola – caricatura oribilă a
legendarei aventuriere. Spectatorul este chemat să o descopere pe Lola cea
adevărată” (David Robinson). Lola Montès reafirmă concepţia lumii
ophülsiene din filmele anterioare: o lume feminină în care se întâlnesc
fantasticul cu oniricul. „Lola Montès este în primul rând o încercare de
terapeutică lirică. Adevăratul ei subiect este demistificarea publicităţii, a
scandalului, a exhibiţionismului cu orice preţ, care caracterizează epoca
noastră” (Claude Beylie). Cel mai ambiţios film al lui Ophüls: color,
cinemascop, decoruri baroce, exterioare extravagante, filmat în trei versiuni,
cu un buget uriaş. neînţeles la vremea lui, este scurtat şi remontat fără
încuviinţarea autorului, eliminându-se fashback-urile care „derutează
spectatorii”. Premiera versiunii a doua are loc în februarie 1957.
Madrid: Muerte de un ciclista /Moartea unui ciclist (r. sc. Juan Antonio
1955 Muerte de un ciclista Bardem; a. Lucia Bose, Alberto Closas). Un cuplu accidentează mortal un
/Moartea unui ciclist
biciclist; cuprins de remuşcări, bărbatul vrea să se predea poliţiei, femeia îl
ucide, dar cade şi ea victimă unui alt accident. O melodramă pe care Bardem o
converteşte în film de critică socială, aţintit împotriva marii burghezii egoiste
şi a unor intelectuali nehotărîti si dezorientaţi. „Felul în care regizorul narează
pare a fi triumful logicii, iar fiecare întîmplare, în aparenţă arbitrară, apare ca
o consecinţă naturală a psihologiei personajelor” (Renne Jeanne, Charles
Ford). Astfel, Bardem îşi propune: „A spune cît mai mult şi cît mai sobru
posibil. într-un cuvînt, a fugi de baroc şi a regăsi clasicismul”. „Moartea unui
ciclist este mai mult decît un film de suspans şi chiar mai mult decît ceea ce
vrea să fie — drama unei crize de conştiinţă. El denunţă sufocarea si
constrîngerea impuse de regimul franchist” (Etienne Fuzellier). Filmul
marchează o piatră de hotar în evoluţia cinematografului spaniol.
 Copenhaga: Ordet / Cuvîntul (r. sc. Carl Th. Dreyer; i. Henning Bendtsen; a.
1955 Ordet / Cuvîntul Henrik Malberg, Emil Hass Christensen, Preben Lendorff Rye). Ecranizare
după o piesă de Kaj Munk (transpusă anterior pe ecran, în 1943, de Gustaf
Molander). In familia unor fermieri danezi din anii '30, o femeie moare la
naştere, dar este reînviată ca prin minune de credinţa cumnatului ei. Sînt
prezente temele tipice pentru Dreyer: intoleranţa, protestul împotriva
judecăţilor categorice şi împotriva strivirii conştiinţei individuale de către
autoritate (mai ales ecleziastică), tema morţii, a miracolului si a intervenţiei
divine. „Cuvîntul este un fel de tragedie teologică, fără nici o concesie făcută
groazei. Supranaturalul nu apare din exterior, ci este imanenţă pură. Niciodată
în cinematograf moartea n-a fost privită mai de aproape, adică în realitatea şi
sensul ei” (Andre Bazin). „Fiecare imagine este de o perfecţiune formală care
atinge sublimul; ritmul e foarte lent, jocul actorilor, hieratic” (François
Truffaut). „Cerul de deasupra fermei pare o poartă spre infinit. Interioarele
capătă aceeaşi greutate şi semnificaţie. încăperile se aseamănă cu o biserică
luminoasă şi curată, iar pe pereţii lor atîrnă, ca nişte icoane, portretele
strămoşilor” (Peter Cowie). „Leul de aur”, Veneţia.
Londra: Richard al III-lea (r. Laurence Olivier; a. L. Oii vier, John Gielgud,
1955 Richard al III-lea Claire Bloom). Ecranizare a piesei lui Shakespeare. „Olivier a căutat în opera
shakespeariană paradigma cît mai perfectă a monstruozităţii contemporane. El
face un studiu asupra imoralităţii absolute, surprinse în domeniul puterii”
(Giovan Battista Cavallaro).
Hollywood: The Barefoot Contessa / Contesa desculţă (r. sc. Joseph L.
1955 The Barefoot Contessa / Mankiewicz; a. Humphrey Bogart, Ava Gardner). O dansatoare de local
Contesa desculţă
devine mare vedetă hollywoodiană, apoi soţia unui conte italian, care o ucide
din gelozie. „Mankiewicz a vrut să spună totul despre Hollywood, unde
bărbaţii nu sînt bărbaţi, iar femeile sînt nişte animale minunate, dar frustrate.
O poveste cu Cenuşăreasa, în care prinţul se dovedeşte a fi un infirm” (Pauline
Kael). „Unul dintre cele mai frumoase portrete de femeie pe care ni le-a oferit
cinematograful. Eroina, naturală şi enigmatică, este plasată în patru situaţii
diferite, în patru medii de viaţă şi pusă în contact cu personaje contradictorii,
prilej pentru Mankiewicz de a-i analiza reacţiile şi a-i descrie morala pe care
şi-a fabricat-o” (François Truffaut). Marchează începutul perioadei de maximă
strălucire în cariera Avei Gardner, simbolul feminităţii explozive în
cinematograful american postbelic. Premiul „Oscar” pentru actor secundar
(Edmond O'Brien).
(r. sc. Richard Brooks; a. Glen Ford, Anne Francis, Vie Morrow, Sidney
1955 The Blackboard Jungle / Poitier). Un tînăr profesor din-tr-o şcoală newyorkeză trebuie să ţină piept
Sămînţa violenţei
elevilor săi, împărţiţi în bande şi care nu se dau în lături de la nimic:
ameninţări, violuri, bătăi. Ecranizare după romanul lui Evan Hunter, axat pe
problema delincventei juvenile, o temă nouă în cinematograful hollywoodian.
Primul film în care se cîntă muzică rock, lansîndu-se cîntecul devenit clasic
„Rock Around the Clock” de Bill Haley.
(r. Herbert Biberman; a. Rosaura Revueltas, Will Geer, David Wolfe). In
1955 The Salt of Earth / Sarea timpul unei greve la o mină de zinc, femeile sfidează interdicţia de a picheta
pămîntului
intrarea la locul de muncă, dînd astfel o lecţie bărbaţilor şovăielnici. Inspirat
dintr-un episod real petrecut în New Mexico în 1950, Sarea pămîntului e o
operă care „impresionează prin autenticitate, demnitate, forţă de convingere şi
probitate” (Vincent Pinel). Primul film neorealist american, „un neorealism
spontan, impus de subiect şi împrejurări. Se poate compara nu numai cu
primele filme ale lui Rossellini şi Visconti, ci şi cu Doi acri de pămînt şi cu
toate filmele neorealiste japoneze” (Jean de Baroncelli). Realizarea filmului a
întîmpinat numeroase greutăţi din partea oficialităţilor americane, care nu
acceptă această producţie independentă, finanţată de către cercurile de stînga
şi realizată de cineaşti sancţionaţi pentru simpatiile lor comuniste. Interzis în
Statele Unite, filmul e prezentat în premieră în Mexic.
(r. Edvin Laine; a. Kosti Klemelă, Heikki Savolainen, Jussi Jurkka). La
1955 Tuntematon sotilas / începutul anilor '40, un pluton de soldaţi finlandezi este trimis să lupte în
Soldatul necunoscut
prima linie pe frontul antisovietic. Ecranizarea unui roman de Văino Linna.
„Tema centrală este adaptabilitatea omului, felul în care învaţă să trăiască în
orice situaţie, oricît de grea” (D. Vaughan). Remake în 1986 (r. Rauni
Mollberg).
 (r. sc. Nicholas Ray; a. James Dean, Sal Mineo, Natalie Wood). Un adolescent
1956 Rebel Without a Cause / marcat de relaţiile dintre părinţi devine delincvent şi intră în conflict cu
Rebel fără cauză
poliţia. „Primul film care arată că violenţa juvenilă nu se manifestă numai în
cartierele sărace” (Leslie Halliwell). „Dificultatea de a trăi a unui tineret care
îsi disimulează sensibilita-tea în spatele unei aparenţe de duritate şi bravadă.
Violenţa nu este pentru el decît un mod de a nega o familie şi o societate care
nu răspund dorinţelor lui de puritate şi de absolut” (Etienne Fuzellier). Prin
moartea lui Dean, survenită la o lună înainte de premieră, Rebel fără cauză
devine un film-cult.
Stockholm: Sommarnattens leende / Surîsul unei nopţi de vară (r. sc. Ingmar
1956 Sommarnattens leende / Bergman; i. Gunnar Fischer; a. Eva Dahlbeck, Ulla Jacobsson, Gunnar
Surîsul unei nopţi de vară
Bjornstrand, Harriet Andersson). Ultima din seria comediilor lui Bergman pe
tema infidelităţii (Femei în aşteptare — 1952; O lecţie de dragoste — 1954).
„Patru cupluri se înfruntă într-un joc delicat si crud ce se desfăşoară într-una
din acele nopţi de vară cînd totul devine posibil. Un fel de Regula jocului
suedez” (Jacques Doniol-Valcroze). „Un arabesc pe o temă esenţialmente
tragică, cea a neîndestulării omului, ilustrînd totodată cu mult umor că viaţa
atinge absolutul doar în dorinţa trupului şi în singurătatea sufletului” (Rune
Waldekranz). Premiul pentru umor poetic, Cannes, 1956.
Paris: Un Condamné á mort s'est échappé / Un condamnat la moarte a evadat
1956 Un Condamné á mort s'est (r. sc. Robert Bresson; i. Leonce-Henri Burei; a. François Leterrier, Charles
échappé / Un condamnat la
moarte a evadat Le Clainche). Reconstituire a unei întîm-plări autentice: Andre Devigny,
luptător în Rezistenţă, încarcerat de Gestapo, evadează din fortul Montluc cu o
oră înainte de a fi executat. „Cel mai important film francez din ultimii zece
ani” (Franoois Truffaut). „Un film neobişnuit, care nu se aseamănă cu nici un
altul” (Andre Bazin). „O meditaţie asupra destinului uman” (Jean Mitry).
Acest imn închinat curajului şi perseverenţei prin care imposibilul devine
posibil exprimă cel mai bine estetica bressoniană, în care predomină planurile
lungi, gros-planurile obiectelor alternînd cu cele ale chipurilor, tonurile de
cenuşiu, montajul lent. „Am vrut să realizez în acelaşi timp un film al
obiectelor şi al sufletului. Adică să ajung la suflet prin obiecte. Am vrut să arăt
miracolul obiectelor şi faptul că asupra închisorii planează o mînă invizibilă,
care conduce evenimentele. Filmul este un mister” (R. Bresson). „Filmul
reprezintă cotitura definitivă în evoluţia lui Bresson către asceză şi abstracţie.
Sunetul şi imaginea se echilibrează în aceeaşi neutralitate estetică si
dramatică” (Marcel Martin). Premiul pentru regie, Cannes, 1957.
New York: War and Peace / Război şi pace (r. cosc. King Vidor; i. Jack
1956 War and Peace / Război şi Cardiff; a. Audrey Hepburn, Mei Ferrer, Henry Fonda). Ecranizare după Lev
pace
Tolstoi. Superproducţie foarte costisitoare (60 de vedete, 10 000 de figuranţi),
filmată în Iugoslavia şi Italia. „Tema mea preferată e căutarea adevărului.
Aceasta este si tema de bază a cărţii lui Tolstoi. Pierre se duce să privească
bătălia pentru a descoperi ce se petrece în sufletul oamenilor, iar noi vedem
totul prin ochii lui. De aceea nici nu ne aflăm în centrul luptei, ale cărei detalii
el nu le vede” (K. Vidor). Acesta este penultimul film al unei cariere
prestigioase şi prodigioase, dar încheiată prea devreme. Diversitatea opţiunilor
sale de gen (film de război, comedie, melodramă, western) şi ton (liric, epic,
dramatic, eroic), precum şi echilibrul dintre „postulatele contrare (comic şi
patetic, lipsă de măsură şi autenticitate, conştiinţă lucidă şi alienare,
inteligenţă şi grosolănie)” (Barthelemy Amengual) fac din Vidor un cineast
greu clasabil, dar care practică un cinematograf de largă audienţă. Flm:
Plimbare pe drum (1918); Parada cea mare (1925); Mulţimea (1928); Aleluia
(1929); Campionul (1931); Miracolul vieţii (1934); Citadela (1938); Duel sub
soare (1946); Ruby (1952); Solomon şi regina din Saaba (1959).
Londra: A King in New York / Un rege la New York (r., se, m. Charles
1957 A King in New York / Un Chaplin; a. Ch. Chaplin, Dawn Addams, Olivier Johnston). Un rege refugiat în
rege la New York
SUA este confruntat cu televiziunea, cu publicitatea, cu macarthismul si alte
asemenea. Această fabulă politică marcată de numeroase accente
autobiografice, pe care majoritatea criticilor o consideră o operă minoră în
contextul creaţiei chapliniene, rămîne „un pamflet viguros împotriva unei ţări
care se consideră campioana lumii libere, dar care îsi închide sau exilează
democraţii cei mai fervenţi” (R. Lacourbe, R. Lefevre). „Pentru prima oară,
Chaplin nu mai este şomer, muncitor sau revoltat, ci este, ca şi în viaţă, un
stăpîn protejat de lege. Ii mai apără încă pe cei oprimaţi, dar este, în acelaşi
timp, un rege feudal, anacronic, care cochetează cu o sărăcie care nu-1 va
atinge niciodată. Chaplin acceptă să se vadă aşa cum este şi să se placă doar
pe jumătate” (R. Vogel).
 Stockholm: Det sjunde inseglet / A şaptea pecete (r. sc. Ingmar Bergman; i.
1957 Det sjunde inseglet / A Gunnar Fischer; a. Max von Sydow, Gunnar Bjornstrand, Bibi Andersson).
şaptea pecete
Un cavaler si scutierul său, ce se întorc dintr-o cru-ciadă şi străbat o Suedie
bîntuită de ciumă şi foamete, se întîlnesc cu moartea, care îl provoacă pe
cavaler la o partidă de şah. „Scopul meu a fost să pictez ca un zugrav din Evul
Mediu, cu aceeaşi angajare obiectivă, cu aceeaşi sensibilitate şi aceeaşi
bucurie. Personajele mele rîd, plîng, ţipă, se tem, vorbesc, răspund, joacă,
suferă, întreabă. Sînt terorizate de ciumă, de Ziua de Apoi, de Steaua care se
numeşte Absint. Astăzi, temerile noastre sînt de altă natură, dar cuvintele
rămîn aceleaşi. întrebarea persistă” (I. Bergman). Această alegorie, cu viziuni
apocaliptice îmbină desăvîrşit poezia cu filozofia într-o operă de o deosebită
profunzime, susceptibilă de multiple interpretări. Punîndu-şi întrebări asupra
sensului vieţii, Bergman realizează „cel mai profund şi mai ambiţios film din
istoria cinematografului suedez şi se apropie de operele lui Strindberg şi
Lagerkvist” (Peter Cowie). „O suită de tablouri de gen de o fenomenală
frumuseţe si una dintre rarele reprezentări medievale credibile în cinema”
(Gilbert Salachas). Din punct de vedere stilistic, este influenţat de
expresionism, de Dreyer şi de frescele medievale. Premiul special al juriului,
Cannes.
Locarno: Marele premiu al criticii revine filmului Il grido / Strigătul (r. sc.
1957 Il grido / Strigătul Michelangelo Antonioni; i. Gianni di Venanzo; a. Steve Cochran, Alida Valii,
Betsy Blair, Dorian Gray). Drama unui muncitor părăsit de femeia iubită şi
care peregrinează căutîndu-si în zadar echilibrul sufletesc. „Pînă acum,
personajele mele se complăceau în nefericire şi în crizele lor sentimentale; de
data asta, ne aflăm în faţa unui om care reacţionează, care vrea să depăşească
nefericirea. De aceea am tratat acest personaj cu mai multă milă” (M.
Antonioni). „Acest film constituie în arta lui Antonioni trecerea de la perioada
experimentală, legată de formule neorealiste la perioada de maturitate”
(Gianni Rondolino). Strigătul reprezintă totodată o excepţie în opera lui
Antonioni, fiind unica abordare a mediului muncitoresc. Dar autorul „nu
încearcă să descopere o lume nouă, ci caută asemănări şi echivalenţe, adică
acelaşi lucru sub diverse forme” (Giovan Battista Cavallaro), el încearcă să-şi
extindă propriile probleme la reprezentantul unei alte clase, pentru a
demonstra cît de răspîndită e acea alienare pe care o redă în toate filmele sale.
Numeroase premii internaţionale, la San Francisco, Paris, Köln, Bruxelles.
(r. Andrzej Wajda; a. Teresa Izewska, Tadeusz Janczar, Wienkzyslaw
1957 Kanal / Canalul / Ei iubeau Gliriski). Evocarea unui episod au tentic din timpul insurecţiei: refugierea
viaţa
luptătorilor polonezi în canalele oraşului. Acest imn închinat solidarităţii are
valoare de document istoric. „Filmul este un model de gradare a suferinţelor,
tragismului şi suspansului” (D. Austen). „In ciuda subiectului şi a ambianţei,
Wajda este departe de neorealism. Filmul poate fi considerat un document
concludent pentru deosebirile din tre neorealism şi realism, pe de o parte, şi
dintre realism şi naturalism, pe de alta” (Ernesto G. Laura). „Acest mare film
clasic va marca adevărata renaştere a cinematografului polonez, fiind,
împreună cu Cenuşă şi diamant, matricea viitoarei creaţii a tinerilor cineaşti
polonezi de la Polanski la Zulawşki” (Stefan Krezinski).
(r. Akira Kurosawa; a. Toshiro Mifune, Isuzu Yamada, Minoru Chiaki).
1957 Kumonosu-jo / Tronul Ecranizare după „Macbeth” de Shakespeare, cu transpunerea acţiunii în Evul
însîngerat
Mediu japonez. „Ca şi Orson Welles, Kurosawa aduce pe ecran o dramă
barbară, exasperată şi fatalistă, plină de elemente misterioase, care pierde din
profunzimea umană a modelului shakespearian, unde Macbeth este un
personaj universal, un simbol al imposibilităţii de a înăbuşi vocea conştiinţei
vinovate” (Ernesto G. Laura). „Sau e ceva care ne scapă la acest «Macbeth»
japonez, sau filmul ilustrează limitele unui formalism integral, care se pierde
în manierismul unei violenţe zadarnice şi fără substanţă. Momentele de
bravură se succed unul după altul, mereu uluitoare, neaşteptate şi totodată
monotone, pentru că încă de la început sunt plasate sub semnul paroxismului.
Filmul este unul dintre cele mai frumoase poeme realiste, care încearcă să
sugereze alienarea unui om datorită forţelor răului acceptate de bunăvoie. Este
opera cea mai curajoasă pe plan experimental a lui Kurosawa (cineastul n-a
mers niciodată atât de departe pe drumul abstracţiunii. „Este filmul pentru
care m-am inspirat cel mai mult din teatrul No: decoruri, machiaj, costume,
acţiune, regie. Aş putea chiar să-l reanalizez cadru cu cadru prin prisma
regulilor No” (A. Kurosawa).
 (r. Leopoldo Torre Nilsson; sc. Beatriz Guido; a. Lautaro Murua, Elsa Daniel).
1957 La casa del angel / Casa Trei surori trăiesc sub stricta supraveghere a unei mame bigote. Una dintre ele
îngerului
cunoaşte o dragoste nefericită pentru un tînăr deputat, care o seduce şi o
abandonează. Dramă psihologică, tablou acid al vieţii claselor avute din
Argentina anilor '20, „care arată consecinţele unei concepţii puritane şi
religioase reflectate în problemele adolescenţei” (L. Torre Nilsson). Operă de
maturitate a regizorului argentinian, care reia temele sale preferate:
incomunicabilitatea, claustrarea, obsesia păcatului. Constituie începutul unei
îndelungate colaborări cu scriitoarea Beatriz Guido, soţia sa. Flm: Zilele urii
(1954); Sfîrşitul sărbătorii (1960); Piele de vară (1961); Martin Fierro
(1968); Cei şapte nebuni (1973); Piedra Libre (1976).
Cannes: premiera absolută a filmului Le notti di Cabiria / Nopţile Cabiriei (r.
1957 Le notti di Cabiria / Nopţile Federico Fellini; sc. F. Fellini, Tullio Pinelli, Ennio Flaiano, Brunello Rondi;
Cabiriei
i. Aldo Tonţi; m. Nino Rota; a. Giulietta Maşina, Amedeo Nazzari, François
Perier). Drama unei prostituate brutalizate, escrocate, amăgite, al cărei suflet
inocent o lasă dezarmată în faţa răutăţii oamenilor. „Am vrut să povestesc
aventurile unei nefericite, care, în ciuda tuturor nenorocirilor, speră confuz şi
naiv în posibilitatea unor raporturi mai bune între oameni” (F. Fellini). Operă
complexă, care se consumă atît pe planul individual, ca o dialectică speranţă-
disperare, cît şi pe cel social, ca o luptă între adevărata virtute, întruchipată în
mod paradoxal de o prostituată şi falsele respectabilităţi. Finalul antologic
(după ce a pierdut totul, Cabiria este luată de vîrtejul unui grup de saltimbanci
îmbrăcaţi în costumele commedia dell'arte) ilustrează concepţia lui Fellini:
„viaţa merită trăită chiar şi în cele mai proaste condiţii, iar singurătatea şi
suferinţa pot procura o stranie fericire” (Andrew Sarris). Premiul „Oscar”
pentru film străin. Premiul de interpretare feminină, Cannes.
(r. Mehboob Khan; m. Naushad; a. Nargis, Sunil Dutt, Rajender Kumar).
1957 Mama India Părăsită de bărbat, o femeie munceşte din greu ca să-şi crească băieţii. Viaţa ei
e un şir nesfîrşit de trudă, lipsuri si umilinţe. Iar atunci cînd crede că si-a scos
copiii la liman, un tragic incident o obligă să se ridice împotriva unuia dintre
ei. „Filmul traduce pe înţelesul tuturor rolul femeii indiene în societate, aşa
cum a fost el definit de premierul Nehru, la începutul anilor '50: «Femeia
indiană nu este doar mama familiei ei, ea este mama întregii comunităţi»“
(Adina Darian). 5 premii „Filmfare” (film, regie, sunet, actriţă, imagine).
(r. sc. Ingmar Berg-man; i. Gunnar Fischer; a. Victor Sjostrom, Bibi
1957 Smultronstället / Fragii Andersson, Ingrid Thulin, Gunnar Bjornstrand). În drum spre ceremonia care
sălbatici
urmează să-i încoroneze întreaga carieră, un bătrîn îşi rememorează existenţa.
„Fragii sălbatici nu este o întrebare, ci un răspuns, o punere la punct a
lucrurilor înainte de călătorie. Pentru prima dată, eroul bergmanian nu mai
este tînăr, ci octogenar. Fragii sălbatici este o operă în anticipaţie autocritică”
(Roger Tailleur). „Cu o extraordinară libertate şi îndrăzneală, Bergman
combină într-un fel de sinteză genială nu numai temele sale preferate, nu
numai toate marile curente ale cinematografului (expresionism, realism poetic
şi chiar neorealism), ci reuşeşte să păstreze o perfectă unitate de ton şi să nu
repete nimic din operele anterioare” (Amedee Ayfre). „Filmul se bazează, în
principal, pe visuri şi flashback-uri, procedee rar folosite de Bergman în
filmele următoare, dar care aici sînt atît de intim legate de evenimentele din
trecut, încît nu par nici o clipă gratuite sau de prisos” (Peter Cowie). „Ursul de
aur”, Berlin.
Londra: The Bridge on the River Kwai / Podul de pe râul Kwai (r. David
1957 The Bridge on the River Lean; sc. Pierre Boulle; i. Jack Hildyard; m. Malcolm Arnold; a. Alee
Kwai / Podul de pe râul
Kwai Guinness, William Holden, Sesue Hayakawa, Jack Hawkins). în timpul celui
de-al doilea război mondial, un grup de prizonieri britanici sînt obligaţi de
japonezi să construiască un pod pe care americanii îl vor arunca în aer. Film
de război. Superproducţie de mare succes, mizînd pe toate ingredientele
inerente genului (vedete internaţionale, peisaje grandioase, figuraţie
numeroasă, culoare, cinemascop). Principalele atuuri ale filmului:
interpretarea lui Alee Guinness în rolul colonelului britanic plin de morgă,
care devine un fanatic al proiectului, deoarece vede în el un mijloc de a
demonstra superioritatea înnăscută a spiritului britanic şi tema muzicală, care
va căpăta popularitatea unui şlagăr internaţional. „Filmul e deopotrivă o
aventură plină de suspans, un studiu psihologic asupra ideii de datorie prost
înţelese şi, mai presus de orice, un rechizitoriu nemilos la adresa războiului”
(Derek Winnert). 7 premii „Oscar” (film, regie, actor principal, scenariu-
ecranizare, imagine, montaj, muzică).
 Hollywood: după opt ani de „exil”, Orson Welles revine în studiourile
1957 The Touch of Evil / americane, unde începe să filmeze The Touch of Evil / Stigmatul răului (sc. O.
Stigmatul răului
Welles; a. Charlton Heston, Janet Leigh, O. Welles, Akim Tamiroff, Marlene
Dietrich). Aflat în voiaj de nuntă în California cu soţia lui americană, un
funcţionar mexican în Comisia panamericană antidrog se înfruntă cu căpitanul
Hank Quinlan, poliţist cu o morală îndoielnică şi care se consideră mai presus
decît legea. „Epitaful filmului negru” (Paul Schrader). „Un film poliţist
flamboaiant pe tema drogurilor şi a corupţiei politiei, într-un orăşel de la
frontiera mexicano-americană” (Pauline Kael). „Adaptează un roman poliţist
de duzină, a cărui tramă criminală o simplifică la maximum, pentru a o face să
coincidă cu canavaua sa preferată: portretul unui monstru cu trăsături de
caracter paradoxale, interpretat de el însuşi, pentru care schiţează cea mai
simplă dintre morale, cea a absolutului şi a purităţii absolutului'' (Francois
Truffaut). Cel de-al treilea film noir realizat de Welles (după Doamna din
Shanghai şi Mister Arkadin), Stigmatul răului este construit pe acelaşi schelet
dramaturgie ca şi predecesoarele sale: un inocent se rătăceşte în labirintul
răului. „O parabolă metafizică asupra veritabilelor raporturi dintre Dumnezeu,
care a creat universul şi duşmanul lui aparent, diavolul. Construcţia parabolei
în labirinturi gemene, unul masculin, altul feminin, permite notaţii subversive
şi politice despre sex, rasă şi frontiere naţionale” (Bill Krohn). Lansat într-o
variantă de montaj pe care Welles o repudiază, filmul va fi remontat după
notele regizorului şi relansat în 1998. Marele premiu la Festivalul de la
Bruxelles, 1958.
Regizorul american Sidney Lumet debutează cu Twelve Angry Men /
1957 Twelve Angry Men / Doisprezece oameni furioşi, ecranizare a unei piese de succes, scrisă de
Doisprezece oameni furioşi
Reginald Rose, care, prin unitatea sa de timp, loc şi acţiune (dezbaterile unor
juraţi pe marginea cazului unui tînăr acuzat că şi-ar fi ucis tatăl), îi permit să
adopte un stil familiar lui, acela de televiziune: planuri apropiate, panoramice
lungi pe feţele actorilor. Este începutul unei cariere deosebit de prolifice (41
de filme în următorii 42 de ani), în care va fi nominalizat de patru ori la
„Oscar”-ul pentru cel mai bun regizor; va fi credincios cîtorva teme de bază:
fragilitatea justiţiei, poliţiei şi corupţia acestora; va obţine performanţe
remarcabile din partea tuturor actorilor, protagonişti sau secundari. „Unul
dintre cei mai robuşti cineaşti newyorkezi” (David Thomson). Flm: Colina
(1965); Serpico (1973); Orient Expres (1974); După-amiază de câine (1957);
Reţeaua (1976); Verdictul (1982); Afaceri de familie (1989); Un străin printre
noi (1992); Gloria (1999).
(r. Rolf Thiele; a. Nadja Tiller, Peter van Eyck, Gert Fröbe). Această „operă
1958 Das Mädchen Kosemarie / de trei parale a anilor '50” este inspirată din cazul real al unei prostituate de
Rosemarie
lux (Rosemarie Nitribitt), moartă în chip misterios, după ce a încercat să-şi
şantajeze clienţii, reprezentanţi ai protipendadei din Frankfurt. „Un film
interesant pentru atitudinea sa faţă de mentalitatea care a însoţit aşa-numitul
wirtschaftswunder (miracolul economic). Este primul film care încearcă să
critice condiţiile de viată din Germania Occidentală” (Siegfried Kracauer). „O
tragedie despre prostituate îmbrăcate sumar şi despre pofte bărbăteşti fără
perdea nu înseamnă neapărat o tratare deschisă a problemei, deoarece toate
frînturile de analiză agresivă existente în film nu duc către portretul moral al
societăţii zilelor noastre” (Karena Niehoff). Anterior premierei germane,
filmul stîrneşte un scandal în timpul Festivalului de la Veneţia, unde este
prezentat în pofida opoziţiei oficialităţilor de la Bonn, care decid
neparticiparea unei delegaţii oficiale la manifestare.
Scurtmetrajul Dwa ludzie z szafa / Doi oameni şi un dulap (r. Roman
1958 Dwa ludzie z szafa / Doi Polanski) primeşte Marele Premiu la Festivalul de la San Francisco, impunînd
oameni şi un dulap
numele regizorului polonez în circuitul internaţional. „Doi oameni ies din
mare ducînd un dulap şi intră în oraş, adică în viaţă, de care nu pot profita din
cauza dulapului. Am vrut să arăt astfel o societate care respinge fiinţa umană
nonconformistă sau persoanele care, în ochii celorlalţi, au o tară morală sau
fizică. Şi totuşi în jurul acestor oameni se întîmplă lucruri îngrozitoare, pe care
nimeni nu le vede sau nu vrea să le vadă. Toată lumea nu-i vede decît pe cei
doi cu dulapul, care sînt obligaţi să se întoarcă în mare” (R. Polanski).
 (r. Louis Malle; i. Henri Decae; a. Maurice Ronet, Jeanne Moreau). O soţie
1958 L’Ascenseour pour adulteră pune la cale împreună cu amantul ei asasinarea soţului, pe care vor să
l’echafaud /Ascensor
pentru eşafod o deghizeze în sinucidere. Blocarea amantului în ascensorul cu care pleca de
la locul crimei le dejoacă planurile. Ecranizare după romanul lui Noel Calef.
Debutul regizorului Malle în lung-metrajul de ficţiune. Thriller elegant, deşi
destul de neplauzibil, care „aduce o viziune nouă asupra anumitor cartiere
pariziene şi asupra vieţii moderne” (Georges Sadoul). „Nu voi mai face multă
vreme un alt thriller, dar sper să reiau şi să dezvolt unele idei din acest prim
film: indiferenţa în faţa crimei, aspectul dur şi inuman al lumii moderne,
singurătatea, despărţirea, căutarea ...şi noaptea” (L. Malle). Premiul „Louis
Delluc”. Primul mare succes al actriţei Jeanne Moreau, una dintre interpretele
preferate ale „noului val”: Amanţii (1958); Jules şi Jim (1961); Focul fatidic
(1963); Viva Maria! (1965).
(r. cosc. Louis Malle; a. Jeanne Moreau, Alain Cuny, Jean-Marc Bory).
1958 Les Amants / Amanţii Iubirea unei femei bogate pentru un tînăr întîlnit din întîmplare şi de dragul
căruia îşi părăseşte căminul conjugal. Această „critică aspră la adresa marii
burghezii şi a modului ei de a trăi şi a gîndi” (Georges Sadoul) dobîndeşte un
Premiu special al juriului la Veneţia, dar cenzura italiană şi, ulterior, cea
braziliană vor interzice difuzarea filmului. Malle se impune ca un regizor de
un deosebit profesionalism, pentru care orice film va însemna un exerciţiu
stilistic. Intentionînd să rupă o anume convenţie dramatică, el îşi va dovedi
predilecţia pentru subiecte aproape imposibile — găsirea unor echivalente
vizuale pentru limbajul lui Queneau în Zazie în metrou (1960), investigarea
mitului Bardot în Viaţă particulară (1962), urmărirea dinamicii interioare a
unui om în pragul sinuciderii în Focul fatidic (1963) şi va trece cu uşurinţă de
la filmul de ficţiune la cel documentar (Calcutta — 1969) şi de la rigorile
producţiei de film europene la cele americane. „Filmele mele sînt doar te
diferite unele de altele. Prin aceste deosebiri mi-am exprimat, conştient sau
nu, propriul adevăr” (L. Malle).
Paris: Mon oncle / Unchiul meu (r. sc. Jacques Taţi; a. J. Taţi, Jean-Pierre
1958 Mon oncle / Unchiul meu Zola, Adrienne Servantie). Satiră a civilizaţiei de consum, „a prostiei celor
care, în loc să profite de progres, devin sclavii lui” (Gilbert Salachas).
Confruntare a două medii: casa familiei burgheze, în care totul este
automatizat şi locuinţa dlui Hulot dintr-un cartier modest, vechi şi incomod,
din care însă nu a dispărut farmecul lucrurilor, prospeţimea sentimentelor. „Al
treilea voleu al unui triptic insolit: Zi de sărbătoare (1947), unde un sat rezistă
americanizării; Vacanţa domnului Hulot (1953), care redă caracterul artificial
al spaţiului şi timpului vacanţei; şi Unchiul meu, în care trecutul si viitorul
sufocă prezentul” (Elie Foves).
(r. cosc. Stanley Kubrick; a. Kirk Douglas, Ralph Mecker, Adolphe Menjou).
1958 Paths of Glory / Cărările în 1916, un general carierist îşi obligă oamenii să pornească la atac, deşi au
gloriei
foarte puţine şanse; ofensiva eşuează, iar generalul decide executarea a trei
soldaţi „ca exemplu”. Film antirăzboinic, inspirat dintr-un fapt real petrecut în
armata franceză, ceea ce va determina interzicerea lui în Franţa timp de 18 ani.
Kubrick „redă mai puţin ororile războiului, făcînd mai degrabă un studiu al
structurii sociale. Lumea apare împărţită în conducători şi conduşi. Ofiţerii
dirijează evenimentele din elegante încăperi de castel, decorul accentuînd
indiferenta lor fată de soarta oamenilor. Aceştia pleacă în tranşee aşa cum pe
timp de pace se duc la serviciu” (Gavin Lambert). „Un film de o claritate
nemaipomenită, care demonstrează absenţa moralei, inerentă oricărui război şi
preţul îngrozitor pe care îl plătesc oamenii care îl fac. Cu toate acestea, în
final, dragostea ignoră frontierele stupide dintre popoare. Şi totul e comprimat
cu atîta forţă şi modernitate în mai puţin de 90 de minute!” (Jane Campion).
„Un film exemplar pe mai multe niveluri şi nu numai pentru că vorbeşte
despre cei care vor fi sacrificaţi «ca exemplu». Kubrick tratează cu o
extraordinară precizie şi adesea concizie un subiect gigantic, trecînd tot timpul
de la lupta din tranşee la cea din interiorul personajelor, adesea cu ajutorul
unor elipse de o incredibilă îndrăzneală” (Pierre Jolivet).
 Varşovia: Popiól i diament / Cenuşă şi diamant (r. cosc. Andrzej Wajda; a.
1958 Popiól i diament / Cenuşă Zbigniew Cybulski, Ewa Krzyszewska). În prima zi de pace, un tînăr trebuie
şi diamant
să-l asasineze pe noul secretar comunist al districtului. După multe ezitări, el
îşi îndeplineşte misiunea şi moare împuşcat de o patrulă. Ecranizare după un
roman de Jerzy Andrzejewski. „Trecutul şi viitorul stau la aceeaşi masă, în
sunetul tangourilor şi al foxtroturilor. Eroul trebuie să rezolve eterna dilemă a
soldatului: să îndeplinească ordinele sau să acţioneze după capul lui. Am vrut
să prezint lumea complexă şi dificilă a generaţiei din care fac şi eu parte” (A.
Wajda). Ca şi în celelalte filme ale trilogiei războiului, Generaţie (1955) şi
Canalul (1956), Wajda împleteşte tema luptei cu cea a dragostei. „Discipol al
lui Bunuel, Wajda cunoaşte şi lecţia cineaştilor de factură barocă din toate
timpurile: Lang, Fellini, Pabst, Murnau. Climatul vizual al filmului trimite
adesea cu gîndul la expresioniştii germani: simetrii şi paralelisme, jocuri
simbolice de obiecte, imagini bizare” (Etienne Fuzellier). Secvenţe antologice:
asasinatul de la începutul filmului, aprinderea votcii în pahare, dialogul de
dragoste din biserica bombardată, banchetul, moartea eroului.
(r. Jack Clayton; sc. Neil Paterson; i. Freddie Francis; a. Laurence Harvey,
1958 Room at the Top / Drumul Simone Signoret). Un modest funcţionar dintr-un oraş industrial britanic vrea,
spre înalta societate
şi în cele din urmă reuşeşte, să parvină prin orice mijloace, inclusiv
abandonarea femeii iubite şi căsătoria cu fiica unui bogat industriaş.
Ecranizare după romanul lui John Braine. „Un film despre clase, bani, putere
şi despre sex ca mijloc de a le dobîndi” (Pauline Kael). „Deşi este asimilat
adesea scolii Free Cinema din această perioadă, acest film, prin clasicismul
său elegant, se apropie mai degrabă de cinematograful analitic american gen
Wyler sau Mankiewicz decît de filmele clocotitoare, cu o estetică aproape
documentară ale cineaştilor englezi contemporani” (Stephan Krezinski).
Debut al regizorului Jack Clayton. 2 premii „Oscar” (interpretare feminină,
scenariu-ecranizare). Premiile BAFTA pentru film şi interpretă principală.
Premiul pentru interpretare feminină, Cannes. Premiul „Oscar” pentru actriţă
principală.
(r. Stanley Kramer; sc. Harold Jacob Smith, Nathan E. Douglas; i. Sam
1958 The Defiant Ones / Lanţul Leavitt; a. Tony Curtis, Sidney Poitier). Doi puşcăriaşi — un alb şi un negru
— evadează legaţi cu acelaşi lanţ. Obligaţi să lupte împreună pentru
supravieţuire, aversiunea reciprocă iniţială se transformă în prietenie. „Poate
cel mai bun film al lui Kramer. Deşi simplu, subiectul are o forţă specială;
acţiunea e captivantă; jocul actorilor e bun. Dar ţinta specială aflată îndărătul
tuturor acestor elemente este o mică ofensivă cu substrat politic” (Pauline
Kael). Pledoarie antirasistă, marcată de didacticismul tipic filmelor cu mesaj
semnate de Kramer. 2 premii „Oscar” (scenariu, imagine).
Hollywood: Vertigo / Ameţeala (r. Alfred Hitchcock; i. Robert Burks; m.
1958 Vertigo / Ameţeala Bernard Hermann; a. James Stewart, Kim Novak). Un detectiv bolnav de
acrofobie trebuie să urmărească o femeie obsedată de ideea sinuciderii, de
care se îndrăgosteşte, dar pe care nu o poate împiedica să se omoare. Obsedat
de amintirea ei, i se pare că o regăseşte în persoana unei vînzătoare care îi
seamănă leit. Părerea devine realitate. Film inspirat de romanul „Din morţi”
de Pierre Boileau şi Thomas Narcejac. Una dintre capodoperele hitchcockie-
ne, Ameţeala îşi dispută alături de Psihoză locul întîi în topul preferinţelor
multor exegeţi şi cineaşti. Secvenţă antologică: transformarea brunetei Judy în
blonda Madeleine de către detectivul bîntuit de imaginea femeii dispărute.
„Ceea ce m-a interesat mai mult la acest subiect au fost eforturile bărbatului
de a recrea o femeie pornind de la imaginea unei moarte” (A. Hitchcock).
„Date fiind predispoziţia voyeuristică a maestrului suspansului şi fanteziile
sale sexuale speciale, el investeşte de fapt acest film cu obsesiile sale
personale şi astfel se face că protagonistul transformă eroina în blonda
glacială tipic hitchcockiană, obiect de plăcere pur vizuală” (Allan Hunter).
„Atmosfera mitologică a filmului este admirabil susţinută de muzica
neowagneriană a lui Bernard Herrmann şi de imaginea lui Robert Burks,
muzică şi imagine învăluind fiecare plan şi dîndu-i acel aspect lichid atît de
înrudit cu visul” (Stephan Krezinski). „Ameţeala desăvîrşeşte transformarea
lui James Stewart — începută în Funia şi continuată în În spatele ferestrei —
din veşnicul băiat bun al cinematografului american într-un voyeur impotent,
chinuit, obsedat sexual şi chiar necrofil” (Derek Winnert). în dublul rol Judy /
Madeleine, cea mai importantă prestaţie actoricească din cariera lui Kim
Novak (Picnic — 1955; Sclavia umană — 1964; Moli Flanders — 1965),
dovedind încă o dată capacitatea lui Hitchcock de a asigura unei actriţe
mediocre intrarea în istoria cinematografului.
 Regizorul japonez Nagisa Oshima debutează cu Ai to Kibo no machi / Oraşul
1959 Ai to Kibo no machi / dragostei şi al speranţei, povestea unui băieţel sărman, care, pentru a-şi
Oraşul dragostei şi al
speranţei întreţine familia, vinde acelaşi porumbel călător de mai multe ori. Apare astfel
tematica preferată a celui care va deveni figura centrală a „Noului Val
japonez”: oraşul, sărăcia, revolta şi mai ales apărarea individului împotriva
sistemului represiv. „Oshima nu caută o soluţie definitivă. El descrie
opresiunea şi denunţă sistemul dependenţei. El vrea să demonstreze că omul
nu există decît în libertate” (Tadao Sato). Flm: Capcana (1961);
Spînzurătoarea (1968); Ceremonia (1971); Imperiul simţurilor (1976); Max,
dragostea mea (1986); Tabu (2000).
(r. William Wyler; i. Robert L. Surtees; d. William A. Horning, Edward
1959 Ben Hur Carfagno; m. Miklos Rozsa; a. Charlton Heston, Hugh Griffith, Haya
Harareet, Jack Hawkins). Superproducţie extrem de costisitoare (15 milioane
de dolari, de două ori mai mult decît cel mai scump film făcut în epocă), care
necesită zece ani de pregătire, un an de producţie, 496 de roluri cu replici, 100
000 de figuranţi, 8 hectare de decor. Secvenţă celebră: cursa de cvadrigi care
durează o jumătate de oră din cele 3 ore şi 32 minute ale filmului. 10 premii
„Oscar” (film, regie, actor principal, actor secundar, imagine color,
scenografie color, costume color, sunet, montaj, muzică). „Un Griffith putea
să facă din 100 de oameni o mulţime, un Wyler a reuşit să transforme 1 000
de oameni într-un coc-teii confuz” (Dwight MacDonald). Filmul se înscrie pe
linia ofensivei cinematografului împotriva televiziunii, a cărei popularitate
crescîndă ameninţă viitorul celei de a 7-a arte, dacă aceasta nu apelează la
mijloace spectaculoase pentru a menţine interesul publicului.
Regizorul american Lionel Rogosin turnează în Africa de Sud lungmetrajul
1959 Come Back Africa / Come Back Africa / Întoarce-te, Africa, în care redă viaţa de mizerie a
Întoarce-te, Africa
populaţiei de culoare dintr-un bidonvil de lîngă Johannesburg şi abordează
problema segregaţiei rasiale. Film semidocumentar, realizat în tehnica cine-
verite-ului.
Paris: primul lungmetraj de ficţiune al regizorului Alain Resnais —
1959 Hiroshima, mon amour / Hiroshima, mon amour / Hiroshima, dragostea mea (sc. Marguerite Duras; i.
Hiroshima, dragostea mea
Sacha Vierny, Takahashi Michio; m. Giovanni Fusco, Georges Delerue; a.
Emmanuelle Riva, Eiji Okada, Bernard Fresson). O actriţă franceză, care în
timpul războiului a trăit o dragoste tragică pentru un ofiţer neamţ, întîlneşte la
Hiroshima în anii '50 un arhitect japonez, marcat şi el de experienţa distrugerii
atomice. „Al treilea voleu al unui triptic început cu documentarele Guernica şi
Noapte şi ceaţă. Toate trei denunţă războiul, dar în timp ce Guernica e legat
de un fapt precis de viaţă, iar Noapte şi ceaţă lansează un avertisment,
Hiroshima adaugă dimensiunea viitorului” (Roger Tailleur). „Prima operă cu
adevărat metafizică din istoria cinematografului, susţinută de o scriitură plină
de poezie şi de un conflict uman care se duce pe planul luptei dintre memorie
şi uitare” (Henri Agel). „Un film care răstoarnă toate normele estetice şi
spectaculare care au guvernat pînă la el cinematograful” (Michel Marie),
adoptând o structură complexă, bazată pe antiteze (trecut-prezent, germani-
japonezi, Nevers-Hiroshima) şi pe decalajul dintre imagine şi sunet. Operă de
referinţă pentru Noul Val francez şi pentru colaborarea acestuia cu
reprezentanţii Noului Roman.
(r. cosc. Mario Monicelli; i. Giuseppe Rotunno, Roberto Gerardi; m. Nino
1959 La grande guerra / Marele Rota; a. Vittorio Gassman, Alberto Sordi, Silvana Mangano). Doi soldaţi
război
nimeriţi fără voie pe front în primul război mondial fac tot ce pot pentru a-şi
salva pielea pînă într-o zi, cînd preferă să moară decît să-şi trădeze camarazii.
Tragicomedie. „Am povestit marele război din punctul de vedere al soldaţilor
care au fost împinşi în luptă împotriva voinţei lor, am vrut să demistific o
anume retorică despre victoria mutilată” (M. Monicelli). „Filmul abordează
tema eroismului înlăturînd falsa retorică patriotardă şi prezintă războiul în
infinita sa mizerie si brutalitate, dar incapabil să distrugă rădăcinile conştiinţei
umane” (Luigi Ghirardini). Remarcabile creaţiile actoriceşti ale celor doi
protagonişti, Gassman şi Sordi. „Leul de aur” (ex-aequo), Veneţia.
 După succesul de la Cannes (Premiul pentru regie), filmul de debut al lui
1959 Les 400 coups / Cele 400 de Frangois Truffaut: Les 400 coups / Cele 400 de lovituri (i. Henri Decae; a.
lovituri
Jean-Pierre Leaud) intră în difuzare. Un băiat de 12 ani, nesupravegheat şi
neînţeles nici de părinţi, nici de profesori, ajunge delincvent. Intenţionînd să
realizeze „o combinaţie de neorealism cu realism pur şi simplu şi cu
sentimente personale” (Gilbert Salachas), Truffaut „se dovedeşte a fi deja un
cineast clasic, care reuşeşte să facă să ţîşnească poezia dintr-un stil şi un
univers prozaice” (Joel Magny). împreună cu primele două filme ale lui
Claude Chabrol (Frumosul Serge şi Verii) şi cu filmul de debut al lui Jean-Luc
Godard (Cu sufletul la gură), Cele patru sute de lovituri marchează explozia
Noului Val şi impresionează prin autenticitate, sinceritate, capacitate de a
portretiza şi de a surprinde esenţialul. Secvenţe memorabile: hoinăreala lui
Doinel pe străzile Parisului, „zidul morţii” din parcul de distracţii, furtul
maşinii de scris, fuga din şcoala de corecţie şi stop cadrul final. Personajul
Antoine Doinei va deveni emblematic pentru opera lui Truffaut, care îl va
urmări la diverse vîrste (Dragostea la 20 de ani — 1962, Sărutări furate —
1968, Domiciliu conjugal — 1970), iar interpretul lui — Jean-Pierre Léaud –
va fi nu numai actorul fetiş al regizorului, ci şi un fel de alter ego al său.
Tony Richardson debutează în lungmetrajul de ficţiune cu Look Back in Anger
1959 Look Back in Anger / / Priveşte înapoi cu mînie (sc. Nigel Kneale; i. Oswald Morris; a. Richard
Priveşte înapoi cu mînie
Burton, Claire Bloom, Mary Ure). Revolta surdă, confuză si fără ţel a unui
tînăr care trăieşte o viaţă cenuşie şi fără perspective într-un orăşel de provincie
britanic. Personajul Jimmy Porter, creat de John Osborne în piesa cu acelaşi
titlu, reprezintă prototipul pentru literatura „tinerilor furioşi”, dar şi pentru
Free Cinema. „Un film despre frustrarea intelectuală a unui om care simte
prea mult, un idealist care nu şi-a pierdut idealurile, despre modul în care
sensibilitatea lui devine tortură pentru el şi pentru cei din jurul lui, despre
bărbaţii şi femeile care nu-şi mai pot oferi unii altora ceea ce au nevoie,
despre resentimentele de clasă şi găunoşenia morală a celor avuţi, despre
umanitate ca o cauză pierdută” (Pauline Kael). Pentru Richard Burton, un rol-
mănuşă, care poate fi considerat adevăratul debut al carierei sale de mare actor
de film, deşi are deja o experienţă cinematografică de peste 10 ani şi o
nominalizare la „Oscar” (pentru Tunica).
(r. Jean Rouch; a. Oumarou Ganda, Petit Toure, Alssano Maigu). Viaţa
1959 Moi, un noir / Eu, un negru populaţiei de culoare dintr-o mahala a Abidjanului. După ce filmează
existenţa unui docher ca o peliculă-document, Rouch realizează banda sonoră,
punîndu-1 pe erou să comenteze imaginile. „Unul dintre primele filme în care
negrii din Africa vorbesc deschis despre problemele şi despre sărăcia lor,
despre speranţe şi dragoste. Rouch renunţă la etnografia tradiţională în
favoarea discursului social si realizează unul din-tre cele mai importante filme
franceze ale anilor '50” (Georges Sadoul). Premiul „Louis Delluc”.
Cannes: Nazarin (r. Luis Buñuel; i. Gabriel Figueroa; a. Francisco Rabal,
1959 Nazarin Marga Lopez, Rita Macedo). Un tînăr preot sărac din Mexicul începutului de
secol vrea să trăiască după modelul lui Iisus, ajutîndu-şi fără discriminare
aproapele, ceea ce atrage împotriva lui nerecunoştinţa şi chiar furia generală.
„Concepţia despre creştinism a eroului îl face să se opună Bisericii, societăţii
şi poliţiei. Nazarin urmează marea tradiţie a spaniolilor nebuni, iniţiată de
Cervantes. Nebunia sa constă în faptul că ia în serios marile idei şi cuvintele
mari şi că încearcă să trăiască potrivit lor” (Octavio Paz). „Buñuel atinge
culmea ambiguităţii: eşecul lui Don Nazarin poate fi citit ca expresie a
inutilităţii atitudinii evanghelice în faţa dicultăţilor materiale ale lumii, dar şi
ca o operă cu rezonanţe creştine chiar dacă realizată de un ateu convins. În
mod sigur această dualitate dă forţa şi frumuseţea filmului” (Joel Magny).
„Sînt ateu, mulţumită lui Dumnezeu! Cred că Dumnezeu trebuie căutat în om.
Este o atitudine foarte simplă” (L. Buñuel).
Regizorul japonez Masaki Kobayashi realizează filmul Ningen no joken /
1959 Ningen no joken / Condiţia Condiţia umană, după romanul-fluviu în şase volume al lui Jumpei Gomikawa
umană
(a. Tatsuya Nakadai, Michiyo Aratama, So Imamura). Cele trei părţi ale
filmului — „Nu există dragoste prea mare”, „Drumul spre eternitate”,
„Rugăciunea ostaşului” — se desfăşoară în Manciuria ocupată de japonezi, în
perioada 1943-1945, şi redau martiriul unui tînăr urmărit pentru concepţiile
sale pacifiste şi forţat să acţioneze împotriva voinţei lui. „Am trăit eu însumi
întîmplările prin care trece Kaji. Acesta este, de fapt, un film despre mine.
Kaji ia parte la război pentru a-şi apăra soţia. El este în acelaşi timp asupritor
şi oprimat şi trebuie să facă totul pentru a îmbina aceste roluri” (M.
Kobayashi).

1959 North by Northwest / La
nord prin nord-vest
1959 On the Beach / Ultimul ţărm
1959 Some Like It Hot / Unora le
place jazzul
1960 A bout de souffle / Cu
sufletul la gură
(r. Alfred Hitchcock; a. Cary Grant, Eva Marie Saint, James Mason). Un
publicist newyorkez este luat drept un agent de contraspionaj care de fapt nu
există, dar această confuzie îl antrenează pe erou într-o serie de situaţii foarte
periculoase, în care e pe punctul de a-şi pierde viaţa, dar pînă la urmă îşi
găseşte dragostea. Thriller-comedie, bazat în principal pe predilecţia
regizorului pentru gratuitate şi absurd. „Hitchcock ne oferă cu eleganţă un fel
de «artă poetică» a cinematografului său bazat pe contradicţia dintre principiul
plăcerii şi principiul realităţii. Departe de a fi «vid», filmul demonstrează cum,
pornindu-se de la un nume vid (Kaplan nu există), se pun în mişcare tot felul
de personaje, calcule, încurcături, mergîndu-se de la simplul quiproquo la
spionajul internaţional” (Serge Daney). „La nord prin nord-vest este într-un
fel rezumatul operei americane a lui Hitchcock, aşa cum 39 de trepte era
rezumatul operei sale engleze” (François Truffaut). Secvenţă antologică citată
apoi în nenumărate alte filme: urmărirea lui Cary Grant de către un avion.
„Am vrut să distrug un clişeu: un om se duce la o întîlnire unde probabil va fi
ucis. De regulă, scena se petrece noaptea, la o răscruce de drumuri, unde
victima aşteaptă pe caldarîmul încă ud după ploaie. O pisică neagră trece în
gros plan pe lîngă un zid. O limuzină neagră se apropie încet etc. etc. M-am
întrebat: care ar fi contrariul unei asemenea scene? Cîmp deschis, în plină zi
însorită, fără muzică, fără pisică neagră, fără siluete misterioase îndărătul
ferestrelor!” (A. Hitchcock). Unul dintre rolurile memorabile ale lui Cary
Grant.
(r. Stanley Kramer; i. Giuseppe Rotunno; a. Gregory Peck, Ava Gardner, Fred
Astaire, Anthony Perkins). In 1964, în urma unui război nuclear, aproape toată
populaţia globului a fost distrusă. Doar în Australia au mai rămas oameni, al
căror sfîrşit e iminent odată cu apropierea norului radioactiv. Film de
anticipaţie, ecranizare după romanul lui Nevil Shute. „Kramer şi echipa sa
subliniază apăsat o singură idee: viaţa este o comoară nepreţuită şi omul
trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a şi-o salva cît mai este
vreme. în acest scop, el a creat cîteva imagini vii şi impresionante, care îl fac
pe spectator conştient de importanţa acestei idei” (Bosley Crowther). Secvenţă
memorabilă: imaginile dintr-un Los Angeles în aparenţă intact, dar din care a
dispărut orice urmă de viaţă. In plus, regizorul „surprinde distribuind cîteva
vedete celebre în roluri contre-emploi. Pentru prima dată în cariera sa, Ava
Gardner nu-şi mai etalează farmecele personale, ci este pur şi simplu o femeie
care a trăit greu şi a băut prea mult. Iar Astaire, în rolul omului de ştiinţă, nu
cîntă nici o notă şi nu face nici un pas de dans” (Arthur Knight).
(r. Billy Wilder; sc. B. Wilder, I. A. L. Diamond; i. Charles Lang jr.; a.
Marilyn Monroe, Jack Lemmon, Tony Curtis). Una dintre cele mai reuşite
comedii din istoria cinematografului. Peripeţiile a doi muzicanţi, martori
involuntari ai masacrului de la Chicago din ziua Sfîntului Valentin, care sînt
nevoiţi să se travestească în femei şi să intre într-o orchestră în exclusivitate
feminină, pentru a scăpa de urmărirea gangsterilor. „Un film ce demarează în
trombă ca o parodie la Scarface” (Freddy Buache), trimitere subliniată atît
prin prezenţa lui George Raft în rolul gangsterului, cît şi prin gestul azvîrlirii
monedei în aer. „Wilder îşi ascute geniul comic pînă la limitele burlescului şi
dă filmului un ton şocant, foarte potrivit cu perioada jazzului şi a traficului de
alcool” (Peter Cowie). „Rolul Sugar Kane — fetişcana de o tandreţe
imaculată, complet hăbăucă şi plină de duioşia omului care trage la măsea —
este cea mai mare creaţie a lui Marilyn, care întruchipează un personaj de o
rară şi minunată gingăşie” (Norman Mailer). Secvenţe memorabile: prima
apariţie a celor doi deghizaţi în femei, Curtis prefăcîndu-se a fi impotent şi
încurajînd-o pe Marilyn să-l seducă, Marilyn cîntînd la ukulele. Replică
memorabilă: „Nobody's perfect”.
Criticul francez Jean-Luc Godard debutează ca regizor-scenarist cu A bout de
souffle / Cu sufletul la gură (i. Raoul Coutard; a. Jean-Paul Belmondo, Jean
Seberg). Un tînăr gangster, care fură o maşină şi omoară un poliţist, este trădat
de iubita sa şi ucis în stradă. „Stilul său eliptic, reflectarea etosului
existenţialist si abordarea individualistă au influenţat multe pelicule ulterioare.
Imaginea critică a lui Godard despre cinema ca formă de artă compozită este
ilustrată prin amestecul de comic şi tragic, de realism şi melodramă şi prin
citatele din filmul poliţist american” (Peter Morris). „Toate regulile regiei
convenţionale sînt încălcate, de la mişcările de aparat dure şi lipsite de
rafinament pînă la naraţiunea dezordonată, dezlînată, repetitivă, plină de
inconsecvenţe şi de schimbări bruşte de ton” (Roy Armes). „Acest film despre
dezordinea vremurilor noastre devine manifestul «Noului Val francez» şi
împreună cu Hiroshima, dragostea mea de Alain Resnais contribuie la
transformarea limbajului cinematografic din anii '60, sfidînd canoanele
gramaticii şi sintaxei tradiţionale. Anarhismul de care a fost acuzat sau pentru
care a fost ridicat în slăvi este mai mult formal decît de conţinut” (Morando
Morandini). Premiul pentru regie, Berlin. Premiul „Jean Vigo”. Remake
american în 1983 (r. Jim McBride).
 Stockholm: filmul de montaj Den blodiga tiden / Mein Kampf, realizat de
1960 Den blodiga tiden / Mein regizorul vest-german Erwin Leiser în Suedia. Utilizînd documente
Kampf
cinematografice inedite, din toate marile arhive ale lumii, acest film — de o
deosebită importanţă în istoria documentarului postbelic — se dovedeşte nu
numai o mărturie, ci şi un act politic de luptă împotriva neofascismului.
New York: Elmer Gantry (r. sc. Richard Brooks; i. John Alton; m. Andre
1960 Elmer Gantry Previn; a. Burt Lancaster, Jean Simmons, Shirley Jones). în anii '20, un comis-
voiajor îşi descoperă vocaţia de predicator şi devine principala atracţie a
spectacolelor religioase organizate de o misiune evanghelică. „Eroul e un
credincios sincer, dar în acelaşi timp un păcătos mărturisit, un om simplu,
instinctiv şi întreprinzător, un manipulator de mase dotat cu o putere de
convingere ieşită din comun, un orator inspirat, îmbătat de propriile sale
predici. Dar mai presus de toate e un bărbat îndrăgostit” (Olivier Eyquem).
Ecranizare după romanul lui Sinclair Lewis. 3 premii „Oscar” (scenariu, actor
protagonist, actriţă în rol secundar). Una dintre marile reuşite ale regizorului-
scenarist Richard Brooks, autorul unei opere eclectice şi inegale, caracterizate
printr-o „profetică deziluzie faţă de individualismul si liberalismul american”
(Andrew Sarris). Flm: Sămînţa violenţei (1955); Pisica pe acoperişul fierbinte
(1958); Dulcea pasăre a tinereţii (1962); Lord Jim (1965); Cu sînge rece
(1967); În căutarea dlui Goodbar (1977); Patima jocului (1985).
(r. Aleksander Ford). Ecranizare după romanul lui Henryk Sienkiewicz.
1960 Krzyzacy / Cavalerii teutoni Superproducţie menită să marcheze 100 de ani de la independenţa Poloniei.
Avînd drept model cinematograful de gen, atît american (Cecil B. De Miile)
cît şi sovietic (Serghei Eisenstein), regizorul reconstituie victoria de la
Grunwald din sec. al XV-lea cu un real suflu epic, dar şi cu accente de emfază
academică. Inaugurează în cinematograful polonez o serie de filme istorice de
mare montare, realizate de-a lungul anilor '60 de către regizori de marcă
precum Andrzej Wajda (Cenuşa — 1965), Jerzy Kawalerowicz (Faraonul —
1965), Jerzy Hoffman (Pan Wolodyjowski — 1969). Toate aceste filme se vor
inspira din remarcabile opere literare, iar din punct de vedere formal, din
diverse modele plastice, de la miniaturile medievale pînă la tablourile lui
Goya.
(r. Vittorio De Sica; sc. Cesare Zavattini, V. De Sica; a. Sophia Loren, Raf
1960 La Ciociara / Ciociara Vallone, Renato Salvatori, Jean-Paul Belmondo). în vara anului 1943, o tînără
văduvă împreună cu fiica ei de 13 ani pleacă din Roma bombardată, pentru a
se refugia într-un sat, unde, la sosirea aliaţilor, sînt violate de nişte soldaţi
marocani. Ecranizare după romanul lui Alberto Moravia. Cu Ciociara se
deschide o nouă etapă în cariera lui De Sica, „decis să lucreze în sintonie cu
Carlo Ponţi, adică să cucerească piaţa internaţională cu opere realizate
conform regulilor americane şi, totodată, ancorate în istoria, cultura şi
literatura italiană. Opere construite pe măsura Sophiei Loren, singura divă
italiană capabilă să intre în competiţie, fără complexe de inferioritate, cu
starsistemul hollywoodian” (Gian Piero Brunetta). Premiul „Oscar” pentru
interpretare feminină. Premiul pentru interpretare feminină, Cannes 1961. În
1989, Dino Risi va ecraniza pentru televiziune acelaşi roman, distribuind-o tot
pe Sophia Loren în rolul Cesirei. Caz unic în istoria cinematografului ca o
actriţă să interpreteze acelaşi personaj la un interval de 30 de ani.
Milano: La dolce vita (r. Federico Fellini; sc. F. Fellini, Tulio Pinelli, Ennio
1960 La dolce vita Flaiano, Brunello Rondi; i. Otelo Martelli; m. Nino Rota; a. Marcello
Mastroianni, Anita Ekberg, Anouk Aimee, Yvonne Fourneaux). Filmul
urmăreşte itinerarul unui ziarist prin diverse cercuri ale înaltei societăţi
italiene, căreia îi surprinde preocupările şi obsesiile caracteristice: goana după
celebritate, dorinţa de publicitate, reuniunile mondene, amorurile efemere etc.
„Filmul nu se vrea a fi o denunţare, nici un bilanţ, nici o pledoarie pentru o
anume cauza. El ia temperatura unei lumi bolnave, a unei lumi cuprinse de
febră. Daca la început termometrul arată 40 de grade, la sfîrşit indică tot atît.
Nimic nu s-a schimbat. La dolce vita continuă” (F. Fellini). „La dolce vita
rezumă situaţia naţiunii italiene la un moment dat, tot aşa cum a făcut-o la un
alt moment dat Roma, oraş deschis” (Renzo Renzi). Filmul este considerat
imoral de către Oficiul Catolic, ceea ce nu afectează succesul său de public şi
de critică („Palme d'or”, Cannes 1961). Unul dintre primele mari succese ale
actorului Marcello Mastroianni, în rolul intelectualului nehotărît şi măcinat de
contradicţii, tipic pentru Europa anilor '60. El va deveni interpretul preferat al
lui Fellini şi chiar alter ego-ul său: 8 1/2 (1960); Cetatea femeilor (1980);
Ginger şi Fred (1986); Interviul (1987).
 Bologna: L'Avventura /Aventura (r. Michelangelo Antonioni; sc. Elio
1960 L'Avventura /Aventura Bartolini, Tonino Guerra; a. Gabrielle Ferzetti, Monica Vitti, Lea Massari).
Primul film din trilogia incomunicabilităţii şi a alienării (urmat de Noaptea şi
Eclipsa), prin care Antonioni, „cineastul vieţii interioare” (Claude Mauriac),
„deschide o nouă pagină în istoria artei cinematografice” (Piere Leprohon).
Povestea misterioasă a dispariţiei unei tinere şi căutarea ei de către logodnic,
împreună cu o prietenă, demonstrează inexistenţa sentimentelor care „sunt
ireconciliabile cu condiţia umană, deoarece orice sentiment adevărat nu
provoacă decât durere sau transformă omul într-o marionetă ridicolă” (Aldo
Bernardini). „M-a şocat întotdeauna fragilitatea relaţiilor umane, instabilitatea
morală, politică şi chiar fizică a lumii moderne, în care fizicul devine
metafizic şi în care graniţa dintre ştiinţă şi ficţiune ştiinţifică abia dacă mai
există. În fiecare zi trăim o aventură, ideologică sau sentimentală. Drama
noastră este noncomunicarea şi acest sentiment domină personajele filmului
meu” (M. Antonioni). Felul în care regizorul tratează subiectul şi chiar tema
şochează publicul care, în Italia, îl primeşte cu ostilitate, iar la festivalul de la
Canes cu fluierături. Juriul îi acordă însă un premiu „pentru contribuţia
remarcabilă la căutarea unui nou limbaj cinematografic”. Filmul lansează o
mare actriţă de dramă – Monica Vitti, care va deveni interpreta predilectă a lui
Antonioni (Noaptea – 1961; Eclipsa – 1962; Deşertul roşu – 1964; Misterul
de la Oberwald – 1980).
(r. Alfred Hitchcock; i. Russell John; m. Bernard Hermann; a. Anthony
1960 Psycho / Psihoză Perkins, Janet Leigh, Vera Miles). Inspirat dintr-un roman de Robert Bloch,
filmul redă cazul patologic al unui băiat care ucide travestit în mama sa
moartă de multă vreme. Respectând o lege de fier a creaţiei sale, Hitchcock
porneşte de la o aparenţă de normalitate sub care descoperă anormalul. Astfel,
el „înţelege funcţia crucială a contrapunctului” (Andrew Sarris), unul dintre
secretele surprizei şi suspansului. „Cu Psihoză, am izbutit să-i dirijez pe
spectatori ca şi cum aş fi cîntat la orgă” (A. Hitchcock). „Construit ca
«Infernul» lui Dante, în cercuri concentrice, din ce în ce mai strînse si mai
profunde, fiecare plan este o lecţie de regie prin precizia, rigoarea şi
frumuseţea lui” (Ph. Demonsablon). „Poate cel mai vizual, cel mai cinematic
film făcut vreodată” (Peter Bogdanovich). Scene antologice: crima de sub duş,
descoperirea cadavrului mamei. Rolul psihopatului Norman Bates, excelent
interpretat de Anthony Perkins, va marca întreaga carieră a actorului, care se
va cantona în personaje de aceeaşi factură, dar mult inferioare originalului.
Subiectul va cunoaşte trei sequels-uri (Psihoză ÎI — 1983; Psihoză III —
1986; Psihoză IV — 1990) şi un remake (1998, r. Gus Van Sant).
Regizorul britanic Karel Reisz debutează în lung-metraj cu Saturday Night
1960 Saturday Night and Sunday and Sunday Morning / Sîmbătă seara, duminică dimineaţa (sc. Alan Sillitoe; i.
Morning
Freddie Francis; a. Albert Finney, Rachel Roberts, Shirley Arm Field), film-
reper pentru curentul Free Cinema. Un tînăr strungar într-o fabrică de biciclete
din Nottingham munceşte în treaga săptămînă în aşteptarea weekend-ului, cu
distracţiile lui: băutura şi sexul. „Eroul filmului este rînd pe rînd simpatic şi
lipsit de vlagă, plin de contradicţii. El nu e nici funciarmente bun, nici
funciarmente rău. E un om ca toţi oamenii, cu calităţi şi defecte. Se simte
stînjenit de universul care îl opresează şi pe care, din instinct, nu vrea să-1
accepte. Revolta lui se exprimă la întîmplare, orbeşte, cu stîngăcie” (R.
Lefevre, R. Lacourbe). Autenticitatea ambianţei cenuşii şi apăsătoare a
oraşului industrial, predilecţia pentru mediul muncitoresc, filozofia de viaţă a
eroului („Viaţa e făcută ca să profiţi de ea şi nu ca să te încalece”), importanţa
acordată sexului şi, nu în ultimul rînd, revelaţia unui tînăr talent de excepţie
(Albert Finney) sînt atuurile acestui film, „cel mai bun din curentul realist
social care domină cinematograful britanic la sfîrşitul anilor '50 şi începutul
anilor '60” (Allan Hunter). 3 premii BAFTA (cel mai bun film britanic, cel
mai bun actor debutant într-un rol principal, cea mai bună
Londra: The Apartment / Apartamentul (r. Billy Wilder; sc. B. Wilder, I. A. L.
1960 The Apartment / Diamond; d. Alexander Trauner; a. Shirley MacLaine, Jack Lemmon). 5
Apartamentul
premii „Oscar” (film, regie, scenariu original, decoruri, montaj). Povestea
ambiţiosului funcţionar, care îi închiriază şefului său apartamentul pentru o
aventură extraconjugală şi care descoperă că acesta i-a furat iubita, este unul
dintre exemplele cele mai strălucite de comedie amară şi cinică pe care Wilder
a practicat-o cu constanţă de-a lungul unei cariere începute în Germania anilor
'30, iniţial ca scenarist, apoi ca regizor. „Billy Wilder a fost criticat pentru
cinismul său nihilist, pentru portretul caustic al societăţii moderne. Acest
cinism se ridică însă împotriva pretenţiilor crescînde şi a oportunismului unei
societăţi egoiste şi domină prin umorul sclipitor al unui regizor care îşi
cunoaşte forţa satirică” (Roger Manvell). Flm: Spionaj în deşert (1943);
Vacanta pierdută (1945); Bulevardul Amurgului (1950); Marea mascaradă
(1951); Şapte ani de căsnicie (1955); Unora le place jazzul (1959); Irma, la
Douce (1963); Prima pagină (1974); Mitul Fedorei (1978); Buddy Buddy
(1981).
 (r. Basil Dearden; sc. Bryan Forbes; a. Jack Hawkins, Nigel Patrick, Richard
1960 The League of Gentlemen / Attenborough). Un ex-colonel şi alţi opt foşti militari, în aparenţă foarte
Liga gentlemenilor
respectabili, pun la cale jaful unei bănci londoneze. Bucuria reuşitei loviturii
nu va fi însă de Iun-ga durată. „Comedie poliţistă de mare clasă, filmul este o
variaţiune pe tema falselor aparenţe, savuroasă şi subtilă, plină de umor de
bună calitate, dar şi de suspans autentic: secvenţa propriu-zisă a jafului
durează aproape 20 de minute timp în care nu se scoate nici o vorbă.
Spectatorii îsi tin răsuflarea. Nimănui nu-i vine să zîmbească” (R. Lefevre, R.
Lacourbe).
(r. John Sturges; m. Elmer Bernstein; a. Yul Brynner, Steve McQueen, James
1960 The Magnificent Seven / Cei Coburn, Charles Bronson, Eli Wallach, Robert Vaughn). Unul dintre cele mai
şapte magnifici
populare westernuri din toate timpurile. Remake al filmului japonez Cei şapte
samurai de Akira Kurosawa. Şapte pistolari americani sunt angajaţi de
locuitorii unui sat mexican pentru a-i apăra de bandiţi. Moment important în
istoria genului, care intră în „faza sa manieristă, devenind un scop în sine.
Plăcerea constă mai degrabă în a recunoaşte, decît în a te lăsa surprins” (Joel
Magny). Savoarea filmului este dată însă de presta’iile actorice;ti ale unor
viitoare mari staruri americane.
(r. Louis Malle; sc. L. Malle, Jean-Paul Rappeneau; a. Catherine Demongeot,
1960 Zazie dans le metro / Zazie Philippe Noiret, Vittorio Caprioli). O fetiţă de zece ani soseşte la Paris, un de
în metrou
urmează să petreacă 36 de ore în compania unchiului ei. Visul ei de a vedea
metroul nu poate fi îndeplinit, deoarece acesta se află în grevă. Comedie
burlescă. Principala provocare a acestui film este de a ecraniza romanul lui
Raymond Queneau, care trăieşte exclusiv prin limbajul său. „Din punct de
vedere cinematografic, a trebuit să găsim echivalenţe pentru comicul
esenţialmente literar al lui Queneau, care face o critică a limbajului romanesc
— deci a stilului, sintaxei, ortografiei, scriiturii — şi să recreem universul
cărţii într-o altă manieră, printr-o critică a formei cinematografice” (L. Malle).
„Cu originalitate şi fantezie, Malle amestecă genurile (desen animat, comedie,
burlesc), stilurile (realist, oniric) şi procedeele narative (ralentiuri, accelerări,
metafore, elipse) pentru a sparge logica spaţio-temporală şi pentru a crea
Parisul haotic şi insolit pe care îl descoperă Zazie” (Anne Kieffer).
Contestarea structurilor artificiale, care îl împiedică pe om să trăiască este o
preocupare constantă în opera de început a lui Malle, de la Amanţii (1958) la
Focul fatidic (1968).
(r. cosc. Tony Richardson; i. Walter Lassaly; a. Rita Tushingham, Dora
1961 A Taste of Honey / Gustul Bryan, Murray Melvin, Robert Stephens). Reper important în filmografia
mierii
curentului britanic Free Cinema. Drama unei duble singurătăţi, pe fundalul
vieţii cenuşii dintr-un oraş industrial. „Scenariul, după piesa lui Shelagh
Delaney, ar fi putut cădea într-o melodramă familială, cu o mamă nedemnă,
un tată vitreg odios şi o fată care fuge de acasă. Nimic din toate acestea.
Tabloul orăşelului şi imaginea personajelor sînt atît de autentice, încît filmul
nu e nici o clipă lacrimogen sau dulceag” (R. Lefevre, R. Lacourbe). 4 premii
BAFTA (cel mai bun film britanic, scenariu, actriţă principală, actriţă
debutantă). Premiile de in terpretare feminină şi masculină, Cannes 1962.
Marchează debutul Ritei Tushingham, actriţa cu fizic ingrat, care devine
interpreta potrivită pentru non-eroinele din filmele britanice ale anilor '60
(Şpilul - 1965, Capcana - 1966, Guru - 1969).
Romancierul, poetul şi eseistul italian Pier Paolo Pasolini debutează în regia
1961 Accattone de film cu Accattone (sc. P. P. Pasolini; i. Tonino Delii Colii; a. Franco Citti,
Silvana Corsini, Franca Pasut). Un tînăr fără căpătîi dintr-un cartier mărginaş
al Romei trăieşte ca un parazit, preferă să fure decît să muncească şi este ucis
pe cînd încearcă să fugă din calea poliţiei. „O dramă epico-religioasă, care
transferă tensiunea etică şi formală a romanelor sale asupra subproletariatului
roman” (Morando Morandini). încă de la primul său film, „Pasolini aduce
aceeaşi încărcătură anticonformistă pe care o are si opera sa literară si aceeaşi
voinţă de a înşela aşteptările, de a produce tensiuni, polemici, scandaluri,
dezordine acolo unde există certitudini, ordine şi acceptare pasivă a datelor de
fapt” (Gian Piero Brunetta). Brutal, realist, lipsit de sentimentalism, pedalînd
pe mizeria suburbiei, Pasolini apelează la imagini cu puternice contraste de
alb şi negru, aproape fără nuanţe intermediare şi la frecvente contre-jour-uri,
care decupează siluetele pe fundaluri solarizate. Filmul stîrneşte violente
polemici în Italia, fiind considerat de unii comentatori o sfidare a moralei. În
aparenţă discipol al neorealismului (actori neprofesionişti, apetenţă pentru
mizeria mediului lumpenilor), Pasolini nu face decît să pronunţe un oratoriu
funebru pentru neorealismul cinematografic, aşa cum făcuse deja pentru cel
literar. Premiul special al juriului, Karlovy Vary, 1962.
 (r. Pietro Germi; sc. P. Germi, Ennio De Concini, Alfredo Giannetti; a.
1961 Divorzio all’ italiana / Divorţ Marcello Mastroianni, Stefania Sandrelli, Daniela Rocca). Pentru a scăpa de
italian
asiduitatea soţiei şi pentru a se căsători cu o tînără nepoată, un baron sicilian
îşi împinge consoarta în braţele unui amant şi apoi, „gelos”, o ucide. „Prima şi
cea mai bună dintre numeroasele comedii în stil italian despre sex, care
satirizează fermecător masculul italian şi legile ţării privind divorţul şi crima
pasională” (R. Bergan, R. Karney). „Divorţ italian reprezintă o cotitură
importantă şi neaşteptată în opera lui Germi, deoarece dezvăluie propensiunea
sa pentru umorul negru, pe care operele precedente nu o lăsau să se întrevadă.
Societatea siciliana pe care altădată o examinase cu seriozitatea unui moralist
pasionat e biciuită cu un sarcasm amuzat de către un spirit devenit mai
tolerant” (Roger Boussinot). Secvenţe memorabile: variantele imaginate de
Don Fernando pentru moartea consoartei; expunerea nevestei pe promenadă,
în speranţa găsirii unui amant; finalul. Aceleaşi procedee şi aceeaşi viziune se
regăsesc în Sedusă şi abandonată (1963) şi în Doamne şi domni (1965),
posibile voleuri ale unei trilogii. In rolul lui Don Ferdinando Cefalu, sicilianul
între două vîrste, pomădat, cu mustăcioară cănită, mieros şi poltron,
Mastroianni face una dintre creaţiile memorabile ale carierei sale. Premiul
„Oscar” pentru scenariu. Premiul pentru cea mai bună comedie, Cannes 1962.
Regizorul grec Michael Cacoyannis dă primul tur de manivelă la filmul
1961 Elektra Elektra (m. Mikis Theodorakis; a. Irene Papas). Ecranizare după Euripide.
„Prima grijă a lui Cacoyannis a fost de a scoate tragedia din spaţiul teatral şi
astfel a reuşit o adaptare cu adevărat cinematografică a unui tragic grec şi,
totodată, o reprezentare modernă şi fidelă a spiritului tragic” (Aglae
Mitropoulos). Premiul pentru cea mai bună transpunere cinematografică,
Cannes 1962. Impune pe ecran talentul de mare tragediană al actriţei de teatru
Irene Papas, confirmat ulterior de cariera sa internaţională (Zorba Grecul —
1964; Z — 1968; Troienele — 1971; Iphigenia — 1977; Erendira — 1983;
Cronica unei morţi anunţate — 1986; Party — 1996).
Berlin: are loc premiera mondială a filmului american Judgement at
1961 Judgement at Nuremberg / Nuremberg / Procesul de la Nurnberg (r. Stanley Kramer; sc. Abby Mann; i.
Procesul de la Nurnberg
Emest Laszlo; a. Spencer Tracy, Burt Lancaster, Marlene Dietrich,
Maximilian Schell, Montgo-mery Clift, Judy Garland). Ecranizare a piesei lui
Abby Mann, inspirată de procesele intentate după război judecătorilor nazişti
acuzaţi de crime împotriva umanităţii. „Problema responsabilităţii colective a
unui popor nu este atît de simplă, iar filmul lui Kramer o lasă nerezolvată.
Marele lui merit este că ne obligă să ne gîndim la ea” (P. L. Thirard).
„Procesul de la Nurnberg nu este numai procesul intentat împotriva a patru
oameni. Este cel al nazismului şi, dincolo de Germania, cel al fascismului.
Stanley Kramer este lucid. Iar filmul lui ia alura unui manifest, pentru noi, de
o crudă actualitate. El ştie să decorticheze procesul ascensiunii fasciste”
(Samuel Lachize). 2 premii „Oscar” (scenariu, actor secundar — Maximilian
Schell). Exemplu elocvent pentru felul în care Kramer încearcă să împace
tendinţa sa de a aborda gravele probleme politico-sociale ale
contemporaneităţii cu cerinţele tratării hollywoodiene, reprezentată mai ales
prin aglomerarea de super-vedete. „Ca de obicei, Kramer lasă deschise cît mai
multe opţiuni posibile, într-un film cinstit şi liberal, care acceptă faptele
istorice” (Basil Wright). Flm: Nu ca un străin (1955); Lanţul (1958); Ultimul
ţărm (1959); Corabia nebunilor (1965); Ghici cine vine la cină? (1967);
Secretul din Santa Vittoria (1969); Binecuvîntaţi animalele şi copiii (1971);
Principiul dominoului (1977).
(r. Jerzy Kawalerowicz; sc. J. Kawalerowicz, Tadeusz Konwicki; i. Jerzy
1961 Matka Joanna od Aniolóv / Wojcik; a. Lucyna Winnicka, Mieczyslaw Woit, Anna Ciepelewska). în
Maica Ioana a îngerilor
secolul al XVII-lea, un preot dintr-o mănăstire poloneză e ispitit de pornirile
erotice ale stareţei. Ecranizare după o nuvelă de Jerzy Iwaskiewicz, inspirată
din evenimente reale petrecute la Loudun. „Un subiect bunuelian, revăzut şi
reconsiderat prin prisma expresionismului plastic al unui Bergman” (Jean
Mitry). „Realismul lui Kawalerowicz, ca şi cel al lui Dreyer, duce la delir,
construieşte o realitate halucinantă prin mecanismul repetitiv şi, la fel de bine,
prin puritatea picturală, fotogenică a încadrării” (Ioan Lazăr). „Există în
subtext un adevărat suspans al simbolurilor, din al căror contrapunct rezultă
sugestii pline de patetism. Intre autoflagelarea la care se supune exorcisorul şi
tradiţionala batere a grîului cu îmblăciul de către preotul de mir apare un
raport polemic. De altfel, viaţa claustrată şi viaţa trăită plenipotent se înfruntă
în imagini artistice răspîndite infinitesimal în întreaga ţesătură a filmului”
(Romulus Rusan). Premiul special al juriului, Cannes.
 Stockholm: Såsom i en spegel / Prin oglindă (r. sc. Ingmar Bergman; i. Sven
1961 Såsom i en spegel / Prin Nykvist; a. Gunnar Björnstrand, Harriet Andersson, Max von Sydow). O
oglindă
tânără femeie bolnavă psihic, aflată în vacanţă cu familia pe o insulă
îndepărtată, trece printr-o criză declanşată de egocentrismul tatălui şi de
insensibilitatea soţului. Primul film din trilogia credinţei. „Tema celor trei
filme este o reducţie în swnsul metafizic al cuvântului. Prin oglindă vorbeşte
despre ajungerea la certitudine, Comunianţii – despre dezvăluirea certitudinii,
Tăcerea – despre impresia negativă” (I. Bergman). „Trilogia cristalizează
efortul lui Bergman de a renunţa la ideea de divinitate, aşa cum i-a fost
insuflată în copilărie, pentru a găsi un nou Dumnezeu, care să corespundă
mizeriei, confuziei şi anarhiei secolului XX” (Peter Cowie). Premiul Oscar
pentru film străin.
Hollywood: Splendor in the Grass / Splendoare în iarbă (r. Elia Kazan; sc.
1961 Splendor in the Grass / William Inge; a. Natalie Wood, Warren Beatty). Kansas 1929: doi liceeni
Splendoare în iarbă
îndrăgostiţi sînt despărţiţi de presiuni adverse — autoritatea părinţilor,
puritanismul ce reprimă sexualitatea — şi rămîn marcaţi pe viaţă de această
experienţă. „Filmul nu pledează implicit pentru dreptul adolescenţilor la
libertate sexuală; el atacă obtuzitatea adulţilor, care nu sînt în stare să
înţeleagă că acei doi copii se iubesc şi care nu pot preţui dragostea mai presus
de orice altceva” (Pauline Kael). „Din drama celor doi adolescenţi nu ne
rămîne exasperarea senzorială, ci acea undă de lirism, tristeţea sentimentelor
neîmplinite. Ascuţita suferinţă odată depăşită, ei se în torc în viaţă cu un
minus, cu o pierdere, ajunsă postament pentru maturizare, dar imposibil de
înlocuit de-a lungul întregii existenţe. Frumuseţea acestei trăiri de neînlocuit
este adevărul despre adolescenţă pe care îl impune Kazan” (Florica Ichim).
Unul dintre rolurile care (alături de Maria din Poveste din Cartierul de Vest)
consolidează reputaţia de ingenuă dramatică a actriţei Natalie Wood
(nominalizată pentru „Oscar”). Debutul lui Warren Beatty, potenţial
continuator al lui James Dean şi Marlon Brando, al cărui emploi va fi însă
determinat în bună parte de fizicul său de playboy. Premiul „Oscar” pentru
scenariu.
Scurtmetrajul de animaţie iugoslav Surogat de Dusan Vukotić, satiră la adresa
1961 Surogat automatismului şi artificialităţii societăţii de consum, precum şi a unei fericiri
iluzorii bazate pe acumularea de bunuri materiale. „Vukotić foloseşte desenul
simplu, de sorginte caricaturală, care se mişcă precum un arabesc pe un fond
alb şi neutru; el utilizează totuşi culoarea ca element determinant al
compoziţiei suprafeţelor, evidenţiind astfel înalta valoare decorativă a
acestora” (Ranko Munitić). Primul premiu „Oscar” acordat unui film de
animaţie nonamerican.
New York: The Misfits / Inadaptaţii (r. John Huston; sc. Arthur Miller; a.
1961 The Misfits / Inadaptaţii Clark Gable, Marilyn Monroe, Montgomery Clift). Scenariul scris special de
Arthur Miller pentru Marilyn gravitează în jurul personajului interpretat de ea:
o femeie din Chicago vine la Reno, Nevada, pentru a divorţa; acolo întîlneşte
trei bărbaţi (un cowboy, un garajist şi un crescător de cai) la fel de solitari şi
de dezamăgiţi de viaţă ca şi ea, cu care întreţine raporturi diverse, preferîndu-1
în cele din urmă pe cel mai în vîrstă. „Film crepuscular, filmat intenţionat în
alb/negru, culorile doliului” (Gerard Guegan), Inadaptaţii demistifică marile
visuri americane (aventura, succesul, Vestul sălbatic). „Unul dintre filmele
cele mai hustoniene ale lui Huston, o lamentaţie despre sfîrşitul cailor în
America, unde totul se schimbă, povestea unui grup de inadaptaţi, un portret
indirect al lui Marilyn, o analiză a răului existenţial în societatea nord-
americană” (Morando Morandini). Totodată, filmul reia unul dintre
laitmotivele întregii opere hustoniene, în care „ideea de eşec iremediabil este
contracarată de existenţa sau de formarea unor ciudate afinităţi între oameni
care izbutesc să-şi servească unul altuia drept antidot împotriva singurătăţii”
(Roger Manvell). La ultimul său rol, „o femelă din specia eroilor puternici si
totodată curva tradiţională cu inimă de aur, Marilyn Monroe apare neobişnuit
de nervoasă, dar ai senzaţia că această stare confuză era dovada finală a
sincerităţii. Publicul o iubeşte mai mult pentru că viaţa este pentru ea o povară
prea grea” (Pauline Kael).
 Reîntors în Spania după o absenţă de 24 de ani, Luis Buñuel începe filmările
1961 Viridiana la Viridiana (sc. L. Buñuel, Julio Alejandro; i. Jose Aguayo; a. Silvia Pinal,
Francisco Rabal, Fernando Rey). O tînără pioasă, pe punctul de a deveni
călugăriţă, respinge avansurile perverse şi propunerea de căsătorie a unchiului
său, care, dezolat, se sinucide. Viridiana transformă proprietatea defunctului
într-un azil de vagabonzi, dar violenţa acestora o determină să abandoneze
devotiunea caritabilă şi să devină amanta vărului ei. Avînd în centrul său
trinitatea bunueliană erotism-religie-moarte, Viridiana este o parabolă a
naşterii vieţii, a ascensiunii către uman, a negării tuturor tabuurilor şi
preceptelor creştine, care sufocă personalitatea. „Este un film plin de umor
negru şi coroziv, dar neplanificat şi spontan, care este direct legat de
rădăcinile operei mele, apropiindu-se de Vîrsta de aur” (L. Buñuel). Pe lîngă
această continuitate a unui univers personal (Viridiana se mai înrudeşte cu
Nazarin, El şi Viaţa criminală a lui Archibald de la Cruz), acest film este
legat de o lungă tradiţie literară spaniolă — Don Quijote, romanul picaresc,
Quevedo, Galdos. „Redînd confruntarea fiecărui personaj cu realitatea şi
inadecvarea lui la această realitate, Bunuel redă eşecul dogmatismului bătrînei
Spanii, reflectă o poziţie morală faţă de o societate căreia îi aparţine vrînd-
nevrînd şi care joacă un rol determinant în viaţa lui” (E. G. Riera). „La
Bunuel, binele şi răul nu au semnificaţiile cu care sîntem noi obişnuiţi,
deoarece pentru el binele absolut şi răul absolut sînt nişte monstruozităţi
seducătoare; de aceea el îi iubeşte la fel de mult pe pura Viridiana şi pe
impurii ei protejaţi” (Ado Kyrou). Secvenţă antologică: cina cerşetorilor.
Viridiana reprezintă Spania la Festivalul de la Cannes în 1961, unde obţine
„Palme d'or” (ex aequo). Considerat imoral şi blasfemator, filmul declanşează
un puternic scandal în structurile cinematografiei franchiste şi este interzis de
către cenzura spaniolă timp de 16 ani (va fi prezentat în premieră la Madrid
abia la 23 mai 1977). La centenarul Buñuel din anul 2000, Viridiana se va afla
pe primul loc în topul celor mai bune filme ale regizorului, alcătuit prin votul
a 94 de oameni de artă şi de cinema spanioli.
New York: West Side Story / Poveste din Cartierul de Vest (r. Robert Wise,
1961 West Side Story / Poveste Jerome Robbins; m. Leonard Bernstein; a. Natalie Wood, Richard Beymer,
din Cartierul de Vest
Rita Moreno, George Chakiris). Musical inspirat din „Romeo şi Julieta” de
Shakespeare. Transpus în America secolului nostru, conflictul dintre
Montague şi Capulet devine unul inter-ra-sial, între cele două bande: yankeii
şi, respectiv, portoricanii. „Filmul ridică probleme de mare actualitate, pe care
regizorul nu are deloc intenţia de a le dezamorsa, chiar dacă le prezintă prin
intermediul unor numere mai mult sau mai puţin burleşti, cîntate, mimate sau
dansate. Traveling-uri vii, zoom-uri vertiginoase, panoramice urmînd
deplasarea vocilor sau a corpurilor, plonje-uri mergînd pînă la verticală şi
contraplonjeuri subliniind indiferenta strivitoare a oraşului sau indicînd
raporturile de forţă dintre diferite grupuri sau indivizi, superbe cadraje, ţinînd
cont de dimensiunile ecranului lat, o admirabilă utilizare a sunetului şi a
culorii” (Jean-Louis Bory). Remarcabile genericele de început şi de sfîrşit,
realizate de Saul Bass. 9 premii „Oscar” (film, regie, actor secundar, actriţă
secundară, scenografie color, costume color, montaj, muzică, sunet).
New York: Advise and Consent /Furtună la Washington (r. Otto Preminger; i.
1962 Advise and Consent / Sam Leavitt; a. Henry Fonda, Charles Laughton, Don Murray, Walter
Furtună la Washington
Pidgeon, Gene Tierney). La propunerea preşedintelui Statelor Unite, Senatul
trebuie să avizeze numirea în postul de Secretar de stat a unui politician
asupra căruia planează bănuiala că în tinereţe ar fi fost simpatizant comunist.
In consecinţă, se declanşează o acerbă luptă politică, din care nu lipsesc
denunţul, şantajul, ameninţarea şi chiar sinuciderea. Ecranizare după romanul
lui Allen Drury. Film politic care impresionează publicul şi critica prin
îndrăzneala atacului la adresa vieţii parlamentare americane, fiind în acelaşi
timp un elogiu adus democraţiei liberale. Dacă prin aceasta „conţinutul său e
echivoc si violenta rămîne de suprafaţă, în schimb, filmul oferă excelente
demonstraţii de regie (poate cel mai bun film al lui Preminger) şi o uluitoare
galerie de performanţe actoriceşti” (Freddy Buache).
 Regizorul danez Henning Carlsen debutează în lungmetrajul de ficţiune cu
1962 Dilemma Dilemma, pledoarie împotriva segregaţiei rasiale în Africa de Sud. Ecranizare
după romanul „O lume de străini” de Nadine Gordimer. Premiul I la Festivalul
de la Mannheim. Amestecînd filmările documentare de stradă (realizate
clandestin în Africa de Sud) cu scene jucate, Carlsen abordează una dintre
temele sale preferate: locul minorităţii în societate. Flm: Foamea (1966);
Sîntem cu toţii diavoli (1969); Un divorţ fericit (1974); Banii sau viaţa (1982);
Oviri (1986); Două pene verzi (1995).
Londra: Dr. No (r. Terence Young; i. Ted Moore; m. John Barry; a. Sean
1962 Dr. No Connery, Ursula Andress, Joseph Wiseman) aduce pentru prima oară pe ecran
personajul celebrului agent secret 007 alias James Bond, creat de scriitorul
Jan Fleming. Superplayboy internaţional, artist în amor şi tehnician al crimei,
amator de trai bun şi de fete frumoase, impecabil îmbrăcat, aproape invincibil,
cu un fler imbatabil şi cu o extraordinară rapiditate în reacţii, Bond va
declanşa în anii '60 o adevărată bondomanie, cucerind femeile cu farmecul lui
cool şi bărbaţii cu ştiinţa sa în materie de maşini, arme, jocuri de noroc şi sex.
După moartea lui John Kennedy, el însuşi mare admirator al lui Bond,
America a simţit nevoia unui astfel de justiţiar modern. Pe măsură ce va apela
tot mai mult la găselniţe tehnice şi la cascadorii spectaculoase, „fiecare nou
episod se va simţi dator să-l depăşească pe cel anterior în spectaculozitate.
Aventurile lui Bond vor ajunge să se caricaturizeze singure, iar personajul
însuşi îşi va pierde consistenţa carnală, devenind un simplu erou de benzi
desenate. îl vor salva de la ridicol doar umorul şi distanţarea faţă de propriile
aventuri” (Philippe Ross). Timp de două decenii, Sean Connery şi Roger
Moore vor interpreta pe rînd acest personaj, care le va marca amîndurora
cariera. Urmaşii lor: Timothy Dalton şi Pierce Brosnan. Filmele seriei: Din
Rusia, cu dragoste (1963); Goldfinger (1964); Operaţiunea Trăsnet (1965);
Trăim doar de două ori (1967); în serviciul secret al majestăţii sale (1969);
Diamantele sînt veşnice (1971); Trăieşte şi lasă pe alţii să moară (1973);
Omul cu pistolul de aur (1974); Spionul care mă iubea (1977); 007 — agent
spaţial (1979); Caracatiţa (1983); Niciodată să nu mai spui niciodată (1983);
007 contra KGB (1987); Permis pentru crimă (1989); Goldeneye (1995); 007
şi imperiul zilei de mâine (1997); Lumea e prea mică (1999).
Luis Buňuel realizează în Mexic El Angel exterminator / Îngerul exterminator
1962 El Angel exterminator / (sc. L. Buňuel, Luis Alcoriza; i. Gabriel Figueroa; a. Silvia Pinal, Enrique
Îngerul exterminator
Rambal, Jacqueline Andere, Jose Baviera). Un grup de comeseni, dominaţi de
către o forţă misterioasă, rămîn claustraţi într-o încăpere; zilele trec şi
tensiunea datorată spaimei, lipsei de hrană şi apă face ca fiecare să dea curs
pornirilor celor mai josnice. „Este pur şi simplu vorba despre un grup de
oameni care nu mai poate să facă ce vrea... acest tip de dilemă, imposibilitatea
de a da curs celor mai elementare dorinţe, se re-găseşte adesea în filmele
mele. Îngerul exterminator e o metaforă, o meditaţie profundă şi tulburătoare
asupra vieţii omului modern, o mărturie asupra preocupărilor fundamentale
ale vremurilor noastre. Imaginile sale, asemenea imaginilor visului, nu reflectă
realitatea, ci o creează” (L. Buňuel). Filmul a fost interpretat de critică atît în
cheie sociologică — „procesul autodistructiv al unei societăţi catolico-
burgheze ajunse în ultimul stadiu de degenerare fizică şi mentală, dar care
rămîne ancorată în formele egoismului şi hedonismului său” (Carlos
Reboledo), cît şi în cheie ontologică — „în aria redusă a spaţiului, oamenii
sînt prada unui înger exterminator care este timpul” (Roberto Paolella).
Constante bunueliene: simboluri freudiene, satira alienării, fidelitatea faţă de
suprarealism, umorul negru. Premiul FIPRESCI, Cannes.
(r. Andrei Tarkovski; a. Kolea Burliaev, V. Zubkov, S. Krilov). Războiul
1962 Ivanovo detstvo / Copilăria văzut dintr-un unghi inedit — perspectiva subiectivă a unui copil-erou, Ivan,
lui Ivan // Flăcări şi flori
un băiat de 12 ani, a cărui mamă a fost ucisă şi care devine cercetaş, trăieşte
intens viata de front si moare executat de nazişti. Obiectivul cuprinde nu
numai ceea ce vede eroul, dar şi ceea ce gîndeşte, visează şi îşi închipuie el.
Influenţat de filmul clasic sovietic (şi mai ales de Dovjenko), Tarkovski
replămădeşte procedeele experimentate de înaintaşii săi, compunînd imaginea
unei sensibilităţi extreme, supusă unor tensiuni si sfîsieri neomeneşti.
Laitmotivul filmului este visul de fericire şi de pace: între două treceri peste
linia frontului, Ivan îşi visează mama şi o mulţime de flori abia culese, cai,
ploi de vară. Această puritate se revarsă şi asupra lumii celor maturi,
împrumutînd relaţiilor şi atitudinilor o candoare nostalgică. „Copilăria lui
Ivan este sfîrşi-tul copilăriei lui Tarkovski; este părăsirea universului de
concepte lirice din Compresorul şi vioara si intrarea în universul de relaţii
filozofice care urma să culmineze în Rubliov” (Romulus Rusan). „Leul de
aur”, Veneţia.
 Paris: Jules et Jim /Jules şi Jim (r. Francois Truffaut; i. Raoul Coutard; a.
1962 Jules et Jim /Jules şi Jim Jeanne Moreau, Oskar Werner, Henri Serre). Ecranizare după romanul lui
Henri Pierre Rochee. „Cartea este de o candoare şi de o simplitate
extraordinare. Deşi subiectul este la prima vedere imoral şi dezgustător — doi
bărbaţi şi o femeie trăiesc împreună o viaţă întreagă —, am vrut să facem un
film de dragoste cît mai pur cu putinţă, bazîndu-ne pe nevinovăţia celor trei
personaje, pe integritatea lor morală, pe duioşia şi mai ales pe pudoarea lor. O
poveste tristă prin linia ei generală, dar comică prin detalii” (F. Truffaut).
„Vivacitatea ritmului, naturaleţea parodiei, sinceritatea din Cele 400 de
lovituri se regăsesc exprimate aici mult mai abil şi mai personal, totul aflîndu-
se sub semnul unui umor pe care jocul interpreţilor îl redau remarcabil”
(Pierre Leprohon). „Unul dintre cele mai tulburătoare filme din istoria
cinematografului, una dintre acele întîlniri-fermecate, în favoarea carora
timpul tot lucrează, modificînd ceea ce la început a putut să pară o alchimie a
scandalului. Filmul îşi redobîndeşte, ciclic, propria sa libertate de a fi privit
aşa cum şi-a dorit autorul: ca un «imn închinat vieţii»“ (Magda Mihăilescu).
New York: Lawrence of Arabia / Lawrence al Arabiei (r. David Lean; sc.
1962 Lawrence of Arabia / Robert Boit; i. Frederick Young; m. Maurice Jarre; a. Peter OToole, Jack
Lawrence al Arabiei
Hawkins, Alee Guinness, Anthony Quinn, Omar Shariff). Povestea unui
personaj real, locotenentul englez T. E. Lawrence, care, în primul război
mondial, a fost artizanul principal al unităţii poporului arab împotriva turcilor,
aliaţi ai germanilor. „Acest film de mare spectacol şi de o frumuseţe singulară
confirmă incontestabilul talent de realizator epic al lui Lean. Pornind de la
destinul excepţional al unui om excepţional, el creează o gigantică frescă
istorică străbătută de un suflu eroic tonifiant, dar care nu neglijează portretul
psihologic al fiecărui personaj, nici frămîntările conştiinţei unui erou
fascinant” (R. Lefevre, R. Lacourbe). „Lean pur şi simplu răstoarnă cu 180 de
grade genul filmului de mare montare cu pretext biografic, aducînd în
primplan odiseea interioară a eroului” (Allan Hunter). Mulţi dintre regizorii
americani ai anilor '70 (printre care Scorsese şi Spielberg) îl vor cita ca o
lecţie pentru tehnica sa narativă. Filmul cunoaşte o soartă destul de agitată:
prezentat în premieră cu o lungime de 222 min., este redus la 202 min. pentru
distribuţia în săli şi relansat în 1970 în SUA într-o variantă de 187 min. Abia
în 1989 se va relansa o versiune restaurată de 216 min., care va presupune re-
postsincronizarea secvenţelor tăiate din variantele anterioare. 7 premii
„Oscar” (film, regie, imagine color, scenografie color, sunet, montaj, muzică).
Paris: Le Proces /Procesul (r. sc. Orson Welles; a. Anthony Perkins, Jeanne
1962 Le Proces / Procesul Moreau, O. Welles, Romy Schneider). „Procesul nu este o ecranizare, ci o
interpretare a operei literare, în care partenerul meu este Kafka” (O. Welles).
Filmul „rezumă printr-o magnifică sinteză şi pe Welles şi pe Kafka — este un
fel de căsnicie din dragoste a două genii care şi-au găsit, prin imagine,
numitorul comun. Welles a tradus opera scriitorului printr-o imagine şi o regie
de o exemplară probitate intelectuală şi, tradueînd-o, s-a exprimat pe sine
însuşi cu toată forţa unei personalităţi excepţionale” (Michel Capdenac).
„Welles a prins miezul, măduva sinistrei poveşti a lui Kafka. Asta i-a permis
să desfăşoare un onirism halucinatoriu care nu este ieftin simbolic, ci
consistent şi realist. Oamenii nu-s patologici, ci societatea este, ea, muribundă.
Ceva mai mult, societatea îşi joacă strîns şi coerent rolul, destinul său istoric
de organism în lichidare morală” (D. I. Suchianu). „Niciodată stilul wellesian
nu a fost mai suplu, mai variat ca în Procesul” (Bernard Dort). „In film,
angoasa este exterioară. E o tensiune care provine din decor, din imagine, din
unghiurile de filmare, din şirul de coridoare, din deformarea chipurilor. O
simţim, o înţelegem, îi sîntem martori, dar nu-i sîntem victime, nu participăm
la ea, decît arareori. De aceea, în ciuda unei remarcabile fidelităţi faţă de
textul original, avem Procesul lui Orson Welles şi nu pe cel al lui Kafka”
(Francoise Giroud).
Regizorul polonez Roman Polanski debutează în lungmetraj cu filmul Noz w
1962 Noz w wodzie / Cuţitul în wodzie / Cuţitul în apă (sc. R. Polanski, Jerzy Skolimowski, Jakub Gold-berg;
apă
i. Jerzy Lipman; a. Leon Niemczyk, Jolanta Umecka, Zygmunt Malanowicz).
Un cuplu înstărit îşi petrece weekend-ul la bordul iahtului propriu, în
compania unui tînăr autostopist întîlnit întîmplător. „Este o istorie deopotrivă
psihologică (un soţ, nevasta lui, un tînăr seducător) şi simbolică: lupta de
clasă, conflictul dintre generaţii” (Gilbert Salachas). „Din punct de vedere
dramatic, acţiunea e remarcabil susţinută, desenul psihologic e de o mare
subtilitate şi sondajul în sufletele eroilor e necruţător: autorul le smulge
măştile şi le descoperă cruzimea, perversitatea, prostia” (Jerzy Fuksiewicz).
„Demonstrînd versatilitate şi idiosincrazie, cele mai bune filme ale lui
Polanski se caracterizează prin abilitatea lui de a privi faţa întunecată a naturii
umane cu o ironie pătrunzătoare şi cu un remarcabil simţ al absurdului” (Ania
Witkowska). Este trăsătura care unifică filme foarte diferite ca gen şi factură,
realizate dincoace şi dincolo de ocean. Flm: Repulsie (1965); Balul
vampirilor (1967); Copilul lui Rosemary (1968); Cartierul chinezesc (1974);
Tess (1979); Căutare disperată (1988); Moartea şi fata (1994).
 (r. cosc. Francesco Rosi; i. Gianni Di Venanzo; m. Piero Piccioni; a. Frank
1962 Salvatore Giuliano Wolff, Salvo Randone, Pietro Cammarata). Anchetarea şi procesul asasinării
lui Salvatore Giuliano reconstituie mai puţin destinul unui bandit devenit mit,
cît tabloul Siciliei în perioada imediat postbelică, legăturile dintre Mafie şi
autorităţile legale. Cu Salvatore Giuliano, Francesco Rosi fondează metoda
filmului-dosar şi deschide „tetralogia puterii”, continuată prin: Cu mîinile pe
oraş (1963), Cazul Mattei (1971) şi Lucky Luciano (1973). Este vorba despre
acea putere care îşi are rădăcinile în corupţie, trafic de influenţă, ilegalitate
sub masca legalităţii şi chiar în crimă. „În Salvatore Giuliano, Rosi
inaugurează acea formulă, proprie lui, prin care un personaj istoric serveşte
drept revelator pentru înţelegerea problemelor socio-politice ale unei societăţi
date. Datorită refuzului cronologiei şi a pendulării repetate între diversele
momente ale vieţii protagonistului, modalitatea de a povesti devine sintetică”
(Jean A. Gili). „Cinematograful meu nu e un cinematograf documentar, ci un
cinematograf documentat. Interpretez realitatea pentru a încerca să ating un
anume tip de adevăr. Dorinţa mea de a rămîne fidel documentelor e o
necesitate în raport cu metoda istorică: nu poţi adăuga personaje sau inventa
acţiuni cînd pretinzi că te inserezi într-o dezbatere cu funcţie istorică. Poate că
din aceste personaje – Salvatore Giuliano, Enrico Mattei, Lucky Luciano – şi
din fragmente ale acestor trei filme s-ar putea face o operă unică. Sînt trei
istorii contemporane care se referă la reconstrucţia Italiei de după război” (F.
Rosi).
(r. Tony Richardson; a. Tom Courtenay, Michael Redgrave). Ecranizare după
1962 The Loneliness of the Long o nuvelă de Alan Sillitoe. Colin, un adolescent internat într-o casă de corecţie,
Distance Runner /
Singurătatea alergătorului se remarcă prin calităţile sale de alergător de fond şi reprezintă speranţa şcolii
de cursă lungă de a cîştiga viitorul concurs. Lungile antrenamente prin pădure sunt tot atîtea
prilejuri pentru Colin de a-şi aminti existenţa de pînă atunci. In ziua
concursului, el refuză să iasă învingător. „Povestea nu este deloc o poveste
mare, dar forţa sa constă tocmai în micimea ei. Există o anume măreţie în
lupta lui Colin pentru bucata sa de adevăr şi pentru cinstea sa de hoţ. Fericirea
lui constă în puterea de a demonstra că este ceea ce este” (Pauline Kael).
„Colin Smith posedă exuberanţa copilăriei, dar şi viclenia refractară a
îmbătrînirii, e un sentimental avid de dragoste, de duioşie, de solidaritate
umană, dar în acelaşi timp nesociabil, respingînd viclean şi muşcător orice
încercare de apropiere, este inteligent, curajos, plin de iniţiativă şi în acelaşi
timp înspăimîntător de inutil” (T. Caranfil). Alternînd realismul crud al
faptelor cu investigaţia psihologică, tonul caustic cu cel liric, Richard son
realizează unul dintre cele mai bune filme ale sale, pe care unii nu se sfiesc să
îl considere chiar capodopera sa. La primul lui rol, Tom Courtenay obţine
premiul BAFTA pentru cel mai promiţător debut şi premiul de interpretare la
Mar del Plata.
New York: The Longest Day /Ziua cea mai lungă (r. Ken Annakin, Andrew
1962 The Longest Day /Ziua cea Marton, Bernhard Wicki). Pornind de la romanul lui Cornelius Ryan, filmul
mai lungă
este o reconstituire detaliată a zilei debarcării în Normandia, 6 iunie 1944.
Realizat după reţetele superproducţiilor hollywoodiene, succesul său este
asigurat prin prezenţa numeroaselor vedete care se mulţumesc chiar şi cu
apariţii episodice (John Wayne, Henry Fonda, Richard Burton, Jean-Louis
Barrault, Rod Steiger, Robert Mitchum, Bourvil, Curt Jürgens, Mel Ferrer
etc.).
8 1/2 (r. Federico Fellini; sc. F. Fellini, Tullio Pinelli, Ennio Flaiano, Brunello
1963 8½ Rondi; i. Gianni di Venanzo; m. Nino Rota; a. Marcello Mastroianni, Anouk
Aimee, Claudia Cardinale, Sandra Milo). „Este filmul realizării unui film
(care poate nu se va face niciodată), văzut prin prisma stărilor sufleteşti, a
visurilor şi a obsesiilor regizorului” (Gilbert Salachas). Acesta este un bărbat
de 45 de ani, care „încearcă să pună cap la cap diferite episoade ale existentei
sale si să le dea sens. Filmul poate fi considerat drept ceva între o şedinţă de
psihanaliză şi examinarea unei conştiinţe tulburate. Este un film melancolic,
aproape funebru şi totuşi foarte comic” (F. Fellini). „Marcello Mastroianni
este purtătorul de cuvînt ironic şi derizoriu al lui Fellini în această istorie
funambules-că despre un film care se creează sub ochii noştri, expunîndu-ni-
se totodată motivele imposibilităţii sale de a exista. Demonstraţie prin absurd
a virtuozităţii oarecum sardonice la care a ajuns realizatorul şi care depune
mărturie despre măiestria sa absolută. 8 1/2 reprezintă echilibrul perfect al
unui geniu cinematografic pe care tentaţia barocului l-a dezorientat sau l-a
stimulat în funcţie de inspiraţia sau de tema aleasă” (Philippe d'Huygues).
Profund autobiografic, 8 1/2 aduce pe ecran amintiri din copilăria regizorului
şi, totodată, reia temele şi personajele tipic felliniene: obsesia mării,
ridiculizarea clerului, circul, extravaganţele înaltei societăţi, cuplul în pragul
dezbinării, magicianul, femeia opulentă etc. Marele Premiu, Moscova.
 New York: America, America (r. sc. Elia Kazan; i. Haskell Wexler; m. Manos
1963 America, America Hadjidakis; a. Stathis Giallelis, Gregory Rozakis, Linda Marsh). Ecranizare a
romanului scris de Kazan în 1961 şi inspirat din aventurile unui unchi al său,
care a emigrat din Turcia în America la sfîrşitul secolului al XlX-lea. „Una
dintre dorinţele mele era să arăt înrăirea treptată a unui om, pe care viaţa îl
învaţă că scopul scuză mijloacele. Pe măsură ce Stavros se apropie de
America, el devine un american, adică un om care ar face orice pentru a-şi
atinge scopul” (E. Kazan). „Această simfonie patetică descrie groaznicul
sacrificiu al dezrădăcinaţilor care ar fi vrut să trăiască fericiţi pe pămîntul lor
şi care nu-şi pot lua ţara cu ei pe tălpile pantofilor” (Samuel Lachize). „Nu e
un film cu o acţiune în sensul obişnuit, cu o intrigă propriu-zisă. E o
confesiune lirică, cu momente ce ar fi putut constitui ele însele un film.
Ambiţia autorului, puternic stimulată de o înaltă luciditate, a conlucrat într-o
operă de factură neobişnuită, plină de emoţie şi adevăr artistic'' (Mihai Nadin).
Secvenţe memorabile: masacrul armenilor în biserica incendiată, sinuciderea
lui Ohanes şi metafora pantofilor.
(r. Luchino Visconti; i Giuseppe Rotunno; m. Nino Rota; a. Burt Lan-caster,
1963 Il Gattopardo / Ghepardul Claudia Cardinale, Alain Delon). Ecranizare după romanul lui Giuseppe
Tomasi di Lampedusa. „Un film nu e un roman şi, chiar dacă e extras dintr-un
roman, el posedă o viaţă absolut independentă. Sper că am reuşit să scot în
evidenţă sensul profund al evenimentului esenţial pe care se axează cartea:
transformarea unei lunii, a unei societăţi feudale, ale cărei structuri se sfărîmă
în bucăţi sub loviturile burgheziei, veritabilul motor al unificării italiene. în
centrul acestui fenomen, un om, un aristocrat, prinţul De Salina, îi studiază cu
luciditate convulsiile” (L. Visconti). „O operă de maestru, o lucrare perfect
cinematografică, făcută dintr-o perfect necinematografică substanţă: din
tristeţea sobră şi demnă a unui om aparţinînd unei speţe care nu mai există
astăzi, care nu va mai exista niciodată” (D. I. Suchianu). Drama prinţului
Fabrizio di Salina prilejuieşte reluarea a două dintre temele preferate ale lui
Visconti: tema tranziţiei ca rău istoric italian şi tema descompunerii şi a
morţii. „Timpul e principalul protagonist al filmului şi Visconti ştie să
coordoneze si să moduleze diferitele modalităţi: de la timpul memoriei la cel
al istoriei, de la timpul istoriei evenimenţiale şi cel al cronicii familiale la cel
absolut al morţii” (Gian Piero Brunetta). In reconstituirea universului lui
Lampedusa, Visconti atinge una dintre culmile perfecţiunii formale prin
rafinamentul cadrelor compuse în stilul picturilor din secolul al XIX-lea, prin
grija pentru fiecare detaliu vestimentar şi de recuzită, prin desăvîrşita îmbinare
de culori. Secvenţe celebre: Te Deum-ul din biserica de la Donnafugata, balul
final. „Filmul cel mai serios, cel mai echilibrat, cel mai sobru, dacă nu cel mai
inspirat artistic pe care 1-a realizat Visconti” (Alberto Moravia). „îmbinînd
nostalgia pentru eleganţa trecutului cu convingerea marxistă a inevitabilităţii
schimbărilor sociale, Ghepardul rămîne chintesenţa artei acestui aristocrat si
totodată simpatizant comunist. Tocmai aceste impulsuri contradictorii fac ca
acest film să fie fascinant” (Allan Hunter). „Palme d'or”, Cannes.
(r. Chris Marker), film realizat în maniera unui cine-verite. Prezintă Parisul în
1963 Le joli Mai / Frumosul mai mai 1962, momentul sfîrşitului războiului din Algeria, al atentatelor teroriste,
al manifestaţiilor şi al represiunilor poliţiei. Din discuţiile cu oameni de pe
stradă, aleşi întîmplător, reiese o imagine a societăţii franceze cu cei doi poli
ai săi: apatia şi egoismul micii burghezii, curajul şi dorinţa de acţiune ale
proletariatului. „Spontaneitatea cazului individual se încadrează într-o
demonstraţie în care comentariul politizat al omului de stînga, care este
Marker, se îmbină cu o metodă a cine-verite-ului, utilizată în scopuri evident
ideologice” (Claire Clouzot).
(r. Francesco Rosi; i. Gianni Di Venanzo; a. Rod Steiger, Salvo Randone şi
1963 Le mani sulta città / Cu actori neprofesionişti). Prăbuşirea unei clădiri din Napoli, soldată cu rănirea
mîinile pe oraş
unui tînăr scoate la iveală legătura dintre afacerile imobiliare şi manevrele
politice care îi privilegiază pe cei bogaţi în detrimentul săracilor. Roşi evită
aparenţa de ficţiune şi adoptă un stil cît mai apropiat de ancheta filmată pe viu
şi de reportajul TV. Acest film cu evidente implicaţii politice stîrneşte reacţii
puternice în Italia. „Dacă a aborda realitatea, a o judeca e un act politic, atunci
şi filmul meu e un film politic, un film angajat. Evident că am fost tratat drept
comunist. Imediat ce faci ceva anticonformist si de bine eşti făcut comunist.
Mi se reproşează că din film reiese că stînga e mai bună decît dreapta. Dar
ăsta e adevărul” (F. Rosi). „Trebuie să ne întoarcem la opere de la începutul
neorealismului pentru a găsi o asemenea implicare civică şi politică în
abordarea într-un film a unui subiect italian exemplar” (Gian Piero Brunetta).
„Un film care are totul: pasiune umană, atitudine morala, curaj civic, calitate
artistică, abilitate tehnică. Regizorul îşi ia publicul drept aliat în rechizitoriul
dur pe care îl face, dar îi oferă situaţii, personaje şi fapte la modul cel mai
obiectiv” (Ugo Casiraghi). „Rosi a redat cinematografului rolul său social. Cu
mîinile pe oraş e o capodoperă” (Samuel Lachize), iar regizorul lui e comparat
de un critic londonez cu Eisenstein. Filmul lui Roşi „va rămîne în istoria
cinematografului ca o invitaţie la respectul personalităţii umane, la
responsabilitate şi atitudine” (Alexandru Racoviceanu). „Leul de aur”,
Veneţia.
 (r. sc. Jean-Luc Godard; a. Michel Piccoli, Brigitte Bardot). Inspirat după
1963 Le Mepris / Dispreţul romanul lui Alberto Moravia. Un scenarist aflat la Roma împreună cu soţia sa
se pliază după cerinţele producătorului american, pentru care lucrează la un
film inspirat după „Odiseea” şi regizat de Fritz Lang (în propriul lui rol).
Relaţia dintre cele trei personaje — scenarist, soţie, producător — este
subminată de neînţelegeri şi de dispreţul reciproc. „Dispreţul e povestea unor
bărbaţi rupţi de ei înşişi, de lume, de realitate. Ei caută cu disperare drumul
spre lumină, dar sînt închişi într-o încăpere cufundată în întuneric... Paul
Jarval e primul meu erou realist, psihologia lui putînd fi perfect justificată” (J.
L. Godard). După 15 ani de carieră, în care a interpretat tot felul de roluri
nesemnificative, personajul Paul Jarval reprezintă pentru actorul Michel
Piccoli adevărata consacrare. „Un mare actor, dublat de un excelent
profesionist, ştiind să-şi aleagă rolurile şi regizorii, condueîndu-şi singur
cariera şi asumîndu-şi riscuri ce merg întotdeauna în sensul calităţii şi al
îndrăznelii” (Guy Braucourt). Flm: Frumoasa de zi (1967); întîmplările vieţii
(1970); Marea crăpelniţă (1973); Rene La Canne (1977); O afacere ciudată
(1982); Puritana (1986); Milou în mai (1990); O sută şi una de nopţi (1995);
Nimic despre Robert (1998).
Cannes: Premiul special al juriului revine filmului japonez Seppuku / Harakiri
1963 Seppuku / Harakiri (r. Masaki Kobayashi; a. Tatsuya Nakadai, Shima Iwashita, Akira Ishikawa).
La începutul secolului al XVII-lea, un samurai rătăcitor cere ospitalitate unui
senior pentru a-şi face, pe domeniul lui, harakiri. El nu este marcat doar de
propria-i disperare, ci şi de experienţa propriului său ginere, care într-o
situaţie similară fusese obligat să execute ritualul sinuciderii cu o sabie de
bambus, pentru că pe a lui o vînduse pentru a-şi putea întreţine familia. „O
poveste cu dublă adresă. Una, evidentă: punerea în discuţie a acelei practici
care dă titlul filmului si care este menită să salveze onoarea samurailor.
Cealaltă, mai profundă: atacarea ordinii sociale care susţine si fondează un
asemenea ritual barbar” (Andre S. Labarthe). Primul film cu samurai care este
total antisamurai, deoarece demască impostura celebrului cod al onoarei.
„Diferenţa esenţială dintre filmul meu şi alte filme cu samurai este că filmul
meu nu este numai istoric, ci şi actual” (M. Kobayashi). Violentă conţinută,
care în ultimele scene izbucneşte cu o extraordinară forţă. Sistem de
flashback-uri, care amestecă pe nesimţite prezentul cu trecutul.
New York: The Birds / Păsările (r. Alfred Hitchcock; a. Rod Taylor, Tippi
1963 The Birds / Păsările Hedren). La Bodega Bay, în apropiere de San Francisco, o tînără femeie aduce
în dar unei fetiţe o pereche de papagali. Vizita ei în localitate se transformă
într-un coşmar, pe măsură ce păsări de toate felurile devin tot mai agresive,
atacînd şi chiar omorînd oameni. Ecranizare după o nuvelă de Daphne du
Maurier. începută ca o comedie şi sfîrşită ca o alegorie apocaliptică, „povestea
respectă cele trei unităţi ale tragediei clasice: de loc, de timp şi de acţiune.
Totul se petrece la Bodega Bay în două zile, iar păsările sînt din ce în ce mai
numeroase şi mai rele” (Francois Truffaut). „Filmul se încheie ănaintea
elucidării misterului pe care spectatorul este invitat să şi-l păsreze sieşi, în
prelungire metafizică, iar groaza este proiectată pe un fundal existenţial,
transformându-se în teamă, epura ei abstractă” (Romulus Rusan). Păsările
face notă oarecum aparte în opera lui Hitchcock prin faptul că depăşeşte
dimensiunile enigmei poliţiste obişnuite şi abordează „misterul singurătăţii
omului în faţa cosmosului, ale cărui forţe nu le poate domina” (Améde Ayfre).
„Păsările sunt întruchiparea concretă a arbitrariului şi a neprevăzutului a tot
ceea ce face viaţa şi relaţiile umane precare, un memento al fragilităţii şi al
instabilităţii care nu pot fi ignorate sau evitate şi, dincolo de asta, al lipsei de
sens şi al absurdităţii vieţii” (R. Wood). „Unica incursiune a lui Hitchcock în
domeniul fantasticului pur, filmul lui cel mai neliniştitor, în măsura în care
demersul (atacul păsărilor) rămâne total iraţional” (Joël Magny).
Houston: The Nutty Professor / Profesorul ţicnit (r. sc. Jerry Lewis; a. J.
1963 The Nutty Professor / Lewis, Stella Stevens). Un profesor de chimie într-un colegiu, hidos,
Profesorul ţicnit
neîndemînatic, dar cumsecade şi onest, se transformă graţie unei poţiuni
miraculoase într-un tînăr seducător, spilcuit, dar hahaleră. Parodie după „Dr.
Jekyl şi Mr. Hyde” de Robert Louis Stevenson. „Fiecare dintre noi are două
chipuri. Mulţi oameni nu-şi dau seama, dar cu toţii avem o parte bună şi una
rea. Dar cred că însăşi slăbiciunea noastră reprezintă o forţă. Dacă îmi
amintesc bine, şi Shakespeare a spus-o. Cît mă priveşte, eu am o filozofie
foarte simplă: întreţin cu omenirea o legătură de dragoste. Ii ador pe oameni şi
îmi place să dăruiesc” (J. Lewis). La apogeul carierei sale, Lewis realizează în
triplă calitate ceea ce unii critici consideră a fi capodopera sa. Remake în
1996, cu Eddie Murphy în dublu rol (r. Tom Shadyac).
 (r. Joseph Losey; sc. Harold Pinter; a. Dirk Bogarde, James Fox, Sarah Miles),
1963 The Servant / Servitorul un film despre „puterea distrugătoare a celor care încearcă să trăiască potrivit
unor principii false şi unor valori perimate. Este povestea unui stăpîn care
trăieşte ca în secolul al XVIII-lea, în spatele faţadei unei case şi care nu vrea
să facă saltul spre secolul XX, şi a servitorului său, la fel de fraudulos şi de
necinstit ca şi stăpînul, dar ceva mai realist, deci mai vicios” (J. Losey).
Răsturnarea raporturilor stăpîn-servitor (prin exploatarea de către servitor a
slăbiciunilor stăpînului) duce la distrugerea ambelor personaje. Film-parabolă
despre alienarea şi despre inversarea raporturilor umane. Planurile foarte
lungi, imaginile deformate, ambianţa apăsătoare creează o atmosferă de
coşmar.
Regizorul britanic Lindsay Anderson debutează în lungmetrajul de ficţiune cu
1963 This Sporting Life / Viaţă This Sporting Life / Viaţă sportivă (sc. David Storey; a. Richard Harris,
sportivă
Rachel Roberts). Frank Machin, un fost miner devenit rugbist profesionist, îşi
rememorează existenţa dominată de voinţa de a dobîndi un statut social pe
măsura forţei sale fizice şi tensionata relaţie sentimentală cu o văduvă care la
început îl respinge, apoi îl acceptă şi, în final, moare. „Tablou realist al
provinciei engleze, meschine şi clevetitoare, punînd în evidenţă două atitudini
contrare: revolta împotriva vechilor tabuuri şi grija pentru respectabilitate” (R.
Lefevre, R. Lacourbe). „Amalgam indisolubil de urît şi frumos, de bine şi rău,
Machin este în acelaşi timp imaginea unui mare talent omenesc si a unor mari
alterări. Are nu numai forţă şi curaj fizic, ci pasiunea şi talentul luptei,
îndrăzneala frondei. Richard Harris întrupează un ideal artistic: actorul,
exemplar uman desăvîrşit, care poate împrumuta chip eroismului, dar care nu
sărăceşte frumuseţea umană de dragul unei frumuseţi exterioare” (Ana Maira
Narti). „Singurul film tragic din cadrul Free Cinema-ului şi, alături de Sîmbătă
seara, duminică dimineaţa, cel mai bun film realist britanic al anilor '60”
(Morando Morandini). Premiul FIPRESCI şi premiul de interpretare
masculină, Cannes. Premiul BAFTA pentru interpretare feminină.
(r. Tony Richardson; sc. John Osborne; i. Walter Lassaly; a. Albert Finney,
1963 Tom Jones Susannah York). Ecranizare după romanul lui Henry Fielding. Eroul care, prin
libertinaj, şmecherie şi limbaj fără perdea, se revoltă împotriva „bunelor
moravuri”, a ipocriziei, a ierarhiei sociale închistate, scandalizînd societatea
puritană a secolului al XVIII-lea devine în filmul lui Richardson un precursor
al „tinerilor furioşi” din anii '60. „Recreînd universul romanului cu peripeţiile
lui tragicomice, Tony Richardson ne oferă o serie de tablouri şi de portrete
admirabil compuse, în care bufoneria nu se transformă nici o clipă în
grosolănie si care evocă atît scene din «Viata unui libertin» de Hoggarth, cu
acei boiernaşi de ţară congestionaţi şi lubrici care răstoarnă fetele în căpiţele
de fîn, cît şi delicata frumuseţe a peisajelor engleze stil Gainsborough”
(Michel Capdenac). „Cu toate că umorul domneşte ca un monarh absolut în
filmul lor, tinerii realizatori nu parodiază. Există multe feluri de a rîde:
Osborne si Richardson nu rîd pentru a-şi demonstra luciditatea superioară,
pentru a micşora prin ironie. Rîsul lor e o explozie de sănătate şi fericire”
(Ana Maria Narti). Secvenţă memorabilă: cina de la tavernă cu excesivul
apetit al celor doi parteneri, preludiu al unei altfel de plăceri. Filmul
înregistrează un extraordinar succes de public şi mai puţin de critică. Aceasta
îl consideră o abdicare de la principiile şi scopurile Free Cinema-ului. 4
premii „Oscar” (film, regie, scenariu, muzică). Premiul de interpretare
masculină, Veneţia.
Regizorul britanic Richard Lester imortalizează fenomenul Beatles în
1964 A Hard Day's Night / documentarul romanţat A Hard Day's Night / Noaptea unei zile grele. Intriga
Noaptea unei zile grele
firavă — cei patru Beatles însoţiţi de un bunic turbulent iau trenul spre un
show televizat - este pretext pentru inserarea marilor succese ale formaţiei.
Filmul va rămîne „o mărturie înduioşătoare asupra unui fapt cultural fără
precedent” (Raymond Lefevre). Tot Lester îi va regiza pe cîntăreţi şi în
comedia trăsnită Help! /Ajutor! (1965).
Regizorul ceh Milos Forman debutează în lungmetrajul de ficţiune cu erny
1964 Asul de pică Petr / Asul de pică (sc. M. Forman, Ivan Passer, Jaroslav Papousek; a.
Ladislav Jakim, Pavla Martinkovâ, Jan Vostr' Iii). Adolescentul Petr se
angajează gardian într-un magazin alimentar, unde intră în conflict cu şeful
pentru că lasă să-i scape hoţii, dar îi urmăreşte pe oamenii de treabă; acasă nu
se înţelege cu tatăl său, prea conservator pentru a stabili cu el o comunicare;
iar în relaţiile cu iubita, se simte stingher. Animat de dorinţa de „a studia
gesturile, cuvintele, zîmbetele oamenilor într-un film sincer şi adevărat, care
să arate realitatea aşa cum e ea”, Forman face din acest subiect un amalgam
unic de umor, tandreţe, ironie, amărăciune, poezie. El mînuieşte cu aplomb
atît comicul absurd, derivat printre altele din contrastul ridicol dintre vidul
sonor al cuvintelor şi seriozitatea imperturbabilă a conversaţiilor, cât şi notaţia
realist obiectivă asupra unei generaţii sufocate de cotitdianul cenuşiu pe care
nu-l mai pot suporta. Sunt caracteristici definitorii şi pentru celelalte două
filme (Dragostea unei blonde – 1964; Balul pompierilor – 1967) realizate în
Cehoslovacia înainte de emigrarea cineastului în S.U.A. „Ocupându-se cu
predilecţie de cazuri neutre, banale, de eroi extrem de obişnuiţi, puşi în centrul
unor situaţii deloc spectaculoase, cineastul reuşeşte să descopere – şi o face cu
o deosebită plăcere, cu cruzime uneori - momente comice chiar în cele mai
triste clipe. Filmele acestei perioade sunt veritabile mostre de analiză lucidă a
unor cazuri (numai aparent luate la întâmplare) de ultraj adus fiinţei umane,
obişnuinţei sau, pur şi simplu, prostiei” (Horia Pătraşcu). „Leopardul de aur”,
Locarno.
 (r. Peter Glenville; sc. Edward Anhalt; i. Geoffrey Unsworth; m. Laurence
1964 Becket Rosenthal; a. Richard Burton, Peter O'Toole, John Gielgud). Urmărind să-şi
asigure simpatia saxonilor şi controlul asupra bisericii, regele Henric al II-lea
îl numeşte pe prietenul şi consilierul său, Thomas Becket, arhiepiscop de
Canterbury. Această manevră pur politică determină transformarea radicală a
libertinului Becket, care devine vocea legii morale, iar iubirea monarhului
pentru fostul său tovarăş de escapade se transformă în ură. Ecranizare după
piesa lui Jean Anouilh. „Fastul acestei montări solemne serveşte drept
contrapunct spectacular pentru drama psihologică a celor două fiinţe
vulnerabile” (R. Lefevre, R. Lacourbe). „Glenville este un conştiincios
artizan: filmul său nu are nici suflul, nici mişcarea, nici perfecţiunea uluitoare
a filmelor lui Laurence Olivier” (Michel Capdenac), dar are meritul de a fi
găzduit „un duet de monştri sacri”, în care Peter O'Toole are, însă, întîietate.
„El este suveranul filmului, eclipsează tot, cuprinde ecranul cu irizările ochilor
lui albaştri, plînge, rîde, se bucură, suferă — trăieşte cu o asemenea poftă şi
putere, încît pune în umbră dilemele lui Becket, dramaturgia filmului, culoare
şi spectacol” (Florica Ichim). Premiul „Oscar” pentru scenariu.
New York: Dr. Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love
1964 Dr. Strangelove or How I the Bombe / Dr. Strangelove sau cum am învăţat să nu mă mai îngrijorez şi să
Learned to Stop Worrying
and Love the Bombe iubesc bomba (r. Stanley Kubrick; sc. S. Kubrick, Terry Southern, Peter
George; i. Gilbert Taylor; a. Peter Sellers, George C. Scott, Sterling Hayden).
Comedie neagră pe tema unui posibil război atomic declanşat din greşeală de
un general psihopat. „Am realizat filmul din marea mea dorinţă de a face ceva
împotriva coşmarului nuclear, unica problemă socială în care nu există nici o
şansă ca oamenii să înveţe ceva din experienţă” (S. Kubrick). „Cel mai
amuzant şi mai coşmaresc film al anului. Kubrick este un regizor inteligent şi
abil, iar Dr. Strangelove, cel mai machiavelic film al său. Una dintre cele mai
mari denunţări şi avertismentul cel mai plin de speranţă” (Tom Milne). „Ca
toţi cineaştii mari, Kubrick face din film un proces de gîndire, cu o pertinenţă
ce ar stîrni invidia multor filozofi. Felul în care tratează obiectele, dinamica
spaţiilor, raporturile şi nonraporturile care se stabilesc între oameni oferă
schiţa unei filozofii politice apropiate de gîndirea anarhistă” (Roger Dadoun).
„Un film absolut genial prin ideea de a trata distrugerea lumii la modul comic.
Odată găsită această cheie, totul a devenit pentru Kubrick o bucurie a creaţiei.
Aceasta se resimte în fiecare moment al acestui mic film mare, care ajunge să
spună cu ironia cea mai rece, cu umorul cel mai negru şi fără a diminua cu
nimic angoasa tot ceea ce fiecare dintre noi gîndeşte despre nebunia
generalilor, coşmarul bombei, absurditatea tehnocraţilor şi birocraţilor,
nebunia lui Hitler, paradoxul puterii absolute a Kremlinului şi Pentagonului,
anihilate de o simplă conversaţie telefonică” (Francesco Roşi). „în felul lui, e
un film de avangardă, opera unui artist capabil să vadă departe în viitor. Totul
îmi place: subiect, execuţie, lumina lui Gilbert Taylor, umorul negru al lui
Terry Southern şi al lui Kubrick şi toţi actorii, fără excepţie, în frunte cu Peter
Sellers” (Roman Polanski). Creaţie remarcabilă a actorului Peter Sellers în
triplu rol: cel al preşedintelui SUA, al unui căpitan de aviaţie britanic şi al
unui savant nebun, de origine germană.
Milano: Il deserto rosso / Deşertul roşu (r. cosc. Michelangelo Antonioni; i.
1964 Il deserto rosso / Deşertul Carlo Di Palma; a. Monica Vitti, Richard Harris). O femeie nevropată
roşu
rătăceşte prin peisajul supraindustrializat al Ravennei şi nici viaţa confortabilă
alături de un soţ fidel, nici copilul lor, nici amantul pe care îl are nu reuşesc
să-i asigure un echilibru. Urmărindu-şi cu consecvenţă preocupările,
Antonioni reia tema alienării, stabilind o strînsă relaţie între personaj şi mediu.
„Mediul în care trăieşte Giu-liana îi accelerează prăbuşirea nervoasă, nu i-o
generează, ci o face să se manifeste. Am mers înapoi pînă la sursa acestor
crize, care azi cuprind ca un torent mii de oameni” (M. Antonioni).
„Sentimentul culorii acestei noi realităţi tehnologice este cel care scandează
obsesiile eroinei într-o progresie ritmică şi esenţial expresivă. Cea mai mică
schimbare de culoare devine importantă pe planul expresiei mimice” (Carlo di
Carlo). In acest film, este „şi mai evidentă predilecţia regizorului pentru
compoziţiile abstracte, pentru jocul tonalităţilor cromatice (culori în afara
referinţelor realiste, ca în tablourile pictorilor nonfigurativi), compuse şi
descompuse după linii geometrice calculate cu răceală, predilecţia pentru
imaginile neclare care reduc lucrurile la mase informe de culoare” (Aldo
Bernardini). „Leul de aur” şi premiul FIPRESCI, Veneţia.
 (r. sc. Pier Paolo Pasolini; i. Tonino Delii Colii; a. Enrique Irazoqui,
1964 Il vangelo secondo Matteo / Margherita Caruso, Susanna Pasolini), „povestire epico-lirică, în cheie
Evanghelia după Matei
naţional-populară; povestea simplă a unui om simplu care se naşte în sărăcie şi
moare după o existenţă scurtă şi dramatică, lăsînd oamenilor un mesaj de pace
şi dragoste” (P. P. Pasolini). Viaţa lui Iisus de la Buna-Vestire la înviere,
văzută de un regizor marxist, care face o lectură modernă a Evangheliei, cu
numeroase trimiteri la problematica sudului italian, la atrocităţile fascismului,
la mişcarea revoluţionară. „Pentru a sublinia complexitatea textului
evanghelic, Pasolini împrumută, cu o totală libertate, elemente aparţinînd
diferitelor stiluri, de la hieratismul filmului mut la vivacitatea reportajului.
Mai mult decît mesajul christic, însă, forţa şi adevărul imaginilor sînt cele care
determină adeziunea publicului şi îi suscită emoţia” (Joel Magny). „Christos
pare coborît dintr-un tablou de El Greco, iar discipolii lui ar fi putut fi modele
pentru Caravaggio sau Michelangelo” (David Shipman). Filmul este primit în
Italia cu ostilitate şi chiar cu proteste violente din partea cercurilor
conservatoare şi neofasciste, iniţiate încă din timpul festivalului de la Veneţia,
unde primeşte nu doar Premiul special al juriului, ci şi (stupoare!) premiul
OCIC (Oficiul Catolic al Cinematografiei).
(r. Joseph Losey; a. Dirk Bogarde, Tom Courtenay). Drama unui tînăr soldat
1964 King and Country / Pentru din primul război mondial care, copleşit de frică, vrea să dezerteze, este prins,
ţară şi rege
judecat, condamnat la moarte şi executat. Adaptare după o piesă de John
Wilson. „Am vrut să fac un film despre o situaţie îngrozitoare, în care atîtea
fiinţe umane din acest secol au fost angrenate. Toate personajele sînt la fel de
culpabile şi la fel de prinse în cursă. Pentru că, într-un anume fel — din
instinct, în cazul băiatului, din sentimente şi simpatie, în cazul maiorului —,
toţi realizează că războiul e lipsit de sens, că ei nu luptă pentru o cauză şi că
totul e o barbarie idioată” (J. Losey). „Filmul lui Losey nu e un film de război.
E un film care, în contextul războiului, denunţă fragilitatea şi relativitatea
justiţiei umane. Războiul nu e aici decît decorul în care se desfăşoară
«ceremonia» ce se sfîrşeşte cu executarea soldatului. «Ceremonie» pe care
Losey o descrie act cu act (interogatoriu, proces, supliciu) într-un stil dramatic
ce atinge pe alocuri limita suportabilităţii. Dar această violenţă şi această
cruzime erau necesare pentru ca drama să depăşească anecdota şi să capete
întregul său sens tragic” (Jean de Baroncelli). „Avertismentul lui Losey nu
vizează doar vremurile trecute... Demontarea sinistrului mecanism — nu doar
militar — este cu atît mai emoţionantă cu cît aproape toţi călăii sînt oameni de
treabă ca dvs. şi ca mine” (Georges Sadoul). Secvenţă memorabilă: execuţia
soldatului care nu este omorît din primul foc şi care îşi cere scuze că nu a
murit.
Cu L'eta del ferro/Epoca fierului, serial TV în 5 episoade, începe o nouă etapă
1964 L'eta del ferro/Epoca în creaţia regizorului italian Roberto Rossellini, care îşi propune să facă o
fierului
muncă de informare şi, totodată, să ofere artiştilor noi teme de meditaţie.
Experienţa se va repeta cu: Preluarea puterii de către Ludovic al XIV-lea
(1966); Lupta omului pentru supravieţuire (1967); Faptele apostolilor (1968);
Socrate (1970); Agostino di Ippona (1972); Blaise Pascal (1975). Sinteze
între informare, spectacol şi cultură, aceste evocări îmbină reconstituirea cu
filmul de ficţiune şi cu documentul cinematografic. Iniţiativa va fi teoretizată,
în 1966, printr-un manifest semnat de Rossellini împreună cu Gianni Amico,
Gian Vittorio Baldi şi Ţinto Brass: „Noi vrem să elaborăm spectacole-
programe care să-1 ajute pe om să vadă orizonturile reale ale acestei lumi.
Vrem să-1 facem să cunoască pînă în cele mai mici detalii, ilustrate în mod
plăcut — dar întotdeauna ştiinţific, exact — tot ceea ce arta sau produsele
culturale difuzate prin mijloace audio-vizuale nu i-au arătat pînă în prezent
sau, şi mai rău, ceea ce ele au ridiculizat, au defăimat. încă o dată, vrem să
propunem omului firele conducătoare ale istoriei sale şi să prezentăm, în mod
dramatic, comic, satiric, evenimentele, luptele, tumultul şi psihologia care au
creat lumea modernă.”
New York: My Fair Lady (r. George Cukor; i. Harry Stradling; d. Cecil
1964 My Fair Lady Beaton şi Gene Allen; m. Frederick Loewe; a. Rex Harrison, Audrey
Hepburn). Ecranizarea musicalului inspirat de piesa lui G. B. Shaw,
„Pygmalion”. Conservă caracterul teatral al spectacolului de pe Broadway,
fiind o transcripţie destul de fidelă a acestuia, cu excepţia înlocuirii interpretei
principale, Julie Andrews, cu Audrey Hepburn. Realizare somptuoasă, care
străluceşte nu numai prin binecunoscuta muzică a lui Loewe, cît mai ales prin
decoruri, costume şi interpretare, al căror stil aparţine perioadei clasice a
musicalului american — My Pair Lady poate fi considerat ultimul mare film
al acestei perioade. George Cukor, regizor preocupat constant de universul
feminin, reuşeşte să facă din „opereta cea mai misogină din tot show business-
ul american un omagiu cinematografic adus femeii” (Robert Benayoun). 8
premii „Oscar” (film, regie, actor principal, imagine, decoruri, costume, sunet,
adaptare muzicală).
 Florenţa: regizorul italian Sergio Leone (sub pseudonimul Bob Robertson)
1964 Per un pugno di dollari / deschide seria „westernurilor-spaghetti” cu Per un pugno di dollari / Pentru
Pentru un pumn de dolari
un pumn de dolari (m. Ennio Morricone; a. Clint Eastwood, Marianne Koch,
Gian Maria Volonte), prim voleu al unei trilogii continuate cu Pentru cîţiva
dolari în plus (1965) şi Bunul, răul şi untul (1966). „Am abordat genul cu
multă dragoste, cu multă ironie si am pus în primplan grija pentru
autenticitate. în ceea ce priveşte violenţa filmelor mele, care mi-a fost adesea
reproşată, ea era principala dimensiune a acestei perioade din istoria Vestului”
(S. Leone). „Raportat la westernul american, din westernul italian dispare
motivul biblic al frontierei şi cel al călătoriei colective spre pămîntul
făgăduinţei, al călătoriei ca experienţă morală. Astfel, călătoria, căutarea,
întoarcerea, vendetta sînt motivate mai ales de bani. Mirajul banului
alimentează pasiunile tuturor personajelor şi le împinge pe o traiectorie ce se
va umple de cadavre. Gestul de a ucide devine adesea gratuit, ca o
demonstraţie de abilitate, rapiditate şi sînge rece, iar moartea îşi pierde
tragismul şi unicitatea pentru a intra în domeniul jocului şi al spectacolului”
(Gian Piero Brunetta). Necunoscutul Clint Eastwood, care de aproape 10 ani
încercase fără success să-şi facă un nume la Hollywood, se vede propulsat
peste noapte la rangul de star. Tema muzicală a lui Ennio Morri-cone rămîne
emblematică pentru acest gen de filme, care proliferează spectaculos în
următorul deceniu (peste 800 de titluri realizate de regizori obscuri, dar şi de
nume consacrate ca Damiano Damiani, Florestano Vancini sau Carlo Lizzani).
New York: The Best Man / Un candidat la preşedinţie (r. Franklin J.
1964 The Best Man / Un candidat Schaffner; sc. Gore Vidal; a. Henry Fonda, Cliff Robertson). Doi candidaţi la
la preşedinţie
preşedinţia Statelor Unite încearcă să capete girul fostului preşedinte, aflat pe
moarte. „Strălucită melodramă politică, ingenios adaptată, cu un buget redus,
după o piesă incisivă, cu splendide scene dramatice, interpretări memorabile şi
detalii excelente” (Leslie Halliwell). Se situează pe linia altor filme politice
din aceeaşi perioadă, ca Şapte zile în luna mai (1963) şi Candidatul din
Manciuria (1962), ambele de John Frankenheimer: „Toate aceste filme pun în
discuţie acel lucru «demodat» numit simţ al responsabilităţii, combinat aici cu
suspiciunea faţă de vorbăria goală a politicienilor, faţă de pretenţiile lor de a fi
imaculaţi în gînd, vorbă şi faptă” (Robert Durgnat).
New York: The Night of the Iguana /Noaptea iguanei (r. John Huston; i.
1964 The Night of the Iguana / Gabriel Figueroa; a. Richard Burton, Ava Gardner, Deborah Kerr). Un preot
Noaptea iguanei
răspopit devine ghid în Mexic, unde stîrneşte pasiunile a trei femei: o
adolescentă exaltată, o patroană de hotel şi o pictoriţă frustrată. „Piesa lui
Tennessee Williams despre epavele umane eşuate pe veranda unui hotel
mexican este impresionistă, iconoclastă. Filmul lui Huston nu are nimic din
toate acestea, ci e un film cu mesaj, despre ceea ce se întîmplă cu nişte oameni
ajunşi la capătul funiei” (E. Sussex). „Stranie întîlnire între un scriitor care
considera că femeile sînt nimfomane, frustrate, insuportabile şi un regizor care
le iubea” (Jacques Siclier). „O meditaţie a cineastului care încă o dată se
dovedeşte a fi un moralist, un umanist şi mai puţin un creator de imagini
frumoase şi de îndrăzneţe forme cinematografice” (Freddy Buache).
Regizorul american Martin Ritt realizează unul dintre cele mai importante
1964 The Outrage / Ultraj filme din cariera sa: The Outrage / Ultraj, remake după Rashomon de Akira
Kurosawa. Această poveste, cu aer pirandellian, despre relativitatea
adevărului răspunde perfect cerinţelor regizorului: „Pentru a-mi consacra un
an de viaţă realizării unui film trebuie ca subiectul să mă captiveze. Sînt un
profesionist, nu un geniu. Tema care mă interesează cel mai mult este cea a
rasismului.” Predilecţie evidenţia tă de filmele sale, de la Hombre (1966) şi
pînă la Paravanul (1976). Alte filme: Norma Rae (1979); Cross Creek (1982);
Nebuna (1987); Stanley şi Iris (1990).
New York: Zorba the Greek / Zorba grecul (r. Michael Cacoyannis; i. Walter
1964 Zorba the Greek / Zorba Lassaly; d. Edward G. Boyle; m. Mikis Theodorakis; a. Anthony Quinn, Alan
grecul
Bates, Irene Papas, Lila Kedrova). Un tînăr scriitor britanic soseşte în Creta
pentru a-şi recupera o moştenire, se împrieteneşte cu un localnic, ghidul său în
insulă şi trăieşte experienţa unei lumi violente şi senzuale în primitivismul ei.
Ecranizare după romanul lui Nikos Kazantzakis. „Punctul central al filmului
este de fapt Zorba, cu reacţiile sale fată de oameni şi fată de situaţiile
cotidiene. El are trei calităţi: o nesăţioasă poftă de viaţă, înţelegere şi
compasiune pentru slăbiciunile sau nebunia semenilor săi, o neobosită pasiune
pentru femei. Acest grec robust şi simplu îl domină ca un gigant pe
intelectualul, dar ineficientul englez, formînd un cuplu ce reface, răsturnînd-o,
relaţia dintre Don Quijotte şi Sancho Pânza. Un film despre oameni cu sînge
cald şi oase solide, despre fragilitatea şi inadaptarea omului, despre sensul
vieţii” (Gordon Gow). 3 premii „Oscar” (imagine, actriţă în rol secundar,
scenografie).
 (r. cosc. Akira Kurosawa; a. Toshiro Mifune, Yuzo Kayama). Ecranizare după
1965 Akahige / Barbă Roşie romanul lui Shugoro Yamamoto. Aspra ucenicie a unui tînăr medic, care
visează să-şi facă meseria într-un spital elegant pentru oameni înstăriţi şi care
ajunge într-un spital pentru oameni sărmani, condus cu mînă de fier de către
Barbă Roşie, de la care învaţă că teoria se deosebeşte, în bună măsură, de
practica medicală. „Barbă Roşie e un film despre moarte şi, prin intermediul
ei, e în acelaşi timp un film despre iniţiere: după suferinţele pricinuite de
moarte, dragoste şi naştere, un om va accepta căsătoria, munca, viaţa”
(Isabelle Jordan). „Filmul reia unul dintre paradoxurile frecvente în opera lui
Kurosawa: pentru a deveni bun trebuie să înveţi să fii rău, în sensul că nu
trebuie să ţii seama de ceea ce lumea consideră a fi bine şi să înveţi ceea ce e
bine cu adevărat, înfruntarea dintre tînărul medic şi medicul cel bătrîn
reprezintă tocmai înfruntarea dintre cele două concepţii despre bine şi rău. Atît
această dilemă, cît şi structura naraţiunii apropie filmul de romanele lui
Dickens” (Donald Richie). Ultima colaborare dintre Kurosawa şi actorul său
fetiş, Toshiro Mifune, după 17 ani şi 18 filme.
New York: Doctor Zhivago / Doctor Jivago (r. David Lean; sc. Robert Boit; i.
1965 Doctor Zhivago / Doctor Freddie Young; d. John Box, Terry Marsh; m. Maurice Jarre; a. Julie Christie,
Jivago
Omar Sharif, Geraldine Chaplin, Tom Courtenay, Alee Guinness, Rod
Steiger). în Rusia începutului de secol, doctorul şi poetul Iuri Jivago trăieşte,
în ciuda obstacolelor (e căsătorit, pleacă pe frontul Războiului Civil etc.), o
dragoste nebună pentru Lara, fiica unei croitoresc. Ecranizare după romanul
scriitorului sovietic Boris Pasternak, laureat al premiului Nobel, roman
interzis în URSS. Love story al cărui succes internaţional rivalizează în
palmaresul studioului „MGM” cu Pe aripile vuitului şi care, pentru ţările de
după Cortina de Fier, unde era interzis, a devenit un mit. „O operă de o
impecabilă lipsă de personalitate, care nu i-a adus lui Lean pentru
autoabnegaţia sa nici măcar un «Oscar». Lean nu este deosebit de fidel
emoţiilor extravagante ale lui Pasternak. El şi scenaristul său Boit au un
temperament prea rece, britanic, pentru avîntata retorică rusească. La urma
urmei, Doctor Jivago suferă de prea puţină substanţă literară şi de prea multă
substanţă vizuală de tip Lean” (Andrew Sarris). Parte din succesul filmului se
datorează muzicii lui Jarre şi mai ales „Cîntecului Larei”. 5 premii „Oscar”
(scenariu, imagine color, decoruri color, costume color, muzică). Rol de
referinţă în filmografia lui Omar Sharif, care, cu privirea sa languroasă şi
temperamentul său oriental, este unul dintre seducătorii din cinematograful
american al anilor '60-'70. Flm: Cerul infernului (1953); Lawrence al Arabiei
(1962); Mayerling (1968); Funny Girl (1968); Che (1969); Călăreţii (1970);
Un cîntec pe Broadway (1975); Demonii (1987); Strada Paradis 588 (1991).
Bucureşti: Pădurea spînzuraţilor (r. Liviu Ciulei; sc. Titus Popovici; i. Ovidiu
1965 Pădurea spînzuraţilor Gologan; a. Victor Rebengiuc, Ana Szeles, L. Ciulei, Gyorgy Kovâcs, Gina
Patrichi, Mariana Mihuţ). înrolat în primul război mondial, ca ofiţer în armata
austro-ungară, românul Apostol Bologa conştientizează treptat imposibilitatea
de a lupta împotriva conaţionalilor săi şi preferă să dezerteze, ceea ce va duce
la condamnarea şi la executarea sa. Ecranizare după romanul lui Liviu
Rebreanu. Prin natura subiectului şi prin portanta dilemei morale, filmul lui
Ciulei se înscrie pe linia unor capodopere ale genului precum Iluzia cea mare,
Nimic nou pe frontul de vest sau Cărările gloriei. Dar mai mult chiar decît
acestea, Pădurea spînzuraţilor „depăşeşte, încă din straturile şisturilor din
care e alcătuit, orizontul unei culturi unice şi se insinuează sub un cer
internaţional; la popota ofiţerilor — loc de întrunire prin excelenţă — se ivesc,
pe lângă austrieci şi unguri, români, cehi, ruteni, croaţi, evrei, sîrbi, polonezi
şi chiar italieni, dintre care cei mai mulţi ar putea să retrăiască oricînd
dilemele lui Bologa, totul depinzînd de punctul cartografic în jurul căruia
pivotează frontul. În acest sens, al semnificaţiei pe orizontală, în extensiune,
Pădurea spînzuraţilor se impune ca filmul cu suprafaţa ideologică cea mai
largă” (Florian Potra). „Mişcarea vie a ideilor, simţul povestirii în imagini,
fastul invenţiei vizuale şi mai ales neîntrerupta pulsaţie a concretului fac ca
adevărul vieţii să irumpă aici cu putere, înscris în realismul minuţios al
ambianţei şi în exactitatea tipologiei” (George Littera). Secvenţe memorabile:
genericul, scena execuţiei lui Klapka, distrugerea reflectorului, ultima cină.
Cel de-al treilea film şi ultimul realizat de Ciulei, care, în continuare, se va
dedica în exclusivitate teatrului. Premiul pentru regie, Cannes.
 (r. Jean-Luc Godard; i. Raoul Coutard; a. Arma Karina, Jean-Paul Belmondo).
1965 Pierrot le fou /Pierrot Un tînăr scriitor evadează din atmosfera burgheză a familiei, împreună cu o
nebunul
femeie ciudată, care îl implică într-o crimă. Idila lor se sfîrşeşte cu moartea
amîndurora. Salutat cu superlative de critică şi considerat o capodoperă,
„suma tuturor tentativelor şi experienţelor lui Godard” (M. Aubriant), filmul
este definit ca „expresia caleidoscopică a alienării omului într-o lume
sfîrtecată de toate contradicţiile” (Francois Maurin). „Nu Pierrot e nebun, ci
lumea în care trăieşte; el e nebun doar pentru că vrea în chip aventuros să se
situeze în afara nebuniei lumii. Nebun cînd crede că poate face «bande â
part», nebun cînd visează o insulă pustie în care să se joace de-a Robinson,
nebun atunci cînd crede că sufocanta frumuseţe a naturii e suficientă pentru a
aduce paradisul pe pămînt” (Jean-Louis Bory). Rol important în cariera lui
Belmondo, actor lansat de regizorii Noului Val şi care va deveni vedeta unor
filme de acţiune şi suspans. Flm: Cu sufletul la gură (1960); Omul din Rio
(1963); Hoţul (1967); Borsalino (1970); Stavisky (1974); Animalul (1977);
Profesionistul (1980); Singuraticul (1986); Viaţa unui copil răsfăţat (1988);
Mizerabilii secolului XX (1995); Una din două (1998).
r. Andrzej Wajda; sc. Aleksander Scibor-Rylski; i. Jerzy Lipman; a. Daniel
1965 Popioly / Cenuşa Olbrychski, Boguslaw Kierc, Beata Tyszkiewicz). Episod din războaiele
napoleoniene: participarea legiunii poloneze conduse de Generalul
Dombrowski la campaniile împăratului, în speranţa obţinerii independenţei.
Ecranizare după romanul lui Ştefan Zeromski. „L-am ales pe Zeromski pentru
că e plin de amărăciune, de contradicţii reale şi vreau să le redau pe ecran
pentru că în opinia mea spectatorul e un om matur, ce gîndeş-te independent”
(A. Wajda). Această superproducţie costisitoare (3 mii. dolari) şi extrem de
amplă, „cu vastă epicitate de fapte şi sentimente, amplă şi ca durată (trei ore),
amplă şi prin lărgimea spaţiilor, a teritoriilor geografice şi istorice, a mulţimii
personajelor şi gîndurilor” (Gelu Ionescu), poate induce referiri culturale
prestigioase şi variate, de la gravurile lui Goya la filmele lui Eisenstein. în
rolul prinţesei Elzbieta, actriţa Beata Tyszkiewicz (la vremea respectivă, soţia
lui Wajda) este făcută parcă pentru filme de epocă, în care i se pune în valoare
frumuseţea ei carnală, dublată de o înnăscută distincţie. Flm: Manuscrisul de
la Saragosa (1964); Matysia şi Napoleon (1965); Totul de vînzare (1968);
Păpuşa (1968); Nopţi şi zile (1975); Bătrînul conac (1984); VIP (1991);
Nemţii (1995).
(r. Sidney Lumet; a. Sean Connery, Harry Andrews, Michael Redgrave).
1965 The Hil / Colina Libia, anii celui de-al doilea război mondial: într-un lagăr de muncă pentru
armata britanică, prizonierii se revoltă împotriva tratamentului disciplinar dur
la care sînt supuşi. Adaptare după piesa lui Ray Rigby. „Plasîndu-şi acţiunea
într-un lagăr disciplinar al armatei britanice, realizatorul a ştiut să o facă să
izbucnească într-un decor limitat, dar prelungit la infinit prin lumina şi
intensitatea deşertului. Munca operatorului este şi ea de prim ordin: mereu în
mişcare, ea ţese în jurul personajelor reţeaua vie a unei prezenţe care nu ţine
deloc cont de o limitare realistă a spaţiului şi transmite spectatorului senzaţia
agitaţiei şi delirului, pe care le presupun şi le necesită violenţa şi ritmul
acţiunii” (Marcel Martin). „Colina e tot ceea ce poate fi mai teatru filmat:
dialogul are o pondere decisivă în acţiune şi în definirea personajelor,
conflictul e strict circumscris în spaţiu şi timp. Şi totuşi, filmul atinge zona în
care teatralul şi cinematograficul fuzionează, se susţin şi se întregesc reciproc”
(Mihai Lupu). Lumet descoperă potenţialul dramatic al actorului Sean
Connery, a cărui imagine, după trei prestaţii Bond, începe să se identifice cu
agentul 007.
New York: The Train / Trenul (r. John Frankenheimer; a. Burt Lancaster, Paul
1965 The Train / Trenul Scofield, Jeanne Morreau). În 1944, Rezistenţa Franceză încearcă să dejoace
planurile naziste de a transporta în Germania, cu un tren special, operele de
artă ale Luvrului. Ecranizare după un roman de Rose Valiand. îmbinare
reuşită de dramatic şi spectaculos, după o formulă pe care regizorul american
John Frankenheimer a practicat-o de-a lungul întregii sale cariere, fie că e
vorba despre filme de spionaj, de război, poliţiste sau politice. „Ecletismul
selectiv din primul său film, înfluenţat de George Stevens şi Carol Reed,
degenerează într-un academism atotcuprinzător, un adevărat glosar de tehnici
cinematografice. Un regizor capabil să alterneze tăieturi de montaj şoc cu
înlănţuiri lesne. În loc să construiască secvenţe, Frankenheimer le explodează
înainte de vreme, împiedicându-şi filmele să devină ansambluri coerente”
(Andrew Sarris). Flm: Candidatul din Manciuria (1962); Şapte zile în luna
mai (1963); Marele premiu (1967); Jocul cu moartea (1969); Călăreţii
(1971); Filiera II (1975); Profeţia (1979); Provocarea (1982); Misiune
dificilă (1989); Anul pistolului (1991); Amazonul fierbinte (1994); Ronin
(1998).
 Regizorul mexican Arturo Ripstein debutează cu filmul Tiempo de morir /
1965 Tiempo de morir / Timp Timp pentru a muri; un western pe motive împrumutate de la scriitorii Carlos
pentru a muri
Fuentes şi Gabriel Garcia Mârquez. Această poveste clasică de răzbunare
refuză acţiunea şi violenţa gratuită, probînd preocuparea regizorului pentru
„timpii morţi” ai cinematografului, pentru stările de spirit greu explicabile, dar
etalate cu minuţie. Flm: Ora copiilor (1969); Castelul purităţii (1972); Un loc
nemărginit (1977); Celălalt (1984); Femeia din port (1991); început şi sfârşit
(1993); Roşu intens (1996); Aşa e viaţa (2000).
(r. cosc. Aleksandar Petrovic; a. Bata Zivojinovic, Aii Raner, Slobodan
1965 Tri / Trei Perovic). Film de război, în trei episoade, avînd acelaşi protagonist: tînărul
Milos care asistă neputincios la manifestările de violenţă şi cruzime, fie că
este un simplu student martor întîmplător al unor evenimente dintr-o gară, fie
că este el însuşi obiectul urmăririi de către SS, fie că devine căpetenie de
partizani. „Trei este o dramă umană înainte de a fi un film de război. Acesta
este doar un fundal pentru cele trei episoade, care s-ar fi putut petrece în orice
altă epocă sau mediu; dar epoca războiului are «meritul» de a aliena oamenii
şi de a le descătuşa instinctele rele” (Jean Mazoyer). „Subiectul aparţine
trecutului, dar comportă o seamă de aluzii la epoca actuală” (A. Petrovic).
Marele Premiu, Pola. Premiul pentru regie, Karlovy Vary. În rolul lui Milos,
Bata Zivojinovic, un actor în plină ascensiune, interpretul unor eroi de
excepţională statură morală şi fizică (va juca peste 200 de roluri în 45 de ani
de carieră).
Cineastul sud-african de culoare Lionel N'Gakane realizează la Londra
1965 Vukani Awake! / Vulkani, scurtmetrajul de montaj Vukani Awake! / Vulkani, treziţi-vă!, despre
treziţi-vă!
atrocităţile politicii de apartheid şi despre lupta negrilor împotriva oprimării
lor de către rasiştii albi.
La cea de a doua Săptămînă a filmului brazilian are loc prezentarea filmului A
1966 A grande citade /Marele grande citade /Marele oraş de Carlos Diegues. O tînără din nord-est îşi caută
oraş
logodnicul plecat la Rio de Janeiro şi descoperă contradicţiile acestui mare
oraş care i-a transformat iubitul într-un asasin. Film plasat la punctul-limită
între cinematograful naţional-popular, de revelaţie culturală, practicat anterior
şi un „un Cinema Nôvo politic şi antropologic, complex şi universal, pe care
începem să-l practicăm în Brazilia. Tema: căutarea fericirii în ciuda
represiuniilor şi a obstacolelor, într-o societate colonială săracă sau
imposibilitatea de a fi fericit într-o ţară subdezvoltată” (C. Diegues).
New York: A Man for All Seasons / Un om pentru eternitate (r. Fred
1966 A Man for All Seasons / Un Zinnemann; a. Paul Scofield, Robert Shaw, Wendy Hiller). Ecranizare după o
om pentru eternitate
piesă de Robert Boit, inspirată de conflictul dintre Thomas Morus şi Henric al
VIII-lea, pe tema divorţului acestuia din urmă, conflict soldat cu întemniţarea
şi executarea lui Morus. „Thomas Morus este în viziunea lui Zinnemann un
om în afara istoriei, un om care îşi respectă cu tenacitate credinţele chiar şi cu
riscul vieţii” (A. Stanbrook). „Zinnemann refuză fresca, exteriorul şi montarea
istorică. Regizorul preferă să pregătească spectatorul pentru marea scenă a
procesului în aşa fel încît nu faptul procedural şi colecţia vestimentară să
covîrşească filmul, ci caracterele, ciocnirea dintre ele să domine” (Mircea
Alexandrescu). 6 premii „Oscar” (film, regie, actor, scenariu, imagine,
costume). Premiul pentru interpretare masculină, Moscova.
Cenzura egipteana interzice filmul Al Moutamaridoune / Revoltaţii de Tewfik
1966 Al Moutamaridoune / Saleh, ecranizare a romanului „Salah Hafed”, ce abordează problemele
Revoltaţii
politice ale perioadei nasseriene într-o manieră de realism social, specifică
„singurului regizor egiptean care nu a semnat niciodată un film comercial”
(Tahar Cheria). Fim: Ulicioara proştilor (1965); Lupta eroilor (1962);
Jurnalul unui procuror de provincie (1967); înşelaţii (1972); Zilele lungi
(1979).
(r. Robert Bresson; a. Anne Wiazensky, Franţois Lafarge). „Filmul meu
1966 Au hasard, Balthazar / La prezintă etapele din viaţa unui asin, similare cu cele din viaţa omului.
întîmplare, Balthazar
Animalul trece de la un stăpîn la altul, fiecare reprezentînd cîte un viciu: beţia,
trîndăvia, orgoliul. El suferă de pe urma acestor vicii în mod diferit, dar le
priveşte pe toate cu ochiul judecătorului” (R. Bresson). Primit cu elogii („unul
dintre cele mai complexe şi mai perfecte filme realizate în lume în primii şase
ani ai deceniului” — G. Sadoul; „un document despre lume şi despre răul
lumii” — J. L. Godard), filmul marchează un nou demers pe linia stilistică
specifică regizorului: „Acest tip de cinema a rupt orice raport posibil cu arta
dramatică. Este un cinematograf al vieţii interioare, comparabil cu pictura şi
muzica, expresie a unei gîndiri recreate fizic în stare pură şi, totodată, de un
realism acut” (Louis Malle). Premiul special al juriului, Veneţia.
 New York: Blow-up (r. cosc. Michelangelo Anto-nioni; i. Carlo Di Palma; a.
1966 Blow-up David Hemmings, Va-nessa Redgrave, Sarah Miles). Un fotograf de modă,
sătul de lumea manechinelor şi a iluziei, vrea să surprindă realitatea pe viu şi,
involuntar, descoperă o crimă. „Eu n-am vrut să fac din Thomas un personaj
negativ. El refuză, ce e drept, să se angajeze, dar nu e amoral, nici insensibil şi
eu îl privesc cu simpatie. El refuză să se angajeze, pentru că vrea să rămînă
disponibil pentru ceva care va veni şi care încă nu există” (M. Antonioni).
„Antonioni spune un singur lucru, dar important: în epoca în care fabricarea
artificialului a fost perfecţionată la fel de bine ca aceea a bombei cu hidrogen,
nu s-a inventat nimic mai bun decît fotografia pentru a fixa resturile unei
realităţi care se destramă. Este cel mai antonio-nian film dintre cele făcute de
Antonioni şi, totodată, cel mai puţin intelectual. Poziţia de observator a
regizorului filmînd într-o ţară străină, profesiunea eroului său şi faptul că aici
Antonioni îşi continuă cercetările asupra culorii, începute cu Deşertul roşu,
toate concură la a face din acest film o creaţie a ochiului şi apoi a creierului”
(Claire Clouzot). Secvenţe memorabile: fotograful în exerciţiul funcţiunii şi
încărcătura erotică a relaţiei sale cu manechinele, finalul. „Palme d'or”,
Cannes, 1967.
Cannes: premiul jubiliar al celei de a 20-a ediţii revine regizorului american
1966 Chimes at Midnight / Orson Welles, prezent în festival cu filmul Chimes at Midnight / Falstaff. Film
Falstaff
inspirat din piesele shakespeariene „Henric al IV-lea” şi „Nevestele vesele din
Windsor”. Suscită opinii contradictorii, detractorii filmului reproşîndu-i
hăcuirea textului shakespearian, precum şi viziunea mult prea personală
asupra personajului, perceput ca o victimă a încrederii sale în prietenia unui
rege care-şi reneagă vechiul tovarăş de chefuri. Admiratorii îl consideră
„ultimul mare film al lui Welles, care e mai genial ca niciodată” (Gerard
Lenne) tocmai prin acest personaj (înscris perfect pe linia înfrînţilor
wellesieni), care nu e deloc comic, ştiindu-se „predestinat eşecului prin faptul
că lecţia sa de umanism merge împotriva cursului istoriei” (Morando
Morandini). Secvenţă memorabilă: bătălia Shrewbury, secvenţă „care nu se
aseamănă cu nimic din ceea ce Welles făcuse anterior şi cu nici o altă bătălie
văzută vreodată pe ecran. Ea stă alături de cele mai bune momente din filmele
lui Griffith, John Ford, Eisenstein, Kurosawa” (Pauline Kael).
Paris: Fahrenheit 451 (r. Francois Truffaut; a. Oskar Werner, Julie Christie).
1966 Fahrenheit 451 Ecranizare a prozei ştiinţifico-fantastice a lui Ray Bradbury. Plasat într-o
societate supertehnicizată a viitorului, în care cărţile, principal pericol pentru
stabilitatea sistemului, sînt incendiate, filmul urmăreşte trezirea la raţiune a
eroului ce descoperă cartea, evadarea sa în tărîmul „oamenilor-cărţi”. „Filmul
este o parabolă, un apolog, principala sa trăsătură originală fiind constantul
echilibru între iluzoriu şi concret, între umor şi tragic” (F. Truffaut).
Paris: comedia burlescă despre aventurile unor paraşutişti britanici în Franţa,
1966 La grande vadrouille / în timpul ocupaţiei, La grande vadrouille / Marea hoinăreală (r. cosc. Gerard
Marea hoinăreală
Oury; a. Louis de Funes, Bourvil), bate toate recordurile de box-office (peste
13 milioane de spectatori), performanţă ce nu va fi egalată decît de filmul
Vizitatorii, în 1992.
La Festivalul artei negre de la Dakkar, Marele Premiu revine primului
1966 La Noire de... / Negresa lungmetraj de ficţiune african, La Noire de... / Negresa din... al senegalezului
din...
Sembene Ousmane. Drama dezrădăcinării unei tinere senegaleze care pleacă
în Franţa împreună cu familia la care este guvernantă. Regizorul „expune
aproape clinic procesul care îi constrînge pe mulţi africani să emigreze în
metropolă şi descrie modul în care sînt trataţi acolo” (Guy Hennebelle).
„Aparenta simplitate a povestirii ascunde o meditaţie profunda asupra
condiţiei sociale în Africa. în ciuda mizeriei, cei săraci sînt mult mai demni
decît bogătaşii” (Paulin Vieyra).
Regizorul algerian Mohamed Lakhdar Hamina debutează în lungmetrajul de
1966 Le Vent des Aures / Vîntul ficţiune cu Le Vent des Aures / Vîntul din Aurès, considerat de specialişti
din Aurès
primul film autentic maghrebin. Tema: soarta unei familii algeriene distruse
de război. „La baza filmului stă o poveste adevărată. Tatăl meu a murit
torturat. Filmul redă povestea bunicii mele, care, pînă la independenţă, l-a
căutat prin toate lagărele, iar cînd şi-a dat seama că e mort, a murit şi ea”
(Lakhdar Hamina). „Acest film patetic, foarte reuşit din punct de vedere
tehnic, denotă un regizor plin de gust, tact şi sensibilitate” (Paulin Vieyra).
Fim: Decembrie (1971); Cronica anilor de foc (1975); Vîntul pustiului (1982);
Ultima imagine (1986).
 Filmul vietnamez Nguyen Van Troi / Eroul de la Cong Ly (r. Bin Dinh Hac)
1966 Nguyen Van Troi / Eroul de evocă comportarea eroică a unui tînăr muncitor din Saigon, torturat şi executat
la Cong Ly
ca urmare a unui atentat împotriva generalului MacNamarra. „Povestirea este
cu atît mai emoţionantă, cu cît este relatată de însăşi soţia eroului” (Guy
Hennebelle). Filmele inspirate de lupta din Vietnamul de Sud au o pondere tot
mai mare în producţia cinematografică a R. D. Vietnam.
Stockholm: Persona (r. sc. Ingmar Bergman; i. Sven Nykvist; a. Liv Ullmann,
1966 Persona Bibi Andersson). înfruntarea dintre o actriţă ce se refugiază într-o deplină
muţenie şi infirmiera sa, care se străduieşte să o facă să vorbească din nou.
Dramă psihologică. „Primul film al celei de a doua trilogii a lui Bergman,
avînd ca temă necesitatea comunicării. Persona reprezintă lupta dintre limbaj
şi tăcere, Ora lupului (1967) — lupta dintre fantasmele lui Johan şi viaţa reală
a Almei, Ruşinea (1968) — opţiunea între respectul de sine şi supravieţuire”
(Peter Cowie). „Identitatea, comunicarea, alienarea, chiar schizofrenia nu
reprezintă atît nişte subiecte pentru Bergman, cît nişte ochelari prin care
priveşte realitatea” (Andrew Sarris).
Regizorul Billy Wilder are ideea inspirată de a-i reuni pentru prima dată pe
1966 The Fortune’s Cookie / ecran pe actorii Jack Lemmon şi Walter Matthau, în comedia The Fortune’s
Prima de asigurare
Cookie / Prima de asigurare, în care Lemmon interpretează rolul unui
operator TV accidentat în timp ce filma un meci de baseball, iar Matthau
(premiul „Oscar”, rol secundar) pe cel al cumnatului său, un avocat de doi
bani, dar pe care-1 duce mintea la potlogării şi care vrea să stoarcă o asigurare
grasă, îndemnîndu-l pe Lemmon să se prefacă infirm. Acest cuplu comic va
funcţiona perfect pe principiul complementarităţii, în repetate rînduri, de-a
lungul a mai multe decenii (Un cuplu ciudat — 1968; Prima pagină — 1974;
Buddy Buddy — 1981; Morocănoşii — 1993; Şi mai morocănoşi — 1995; Un
cuplu ciudat II — 1998). Astfel, Lemmon naivul, entuziastul, cinstitul,
sincerul, un actor pe care Wilder îl plasează „undeva între Charlie Chaplin şi
Cary Grant” este contrapus lui Matthau şmecherul, ursuzul, răutăciosul,
pricinosul, un fel de «urs Yogi pentru adulţi» (John Coleman). în 1971,
singura încercare regizorală a lui Lemmon — Capăt de viaţă — îl va avea
protagonist pe Matthau.
Moscova: Voina i mir /Război şi pace seria I (r. Serghei Bondarciuk; a.
1966 Voina i mir / Război şi pace Ludmila Savelieva, Viaceslav
Tihonov, S. Bondarciuk, Irina Skobţeva, Vasili Lanovoi). Ecranizare
monumentală (patru serii, 8 ore de proiecţie, buget 100 mii dolari), pe ecran
panoramic şi cu sunet stereofonic, după romanul lui Lev Tolstoi. „Noi n-am
vrut să inventăm nimic, nici să adăugăm ceva. Autorul filmului e Tolstoi” (S.
Bondarciuk). „Scenariul adesea confuz e mai fidel romanului decît filmul lui
King Vidor” (Georges Sadoul). „Experienţa celei mai serioase şi mai ample
ecranizări din istoria cinematografului se dovedeşte, totuşi, neîncăpătoare în
faţa uriaşului univers pe care a încercat să-1 cuprindă”, filmul fiind marcat de
„preferinţa regizorului pentru operă — nu ca gen muzical, ci ca mod de
spectacol impunător, solemn şi gălăgios, lucru ce se realizează prin fastul
rigid, orbitor împodobit al imaginii” (Ana Maria Narti). Marele Premiu (ex-
aequo), Moscova 1965 şi premiul „Oscar” 1968 pentru cel mai bun film străin.
Londra: Accident (r. Joseph Losey; sc. Harold Pinter; a. Dirk Bogarde, Stanley
1967 Accident Baker, Jacqueline Sassard, Michael York). în lumea închisă a universităţii de
la Oxford, moartea unui student într-un accident de maşină declanşează
rememorarea complicatelor relaţii de gelozie şi rivalitate profesională dintre
trei bărbaţi atraşi de aceeaşi fată. Ecranizare după romanul lui Nicholas
Mosley. „Capodoperă a cinematografului psihologic, Accident ne invită la
decriptarea locurilor comune, a schimburilor de priviri, a frazelor fără
importanţă, a subînţelesurilor şi a insinuărilor. Este filmul gîndurilor ascunse”
(R. Lefevre, R. Lacourbe). „Uluitor cît de puţin se vorbeşte şi cît de mult se
spune în acest film. Dialogul lui Harold Pinter — lungi pauze, replici răzleţe
— este un fel de substitut de conversaţie, care îţi redă perfect şi în profunzime
caracterele, relaţiile dintre ele, emoţiile, situaţiile” (Dilys Powell). „N-am
întîlnit un alt regizor american care să aibă un simţ atît de perfect ca Losey
pentru sistemul de castă englez” (Penelope Houston). „Losey infirmă aici
părerea acelora care l-au catalogat drept un regizor baroc. Accident este un
model de precizie clasică în ceea ce priveşte regia, succesiunea secvenţelor, a
cadrelor în interiorul secvenţelor şi a detaliilor în interiorul cadrelor” (David
Robinson). Secvenţă-cheie: petrecerea duminicală de la reşedinţa unuia dintre
profesori. Inclus într-o distribuţie de excepţie, tînărul actor Michael York
debutează în rolul studentului cu sînge albastru şi de bani gata, plin de farmec
şi nonşalanţă. Marele “ premiu special al juriului (ex-aequo), Cannes.
 (r. Luis Bunuel; sc. L. Bunuel, Jean-Claude Carriere; i. Sacha Vierny; a.
1967 Belle de jour / Frumoasa de Catherine Deneuve, Jean Sorel, Michel Piccoli). O tînără şi respectabilă soţie
zi
de doctor îşi petrece după-amiezele ca prostituată într-un bordel, spre plăcerea
clienţilor, dar şi a ei. Ecranizare după romanul lui Joseph Kessel. „Un film
inteligent, erotic, elegant şi subversiv, care încurajează fanteziile sexuale şi
totodată ţinteşte în ipocrizia burgheză” (Ronald Bergan, Robyn Karney).
„Unul dintre cele mai tulburătoare studii cinematografice despre sex, moarte,
fetişism şi fantezie. Asemeni unei matrioşe, fiecare certitudine aparentă
deschide drum spre o alta mai profundă, deoarece Bunuel consideră că
«adevărul trebuie căutat şi abandonat imediat ce l-ai găsit». O filozofie
profund suprarealistă, prezentată magistral cu tot umorul, perversitatea,
inventivitatea şi ireverenţa de care e capabil Bunuel” (Derek Winnert).
„Punînd pe acelaşi plan realitatea înregistrată fidel, scenele trăite şi
fantasmele, Bunuel face ca spectatorul să nu mai poată percepe la un moment
dat frontiera dintre ele” (Emile Breton). Creaţie remarcabilă a protagonistei
Catherine Deneuve. Singurul succes de casă al lui Bunuel. „Leul de aur”,
Veneţia.
New York: Bonnie and Clyde / Bonnie şi Clyde (r. Arthur Penn; sc. David
1967 Bonnie and Clyde / Bonnie Newman, Robert Benton; i. Burnett Guffey; a. Warren Beatty, Faye
şi Clyde
Dunaway). Tragica poveste de dragoste şi moarte a doi gangsteri din anii '30
constituie primul mare succes din cariera lui Penn şi începutul modei retro în
cinematograf. Filmul suscită vii polemici, datorită faptului că înfrumuseţează
violenţa, le dă eroilor un aer de inocenţă adolescentină şi epocii, un aer de
legendă ce stîrneşte nostalgia. „Un film al inteligenţei mai mult decît al
talentului, al speculaţiei mai mult decît al imboldului sufletesc, încît
calificativul ce i s-a dat adesea, de părtinitor sau de cinic este exagerat. Penn a
făcut din istoria romanţată a celor doi gangsteri-amanţi un experiment tehnic
expurgat de simpatie, mai degrabă un pariu cu sine însuşi că poate lupta cu
formulele uzate şi poate scoate din ele o calitate nouă” (Romulus Rusan).
„Filmul funcţionează ca o comedie, ca o tragedie, ca un divertisment, ca o
meditaţie despre locul armelor şi al violenţei în societatea americană” (Roger
Ebert). „Finalul filmului, dansul morţii pe care trupurile lui Bonnie şi Clyde îl
execută sub rafala de gloanţe este strălucit. E un moment de groază care pare
că va dura o eternitate, dar care nu are nici o secundă mai mult decît trebuie.
Spectatorii care ies din sală sînt cei mai tăcuţi spectatori cu putinţă” (Pauline
Kael). 2 premii „Oscar” (rol secundar feminin, imagine).
(r. sc. Pier Paolo Pasolini; a. Franco Citti, Silvana Mangano). Ecranizare după
1967 Edipo Re / Oedip rege Sofocle. „Există două filme în Oedip rege, care îşi găsesc semnificaţia
definitivă unul prin celălalt. Primul — eliptic, sintetic, rapid, obscur pînă la a
necesita exegeza autorului pentru a fi descifrat exact — condensează în
parabolă destinul lui Pasolini, fiul, omul şi poetul. Cel de-al doilea, ilustrare a
tragediei lui Sofocle, aduce transpunerea mirului în viziunea despre lume a
artistului” (Barthelemy Amengual). „Ceea ce m-a atras la Sofocle a fost
contrastul dintre inocenţa totală şi datoria de a şti. Crimele nu se explică atît
prin cruzimea vieţii, cît prin faptul că oamenii nu încearcă să înţeleagă istoria,
realitatea” (P. P. Pasolini). Deschide seria filmelor pasoliniene inspirate din
opere literare clasice: Medeea (1970); Decameronul (1971); Povestiri din
Canterbury (1972); Floarea celor 1002 de nopţi (1974).
Scriitorul şi scenaristul peruan Armando Robles Godoy debutează în regia de
1967 En la selva no hay estrellas film cu En la selva no hay estrellas /În pădure nu sînt stele. „Am hotărît să
/ În pădure nu sînt stele
realizez un film care să depăşească problematica noastră peruană, dar în
acelaşi timp să ating probleme generale. Povestea unui aventurier lipsit de
caracter, care, pentru a se îmbogăţi, nu se dă înapoi nici măcar de la crimă mi
s-a părut interesantă mai ales pentru că rădăcinile ei sînt înfipte în situaţia
socială a ţării. Analizînd riguros decăderea umană, m-am străduit să-i dezvălui
cauzele. Nu aparţin nici unui partid, dar sînt ferm convins că filmul trebuie să
servească oamenii” (A. Robles Godoy). Flm: Zidul verde (1970); Kuno
(1971); Tupac Amaru (1972); Miraj (1974); Imn soarelui (1981); Sonata
Soledad (1986).
 (r. sc. Vilgot Sjoman; a. Lena Nyman, Peter Lindgren, Borje Ahlstedt). O
1967 Jag är nyfiken-gul / Sînt actriţă partizană a pacifismului, libertăţii sexuale şi misticii orientale
curioasă galben
intervievează oameni de pe stradă şi personalităţi celebre asupra problemelor
sociale şi etice după 13 ani de regim social democrat în Suedia. Conceput
iniţial ca un singur film, Sjoman împarte la montaj materialul în două,
realizînd şi Sînt curioasă albastru, cu premiera în 1968 (galben şi albastru sînt
culorile naţionale). Caleidoscop al realităţilor suedeze, filmat în maniera ciné-
vérite, cu intenţia de a sublinia lipsa responsabilităţii sociale şi politice în
Suedia zilelor noastre. Din păcate, intenţiile regizorului au fost parţial înţelese,
cele două filme şocînd mai mult prin îndrăznelile lor erotice. La realizarea lor
un rol important îl are actriţa Lena Nyman, căreia i se datorează multe dintre
improvizaţiile dialogului, precum şi senzaţia de autenticitate.
Veneţia: coproducţiei italiano-algeriene La bataglia di Algeri / Bătălia pentru
1967 La bataglia di Algeri / Alger (r. Gillo Pontecorvo; a. Brahim Hadjadj, Iacef Saadi, Mohamed
Bătălia pentru Alger
Beghdadi) i se decernează „Leul de aur”. Mărturie a luptei pentru eliberare:
organizarea Rezistenţei la Kasbah, terorismul, represiunea, înfrîngerea
temporară a Frontului de Eliberare Naţională, zilele insurecţiei populare. Film
de ficţiune al cărui stil şi ton aparţin însă documentarului. „Metoda regizorului
italian e dictată de nevoia unui maximum de obiectivitate istorică: imagini
stricte şi tăioase, scandate în ritmul faptelor de cronică, aşa cum apar în
climatul de urgenţă al «actualităţilor filmate», prin care se reconstituie şi
pregătirea unor acţiuni şi consecinţele lor” (Florian Potra).
După mai bine de un an de la interzicerea sa totală de către cenzura franceză şi
1967 La Religieuse / Călugăriţa după insistente proteste din partea intelectualilor şi cineaştilor („Manifestul
celor 1789”), apare pe ecrane La Religieuse / Călugăriţa (r. Jacques Rivette;
a. Anna Karina). Ca şi romanul lui Diderot, după care se inspiră liber, această
dramă a unei fete sărace, constrînsă de către părinţi să se călugărească şi să
îndure rigorile unei vieţi monahale violente şi făţarnice, stîrneşte reacţia ostilă
a unor spirite conservatoare, care o învinuiesc de anticlericalism şi
pornografie. Film „de o rigoare clasică, ce merită o atenţie deosebită pentru a
pătrunde sensul său profund şi polemica sa latentă” (Georges Sadoul). „O
frumuseţe liniştită, estompată se iveşte de pretutindeni, însă totul rămîne rece,
inexpresiv” (Ioana Creangă). Datorită scandalului stîrnit, dar şi pentru
calităţile sale incontestabile, Călugăriţa rămîne cel mai cunoscut episod din
cariera dificilă a unui regizor preocupat de „problema adevărului şi a
minciunii în viaţă, în artă şi în dragoste, dar neinteresat de înţelegerea şi
acceptarea filmelor sale de către public” (Claire Clouzot). Flm: Parisul ne
aparţine (1960); Amor nebun (1967); Celine şi Julie pleacă cu barca (1974);
La răscruce de vînturi (1985); La belle noiseuse (1990); Strict secret (1997);
Ghiceşte, dacă poţi (2000).
(r. cosc. Jean-Pierre Mel-ville; i. Henri Decae; a. Alain Delon, Francois Perier,
1967 Le samourai / Samuraiul Nathalie Delon). „Este povestea unui ucigaş plătit. Acţiunea se reduce la 48 de
ore şi nu are decît patru personaje: eroul, două femei şi un comisar de poliţie.
E un film despre o singurătate care conduce spre moarte” (J. P. Melville).
„Film admirabil, ca un mecanism de ceas, dureros şi ironic, avînd în centrul
său destinul unui om care nu vrea să moară, dar care n-a găsit alt mijloc de a
trăi decît ucigîndu-i pe alţii” (Samuel Lachize). „în antologia filmului poliţist,
Melville îşi închină creaţia unor eroi ai luptei inutile: generozitatea lui
Belmondo a fost tema din Denunţătorul, frumuseţea zadarnică, puterea irosită
şi singurătatea lui Delon fac tema Samuraiului. Filmul poliţist există pentru a
ne reaminti că prezentul îşi are un romantism al său” (Gelu Ionescu). Poate cel
mai bun rol din cariera lui Alain Delon, actorul nr. 1 al cinematografiei
franceze, fost june prim romantic care, îmbogăţit profesional de experienţa
colaborării cu Visconti şi Antonioni, ajunge la maturitate. Va crea o galerie de
personaje, amestec de duritate şi sentiment, de vigoare masculină şi
sensibilitate disimulată. Flm: Rocco şi fraţii săi (1960); Ghepardul (1963);
Borsalino (1970); Mr. Klein (1976); Alibi pentru un prieten (1977); Afacerea
Pigot (1981); Povestea noastră (1984); întoarcerea lui Casanova (1991); Una
din două (1998).

1967 Skuplja i perja / Am întîlnit
ţigani fericiţi
1967 The Graduate / Absolventul
1967 The Heat of the Night / În
arşiţa nopţii
1967 The Yellow Sumbarine /
Submarinul galben
1968 2001: A Space Odyssey
/2001: O odisee spaţială
(r. Aleksandar Petrovic; a. Olivera Vuilo, Bekim Fehmiu, Gordana Jovanovic,
Bata ivojinovic). Un ţigan care vinde pene de gîscă se îndrăgosteşte de nora
rivalului său în afaceri, pe care în final îl ucide. Trama propriu-zisă este
interesantă mai ales în măsura în care evidenţiază moravurile şi legile unei
comunităţi neintegrate în societate. Deşi a vrut să facă „o alegorie specială a
celei mai importante şi mai actuale dileme contemporane — aspiraţia spre
libertate psihologică, socială şi morală şi contradicţiile care decurg din această
dorinţă”, Petrovic rămîne prizonierul pitorescului acestui subiect. înregistrează
în Iugoslavia un succes fără precedent, fiind primul film care îşi acoperă
costurile de producţie (e vîndut în 109 ţări). Marele premiu special al juriului
(ex-aequo), Cannes.
New York: The Graduate / Absolventul (r. Mike Nichols; i. Robert Surtees; a.
Dustin Hoffman, Anne Bancroft, Katharine Ross). întors acasă, la Los
Angeles, după absolvirea facultăţii, un tînăr se încurcă cu o femeie matură şi
căsătorită, dar se îndrăgosteşte de fiica acesteia, cu care vrea să se însoare.
Ecranizare după romanul lui Charles Webb. „N-am vrut să fac un film despre
abisul dintre generaţii. Pe mine m-a interesat cazul celor care adună obiecte
pînă cînd acestea ajung să-i transforme şi pe ei în obiecte. Aceasta a fost
esenţa Absolventului” (M. Nichols). Premiul „Oscar” pentru regie. Considerat
de critici drept cea mai bună comedie a anului, filmul, privit din perspectiva
timpului, e mai mult decît atît: „e o piatră de hotar în istoria cinematografului
american” (Stanley Kauffman), deoarece anunţă apariţia unei noi generaţii de
regizori şi a unei înnoiri în filmul hollywoodian. Totodată lansează un mare
actor — Dustin Hoffman — tipul antistarului hollywooodian, scund, urît, fără
strălucire, dar cu o extraordinară căldură umană, plin de umor şi stăpînind la
perfecţie mijloacele de expresie. Fim: Cowboy-ul de la miezul nopţii (1969)
Papillon (1973); Toţi oamenii preşedintelui (1974) Maratonistul (1976);
Kramer contra Kramer (1979) Tootsie (1982); Rain Man (1988); Hook
(1991); înscenarea (1997).
An important pentru schimbarea radicală a modului în care este privită
problema rasială în filmul american, în The Heat of the Night / în arşiţa nopţii
de Norman Jewison (5 premii „Oscar” — film, actor, scenariu-ecranizare,
sunet, montaj) şi în Guess Who's Corning to Dinner? /Ghici cine vine la cină?
de Stanley Kramer (2 premii „Oscar” — actriţă, scenariu original), eroul
negru apare frumos, tînăr, inteligent, în multe privinţe superior albilor, care
mai sînt încă victimele prejudecăţilor. Prezenţa actorului Sidney Poitier,
protagonist al ambelor filme, face credibilă această viziune. Aceste succese îl
propulsează, în 1968, pe locul 1 în clasamentul celor mai bine cotate vedete de
la Hollywood.
The Yellow Sumbarine / Submarinul galben de George Dunning. Lungmetraj
de animaţie, pe muzică de Beatles, în care celebrii cîntăreţi, transformaţi în
personaje desenate, sînt chemaţi să apere fericitul regat Pepperland împotriva
unor invadatori. „Acest desen animat stil pop-art, cu culorile lui strălucitoare,
vibrante, aproape incandescente, este un extraordinar amalgam al aproape
tuturor stilurilor de grafică din secolul XX” (Peter Morris). Considerat (în
1971) „cel mai bun film din istoria animaţiei mondiale”, este totodată şi
recordul de box-office al animaţiei europene.
Washington: 2001: A Space Odyssey /2001: O odisee spaţială (r. Stanley
Kubrick; sc. S. Kubrick, Arthur Clarke; i. Geoffrey Unsworth; a. Keir Dullea,
Gary Lockwood). Film ştiinţifico-fantastic, cu valoare metaforică, moment de
răscruce în evoluţia genului atît prin faptul că vizualizează principalele teme
ale literaturii sci-fi (existenţa unor civilizaţii care au vizitat Terra preistorică,
raportul om-ordinator şi pericolul ca acesta din urmă să devină mai puternic
decît omul, călătoriile planetare ca expresie a depăşirii condiţiei umane,
posibilitatea trecerii într-o formă de civilizaţie superioară etc.), cît şi prin
măiestria realizării (decoruri, machete, filmări combinate, efecte speciale etc).
„Odiseea este mai degrabă un documentar magic în patru părţi. Am încercat
să fac astfel încît nimic important să nu fie spus în dialog, ci totul să fie tradus
vizual sau în termeni de acţiune” (S. Kubrick). „în acest film se citesc codul
genetic al operei kubrickiene şi regulile care decurg din el. Fiecare operă a lui
Kubrick e un coşmar. în mod paradoxal, coşmarul nu exclude cîtuşi de puţin
starea de graţie, dimpotrivă, acesta întîlni-re devine chiar semnul de
recunoaştere a capodoperei absolute” (Lucian Pintilie). „Celebra confruntare
dintre cosmonaut şi ordinator este, după părerea mea, cheia vieţii
contemporane. A crea din asta un extraordinar moment de emoţie poate părea
o imposibilitate, dar Kubrick a reuşit să-l obţină. El a sublimat în acest film
cîteva dintre problemele majore ale epocii noastre. A orchestrat într-o sinteză
extraordinară forme geometrice, bucăţi muzicale şi concepte fundamentale. El
a mai arătat caracterul failibil al inteligenţei artificiale, ceea ce o face umană”
(Emir Kusturica).
 (r. Jean-Marie Straub; sc. J. M. Straub, Danielle Huillet; a. Gustav Leonhardt,
1968 Chronik der Anna Christiane Lang, Katrin Leonhardt). Viaţa de zi cu zi a lui Johan Sebastian
Magdalena Bach / Cronica
Annei Magdalena Bach Bach — conflictele cu comanditarii, munca sa de componist, relaţia cu familia
— povestită de cea de a doua soţie a sa, Anna Magdalena. „Am vrut să
transpun muzica pe ecran, astfel ca spectatorii să o poată vedea; am mai vrut
să redau o poveste de dragoste aşa cum n-a fost arătată niciodată. Decupajul
meu se bazează numai pe textele lui Bach şi pe frazele extrase din necrologul
scris de fiul lui, Filip Emanuel” (J. M. Straub). Pregătit timp de zece ani,
filmul este convingător prin acurateţea sa istorică şi prin autenticitatea
muzicală, mulţi dintre interpreţi fiind muzicieni de profesie. Astfel,
Leonhardt, interpretîndu-l pe Bach, atît personajul cît şi muzica, contribuie la
aerul documentar al filmului” (Ronald Bergan, Robyn Karney).
Regizorul ivorian Deşire Ecare se afirmă cu Concerte pour un exil / Concert
1968 Concerte pour un exil / pentru un exil, scurtmetraj despre dezrădăcinarea studenţilor africani din
Concert pentru un exil
Franţa şi dificultatea de a se întoarce în patrie după terminarea studiilor.
Premiul I, Hyeres.
(r. Susumu Hani; sc. S. Hani, Shugi Terayama; a. Akio Yashiro, Tohru
1968 Hatiatsukoi Jigoku-hen / Takemitsu, Akio Takahashi). Viata sentimentală si sexuală a unui tînăr
Infernul primei iubim
muncitor este marcată de o experienţă din copilărie, cînd eroul fusese violat de
către tatăl său adoptiv. Dragostea lui neîmplinită pentru o fată care-şi cîştigă
existenţa pozînd goală în sex-show-uri pentru voyeuri se transformă într-un
infern şi sfîrşeşte tragic. Construit „pe contrastul dintre puritatea primei iubiri
şi mediul sordid în care trăiesc eroii” (Arne Svensson), filmul incriminează
abuzurile sexuale asupra minorilor şi exploatarea sexuală a femeilor de către
bărbaţi, apelînd la secvenţe de un realism crud, în care nu se evită nici
nuditatea feminină, nici voyeurismul, nici jocurile sado-masochistice, nici
violarea copiilor. Se simte experienţa documentaristului Hani, care, în filmele
sale de ficţiune, „urmăreşte tema inocenţei fundamentale (debarasată de
inhibiţii sociale) aşa cum se regăseşte ea la copii şi la marginali” (Max
Tessier). Flm: Băieţi răi (1961); Ea şi el (1963); Cîntecul lui Bwana Toshi
(1965); Poveste africană (1980); Profeţie (1982).
(r. Daniel Szczechura) e „una dintre cele mai bune opere ale animatorului
1968 Hobby polonez, o profundă meditaţie asupra solitudinii omului, asupra libertăţii şi a
luptei sexelor. în acelaşi timp cu îmbogăţirea laturii plastice a filmelor sale (de
la Conflicte — 1960 la Maşina — 1961 sau Fotoliul — 1963), atmosfera lor
devine mai profundă, valorile lor coloristice cresc” (Jerzy Fuksiewicz).
(r. Lindsay Anderson; a. Malcolm McDowell, Da vid Wood, Richard
1968 If... / Dacă... Warwick). Satiră la adresa unui sistem anacronic de învăţămînt, bazat pe
fetişizarea tradiţiilor britanice. „Internatul devine metafora perfectă pentru un
sistem social pe care puţini îl mai pot accepta” (David Wilson). „Eroii din
Dacă... nu sînt nici antieroi, nici indivizi în afara legii, nici marxişti, nici
maoişti, nici cititori ai lui Marcusc. Revolta lor e inevitabilă, nu din cauza a
ceea ce gîndesc, ci din cauza a ceea ce simt. Mike acţionează datorită
demnităţii sale rănite, a pasiunii frustrate, a energiei vitale, a simţului de fair
play. De aceea putem spune că este un film despre libertate” (L. Anderson).
Dorinţa de eliberare de vechile tipare se manifestă şi în modul de realizare al
filmului: tăieturi de montaj şocante, schimbări bruşte de ritm, treceri de la
policromie la monocromie şi invers. „Palme d'or”, Cannes 1969. Filmul
impune talentul lui Malcolm McDowell, care va deveni unul dintre cei mai
importanţi actori britanici ai anilor '70: Figuri într-un peisaj (1970); Portocala
mecanică (1971); Oh, norocosule! (1973); Aşii înălţimilor (1976).
Regizorul vest-german Werner Herzog debutează în lungmetrajul de ficţiune
1968 Lebenszeichen / Semne de cu Lebenszeichen / Semne de viaţă (a. Peter Brogle, Wolfgang Reichmann,
viaţă
Athina Zaharopulou). în 1942, un soldat german rănit este trimis în
convalescenţă pe o mică insulă din arhipelagul grecesc, unde căldura,
inactivitatea şi izolarea îl transformă într-un nebun furios. Premiul special al
juriului, Berlin, încă de la acest film se conturează predilecţia regizorului
pentru „cazurile-limită, situaţiile extreme care se apropie de nebunie, marile
viziuni romantic-idealiste, pe care realitatea le striveşte, existenţa unor fiinţe
umane ce par excluse din comunitatea oamenilor. Poziţia realizatorului nu este
numai a unui umanist burghez care îşi manifestă compasiunea faţă de
handicapaţi; el îşi priveşte personajele de la distanţă, ca un observator fascinat
de paradoxul revoltător, crud, absurd al condiţiei umane” (Ulrich Gregor).
Flm: Fata Morgana (1971); Aguirre, biciul Iui Dumnezeu (1972); Fiecare
pentru sine şi Dumnezeu împotriva tuturor, (1974); Nosferatu (1979);
Fitzcarraldo (1982); Cobra verde (1987); Duşmanul meu iubit (1999).
 Veneţia: Premiul criticii internaţionale (FIPRESCI) revine filmului senegalez
1968 Mandabi / Mandatul Mandabi / Mandatul (r. sc. m. Ousmane Sembene; a. Makuredia Guey, Yunus
N'Diay, Moustafa Ture), prezentat, la cererea expresă a autorului său, în afara
concursului. Un om sărac de la periferia Dakarului, unde trăieşte împreună cu
cele două soţii şi cei şapte copii, primeşte de la un văr, măturător de stradă la
Paris, un mandat poştal de 250 fr., pe care nu va reuşi niciodată să-1 încaseze
datorită birocraţiei şi corupţiei adminstraţiei. Primul film african realizat de o
echipă de filmare integral africană şi vorbit într-o limbă africană (wolof).
„Adevăratul subiect al acestei satire la adresa birocraţiei nu sînt ghinioanele
tragicomice ale unui individ prins în haosul administraţiei municipale, ci
naşterea unei burghezii africane. Păstrînd un delicat echilibru între comedie şi
patos şi fără să cedeze tentaţiei caricaturii, povestea lui Sembene are forţa unei
satire în care societatea e văzută ca o vastă reţea de rapacitate, în care
oportuniştii înfloresc întotdeauna pe spinarea naivilor creduli” (Nigel
Andrews).
(r. cosc. Jorge Sanjines; i. Antonio Equino; a. Marcelino Yanahua-ya,
1968 Yawar Mallku / Sîngele Benedicta Mendoza Huanca, Vicente Salinas). Film politic inspirat dintr-un
condorului
fapt divers: într-un sat indian din Anzii bolivieni, femeile sînt supuse unei
campanii de sterilizare, susţinute de o organizaţie americană pentru controlul
natalităţii. Bărbatul unei femei care a acceptat să fie sterilizată protestează
vehement, este rănit grav şi moare pentru că nu se găseşte sîngele necesar unei
transfuzii salvatoare. „Filmul e construit pe două direcţii care se întretaie:
povestea lui Ignacio Mallku, care îi urmăreşte pe distrugătorii vieţii şi
povestea fratelui său, care caută sînge pentru a-i salva viaţa. Astfel, el apare ca
o luptă între două forţe caracteristice pentru realitatea naţională boliviana:
poporul care luptă pentru viaţă şi imperialiştii care aduc moartea” O.
Sanjines). Sîngele condorului este interzis de către guvernul bolivian, care nu-
i aprobă difuzarea decît sub presiunea opiniei publice, care determină şi
desfiinţarea centrelor de sterilizare.
(r. Peter Bacso). Prima satiră la adresa realităţilor politice din obsedantul
1969 A tanu / Martorul deceniu, film interzis vreme de zece ani în Ungaria. Josef Pelikan, un fel de
Sveik rotofei, naiv şi îndurător, cu privirea nedumerită şi cu zîmbetul timid,
este Omul simplu dispus să accepte viaţa aşa cum e ea, împăcat cu existenţa sa
modestă de paznic de dig şi de tată al unei numeroase familii, pînă într-o zi,
cînd devine victima manipulatorilor de oameni şi destine. Acest film „amar,
teribil de amuzant şi demn de cele mai bune comedii italiene” (Michel
Ciment), construit ca o serie de scheciuri aproape autonome, fiecare cu
expoziţiune, punct culminant şi deznodămînt mereu acelaşi (încarcerarea lui
Pelikan), îmbină perfect dramaticul cu comicul, trăsătură definitorie pentru
întreg cinematograful lui Peter Bacso. („Sînt omul care, chiar şi în lucrurile
cele mai serioase, vede latura comică.”) Personajul principal revine în Megint
tanu / Din nou martor (1994), dar cu mai puţină vervă şi aciditate.
Moscova: la doi ani de la terminarea sa şi după succesul obţinut la Cannes în
1969 Andrei Rubliov luna mai (premiul criticii internaţionale), filmul Andrei Rubliov (r. Andrei
Tarkovski; sc. Andrei Mihalkov-Koncealovski; i. Vădim Iusov; a. Anatoli
Soloniţîn, Ivan Lapikov, Nikolai Grinko, Nikolai Burliaev, Rolan Bîkov) iese
în premieră pe ecranele sovietice. În aparenţă, film biografic despre
personalitatea pictorului de icoane rus din secolul al XV-lea, în esenţă, o
profundă meditaţie pe tema artistului şi a creaţiei. „Pentru noi era foarte
important să demonstrăm că experienţa e ireversibilă. Povesti rea experienţei
lui Rubliov, personaj ideal care a ştiut să-şi menţină, în ciuda crizelor
parcurse, ideea morală, dragostea pentru popor şi credinţa în viitorul acestuia,
culminează în momentul victoriei — victoria ca rezultat al suferinţei” (A.
Tarkovski). „Rubliov este un om hărţuit de îndoieli, de disperare, dureros de
conştient de nepu
tinţa sa ca individ confruntat cu violenţa şi, crede el, chiar ca artist. Andrei
Rubliov este un film al punerii în discuţie, al întrebărilor, şi aici aflăm temeiul
măreţiei sale — aşa cum fusese cu 20 de ani în urmă Ivan cel Groaznic —
măreţie care n-are nimic comun cu solemnitatea pompoasă şi cu hagiografia
candidă” (Marcel Martin).
 Moscova: la doi ani de la terminarea sa şi după succesul obţinut la Cannes în
1969 Andrei Rubliov luna mai (premiul criticii internaţionale), filmul Andrei Rubliov (r. Andrei
Tarkovski; sc. Andrei Mihalkov-Koncealovski; i. Vadim Iusov; a. Anatoii
Soloniţîn, Ivan Lapikov, Nikolai Grinko, Nikolai Burliaev, Rolan Bîkov) iese
în premieră pe ecranele sovietice. In aparenţă, film biografic despre
personalitatea pictorului de icoane rus din secolul al XV-lea, în esenţă, o
profundă meditaţie pe tema artistului şi a creaţiei. „Pentru noi era foarte
important să demonstrăm că experienţa e ireversibilă. Povestirea experienţei
lui Rubliov, personaj ideal care a ştiut să-şi menţină, în ciuda crizelor
parcurse, ideea morală, dragostea pentru popor şi credinţa în viitorul acestuia,
culminează în momentul victoriei — victoria ca rezultat al suferinţei” (A.
Tarkovski). „Rubliov este un om hărţuit de îndoieli, de disperare, dureros de
conştient de neputinţa sa ca individ confruntat cu violenta şi, crede el, chiar ca
artist. Andrei Rubliov este un film al punerii în discuţie, al întrebărilor, şi aici
aflăm temeiul măreţiei sale — aşa cum fusese cu 20 de ani în urmă Ivan cel
Groaznic — măreţie care n-a-re nimic comun cu solemnitatea pompoasă şi cu
hagiografia candidă” (Marcel Martin).
Cannes: filmul brazilian Antonio das Mortes (r. i. Glauber Rocha; a. Mauricio
1969 Antonio das Mortes Do Valle, Odete Lara, Othon Bastos) este distins cu „Palme d'or”, Premiul
pentru regie şi Premiul FIPRESCI. în nord-estul brazilian, Antonio das
Mortes, exterminator de cangaceiros la comanda marilor proprietari, trece de
partea ţăranilor atunci cînd viaţa lor este ameninţată. Vorbind despre tradiţia
violenţei în Brazilia, Rocha face „o parabolă cu rezonanţe mistice, inspirată
din lupta legendară a Sfîntului Gheorghe cu balaurul”, care este totodată „un
rechizitoriu social, poem epic, cîntec revoluţionar, imn al speranţei” (Marcel
Martin). „Personajele-simbol sînt înrădăcinate în realitatea populară
braziliană, dar ţipate cu vigoare, puternic colorate, dotate cu atribute
semnificative şi care participă la o fabulă al cărui sens mitic se desluşeşte cu
claritate” (Jean-Louis Bory). Antonio das Mortes — în Dumnezeu şi diavolul
pe pămîntul soarelui „o figură represivă, care la ordinul stăpînilor elimina
bandiţii sociali — îşi îndeplineşte aici destinul paradoxal de agent liberator ce
anunţă viitorul. El devine un personaj pozitiv şi aderă la cauza poporului.
Recuperat şi binecuvîntat, el îşi pierde caracterul tragic pentru a se transforma
într-un erou de aventuri” (Ismail Xavier). Ultimul film realizat de Rocha în
Brazilia, înainte de exil.
Calcutta: Bhuvan Shome (r. sc. Mrinal Sen; a. Utpal Dutt, Suhasini Mulay).
1969 Bhuvan Shome Piatră de hotar în cariera regizorului indian (primul său mare succes), cît şi în
cinematograful indian în genere (împreună cu Cerul întreg de Basu Chatterjee
şi Pîinea noastră cea de toate zilele de Mani Kaul, constituie debutul „noului
cinematograf” indian, program guvernamental de finanţare a filmelor de
calitate cu buget redus). Aventurile înaltului funcţionar care aspiră la
farmecele nevestei unui umil slujbaş sînt totodată comice şi impresionante,
deoarece, pentru prima oară după Pather Panchali, India apare în film în toată
realitatea ei. „Distrugînd convenţiile şi dobîndind un record de box-office cu
un film fără vedete şi fără muzică, Mrinal Sen devine reprezentantul unei noi
tendinţe posibile” (Hari Atma). Flm: Zorile (1956); Ziua libertăţii (1960); Sus
în nori (1965); Poveste neterminată (1971); Chorus (1974); Vînătoare regală
(1976); Parashuram (1978); Anatomia foamei (1980); Genesis (1986);
Deodată, într-o zi (1988); Antareen (1993).
(r. Veljko Bulajic; a. Milena Dravic, Ljubisa Samardic, Bata □ivojinovic,
1969 Bitka na Neretvi / Bătălia de Orson Welles, Yul Brynner, Serghei Bondarciuk, Franco Nero). Coproducţie
pe Neretva
Iugosla-via-SUA-Italia-RFG. Film de război care evocă un episod real: în
1943, o parte din armata de eliberare iugoslavă este încercuită de 18 divizii
germane şi italiene în valea rîului Neretva; în ciuda inferiorităţii numerice, ea
învinge duşmanul printr-o mişcare strategică salvatoare. „Filmul are structura
rectilinie şi monocordă a documentarului. Variaţia se obţine însă prin
portretistică, prin figurile expresive şi a priori celebre ale unor stele de cinema
folosite aici în roluri mari şi mici” (D. I. Suchianu).
 New Haven: Butch Cassidy and Sundance Kid / Butch Cassidy şi Sundance
1969 Butch Cassidy and Kid (r. George Roy Hill; sc. William Goldman; i. Conrad Hali; m. Burt
Sundance Kid / Butch
Cassidy şi Sundance Kid Bacharach; a. Paul Newman, Robert Redford, Katharine Ross). Doi bandiţi
simpatici şi plini de umor prădează trenuri şi bănci, călătoresc, iubesc, se
bucură de viaţă şi mor. Tema luptei dintre inocenţă şi vinovăţie stă la baza
acestui western antieroic, în care personajele sînt privite din afara oricărei
mitologii, fiind oameni din carne şi sînge, plini de slăbiciuni. „înaintea mea
nimeni nu s-a gîndit să facă un western despre Butch Cassidy, pentru că nu
corespundea regulilor genului. De pildă, Cassidy n-a ucis pe nimeni pînă la
sfîrşitul carierei sale, cînd a trebuit să tragă ca să se apere” (G. R. Hill). „Un
film distractiv şi superb din punct de vedere formal, care nu este lipsit nici de
semnificaţie istorică şi morală” (Gordon Gow). „Butch Cassidy şi Sundance
Kid nu e un western, e un fel de «romanţ» cu bandiţi în descendenţa vogăi
Bonnie & Clyde, procurat cu bani curaţi de la cel mai bun magazin de
antichităţi de la Hollywood. Butch Cassidy şi Sundance Kid e o lecţie de
farmec” (Gelu Ionescu). 4 premii „Oscar” (scenariu original, imagine, muzică,
cîntecul „Raindrops keep fallin' on my head”)
Actorul din Niger, protagonist al filmului Eu, un negru (1969), Oumarou
1969 Cabascabo Ganda debutează în regie cu filmul de metraj mediu Cabascabo, despre
dificultatea de readaptare la viaţa normală a unui fost combatant în trupele
coloniale franceze din Vietnam. Condiţia omului african îl va preocupa şi în
comediile satirice Wazou, poligam (1972) şi Satan (1973).
Primul film important al cineastului chilian Helvio Soto: Caliche sangriento /
1969 Caliche sangriento / Salpetru însîngerat (a. Hector Duvauchelle, Jaime Vadell). Pomina de la un
Salpetru însîngerat
eveniment istoric real — războiul din 1879 dintre Chile, Peru şi Bolivia,
supranumit „războiul nitraţilor” —, filmul devine o virulentă acuzare a
războiului în general. „Dominat fie de galbenul incendiat sau palid al solului,
fie de albastrul pur al cerului, filmul este un infinit cîmp deschis al tragediei
clasice. Dar tragedia a modificat mitul: nu mai este vorba despre pasiuni
omeneşti, ci despre supunerea oamenilor în faţa unui fel de religie cu zei
nemuritori. Prin simplitatea şi rigoarea sa, Salpetru însîngerat este un film
politic exemplar” (Claude-Michel Cluny).
(r. Dennis Hopper; a. Peter Fonda, D. Hopper, Jack Nicholson). „Doi tineri
1969 Easy Rider traficanţi de droguri călătoresc cu motocicletele de la Los Angeles la New
Orleans. Urmărindu-i, descoperim o Americă plină de prejudecăţi, xenofobă,
intolerantă, violentă, criminală” (Francois Maurin). Acest „cine-verite în
termeni alegorici” (P. Fonda) a fost definit drept un anti-western, cînd el este
mai degrabă reluarea în termenii generaţiei hippie a visului originar american,
căutarea libertăţii pure şi fără constrîngeri pe care au avut-o primii coloni. Cei
doi nomazi călare pe motociclete nu caută tărîmuri virgine, ci „o eventuală
libertate spirituală, a cărei împlinire e mereu frustrată de realitate, pînă cînd
vor fi ucişi cu sînge rece de doi răufăcători, asemeni celor dintr-un vechi
western” (Roberto Campari). „Easy Rider e teama de vid a unei generaţii
rebele, a cărei singură formă de contestare e drogul. Acest film reprezintă un
nou soi de umanism, cel al societăţii de consum care alienează individul şi
sfîrşeşte prin a-l elimina” (Marie-Angele Williams).
Regizorul japonez Yoshishige Yoshida prezintă în cadrul festivalului de la
1969 Eros + Gyakusatsu / Eros + Avignon varianta integrală (3 ore şi 5 minute) a filmului său Eros +
Masacru
Gyakusatsu / Eros + Masacru. Luînd drept punct de pornire cazul real, din
1923, al unui anarhist ucis împreună cu soţia sa, naraţiunea urmăreşte în
paralel tribulaţiile erotice ale unui cuplu de tineri studenţi din epoca modernă,
care caută să desluşească sensul teoriilor lăsate moştenire de cele două
victime. Această pendulare trecut-prezent, realitate-ficţiune, pe fondul unei
distanţări de tip brechtian „marchează limitele dintre esoterismul militant al
realizatorului şi posibilităţile unei rentabilităţi comerciale” (Max Tessier).
Yoshida rămîne unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai
cinematografului independent realizat de „tinerii furioşi” japonezi în anii
'60-'70. Fim: Izvorul termal Akitsu (1962); Purgatoriul Eroica (1970);
Lovitură de stat (1973); Promisiunea (1986); Onimaru (1988).
 Este prezentat concomitent în 50 de oraşe americane filmul de montaj In the
1969 In the Year of the Pig / Year of the Pig / Vietnam, anul porcului (r. Emile de Antonio). Acţiunea se
Vietnam, anul porcului
înscrie în contextul marilor manifestaţii antirăzboinice ce culminează cu
marşul de protest împotriva politicii americane din Asia; este una dintre
singularele utilizări ale filmului documentar american „ca instrument de
agitaţie politică, de critică socială, de prezentare a tensiunilor şi a
contradicţiilor” (E. De Antonio).
(r. Peter Fleischmann; a. Martin Sperr, Angela Winkler). într-un sat bavarez,
1969 Jagdszenen aus un tînăr mecanic întors din închisoare, la care fusese condamnat pentru
Niderbayern /Scene de
vînătoare din Bavaria agresiune sexuală, este bănuit de consăteni de homosexualitate. Cînd relaţia sa
inferioară cu unica fiinţă care îl înţelege şi vrea să-1 ajute, o femeie de serviciu
marginalizată ca şi el, sfîrşeşte tragic, sătenii plini de ură organizează
împotriva lui o sălbatică vînătoare. Adaptare după o piesă de Martin Sperr.
„Un film documentar asupra fascismului cotidian, un asalt al agresivităţii în
interiorul unei colectivităţi închise în ea însăşi” (P. Fleischmann). Acest tablou
al ipocriziei, prostiei, răutăţii, bestialităţii oamenilor reia o temă majoră a
cinematografului german: dialogul victimă-călău. Premiul „Georges Sadoul”.
(r. cosc. Luchino Visconti; i. Armando Nanuzzi, Pasquale De Santis; m.
1969 La caduta degli dei Maurice Jarre; a. Dirk Bogarde, Ingrid Thulin, Helmut Berger). Evocare a
/Căderea zeilor
ascensiunii nazismului la începutul anilor '30 (inclusiv cele două momente
principale: incendierea Reichstagului şi Noaptea cuţitelor lungi) prin
intermediul destinului unei familii de mari industriaşi, fabricanţi de arme, ai
cărei reprezentanţi sînt marcaţi de toate viciile şi perversiunile posibile. „M-
am oprit asupra unor situaţii extreme (crime, viol, incest) pentru a arăta
putrefacţia care fermenta în Germania acelor ani. Nu m-am gîndit la realism,
ci mai degrabă la tragedia elisabetană, unde personajele îşi află o grandoare
sinistră în delict, în aderenţa absolută la rău şi acolo unde lupta pentru putere
face să curgă şiroaie de sînge şi seamănă cadavre. Dacă am făcut din familia
Essenbeck o chintesenţă a ororii, este pentru că am vrut să arăt cocina în care
s-a născut nazismul, cu rădăcinile înfipte în asasinat, perversiune şi viciu” (L.
Visconti). „După trilogia «conştientizării» învingătorilor-învinşi (Pămîntul se
cutremură, Cea mai frumoasă, Rocco), avem de-a face cu epopeea decadenţei,
care, amorsată cu Senso, este încununată cu Căderea zeilor după ce a trecut
prin Ghepardul şi Tremurătoarele stele ale Ursei” (Guido Aristarco).
„Visconti nu se poate împiedica să transforme sîngerosul fapt divers care a
fost «Noaptea cuţitelor lungi» într-o sărbătoare păgînă, al cărei lirism
denaturează cruzimea sordidă” (Jean de Baroncelli). „Aparatul de filmat
lunecă drăgăstos peste coapsele bărbaţilor în chiloţi de mătase, ca şi cum
Visconti ar profita de alibiul nazist pentru a-şi exorciza demonii personali”
(Gilles Jacob).
Regizorii argentinieni Fernando Solanas şi Octavio Getino lansează
1969 La Hora de los hornos / Ora manifestul „Către un al treilea cinematograf” („Hacia un tercer cine”) expresie
rugurilor
a radicalismului tinerilor cineaşti sud-americani. Cinematografului
hollywoodian de tip comercial şi celui evazionist de autor ei le opun „al treilea
cinematograf”, care se vrea antiimperialist şi revoluţionar. Expresie a acestor
idei este filmul lor realizat în clandestinitate La Hora de los hornos / Ora
rugurilor, un document:maraton de patru ore şi jumătate dedicat „lui Che
Guevara şi tuturor celor care au murit pentru libertate în America Latină”.
Acest „Crucişător Potemkin al Americii Latine” utilizează „tot arsenalul
filmului-document; jurnale de actualităţi, cadre de montaj, comentarii,
fragmente din alte filme, contrapunctul sunet-imagine, contopindu-le într-o
originală şi radicală expunere a realităţii politice şi sociale din America de
Sud” (David Wilson). Filmul este interzis în majoritatea ţărilor latino-
americane şi distribuit clandestin în copii de 8 şi 16 mm. Premiu, Pesaro,
1968.
Cu ecranizarea după D. H. Lawrence Women in Love / Femei îndrăgostite (a.
1969 Women in Love / Femei Alan Bates, Oliver Reed, Glenda Jackson, Jennie Linden), povestea a două
îndrăgostite
cupluri pentru care dragostea heterosexua-lă nu este suficientă, regizorul
britanic Ken Russell îşi impune repertoriul de teme şi obsesii care se va regăsi
în întreaga sa creaţie: suferinţa bărbatului din pricina femeii şi necesitatea unei
prietenii masculine, amestecul de sublim şi sordid, fantezia debordantă,
obsesiile sexuale. Toate acestea sînt cu atît mai şocante cu cît Russell le aplică
de regulă biografiilor unor „artişti, indivizi de excepţie, surprinşi în momente
excepţionale (sau necunoscute), cărora le consacră pagini vizuale frenetice,
inventive pînă la delir” (Raymond Lefevre). Flm: Amanţii muzicii (1970);
Diavolii (1971); Mahler (1974); Lisztomania (1975); Experiment periculos
(1980); Gothic (1986).
 Regizorul vest-german Rainer Werner Fassbinder debutează cu Liebe ist
1969 Liebe ist kalter als der Tod / kalter als der Tod / Dragostea e mai rece decît moartea (a. Ulli Lomman,
Dragostea e mai rece decît
moartea Hanna Schygulla, R. W. Fassbinder). Un gangster aflat în conflict cu mafia
pentru care lucrează este gata să-şi împartă amanta cu mafiotul care-1
supraveghează şi pentru care simte o irepresibilă atracţie fizică. Drept
răzbunare, femeia informează poliţia despre proiectata spargere a unei bănci
de către cei doi. Opera de început a unuia dintre cei mai lucizi analişti ai
condiţiei omului simplu în societatea occidentală contemporană are ca temă
principală „explorarea stărilor emoţionale ce-i constrîng pe oameni să trăiască
laolaltă, astfel încît ajung să-şi sfarme reciproc sufletele şi chiar să termine în
moarte. în prima perioadă a creaţiei sale, Fassbinder face, pe de o parte, filme
de gen, opere influenţate de filmul american de gangsteri şi de melodrama
hollywoodiană (Zeii ciumei — 1969, Soldatul american — 1970) şi, pe de altă
parte, «filme burgheze», studii ale mediului mic-burghez, adesea atît de statice
încît tensiunea internă explodează în mod necesar în violenţă (Veneticul —
1969, Rio das Morte – 1970, Vânatul – 1972)” (Christian Brad Thomsen).
Primul mare succes de public înregistrat de Cinema Novo: comedia
1969 Macunaima Macunaima (r. sc. Joaquim Pedro de Andrade; a. Grande Otelo, Jardel
Filhao). Macuniama este un negru din pădurea tropicală care se naşte gata
bătrîn, dar care sub puterea magică a unei vrăjitoare se transformă într-un
flăcău alb. Sub această înfăţişare pleacă la oraş, unde profită de pe urma unei
legături amoroase, apoi se întoarce în junglă, unde seduce o naiadă. Ecranizare
după un roman de Mărio de Andrade, inspirat la rândul lui din vechi legende
indiene. Avînd ca efect „eliberarea inconştientului magic latino-american”
(Glauber Rocha), filmul „asimilează cîteva dintre elementele cele mai
expresive ale tropicalismului existent în sursa literară” (Fernando Peixoto).
„Prin ceaţa de slapstick, satiră şi diferite amuzamente scatologice, se poate
vedea apariţia unei teme: Brazilia îşi mănîncă brazilienii” (David Wilson).
New York: Midnight Cowboy / Cowboy-ul de la miezul nopţii (r. John
1969 Midnight Cowboy / Schlesinger; sc. Waldo Salt; a. Jon Voight, Dustin Hoffman). Prietenia dintre
Cowboy-ul de la miezul
nopţii doi rataţi — un tînăr texan obligat să-şi comercializeze farmecele masculine şi
un italian tuberculos şi şchiop — şi sordida lor aventură în mediul mizerabil al
unui cartier newyorkez. Ecranizare după romanul lui James Leo Herlihy. „De
multe ori, în filme şi cărţi, societatea a fost făcută răspunzătoare pentru
nefericirea individului. Rădăcinile răului sînt mai profunde. In primul rînd,
este vorba despre o necinste a oamenilor faţă de ei înşişi şi faţă de semenii
lor” (J. Schlesinger). La primul său film în Statele Unite, „regizorul britanic
aduce de acasă un aer de Free Cinema pe care îl insuflă acestui film, redînd în
el o Americă-lighean-de-lături” (Derek Winnert). Secvenţa cea mai des citată:
partida de sex în care telecomanda televizorului este acţionată de mişcarea
sacadată a trupurilor. 3 premii „Oscar” (film, regie, scenariu-ecranizare).
Punînd faţă în faţă America legendei şi America realităţii, Schlesinger reia una
dintre temele sale preferate: nevoia individului de securitate şi fericire,
precum şi complexitatea relaţiilor umane. Flm: Un fel de dragoste (1962);
Departe de lumea dezlănţuită (1967); Duminică blestemată (1971); Ziua
lăcustei (1975); Yankeii (1979); Şoimul şi traficantul de droguri (1984); În
numele credinţei (1987); Umbre străine (1990); Ferma blestemată (1995).
Filmul brazilian Os herdeiros / Moştenitorii (r. sc. Carlos Diegues; a. Sergio
1969 Os herdeiros / Moştenitorii Cardoso, Mărio Lagos) prezintă succesiunea unor evenimente din istoria
Braziliei, din perioada 1930-1964, privite prin intermediul existenţei a trei
generaţii. „Un spectacol total şi totodată o operă politică. Primul film care face
un inventar complet al cinematografului brazilian pe teme urbane, de la filmul
mut pînă la Pămînt în transă” (Glauber Rocha). „Pentru că trebuie să dăm o
anumită morală şi o politică acestei iubiri pentru cinematograf, filmele mele
vor vorbi întotdeauna despre subdezvoltare, iar America Latină este un
continent gangrenat, ca o rană deschisă în cadavrul tropicelor” (C. Diegues).
Fim: Ganga Zumba (1963); Xica Da Silva (1976); Bye, Bye Brasil! (1979);
Quilombo (1984); Vor veni zile mai bune (1989); Tieta (1995).
 Actorul american Woody Allen debutează în regie cu Take the Money and
1969 Take the Money and Run / Run /Ia banii şi fugi. Comediile sale, al căror interpret principal rămîne,
Ia banii şi fugi
excelează printr-un umor de factură aproape absurdă, prin autoparodiere, prin
jocurile de cuvinte şi prin rapelurile pline de umor la cineaşti, scriitori şi
filozofi celebri. Personajul său este un intelectual complexat, veşnic preocupat
de statutul său social şi de sex. „În anii '70, Woody Allen, primul comic
cinematografic post-freudian, şi-a canalizat propriile nelinişti şi obsesii spre
clovnerie. El a fost primul care şi-a bazat umorul pe conştiinţa insecurităţii lui
sexuale, iar atunci cînd a transformat psihodrama în comedie pare a vorbi —
şi a face bancuri — în numele nostru, al tuturor” (Pauline Kael). „De la primul
său film, lui Woody Allen i-a plăcut să ţopăie dintr-un loc într-altul, adoptînd
un stil de a filma gen covorul fermecat. Astfel, filmele sale de început sînt
construite din halci de scenete autonome, un fel de arhipelaguri de umor
ironic. Mai apoi, el trece la unificarea acestor frînturi fără a arăta însă liantul
dintre ele, nici principiul demersului narativ, nici evoluţia personajelor de la
un moment comic sau dramatic la următorul” (Terrence Rafferty). Flm: Tot
ceea ce vreţi să ştiţi despre sex şi vă e teamă să întrebaţi (1972); Adormitul
(1973); Dragoste şi moarte (1975); Annie Hall (1977); Manhattan (1979);
Comedia erotică a unei nopţi de vară (1982); Zelig (1983); Trandafirul roşu
din Cairo (1985); Zilele radioului (1987); Delicte şi fărădelegi (1989);
Misterul crimei din Manhattan (1993); Atracţia Afroditei (1995); Dulce
muzică de jazz (1999); Blestemul scorpionului de jad (2001).
Los Angeles: The Wild Bunch / Hoarda sălbatică (r. Sam Peckinpah; a.
1969 The Wild Bunch / Hoarda William Holden, Ernest Borgnine, Robert Ryan). Răfuiala sîngeroasă dintre
sălbatică
un bătrîn justiţiar şi un grup de bandiţi marchează exemplar trecerea
westernului din epoca sa mitică în cea realistă. „Este ultimul meu film pe tema
oamenilor pierduţi într-o epocă de care sînt depăşiţi. Am vrut să arăt că în
război, violenţă, oroare, există întotdeauna un moment de stranie frumuseţe,
care nu ne poate lăsa indiferenţi. Dar totodată am vrut să denunţ fascinaţia pe
care orice fiinţă o poate avea faţă de violenţă tocmai arătînd unde poate duce
această fascinaţie” (S. Peckinpah). „Violenţa nu e decît un eufemism pentru a
defini acest măcel atroce şi ne putem întreba dacă Hoarda sălbatică nu este o
răfuială între Peckinpah şi Hollywood, între un cineast al revoltei şi America
modernă” (Henry Chapier). „Superb western făcut de un maestru pe linia
filmului Comoara din Sierra Madre. Pentru că Hoarda Sălbatică
demonstrează că în Vest nu există numai justiţia, pe de o parte, şi oamenii în
afara legii, pe de alta, ci numeroase forţe, ca să nu mai vorbim de disensiunile
din interiorul lor” (Gilles Jacob). „În modul de tratare definitiv pe care îl
aplică violenţei (e vorba despre cel mai sîngeros western din istoria
cinematografului), Peckinpah este în acelaşi timp un pictor de frescă, un
analist, un poet şi un pamfletar” (Robert Benayoun).
New York: They Shoot Horses, Don't They? /Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? (r.
1969 They Shoot Horses, Don't Sydney Pollack; a. Jane Fonda, Michael Sarrazin, Susannah York, Gig
They? /Şi caii se împuşcă,
nu-i aşa? Young). Ecranizare după romanul lui Horace McCoy. Plasat în America
depresiunii economice, cînd maratonurile de dans constituiau un jalnic mod de
supravieţuire pentru cei fără slujbă şi fără bani, filmul se ridică la nivelul unei
parabole a întregii existenţe umane în momentele ei principale (naştere,
dragoste, despărţire, moarte). „Prin acest maraton al dansului, prototip al
sarabandelor infernale care bîntuiau epoca, dînd senzaţia că şansa îi poate
surîde oricui, prin aceste chipuri dezumanizate de epuizare, prin aceste epave
galvanizate de un optimism ipocrit, Pollack a ştiut să redea un întreg portret al
Americii îmbibate de «valorile sale eterne», de spiritul de competiţie împins
pînă la absurd” (Max Tessier). „Şi cînd eroina — minunat interpretată de o
Jane Fonda de nerecunoscut, înfrigurată, dură, animată de un soi de furie
răzbunătoare — îi întinde partenerului ei un pistol, spunîndu-i: «Împuşcă-mă,
e singura soluţie ca să scap de mizerie» şi cînd băiatul o omoară aşa cum îl
văzuse în copilărie pe bunicul lui trăgînd într-un cal rănit, simţim un sentiment
de uşurare, într-atît Pollack a ştiut să ne facă părtaşi la acest joc barbar şi
umilitor” (Jean de Baroncelli). „O operă pesimistă şi extraordinar de
frumoasă” (Micnel Guibert). Premiul „Oscar” pentru interpretare masculină
rol secundar.
 Praga: Všichni dobři rodáci / Cronică moravă (r. sc. Vojtdch Jasny; i. Jan
1969 Všichni dobři rodáci / Kucera; a. Radoslav Brzobohaty, Vlastimil Brodskjr, Vladimir Mensik).
Cronică moravă
Cronica unui sat din vara anului 1945 şi pînă la începutul lui 1968, perioadă în
care ţăranii trăiesc trauma colectivizării silnice şi a distrugerii relaţiilor
interumane sub presiunea exercitată de către activiştii veniţi de la oraş.
Terminat după invadarea Cehoslovaciei, acest ultim film al „Primăverii
pragheze” este prezentat în premieră la Cannes (premiul pentru regie ex-
aequo), unde declanşează o reacţie violentă din partea unei stîngi ortodoxe,
care îl consideră „o denunţare meschină, pesimistă şi de neiertat din partea
unui regizor socialist”. După premiera pragheză, Cronică moravă va fi interzis
pînă în 1989. „Jasny a făcut să explodeze toate schemele conformismului
stalinist, introducînd o dimensiune nouă, pe care unii au considerat-o arbitrară,
sentimentală, contra indicată... omul. Omul în toată goliciunea sa, omul
tremurînd înfricoşat, sfîşiat între sentimentele, convingerile, opţiunile sale
politice şi ambiţiile sale, în sînul unei colectivităţi condiţionate de implantarea
unui socialism rigid şi obtuz” (Marie-Magdeleine Brumagne).
(r. Costa-Gavras; sc. Jorge Semprun, Costa-Gavras; i. Raoul Coutard; m.
1969 Z Mikis Teodorakis; a. Yves Montând, Irene Papas, Jean-Louis Trintignant). în
spatele unui pretins accident de circulaţie căruia îi cade victimă Z,
preşedintele Mişcării naţionale pentru pace şi deputat al opoziţiei, un tînăr
judecător descoperă firele atentatului politic dirijat din umbră de alte
personaje ale administraţiei. Inculparea acestora, trecînd peste toate riscurile şi
presiunile, este posibilă, dar nu şi sancţionarea lor prin justiţie. Ecranizare a
romanului lui Vassili Vassilikos. Premiul „Oscar” pentru film străin. „O
pledoarie pentru om şi pentru idee prin intermediul unei anchete minuţioase,
în cadrul căreia faptele transformă pledoaria în rechizitoriu împotriva unui
sistem pentru care totul e parodie, pînă şi justiţia” (Costa-Gavras). Film politic
ce utilizează cu abilitate experienţa thrillerului poliţist, formulă de mare
succes, „uşor accesibilă şi persuasivă, ce preferă imaginarul în locul
reconstituirii precise şi aluzia în locul denunţării directe” (H. Arnault). Gavras
o va utiliza şi în celelalte creaţii ale sale: Mărturisirea (1970); Stare de asediu
(1972); Secţiunea specială (1975); Dispărutul (1982); Hanna K. (1983);
Consiliu de familie (1985); Criminal de război (1989); Oraşul nebun (1997).
Regizorul grec Theo Angelopoulos debutează în filmul de ficţiune, cu
1970 Anaparastassi / Anaparastassi / Reconstituirea (sc. T. Angelopoulos; a. Toula Stathopoulou,
Reconstituirea
Yannis Totsikas, Thannos Grammenos), triplă reconstituire a unei crime: de
către regizor, de către poliţie şi de către un grup de ziarişti. Filmul „vrea să
stabilească o dialectică între cele trei niveluri. Principiul estetic e că fiecare
plan are o valoare autonomă şi că fiecare bucată autonomă lucrează pentru
ansamblu. Tot ceea ce lipseşte din reconstituirea poliţiei se completează prin
celelalte două” (T. Angelopoulos). Numeroase premii internaţionale, printre
care Premiul „Georges Sadoul” 1971. Acest eseu despre Grecia profundă este
un film care, prin tonul auster şi aspru, prin peisajul cenuşiu şi ploios, prin
evocarea „istoriei unei ţări care îşi pierde sîngele, anunţă una dintre operele
cele mai semnificative şi mai coerente despre criza ideologiilor şi căutarea
unor noi abordări individuale” (Emile Breton). Flm: Comedianţii (1974);
Alexandru cel Mare (1980); Peisaj în ceaţă (1988); Privirea lui Ulisse (1995);
Veşnicia şi încă o zi (1998).
(r. sc. Bernardo Bertolucci; a. Jean-Louis Trintignant, Stefania Sandrelli,
1970 Conformista / Conformistul Dominique Sanda). Un tînăr burghez italian din anii '30 aderă la mişcarea
fascistă nu atît din convingere, cît din conformism şi primeşte misiunea de a-şi
lichida un fost profesor cu convingeri de stînga. Ecranizare după romanul lui
Alberto Moravia. „Am vrut să fac analiza fascismului ca boală a burgheziei.
Nu m-a interesat fascismul ca fenomen istoric, ci ca fenomen psihologic,
precum şi raporturile dintre burghezia italiană a anilor '30 şi cea de azi” (B.
Bertolucci). „În Conformistul, pe Bertolucci nu îl preocupă atît exacta
reconstituire de epocă sau previzibilele reprezentări ale gesturilor şi situaţiilor
în cadrul unui scenariu la fel de previzibil, cît posibilitatea de a izola
comportamente emblematice, de o mare relevanţă psihologică şi sociologică,
cărora să le dea o valoare metaistorică” (Gian Piero Brunetta). Secvenţe
memorabile: tangoul Sanda-Sandrelli, execuţia din pădure. (Premiul „David di
Donatello” pentru cel mai bun film.) Conformistul fixează cîteva dintre
constantele operei lui Berto-lucci: un univers plasat sub semnul dualităţii, în
care personajul masculin îşi pierde idealul sau raţiunea de a trăi, căutînd în
femeie şi în dragoste un mijloc de a se distruge; o frumuseţe formală, de un
deosebit rafinament, la care contribuie imaginea semnată de cele mai multe ori
de Vittorio Storaro. Flm: Cumătră uscată (1962); înainte de Revoluţie (1964);
Ultimul tango la Paris (1972); 1900 (1976); La luna (1979); Tragedia unui
om ridicol (1981); Ultimul împărat (1987); Micul Buddha (1993); Frumuseţe
furată (1996); Asediul (1999).
 Akira Kurosawa; i. Takao Saito; a. Yoshikata Zushi, Kin Sugai, Junzaburo
1970 Dodeskaden Ban). într-un bidonvil din Tokyo, trăiesc o mînă de oameni aflaţi la marginea
societăţii, dincolo de pragul de sărăcie şi marcaţi de grave probleme psihice şi
existenţiale. Ecranizare după povestirile lui Shuguro Yamamoto, unul dintre
autorii de căpătîi ai regizorului, care a apelat la textele lui în repetate rînduri
(Sanjuro — 1962; Barbă Roşie — 1965). „Acest tablou foarte colorat (în
sensul cel mai propriu, decorurile fiind pictate de mîna lui Kurosawa personal)
este o metaforă a infernului social, revers al medaliei paradisului economic
japonez” (Max Tessier). Filmul marchează o ruptură pe toate planurile faţă de
opera anterioară a regizorului japonez, prin dispariţia eroului principal şi a
linearităţii povestirii, prin folosirea pentru prima dată a culorii, a decorurilor
stilizate şi a fundalurilor pictate. „Forţa şi raritatea acestui film constau în
faptul că nu face parte pe deplin nici din categoria reprezentărilor realiste, nici
din cea a fanteziilor onirice. Plasat central din punct de vedere cronologic în
opera lui Kurosawa, el este la fel de central din punct de vedere estetic. Ca si
cum cineastul ar fi vrut să introducă Vise în decorul Câinelui turbat, ca şi cum
ar fi vrut să grefeze acest univers pe formele atât de divergente ale frescei
realiste şi ale fantasticului subiectiv” (Vincent Amiel).
New York: Five Easy Pieces / Cinci piese uşoare (r. Bob Rafelson; sc. Adrien
1970 Five Easy Pieces / Cinci Joyce; a. Jack Nicholson, Karen Black). Un tînăr ce provine dintr-un mediu
piese uşoare
privilegiat optează pentru modul de viaţă al clasei muncitoare, dar nu se mai
simte în largul lui nicăieri şi pleacă încotro vede cu ochii. Studiu original şi
incisiv al alienării şi al autocăutării, pe linia deschisă de Easy Rider şi de
Absolventul. „Cu acest gen de filme începe să se contureze un fel de
neorealism picaresc în cinematograful american contemporan. Cu un realism
aspru, documentar, aceste filme se implică în rătăcirile fără ţintă ale
inadaptaţilor, cei pe care Marcuse îi numea baza umană a piramidei sociale”
(Donald Pirie). Născut din colaborarea şi din prietenia cu Jack Nicholson (care
va rămîne interpretul său preferat), Cinci piese uşoare impune cîteva
caracteristici ale regizorului, format la şcoala televiziunii: Rafelson este „un
povestitor — mare parte din personalitatea lui se bazează pe răsturnările
neaşteptate ale naraţiunii, pe afirmarea punctului de vedere propriu şi pe
tratarea cu înţelegere a unor individualităţi echivoce” (David Thomson). Flm:
Regele din Marvin Gardens (1972); Poştaşul sună întotdeauna de două ori
(1981); Văduva neagră (1986); Munţii lunii (1990); Sînge şi vin (1996);
Poodle Springs (1998).
(r. Vittorio De Sica; i. Ennio Guarnieri; d. Giancarlo Salimberi; a. Lino
1970 Il giardino dei Finzi- Capolicchio, Dominique Sanda, Fabio Testi, Helmut Berger, Romolo Valii).
Contini / Grădina familiei
Finzi-Contini Ferrara, 1938. Bogata familie de evrei Finzi-Contini se izolează îndărătul
zidurilor proprietăţii sale, încercînd să evite realităţile fascizării tot mai
agresive. Doar o vară îi mai desparte de momentul deportării. Ecranizare după
Giorgio Bassani. Tragedia acestei lumi închise se consumă fără violenţă şi
fără scene tari, cu o remarcabilă putere de fascinaţie, ce decurge, în principal,
din austeritatea mijloacelor de expresie. „Nota-cheie a filmului este o
ambiguitate insistentă şi zgîndăritoare, începînd cu uriaşele porţi care opresc
intrarea pe proprietatea Finzi-Contini şi care se deschid încet, dezvăluind
lumea ordonată a peluzelor impecabile şi a aleilor umbrite, un turn de fildeş la
fel de solid precum verile copilăriei, cînd timpul se opreşte în loc şi soarele
străluceşte mereu. Dar aşa cum observă portarul, cîinele care stă mîndru de
pază pe gazon e bătrîn, obosit şi fără dinţi. Lucrurile nu sînt aşa cum vor să
pară. închişi în Paradisul lor privat, bătrînii Finzi-Contini alunecă benign
asemenea unor inofensive păpuşi de ceară aristocratice, nişte relicve ale
trecutului asemenea doctorilor şi unchilor şi prietenilor bătrîni dintr-o piesă de
Cehov” (Tom Milne). „Un film excelent, de o frumuseţe copleşitoare şi
profund tulburător, o operă impregnată de umanitatea şi tandreţea creaţiilor
lui De Sica de altădată” (Ephraim Katz). Premiul „Oscar” 1972 pentru film
străin. „Ursul de aur”, Berlin 1971. 2-premii „Nastro d'argento” (scenografie,
actor secundar). Premiul „David di Donatello” pentru cel mai bun film.

1970 Indagine su un cittadino al
di sopra di ogni sospetto I
Anchetă asupra unui
cetăţean mai presus de
orice bănuială
1970 Kesåkapina / Răscoala de
vară
1970 L'Aveu / Mărturisirea
1970 Littie Big Man / Micul om
mare
(r. Elio Petri; sc. E. Petri, Ugo Pirro; m. Ennio Morricone; a. Gian Maria
Volonte, Florinda Bolkan). Film politic, denunţare a autoritarismului
aparatului poliţienesc personificat printr-unul dintre şefii săi, care,
considerîndu-se „mai presus de orice bănuială”, îşi ucide amanta, nu încearcă
să ascundă dovezile incriminatoare, ci, dimpotrivă, le multiplică şi sfîrşeşte
prin a se autodenunţa. Temîndu-se de scandal, poliţia distruge orice probă
împotriva lui. „Trebuie să notăm cu roşu această dată. Indiferent dacă ne place
sau nu acest film, este pentru prima dată cînd cinematograful italian se repede
cu capul înainte în mediul poliţiei şi cînd cenzura se bucură. E greu de negat
că apariţia acestui film constituie un pas înainte către o societate mai adultă,
atît de sigură pe sine şi pe democraţie încît îşi poate permite să critice instituţii
considerate sacre fără a mai trebui să se ascundă îndărătul paravanului
medieval al infracţiunii de defăimare” (Giovanni Grazzini). Oscilînd între
pamflet şi bufonerie, Petri face o operă polemică de rară virulenţă, în care
Gian Maria Volonte (premiul „Nastro d'argento”) realizează una dintre marile
creaţii ale carierei sale. Premiul „Oscar” pentru film străin şi Premiul special
al juriului, Cannes validează demersul artistic al unui creator a cărui
propensiune pentru filmul politic devine emblematică pentru cinematografului
italian al anilor '70.
(r. Jaakko Pakkasvirta, Lasse Naukarinen; a. Titta Karakorpi, Hannu Oravisto,
Petra Frey). Un fotomodel îşi pierde conştiinţa propriei identităţi, încercînd să
trăiască potrivit idealurilor societăţii de consum. „Pakkasvirta arată la început
înstrăinarea Susannei de sine şi conflictul dintre eu-l ei real şi cel implicat în
publicitate. Acest aspect individual este extins treptat către o critică mai
generală: Susanna este exemplul tipic de fiinţă umană care se vinde bucăţică
cu bucăţică şi este exploatată pentru a întreţine iluzia bunăstării” (Sakari
Toiviainen). Abordînd din nou tema femeii în societatea modernă, regizorul
redă în plan stilistic o experienţă inedită în cinematograful finlandez prin
alternarea documentarului cu ficţiunea, cine-verite-ul şi agitprop-ul de tip
Eisenstein şi Godard.
(r. Costa-Gavras; sc. Jorge Semprun; i. Raoul Coutard; a. Yves Montând,
Simone Signoret). Cehoslovacia 1951: vice-ministrul de externe este arestat,
interogat şi torturat cu scopul de a recunoaşte culpe politice imaginare.
Adaptare după volumul autobiografic scris de Artur London. Denunţ al
comunismului şi al crimelor comise în anii cultului personalităţii,
Mărturisirea are conotaţii aparte în contextul „normalizării” forţate a
Cehoslovaciei după august 1968. Filmul „este conceput ca o înregistrare
(aproape în sensul administrativ al termenului) sobră şi riguroasă, lipsită de
efecte exterioare a mecanismului prin care individul e determinat de către un
regim, care de această dată (spre deosebire de Z) este de partea valorilor în
care cineastul crede” (Stephan Krezinski).
New York: Littie Big Man / Micul om mare (r. Arthur Penn; a. Dustin
Hoffman, Faye Dunaway, Martin Balsam). Un bătrîn de 120 de ani îşi
povesteşte viaţa: născut alb, crescut de indienii care l-au furat, întors printre
albi, unde se căsătoreşte, revenit printre indieni pentru a-şi căuta nevasta
furată de aceştia, recăsătorit cu o indiană care e omorîtă de albi. „Totul se
zbate haotic, feeric, ca într-o aspă: fără sens, fără limită, cu o anume
indiferenţă, cu o anume detaşare, cu o anume latenţă şi nehotărîre” (Romulus
Rusan). „Imagine complexă, neobişnuită, de dimensiuni epice a luptelor dintre
pionierii Vestului şi indieni, culminînd cu atacul lui Custer de la Littie Big
Horn. Filmul tratează latura indiană a povestirii cu o compasiune reţinută, fără
condescendenţă sau sentimentalism” (Ephraim Katz). „Western psihologic,
western poematic, o pronunţată densitate şi acuitate socială — ipostaze ce
îndreptăţesc aserţiunea că Arthur Penn, prin Micul om mare, resurecţionează
şi propulsează genul western spre noi spaţii de conştiinţă artistică” (Nicolae
Cabel). Premiul FIPRESCI, Moscova. Despre realizarea acestui film,
regizorul Elliott Erwitt face scurtmetrajul Arthur Penn — The Director
/Arthur Penn - Regizorul.
 New York: Love Story (r. Arthur Hiller; sc. Eric Segal; m. Francis Lay; a. Aii
1970 Love Story Mac Graw, Ryan O'Neal). Doi tineri studenţi — el, fiu de bogătaşi, ea, fiică de
emigranţi săraci — se iubesc, se căsătoresc, dar fata moare de leucemie.
Ecranizare după un best-seller de Eric Segal. Mare succes de public (5
milioane de spectatori în primele 5 săptămîni). Această poveste despre
dragoste şi moarte reprezintă un fenomen de respingere a unui cinematograf
maculat de erotism şi de violenţă, o neaşteptată recrudescenţă a melodramei,
într-un deceniu în care aceasta nu mai este la modă. „Love Story a fost suflul
de aer proaspăt al acestui an şi îşi merită succesul de casă. După toate filmele
pornografice sau pseudocontestata-re ale anului 1970, el a reînviat încrederea
în echilibrul omului” (H. Hart). „Succesul prodigios şi nescontat al acestei
poveşti de dragoste se poate explica prin frustrarea sentimentală de care
suferă, fără să recunoască, o societate supusă legilor computerului şi ale
eficienţiei. Această operă exprimă, într-o suită de stereotipuri, visul
«majorităţii tăcute» care poate afla în ea mii şi mii de motive ca să-şi
liniştească conştiinţa” (Freddy Buache). Premiul „Oscar” pentru muzică.
New York: M.A.S.H. (r. Robert Altman; sc. Ring Lardner jr.; a. Donald
1970 M.A.S.H. Sutherland, Elliot Gould, Sally Kellerman, Tom Skerritt, Robert Duvall). într-
un spital de campanie american (M.A.S.H. = „Mobile Army Surgical
Hospital”) din timpul războiului din Coreea, chirurgii îşi împart timpul între
„rezolvarea” pe bandă a cazurilor, aventurile erotice cu infirmierele şi
bancurile cazone. Ecranizare după cartea lui Richard Hooker. Comedie feroce
pe tema vieţii, morţii şi războiului, în care „oroarea, farsa, cinismul, bufoneria
şi replicile acide merg mînă în mînă cu autenticitatea aproape documentară a
anumitor scene” (Claude Aziza). „Nici o clipă ideea de durere, sentimentul
curajului sau al eroismului, nici cea mai simplă noţiune de datorie sau de
misiune care trebuie îndeplinită nu intervin în acest spectacol înzestrat cu un
simţ cinematografic extraordinar, care, păstrînd proporţiile, ajunge uneori la o
critică prin hiperbolizare, aşa cum o face Bunuel (căruia i se aduce un omagiu
prin reconstituirea în bătaie de joc a Cinei cea de taină ca în Viridiana)”
(Freddy Buache). „Magicianul Hollywoodului, Altman, culege aplauzele cu
acest film care este piatra de temelie a carierei sale strălucitoare. Neobişnuite
la MASH sînt dozele de prost-gust şi de sînge, iar filmul în integralitatea lui
demonstrează un nivel de sofisticare atins numai de Catch 22 de Mike
Nichols, realizat în acelaşi an” (Pauline Kael). „Palme d'or”, Cannes. Premiul
„Oscar” pentru scenariu-ecranizare.
Lisabona O Cerco / Cercul (r. Antonio da Cunha Telles; a. Maria Cabrai,
1970 O Cerco / Cercul Miguel Franco). Strădaniile unei tinere de a-şi asigura o existenţă
independentă, confruntările sale cu diverse medii ale societăţii portugheze,
eşecurile ei succesive. „Pentru mine, tema cea mai importantă a filmului e
banul şi cum poate el să condiţioneze viaţa oamenilor într-o lume mică cum e
cea a Lisabonei” (A. da Cunha Telles). Film simptomatic pentru starea de
spirit ce domneşte în Portugalia după mai bine de 30 de ani de dictatură, dar şi
pentru noile probleme pe care începe să şi le pună cinematograful din această
ţară: „neliniştea sa faţă de o societate gangrenată de sufocarea politică” Oean
A. Gili).
Moscova: Pamiat / Memoria de Grigori Ciuhrai. Film documentar de lung
1970 Pamiat / Memoria metraj, contrapunctînd interviuri contemporane pe tema Stalingradului —
ceea ce a reţinut memoria oamenilor şi a locurilor — cu materialul-document
de arhivă despre marea încleştare hotărîtoare pentru soarta celui de-al doilea
război mondial.
(r. Franklin J. Schaffner; sc. Francis Ford Coppola, Edmund H. North; a.
1970 Patton George C. Scott, Karl Malden, Stephen Young). Al doilea război mondial.
Greu înfrînte în Tunisia, trupele americane îşi iau revanşa asupra nemţilor.
Sub conducerea generalului Patton, ele debarcă în Sicilia, apoi înving la
Bastogne şi în Ardeni. „Piatră de hotar în filmografia genului biografic”
(Leonard Maltin), filmul lui Schaffner „nu ne prezintă o legendă, ci un om, cu
toate eşecurile şi victoriile care l-au făcut să fie ceea ce a fost. O realizare
cinematografică exemplară, de la scenografie şi coregrafia bătăliilor la jocul
fiecărui actor. Nu există nici o scenă în cele 170 de minute care să nu
funcţioneze într-un plan sau în altul” (James Berardinelli). Rolul titular va
rămîne cel mai important reper din filmografia actorului George C. Scott. 7
premii „Oscar” (film, regie, scenariu original, actor, scenografie, sunet,
montaj). După 16 ani, Scott va interpreta din nou acelaşi personaj în filmul
TV Ultimele zile ale lui Patton.
 (r. sc. Satyajit Ray; a. Dhritiman Chatterjee, Indira Devi, Debraj Roy). Un
1970 Pratidwandi / Adversarul tînăr şomer din Calcutta caută zadarnic de lucru, mai ales în condiţiile în care
la unul dintre interviuri afirmă că în anii '60 evenimentul mondial cel mai
important este curajul poporului vietnamez şi nu călătoria omului pe Lună.
După un acces de revoltă în care distruge unul dintre birourile în care se dau
interviuri, el hotărăşte să-şi lase iubita şi să plece din oraş. Ecranizare după
romanul lui Sunil Ganguly. Pentru a ancora cât mai mult filmul în prezentul
politic agitat al Indiei. „Ray introduce în acest film modalităţi narative pe care
nu le-a mai folosit anterior: vocea din off a unui activit politic care-i dă sfaturi
eroului, două fragmente de film (o actualitate şi un plicticos film european
prezentat într-un cineclub) şi întâlnirea cu o prostituată prezentată în negativ”
(Ashish Rajadhyaksha, Paul Wilemen). Primul film din trilogia Calcuttei,
realizatăî de Ray, a cărei temă principală este corupţia, Adversarul va fi urmat
de Companie cu răspundere limitată (1971) şi de Intermediarul (1975).
Madrid: Tristana (r. Luis Bunuel; sc. L. Bunuel, Julio Alejandro; i. Jose F.
1970 Tristana Aguayo; a. Catherine Deneuve, Fernando Rey, Franco Nero). Toledo, 1923. O
tînără orfană, Tristana, devine amanta tutorelui ei, un domn bătrîn şi
respectabil, pe care îl părăseşte de dragul unui pictor tînăr. După ani, cînd
devine infirmă, Tristana se va căsători cu fostul ei tutore, pe care ajunge să-1
urască şi îl lasă să moară. Ecranizare după un roman de Benito Perez Galdos.
„Am pus în Tristana multe dintre lucrurile la care am fost sensibil întreaga
mea viaţă” (L. Bunuel). „Cea mai violentă denunţare a unei anume ordini
burgheze creştine” (Louis Marcorelles), în care oamenii sînt strînşi în „cleştele
fatalităţii, puritanismului, ordinii şi ipocriziei” (A. Comand). „Un film
profund castilian, care face să trăiască anumite străzi, locuri, interioare tipice
acestei zone” (A. Olivar).
Londra: A Clockwork Orange / Portocala mecanică (r. sc. Stanley Kubrick; i.
1971 A Clockwork Orange John Alcott; a. Malcolm McDowell, Patrick Magee). Intr-o Anglie a viitorului
/Portocala mecanică
nu prea îndepărtat, Alex, un tînăr gangster, împreună cu banda lui, practică
violenţa şi crima ca pe un sport. Arestat, i se aplică terapia spălării creierului
pentru a fi făcut inofensiv. Eliberat, constată că societatea a devenit, între
timp, şi mai violentă. Ficţiune politică. Ecranizare după romanul lui Anthony
Burgess. Primul film al americanului Kubrick în Marea Britanie. „Ideea pe
care o susţine filmul meu este diametral opusă celei a lui Rousseau. După
părerea mea, fiinţa umană corupe societatea şi nu invers” (S. Kubrick). „Un
cocteil exploziv într-o operă de un baroc dezlănţuit. Filmul se vrea a fi un
diagnostic foarte negru asupra civilizaţiei moderne, care lasă să se întrevadă
un viitor fără speranţă, împărţit între violenţa oarbă şi cruzimea ştiinţifică”
(Philippe d'Huygues). „Coregrafia actelor de violenţă şi a grotescului
maschează un pesimism profund, opus credinţelor utopice în soluţionarea
raţională a conflictelor şi tensiunilor sociale” (Paolo Cherchi Usai). „Cu
ajutorul expresionismului, Kubrick creează o adevărată impresie de coşmar. Şi
dacă filmul se termină prin cîteva piruete punctate de umor, spectatorul nu
iese din sală mai puţin năucit, zdrobit, deconcertat de atîta delir premonitoriu
şi de atîta gravitate dezinvoltă. Uluit deopotrivă de atîta frumuseţe formală şi
inteligenţă cinematografică” (Roland Lacourbe, Raymond Lefevre).
Cu două zile înainte de lovitura de stat militară a colonelului Banzer, regizorul
1971 Coraje de pueblo / Curajul bolivian Jorge Sanjines termină filmul — ulterior interzis — Coraje de pueblo
poporului
/ Curajul poporului (a. Federico Vallejo, Felicidad Coca, Domitila Chungara).
Film politic inspirat din evenimente reale: masacrul ordonat, la 24 iunie 1967,
de generalul bolivian Barrientos la mina „Siglo XX”. Cu ajutorul
supravieţuitorilor şi al documentelor fotografice, Sanjines evocă patru
masacre similare care au avut loc între 1942 şi 1967.
(r. Andrei Mihalkov-Koncealovski; a. Innokenti Smoktunovski, Irina
1971 Diadia Vania / Unchiul Kupcenko, Serghei Bondarciuk). Ecranizarea piesei lui Cehov. „Taina
Vania
filmului e poate descifrabilă în intenţia (realizată pe deplin) de a fi o tînguire
adîncă, viscerală sub apăsarea unui provincialism atroce şi dezumanizant.
Mihalkov-Koncealovski a optat pentru o formulă deosebită, mai subterană şi
mai definitiv tragică” (Gelu Ionescu). „Model de ecranizare mai ales în ceea
ce priveşte durata planurilor, imobilismul atitudinilor, dedramatizarea
gesturilor şi a replicilor, aspectul contemporan al acestor personaje pentru care
timpul s-a oprit din cauza imposibilităţii lor de a se integra în societate. în
ritmul anotimpurilor, al ploii şi al furtunii, noaptea sentimentelor se derulează
cu o extremă lentoare, într-un spaţiu închis care găzduieşte incomunica-
bilitatea şi aparteurile personajelor” (Michel Grisolia). „Regizorul creează
impresia că a suprimat, în filmul său, aerul. Personajele evoluează, parcă, sub
un nevăzut clopot de sticlă, în vid, sînt ameninţate de primejdia unei sufocări
lente, îşi consumă viaţa fără a trăi” (Călin Căliman). „Scoica de argint” pentru
regie, San Sebastian.
 (r. sc. Sembene Ousmane; a. Robert Fontaine, Michel Renaudeau, Pierre
1971 Emitai / Zeul tunetului Blanchard). Transpunerea unui fapt istoric din timpul celui de-al doilea război
mondial, cînd Franţa a recrutat soldaţi senegalezi şi a luat cu forţa orezul
ţăranilor pentru hrana armatei. „În acest film am vrut să spun, printre altele, că
oamenii îşi fac ei înşişi destinul, nu zeii” (S. Ousmane). îmbinînd documentul
cu ficţiunea, regizorul senegalez „denunţă cu forţă şi violenţă tarele
colonizării în dublul ei proces de exploatare şi de aculturalizare a poporului”
(J. L. Pouillade).
(r. Brahim Babai; a. Boudje-maa Bouhada). Viaţa grea a ţăranilor tunisieni şi
1971 Et demain / Şi mâine exodul lor spre oraş, unde îngroaşă rîndurile şomerilor. „Un film bine făcut, în
care măiestria tehnică a regizorului e demnă de remarcat. Primele zece minute
sînt de o conciziune admirabilă, iar finalul, în care eroul merge pe stradă
printre maşini sugerează convingător că lumea modernă este pe cale să
distrugă omul, care se află la originea ei” (Paulin Vieyra).
(r. William Friedkin; sc. Ernest Tidyman; i. Owen Roizman; a. Gene
1971 French Connection / Filiera Hackman, Roy Scheider, Fernando Rey). Un agent al brigăzii antidrog
franceză
urmăreşte şi capturează o bandă de traficanţi, al cărei boss reuşeşte să scape
(deschidere spre sequels-ul din 1975). Ecranizare după romanul lui Robin
Moore. Film poliţist, tratat în manieră semidocumentară, care va influenţa
întreaga producţie de gen a deceniului. Secvenţă memorabilă: urmărirea de
maşini pe traseul metropolitanului newyorkez. „N-am văzut încă un film care
să evite cu mai mult sînge rece şi cu mai adîncă încăpăţînare tot ceea ce nu
ţine de fapt, de epic. Filmul acesta e ciudat, monstruos aproape, pentru că totul
e numai epic în stare pură” (Aurel Bădescu). „Un film viu, nervos, construit
pe acţiuni paralele legate scurt, fără multe explicaţii, fără comentarii de prisos.
Fapte, nu vorbe. Fapte redate în imagini precis alese cu grijă, precis muncite
îndelung, dar care, finalmente, dau senzaţia de imagini surprinse pe viu” (Eva
Sîrbu). 5 premii „Oscar” (film, regie, scenariu-ecranizare, montaj, actor
principal). Gene Hackman va rămîne multă vreme identificat cu Popeye
Doyle, poliţistul aspru şi de o obstinare aproape patologică. „Un minunat actor
de intuiţie, înzestrat cu o capacitate neobişnuită de a întruchipa în cele mai
mici detalii emoţionale oameni obişnuiţi” (Ephraim Katz). Unul dintre cei mai
importanţi actori hollywoodieni ai anilor '70-'90. Flm: Nu am cîntat niciodată
pentru tata (1970); Sperietoarea (1972); Conversaţia (1974); Principiul
dominoului (1977); Evrika (1982); De două ori într-o singură viaţă (1986);
Mississippi în flăcări (1988); Necruţătorul (1992); Valul ucigaş (1995);
Inamicul statului (1998).
(r. cosc. Nagisa Oshima; a. Kenzo Kawarasaki, Atsuo Nakamura, Akiko
1971 Gishiki / Ceremonia Koyoma). Cronica familiei Sakurada, simbol al societăţii în primul sfert de
secol de după terminarea războiului (1946-1971). Pe parcursul acestui interval
de timp, ceremoniile prilejuite de evenimentele importante şi ineluctabile din
viaţa oricărei familii (înmormîntări, căsătorii, comemorări) reprezintă tot
atîtea momente ale adevărului. „Ceremoniile sînt prilejurile cu care ies la
iveală caracteristicile speciale ale spiritului japonez. Tocmai acest spirit mă
preocupă şi mă îngrijorează” (N. Oshima). „Ceremonia este un film-su-mă,
care rezumă şi explică viziunea globală pe care o are Oshima despre Japonia
contemporană şi despre fenomenalele ei contradicţii. Totodată frescă mentală
şi istorică, declaraţie de dragoste faţă de o ţară şi critică a pericolelor care o
pîn-desc, un exorcism al vechilor demoni care se manifestă regulat şi tind să
înăbuşe libertatea individului din raţiuni de stat” (Max Tessier).
Berlinul de Est: Goya (r. Konrad Wolf; sc. Anghel Wagenstein; a. Donatas
1971 Goya Banionis, Liudmila Ciursina). Ecranizarea romanului lui Lion Feuchtwanger.
Film biografic ce se doreşte a fi mai mult o frescă istorică cu conotaţii
politice: „Am descoperit în roman atitudinea lui Goya faţă de eficienţa politică
a artei, voinţa de a înţelege drumul dificil, adesea sîngeros pe care trebuie să-1
străbată poporul pentru a deveni conştient de forţa sa şi a se angaja în lupta
pentru libertate” (K. Wolf). „în film, Goya e doar un pretext, o fantoşă în jurul
căreia gravitează regi, alteţe, mari seniori, oameni din popor, palate, peisaje
pitoreşti, litiere, catîri, tauri, toreadori, femei de moravuri uşoare, inchizitori,
măscărici, ocnaşi. Goya e personaj principal în măsura în care Donatas
Banionis s-a întrecut pe sine” (Radu Georgescu). Actorul lituanian, aflat la
apogeul carierei sale, îşi cucereşte popularitatea tocmai cu asemenea
personaje, ieşite din comun prin forţa lor fizică şi psihică. Flm: Nimeni nu
vroia să moară (1966); Sezon mort (1968); Solaris (1972); Beethoven (1977);
Centaurii (1978); Niccolo Paganini (1982); Ţarcul (1987); Depresiunea
(1991); Curtea (1998).

1971 Koroli Lir / Regele Lear
1971 Le Chagrin et la pitié /
Tristeţea şi mila
1971 Les cinq jours d'une vie /
Cinci zile dintr-o viaţă
1971 Minamata, kanjascm-to
sono sekni / Mina-mata,
victimele şi lumea lor
1971 Mon oncle Antoine /
Unchiul meu, Antoine
1971 Morte a Venezia / Moarte la
Veneţia
(r. Grigori Kozînţev; a. Iuri Iarvet). Ecranizarea tragediei shakespeariene într-
o viziune „ce topeşte sublimut în grotesc, revelând nu trăsături de stil, ci
caracteristici ale istoriei, ale vieţii, ale gândirii” (G. Kozînţev). „Fantomele,
nebunia, rătăcirea solitară a eroului sunt proiectate permanent pe realitatea
concretă a unei societăţi menţinute în afara istoriei, confruntând nenorocirea
lui Lear, alunecarea sa în decădere cu cea permanentă, în care stagnează
poporul. Astfel, o mişcare de distrugere fizică corespunde unei reprezentări
din ce în ce mai realiste a stării de haos în care ţara a fost aruncată de nebunia
celor mari” (Guy Brancourt). Marele premiu, Teheran 1972. „Silver Hugo”,
Chicago 1972.
(r. cosc. Marcel Ophüls). Documentar de lung metraj (patru ore şi jumătate)
despre ocupaţia germană în Franţa. Realizat iniţial (1969) pentru televiziune;
filmul nu este acceptat de aceasta şi este difuzat după doi ani pe marele ecran.
„Scopul filmului nu a fost să confirme sau să invalideze fapte, cum ar fi
numărul luptătorilor în Rezistenţă din Franţa, şi nici să aducă o mărturie în
această privinţă: noi nu am vrut să facem un film istoric, pentru că tot ceea ce
s-ar fi spus în acest domeniu este arhicunoscut. Dimpotrivă, am căutat
explicaţii pentru luările de poziţie şi pentru actele oamenilor, dar avînd în
minte că explicaţia unui individ nu e valabilă şi pentru altul” (M. Ophuls).
Filmul care pune în discuţie mitul gaullist al Franţei unanim rezistente „este
aplaudat de unii şi contestat de alţii. Abordînd subiectul încă delicat al
colaboraţionismului, Ophuls deschide drumul regizorilor de ficţiune pentru
reexaminarea războiului, aşa cum o va face în primul rind Louis Malle cu
Lacombe Lucien” (Ronald Bergan, Robyn Karney).
Premiat la festivalul de la Cartagina pentru metrajul mediu Les cinq jours
d'une vie / Cinci zile dintr-o viaţă, regizorul din Mali Souleymane Cisse
probează propensiunea pentru subiecte sensibile inspirate direct din viaţa
africană. Acest film despre existenţa unui tînăr pe care şcoala coranică 1-a
făcut un inadaptat la viaţa modernă lansează cariera unuia dintre cei mai
importanţi cineaşti din Africa Neagră. Flm: Fata (1974); Munca (1978);
Vîntul (1982); Lumina (1987); Waati (1994).
Regizorul japonez Noriaki Tsuchimoto deschide cu filmul Minamata,
kanjascm-to sono sekni / Mina-mata, victimele şi lumea lor o serie de
documentare pe tema unui caz grav de poluare, aşa-numita „boală Minamata”
declanşată în 1953, cînd locuitorii din această localitate au început să fie
otrăviţi lent cu mercurul eliminat de o uzină din apropiere. „Regizorul nu face
eforturi evidente de a ne forţa emoţia, dar tragedia victimelor intervievate
ţîşneşte continuu dincolo de suprafaţa rece a filmului” (Nigel Andrews). „Un
document atroce, al cărui scop nu este doar de a denunţa pericolul, ci şi de a
dovedi necesitatea unor acţiuni eficiente împotriva unei crime legale” (J.
Grant).
(r. Claude Jutra; a. Cl. Jutra, Jacques Gagnon, Jean Duceppe). în anii '40, într-
un orăşel minier din Quebec, un adolescent trăieşte împreună cu familia
unchiului său Antoine, proprietar de prăvălie şi antreprenor de pompe funebre.
In ajunul Crăciunului, băiatul şi unchiul pleacă din oraş ca să aducă un
cadavru. Cronica intimistă tandră şi hazlie a unui univers patriarhal este
totodată un itinerar iniţiatic pentru adolescentul care cunoaşte moartea, dorinţa
şi trădarea. „Construcţia alternează căldura specială a scenelor de interior cu
răceala şi umiditatea, indiferente sau chiar ostile, ale exterioarelor. Peisaje
magnifice şi neliniştitoare, încremenite sub zăpadă, imagini admirabile
semnate de Michel Brault” (J. Grant). 7 premii „Genie” (film, regie, scenariu,
imagine, actor, actriţă secundară, muzică). „Golden Hugo”, Chicago, 1972.
Premiul San Gregorio, Valladolid, 1973.
(r. cosc. Luchino Visconti; i. Pasquale de Santis; d. Ferdinando Scarfiotti; m.
Gustav Mahler; a. Dirk Bogarde, Björn Andressen, Silvana Mangano).
Ecranizare după nuvela lui Thomas Mann. Într-o Veneţie infestată de holeră,
compozitorul Gustav von Ashenbach este fascinat de frumuseţea
adolescentină a tânărului Tadzio, care devine mai puţin obiectul unei atracţii
senzuale, cât simbol al perfecţiunii estetice şi morale, al frumuseţii clasice la
care artistul a aspirat întotdeauna şi al tinereţii pe care el a pierdut-o. astfel,
filmul se constituie într-o „descriere a vieţii trecute şi regăsite cu o stranie
intensitate, totodată contemplativă şi dureroasă, o căutare proustiană a
timpului pierdut” (Alberto Moravia). Mi-am luat o aparentă libertate faţă de
modelul literar, dar numai pentru a fi şi mai credincios lui Mann. În nuvelă,
Ashenbach e scriitor, dar sunt foarte greu de redat pe ecran problemele şi
psihologia unui scriitor. Aşa că am făcut din el un compozitor şi mi-am ales
un model real: Gustav Mahler” (L. Visconti). „Atingând cu Moarte la Veneţia
o culme a contemplaţiei, detaşată de tot ce nu e durere, Visconti a construit un
splendid mausoleu solitudinii sale, urmărită cu o implacabilă semeţie şi uneori
cu momente exterioare de plictis şi de slăbiciune. Mă întreb unde îl va duce
natura sa neliniştită. Cu greu dincolo de Moarte la Veneţia, deoarece
perfecţizune rareori se repetă” (Valerio Zurlini). Premiul „David di Donatello”
pentru regie. 5 „Nastri d’argento (regie, imagine, scenografie, actriţă,
costume). 2 premii BAFTA (imagine, scenografie).
 (r. Ken Russell; a. Richard Chamberlaine, Glenda Jackson). Film
1971 Music Lovers /Amanţii pseudobiografic care transformă viaţa compozitorului Piotr Ceaikovski într-o
muzicii
dramă despre sex: Ceaikovski este un homosexual căsătorit cu o nimfomană şi
întregul film gravitează în jurul crizei existenţiale datorate acestei relaţii
imposibile. Declarîndu-se „sătul de tratarea reverenţioasă a geniilor
muzicale”, Russell dă frîu liber stiluluLsău exuberant, în care sublimul
coexistă cu oribilul şi rafinamentul, cu prostul gust. „In ciuda caracterului
spectacular, a complezenţei faţă de demonstraţiile de virtuozitate, faţă de
violenţa sa decorativă şi de preţiozităţile calculate, acest film disonant, aspru
şi sarcastic este o luare de poziţie faţă de personajul-compozitor, faţă de opera
şi de societatea a cărei emanaţie este. Pentru prima oară în istoria
cinematografului, cineva îndrăzneşte să trateze muzica romantică într-o
manieră atît de lucidă” (Michel Perez). Secvenţe memorabile: noaptea nunţii
în tren, concertul de pian şi pădurea de mesteceni, fantezia vizuală pe
Uvertura 1812, petrecerea aniversară de la conacul dnei von Meck. Tot în
acest an, dar într-o manieră socialist academică, regizorul sovietic Igor
Talankin semnează filmul Ceaikovski (a. Innokenti Smoktunovski).
Actorul italian Nino Manfredi debutează în regie cu Per grazia ricevuta
1971 Per grazia ricevuta / /Miracolul. Episod singular în cariera popularului actor italian (peste 60 de
Miracolul
filme, începînd din 1949), unul dintre marii comici ai cinematografului italian
postbelic, alături de Sordi, Gassman şi Tognazzi. El „aduce cu sine un univers
propriu, o serie de elemente care circulă de la film la film. Personajele sale
sînt în perpetuu decalaj faţă de realitate, continuu divizate între eul lor profund
şi o realitate agresivă, care le alterează personalitatea. Fals răufăcător, fals
asasin, emigrant în căutarea integrării, solitar în căutarea paternităţii, Manfredi
este aproape întotdeauna, împreună cu personajele sale, în căutarea identităţii
şi a împlinirii afective” (Jean A. Gili). Fim: Călăul (1963), Operaţiunea San
Gennaro (1966); Piine şi ciocolată (1973); In numele papei-rege (1977);
Caffe Express (1981); Marile magazine (1986); Loviţi în cap de lună (1994).
Regizorul japonez Shuji Terayama debutează în lungmetrajul de ficţiune cu
1971 Sho o suteyo machia Sho o suteyo machia deyol / Să aruncăm cărţile şi să ieşim în stradă!, în care
deyol / Să aruncăm cărţile
şi să ieşim în stradă! redă criza unui adolescent — raporturile cu părinţii şi cu sora sa, fuga de
acasă, primele experienţe sexuale, relaţiile cu prietenii. „Prezentîndu-se cu o
multitudine de idei fragmentare, legate între ele la modul descusut, filmul este
o suită de dorinţe primare ale unor adolescenţi pierduţi într-o metropolă, de
sentimentalisme şi de imprecaţii împotriva puterii. Excelentă caracterizare a
dezechilibrului bizar, a alternanţei de speranţă şi angoasă în care pluteşte
tineretul japonez de azi” (Tadao Sato).
(r. John Schlesinger; sc. Penelope Gilliatt; a. Glenda Jackson, Peter Finch,
1971 Sunday, Bloody Sunday / Murray Head). O femeie este îndrăgostită de un tînăr sculptor; un medic între
Duminică blestemată
două vîrste face o pasiune pentru acelaşi tînăr; iar sculptorul îi iubeşte pe
amîndoi, dar nu se leagă de nici unul, pentru că vrea să-şi trăiască viaţa pe
cont propriu. Drama domestică a acestui triunghi mai puţin obişnuit îi
prilejuieşte regizorului britanic un sensibil şi impresionant tablou al banalităţii
cotidiene, într-o Londră care reflectă sfîşierea interioară a personajelor,
precum şi una dintre cele mai îndrăzneţe (pentru epoca respectivă)
reprezentări ale homosexualitaţii pe ecran. 5 premii BAFTA (film, regie,
actor, actriţă, montaj).
(r. Joseph Losey; sc. Harold Pinter; i. Gerry Fisher; a. Alan Bates, Julie
1971 The Go-between / Christie, Michael Redgrave). La începutul secolului, Leo, un băiat de 12 ani
Mesagerul
îndrăgostit de sora mai mare a colegului său, devine purtătorul scrisorilor de
dragoste dintre aceasta şi un argat al familiei. Ecranizare după romanul lui L.
P. Hartley. Această carte „despre pierderea inocenţei şi despre zdrobirea
aparenţelor constituie un vehicul ideal pentru cuplul Losey-Pinter. Eliminînd
comentariul analitic al lui Leo şi topind capitolele romanului într-o naraţiune
centrală (cu flash-forward-uri ale adultului Leo în drum spre Norfolk inserate
în momentele cruciale ale acelei veri luminoase), scenariul lui Pinter reduce
dialogurile la un minimum de fraze politicoase şi de subînţelesuri controlate,
făcînd din conversaţie un ritual elegant într-o lume ermetică, în care plăcerile
sînt drămuite cu grijă” (Jan Dawson). „M-a interesat în primul rînd să prezint
momentul 1900 prin planuri aproape subliminale şi non-cronologice ale
prezentului, cu voci ale prezentului vorbind despre trecut şi cu voci ale
trecutului, despre prezent. Chiar dacă aceste linii la început paralele se
întîlnesc treptat şi la sfîrşit, trecut şi prezent nu fac decît una. Mă preocupă
timpul şi cinematograful ca revelator al semnificaţiei unei întregi vieţi” (J.
Losey). Filmul face parte dintr-o „trilogie de echilibru suveran, vecin cu ideea
de capodoperă: Servitorul, Accidentul, Mesagerul. între ele, acesta din urmă
constituie expresia cea mai exactă şi cea mai realizată e determinării
existenţialului prin social” (Aurel Bădescu). „Palme d'or”, Cannes. 4 premii
BAFTA (scenariu, actor secundar — Edward Fox, actriţă secundară —
Margaret Leighton, actor debutant — Dominic Guard).
 Regizorul suedez Jan Troell realizează primul voleu al dipticului despre
1971 Utvandrarna/ Emigranţii emigraţia suedeză în America, la mijlocul secolului al XIX-lea: (sc. J. Troell,
Bengt Forslund; i. Jan Troell; a. Max von Sydow, Liv Ullman), ce va fi urmat,
în 1972 de Nybugarna / Lumea nouă. Ecranizare după trilologia lui Wilhelm
Molberg („Emigranţii”, „Imigranţii” şi „Pionerii”), „un moment anţioal al
literaturii suedeze moderne”. „Troell este un artist liric şi nu unul epic. A-i da
pe mână opera lui MOlberg este ca şi cum i-ai cere unui acuarelist să facă o
pictură morală. Troell s-a străduit, şi multe detalii au o străcire cu totul
specială, dar esenţa se pierde în tonurile pastel ale unui abur romantic. Un film
curat şi sănătos ca o plimbare prin pădure” (Stig Björkman). „Cele două filme
sunt printre cele mai mari descoperiri cinematografice din viaţa mea. Această
frescă mi-a tăiat răsuflarea” (Ingmar Bregman). Cel mai mare succes de casă
înregistrat de „Svensk Filmindustri” (un milion de dolari în primele cinci
săptămâni).
Filmul iugoslav W. R. Misterije organizma / W. R. Misterele organismului (r.
1971 W. R. Misterije organizma / sc. Dusan Makavejev; a. Milena Dravic, Jagoda Kaloper) face senzaţie la
W. R. Misterele
organismului Cannes, determinînd protestul delegaţiei sovietice, care, la racordul dintre
imaginea unui penis în erecţie şi portretul lui Stalin, se ridică şi părăseşte sala.
Autodefinindu-se „Comedie neagră sau grotesc ştiinţifico-fantastic sau
documentar sau pop-quiz sau eseu filozofic sau circ politic sau colecţie privată
a obsesiilor politice şi sexuale ale lui Makavejev”, filmul se compune din
două părţi principale: un documentar despre viaţa psihanalistului Wilhelm
Reich (teoreticianul ne-împlinirii sexuale ca resort al opresiunii sociale şi
politice, arestat în SUA ca suspect comunist şi mort în închisoare) şi un film
de ficţiune despre o cosmeticiană din Belgrad care vrea să aplice teoria
libertăţii sexuale a lui Reich în relaţia ei cu un tînăr patinator rus şi care, în
final, e decapitată de patina acestuia. Unicitatea acestui delir suprarealist,
inventiv şi provocator constă în „amestecul unui propagandism viguros —
filmul şochează, surprinde şi manipulează reacţia publicului — şi o voită
ambiguitate menită să determine spectatorul să-şi analizeze ideile şi emoţiile”
(Nigel Andrews). Replici memorabile: „Fără amor liber comunismul e un
cimitir”, „Toată lumea are dreptul la caşcaval, unii se aleg cu caşcavalul,
ceilalţi cu găurile.”
Regizorul ivorian Henri Duparc se afirmă cu comedia de lung metraj Abusan /
1972 Abusan / Familia Familia, în care condamnă parazitismul familial şi exodul rural. Tot în Coasta
de Fildeş cunoaşte un deosebit succes scurtmetrajul Amanie / Veştile (r. Gnoan
M'Balla). Povestea unui om de la ţară, care se stabileşte împreună cu cele
două neveste la oraş şi încearcă să se adapteze, un „film excelent, caracterizat
prin simplitate, vivacitate, bogăţie de situaţii” (Paulin Vieyra).
Cartagina: Marele Premiu revine filmului sirian Al Makhdan our / Înşelaţii,
1972 Al Makhdan our / Înşelaţii realizat de regizorul egiptean Tewfik Saleh. Trei palestinieni din generaţii
diferite, pe care războiul i-a dezrădăcinat, vor să treacă clandestin în Kuweit,
ascunşi în rezervorul unei cisterne. La destinaţie nu ajung de-cît trei cadavre.
Documentaristul şi criticul indian Chidananda Das Gupta se aventurează
1972 Bilet Pherat / Cei ce se pentru prima şi ultima dată în filmul de ficţiune cu Bilet Pherat / Cei ce se
întorc din străinătăţi
întorc din străinătăţi (sc. C. Das Gupta; a. Anil Chatterjee, Soumifra
Chatterjee, Aparna Sen). Satiră în trei scheciuri la adresa societăţii bengali în
care tinerii cu studii în Anglia nu reuşesc să-şi pună în aplicare planurile lor,
considerate idealiste. Combinînd ficţiunea cu documentarul şi plasîndu-se la
graniţa dintre divertisment şi radiografie socială, filmul înregistrează un
important succes de critică.
(r. Bob Fosse; i. Geoffrey Unsworth; d. Jay Allen; m. Ralph Burns; a. Liza
1972 Cabaret Minnelli, Michael York, Joel Grey). Berlin, 1931: pe fundalul primelor
zvastici, o cîntăreaţă de cabaret şi un tînăr intelectual britanic trăiesc o
dragoste nebună, dar nu suficient de trainică pentru a rezista asalturilor unui
bisexual şi perspectivei unei maternităţi. Film muzical, „divertisment sofisticat
şi plin de stil, adresat persoanelor adulte” (John Russell Taylor). „Dincolo de
excepţionala virtuozitate tehnică, de îndrumarea ireproşabilă şi omogenă a
actorilor, de subtilitatea luminii şi a decorului, filmul impune o stăpînire unică
a limbajului cinematografic, printr-un dispreţ suveran al complezenţei şi
inutilului, în interiorul unui univers în care vulgaritatea şi melodrama întind
cele mai savante capcane” (Paul Vecchiali). 8 premii „Oscar” (regie, actriţă,
actor secundar, imagine, scenografie, montaj, muzică, sunet). în rolul Sally
Bowles, o creaţie excepţională face Liza Minnelli, actriţă ce îmbină forţa cu
vulnerabilitatea, calmul cu frenezia, dar al cărei talent exploziv îşi găseşte
puţine roluri pe măsură: Cucul steril (1969), New York, New York (1977).
 (r. sc. Theo Angelopoulos; a. George Kiritsis, Thanos Grammenos, Yannis
1972 I Meres tou '36 /Zile din '36 Kandilas). In plină dictatură militară, Angelopoulos evocă instalarea în
Grecia, în 1936, a unei alte dictaturi, cea a lui Metaxas. Implicat în asasinarea
unui lider sindical, un informator al poliţiei este încarcerat. Un deputat îl
vizitează la închisoare, unde este luat ca ostatic. Intriga poliţistă este deturnată
de Angelopoulos într-un pamflet ce denunţă climatul de teroare care precede
instalarea dictaturii şi corupţia puterii aflate în criză. „Am vrut să răstorn, să
distrug tiparul cinematografului poliţist şi al celui politico-poliţist, de tipul
Atentatului lui Yves Boisset. De fiecare dată cînd intriga riscă să devină
poliţistă, rup, opresc şi plec într-o nouă direcţie. Am lucrat oarecum în
manieră brechtiană: fiecare bucată pentru sine şi totul pentru întreg” (T.
Angelopoulos).
Documentarul canadian de lung metraj L'Acadie, l'Acadie / Acadia, Acadia (r.
1972 L'Acadie, l'Acadie / Acadia, Pierre Perrault, Michel Brault), realizat cu ocazia grevei studenţilor de la
Acadia
Universitatea din Moncton, pune problema raporturilor dintre populaţia
francofonă (acadienii) şi cea anglofonă în zonele unde aceasta din urmă e
majoritară şi unde pericolul pierderii identităţii naţionale a devenit acut.
„Filmul ilustrează perfect posibilităţile şi vocaţia legitimă a cinemato-grafului
direct” (Pierre Veronneau).
(r. Yves Boisset; a. Gian Maria Volonte, Michel Piccoli, Jean-Louis
1972 L'Attentat /Atentatul Trintignant). Indezirabil pentru guvernanţii din ţara sa de origine, dar şi pentru
serviciile secrete ale puterilor imperialiste, un militant progresist dintr-o ţară a
lumii a treia, aflat în emigraţie la Geneva, este atras la Paris într-o cursă,
torturat şi apoi ucis, complicitatea generală aşternînd peste acest caz vălul
tăcerii. Inspirat explicit din afacerea Ben Barka (1965), filmul, susţinut de o
strălucită interpretare actoricească, desluşeşte mecanismele „violenţei ca
mijloc de acţiune politică” (Y. Boisset). Medalia de argint, Moscova, 1973.
Paris: Le Charme discret de la bourgeoisie / Farmecul discret al burgheziei (r.
1972 Le Charme discret de la cosc. Luis Bunuel; a. Fernando Rey, Paul Francoeur, Delphine Seyrig, Bulle
bourgeoisie / Farmecul
discret al burgheziei Ogier, Stephane Audran). Un ambasador american, doi demnitari, prieteni cu
el — toţi trei traficanţi de stupefiante — şi nevestele lor se întîlnesc să ia masa
împreună într-o casă din care lipsesc însă gazdele. Următoarele încercări de a
cina împreună eşuează din pricina unor întîmplări bizare, unele dintre ele
visate de protagonişti. „Amestec de comedie-pamflet, vodevil suprarealist şi
poem oniric” (Jean de Baroncelli), filmul pune în pagină realitatea plată a
vieţii burgheze, cu stereotipiile şi locurile ei comune — preocupările
gastronomice şi cele mondene, adulterul elegant şi alcoolismul distins, traficul
de droguri — nonacţiunea, nonconversaţia şi nongîndirea ce compun condiţia
naturală a acestei lumi populate de personaje mediocre, inconştiente şi
ridicole, jucînd prestanţa, mimînd distincţia şi respectabilitatea. „Bunuel
descrie cu acuitatea spiritului şi cu un umor extraordinar toate aceste dineuri
de o sută de ori întrerupte şi mereu reluate, aceste acte sexuale dezordonate,
acest apetit pentru bani, această luptă pentru a păstra aurul şi puterea. Nimeni
nu putea să le redea mai bine” (Henry Chapier). Premiul „Oscar” pentru film
străin.
Cineastul ghanez James Kwate Owoo realizează primul său lungmetraj,
1972 Lupta pentru o Zimbabwe documentarul Lupta pentru o Zimbabwe liberă, oglindă a luptei populare
liberă
împotriva regimului rasist al lui Jan Smith. Combativitatea regizorului era de
altfel evidentă încă de la debutul său cu scurtmetrajul You Hide Me / Mă
ascunzi, în care denunţa furtul operelor de artă africane de către colecţionarii
din Occident.
Filmul de debut al regizorului zairez Mambu Zinga Kwami, Moseka,
1972 Moseka documentar despre situaţia studenţilor zairezi din Belgia, despre încercarea lor
de a se identifica cu „civilizaţia”, fapt ce îi determină să-şi renege tradiţiile.
Marele Premiu pentru scenariu, Ouagadougou.
Roman Karmen realizează documentarul de lung metraj Pilaiuşcii kontinent /
1972 Pilaiuşcii kontinent / Continentul în flăcări. La 11 ani după filmul dedicat Revoluţiei cubaneze,
Continentul în flăcări
Pilaiuşcii ostrov / Insula în flăcări, regizorul sovietic străbate continentul sud-
american din Panama pînă în Chile pentru a realiza într-un film de montaj —
ce pune laolaltă interviuri cu lideri politici, filmări-anchetă şi filmări ale unor
manifestaţii de masă, documente de arhivă — o elocventă imagine a
transformărilor revoluţionare de pe acest meridian.
 În Dahomey se realizează scurtmetrajul de montaj Silence et feu de brousse
1972 Silence et feu de brousse / /Linişte şi foc în brusă, (r. Richard Beby de Medeiros), care opune civilizaţia
Linişte şi foc în brusă
occidentală „glacială” civilizaţiei africane „fierbinţi”. Concluzia autorului:
valoarea unei civilizaţii nu stă numai în gradul ei de dezvoltare tehnică!
(r. cosc. Francis Ford Coppola; a. Marlon Brando, Al Pacino, James Caan,
1972 The Godfather / Naşul Robert Duvall, Diane Keaton). Ecranizare după romanul lui Mărio Puzo.
Supremaţia familiei Corleone în cadrul mafiei newyorkeze este în pericol
atunci cînd bătrînul „naş”, Don Vito, refuză să se implice în traficul de droguri
pe care i-1 propun rivalii săi, familia Tattaglia. Reglărilor de conturi reciproce
îi cade victimă chiar Don Vito, al cărui succesor, tînărul Michael Corleone,
este adeptul unei politici mult mai dure şi purcede la lichidarea adversarilor.
„Naşul e mai degrabă un fenomen social decît un film, un ciudat compendiu
de legendă, ficţiune, zvonuri şi abia disimulate fapte reale. încâlcind legile
genului, filmul nu vorbeşte despre pedepsirea unor fărădelegi, ci despre nişte
virtuţi umane de bază, precum onoare, loialitate, dreptate şi exercitarea puterii.
Departe de a fi nişte indivizi în afara legii, personajele sale sînt membri ai
comunităţii, care muncesc din greu pentru a dobîndi condiţii de viaţă decente,
ce reprezintă dreptul oricărui imigrant în SUA” (Tom Milne). Acest „dans pe
muzica unor timpuri violente, în care singurul partener care nu se schimbă
este moartea”, devine „mai mult decît un uriaş succes de box-office (detronînd
Pe aripile vîntului de pe primul loc în clasamentul filmelor cu cele mai mari
încasări), un sindrom, o sursă de imitaţie” (C. Clarens). 3 premii „Oscar”
(film, actor, scenariu-ecranizare). Coppola va continua saga familiei Corleone
în filmele Naşul II (1974) şi Naşul III (1990). înzestrat cu o mare vitalitate,
dispus să-şi investească banii şi energia în tot felul de afaceri cinematografice
şi paracinematografice (societatea producătoare „Zoetrope”, revista „City”
etc), Coppola este comparat adesea cu Orson Welles. Cariera sa alternează
filmele pretenţioase şi costisitoare (Apocalipsul acum — 1979) cu altele mai
modeste, dar mai profunde (Conversaţia — 1974). Alte filme: Cotton Club
(1984); Grădini de piatră (1987); Dra-cula (1992); Omul care aduce ploaia
de John Grisham (1997).
(r. cosc. George Lucas; a. Richard Dreyfuss, Ronny Howard, Paul Le Mat).
1973 American Graffiti Tribulaţiile de o noapte ale unui grup de adolescenţi dintr-un orăşel
californian al anului 1962 constituie subiectul acestei pelicule de inspiraţie
autobiografică. „Am făcut filmul ca să povestesc cu simpatie viaţa
adolescenţilor de atunci, dar, totodată, ca să vorbesc despre sfîrşitul unei epoci
politice şi sociale, al epocii rock. Este punctul final al unei întregi ere, cînd
tineretul a trebuit să renunţe la un mod de viaţă plăcut, lipsit de griji şi să
accepte preocupări de ordin social şi politic” (G. Lucas). „American Graffiti
îţi dă sentimentul veridicităţii prin acea înlănţuire evenimenţială întîmplătoare,
de parcă personajele s-au întîlnit ocazional şi nu sînt prinse într-o intrigă
organizată” (Morris Dickstein). Film-cult, unul dintre cele care au marcat
curentul nostalgic din cinematograful hollywoodian al anilor '70, Lucas
evocînd sfîrşitul adolescenţei sale la Modesto, California, pe vremea cînd JFK
mai era încă preşedinte, iar războiul din Vietnam nu bătea încă la uşă, precum
şi filmele anilor '50, ca de pildă Rebel fără cauză. „Leopardul de bronz”,
Locarno.
Paris: État de siege / Stare de asediu (r. cosc. Costa-Gavras; a. Yves Montand,
1973 État de siege / Stare de Renato Salvatori) primeşte premiul Louis Delluc. în Uruguay, un funcţionar
asediu
american la o agenţie internaţională de dezvoltare este luat prizonier de către
revoluţionarii Tupamaros, care ştiu că el este de fapt un agent CIA, venit să
instruiască poliţia locală. Film politic, inspirat dintr-un fapt real (răpirea şi
executarea lui Dan Mitrione, în 1970). „Noi nu am vrut să facem un film de
suspans, ci am vrut să punem publicului o singură problemă. întrebarea nu
este dacă eroul va trăi sau va muri, ci dacă este sau nu responsabil” (Costa-
Gavras). „Forţa filmului stă în întregime în dialoguri, în interogatoriile
ilustrate de secvenţe scurte, privind metodele agenţilor organismului la care
lucra eroul şi în intervenţiile jurnaliştilor şi ale senatorilor pe lîngă guvernul
dictatorial. Este vorba deci de o operă demonstrativă, care renunţă la puterea
suspansului (acesta este dezamorsat de la începutul filmului) şi a
cinematografului de acţiune” (Claude-Michel Cluny).
 Paris: La grande bouffe / Marea crăpelniţă (r. cosc. Marco Ferreri; a.
1973 La grande bouffe / Marea Marcello Mastroianni, Ugo Tognazzi, Michel Piccoli, Philippe Noiret, Andrea
crăpelniţă
Ferreol). Patru prieteni: un judecător, un pilot, un proprietar de restaurant, un
crainic TV – hotărăsc să se sinucidă împreună, dedându-se la o orgie
gastronomică şi sexuală. „O operă realizată de un moralist mai degrabă nihilist
decât contestatar” (Vincent Pinel). Film contradictoriu şi provocator, din seria
acelor pelicule „de scandal” din care au făcut parte la vremea lor şi
capodopere ale cinematografiei ca: Vârsta de aur şi Câinele andaluz. „Marea
crăpelniţă nu te poate lăsa indiferent pentru că este foarte dur, foarte disperat.
Eu cred că aşa este viaţa noastră, sistemul în care trăim şi care nu-i lasă pe
oameni să gândească. În faţa morţii celor patru bărbaţi, spectatorii ar trebui să
aibă un moment de trezire, chiar dacă trebuie să şi râdă, căci au de ce” (M.
Ferreri. Premiul FIPRESCI, Cannes.
(r. cosc. Frangois Truffaut; a. F. Truffaut, Jacqueline Bisset, Valentina
1973 La Nuit americaine / Cortese, Jean-Pierre Leaud, Jean-Pierre Aumont). Film cu caracter
Noaptea americană
autobiografic şi de confesiune, conceput pe două planuri care alternează şi se
întrepătrund: întîmplările ce survin în viaţa unei echipe de filmare, de la
primul şi pînă la ultimul tur de manivelă, şi povestea filmului din film.
„Noaptea americană este o răscruce în care personajele tuturor filmelor mele
se întîlnesc şi, totodată, un fel de adio, deoarece există în film o serie de
lucruri pe care le prezint pentru ultima oară. Există o serie de lucruri amorsate
în alte filme, care se termină aici şi cărora le pun punct” (F. Truffaut). „Intr-un
scenariu care arată ca o adevărată partitură, scrisă şi interpretată magistral de
Truffaut, nu psihologia personajelor determină ritmul, ci, dimpotrivă, ritmul
este cel care determină psihologia personajelor şi povestea lor” (Pier Paolo
Pasolini). Replică-cheie: „Oare cinematograful nu e mai important decît
viaţa?” Premiul „Oscar” pentru film străin. 3 premii BAFTA (film, regie,
actriţă în rol secundar — Valentina Cortese). Premiul „Georges Melies”.
Primul lungmetraj realizat în Volta Superioară, Le Sang des parias / Sîngele
1973 Le Sang des parias / dezmoteniţilor (r. Mamadou Djim Kola), pune problema castelor şi a
Sîngele dezmoteniţilor
discriminărilor care interzic, de pildă, căsătoria dintre fierari şi alte grupuri
sociale.
(r. cosc. Martin Scorsese; a. Harvey Keitel, Robert de Niro, David Proval,
1973 Mean Streets / Crimele din Richard Romanus). Patru tineri newyorkezi, din cartierul Little Italy, se
„Mica Italie”
întîlnesc în circiuma unuia dintre ei, unde beau, se ceartă şi apoi se încaieră.
„Timp de o oră şi jumătate, filmul se menţine la un nivel paroxistic, care
conferă tramei (mai degrabă o succesiune de tablouri, decît o veritabilă
intrigă) o dimensiune parabolică, aceea a unei liturghii infernale” (Michel
Sineux). Primul film important din cariera lui Martin Scorsese conţine multe
dintre caracteristicile întregii sale opere: prezenţa elementului autobiografic
(Scorsese însuşi s-a născut şi a crescut în Little Italy), accentul pus pe evoluţia
personajelor şi pe dezvăluirea caracterelor, renunţarea la intriga tradiţională,
adaptarea unui stil vizual plin de tensiune, datorat numeroaselor mişcări de
aparat şi obiectivelor deformante. Fim: Alice nu mai locuieşte aici (1974);
Şoferul de taxi (1976); New York, New York (1977); Taurul furios (1979); O
noapte ciudată (1985); Ultima ispită a lui lisus (1988); Băieţi buni (1990);
Promontoriul groazei (1991); Vîrsta inocenţei (1993); Casino (1995); între
viaţă şi moarte (1999).
(r. Lindsay Anderson; a. Malcolm McDowell, Ralph Richardson, Rachel
1973 O, Lucky Man / Oh, Roberts). Aventurile picareşti ale unui tînăr comis-voiajor, pe nume Mick
norocosule!
Travers (precum eroul din filmul Dacă... şi intrepretat tot de Malcolm
McDowell), care „se loveşte succesiv de clasa mijlocie decadentă, de armata
atotputernică, de poliţia coruptă, de justiţia ipocrită, de biserica pitorească, de
subproletariatul mizer, de medicina creatoare de monştri şi de rechinii
capitalismului internaţional. Fabulă filozofică despre nefericirile unui nou
Candide rătăcit în secolul XX” (Raymond Lefevre, Roland Lacourbe). Filmul
„invită la o analogie cu Portocala mecanică, care la prima vedere este fără
îndoială în favoarea lui Kubrick. Acolo unde Kubrick se aventurează cu
îndrăzneală în imaginar pentru a oferi tabloul unei societăţi în care violenţa şi
sadismul au devenit preocupări neglijabile în raport cu posibilitatea substituirii
reciproce dintre buni şi răi, discursul lui Anderson a rămas prizonierul acelui
strigăt umanist de disperare tipic deceniului anterior” (Tom Milne).
 (R, Woody Allen; a. W. Allen, Diane Keaton). Comedie slapstick cu pretext
1973 Sleeper / Adormitul ştiinţifico-fantastic: un bărbat este îngheţat în 1973 şi se trezeşte după 200 de
ani într-o ţară cu regim totalitar, la discreţia Conducătorului. Eroul se
deghizează într-un robot casnic şi ajunge în casa unei poete diletante,
luptătoare revoluţionară de ocazie; împreună vor contribui la distrugerea
Conducătorului. „Combinaţie de Dictatorul cu Timpuri noi” (Richard Combs),
acest film demonstrează cât de mult îi este dator Allen comediei mute,
slapstickului şi, în special, lui Chaplin, de la care împrumută situaţii şi gaguri
în care inserează monoloagele sale de entertainer intelectualist, format la
şcoala spectacolelor de night-club. Cu rolul poetei revoluţionare, Diane
Keaton, partenera lui Allen din Mai cântă odată, Sam, devine (până la apariţia
Miei Farrow în viaţa regizorului) interpreta preferată a filmelor sale: Dragoste
şi moarte (1974); Annie Hall (1977); Interior (1978); Manhattan (1979);
Zilele radioului (1987); Misterul crimei din Manhattan (1993). Din această
actriţă inteligentă, spontană, plină de umor şi de sensibilitate, Allen face „o
specialistă în nevroza lirică. Ea pare teribil de conştientă de inefabilitatea
sentimentelor sale şi este cea mai blîndă formă de femeie nebună, care nu face
rău nimănui, ci e doar încurcată de sine însăşi. Ea transformă îndoiala de sine
într-un stil, iar personajele sale emană căldură şi naturaleţe” (Pauline Kael).
Moscova: Solaris (r. cosc. Andrei Tarkovski; i. Vădim Iusov; a. Natalia
1973 Solaris Bondraciuk, Donatas Banionis, Iuri Iarvet). Solaris este o planetă îndepărtată,
ocupată aproape în întregime de un ocean înzestrat cu raţiune, o formă de
viată raţională cu care savanţii încearcă demult să stabilească un contact; cînd,
în fine, această legătură se realizează, sînt recepţionate imaginile ascunse
adînc în sufletul savanţilor, imaginile unor fiinţe dragi, de mult dispărute, ce îi
silesc pe eroi să se confrunte cu propria lor conştiinţă. Ecranizare după
romanul lui Stanislaw Lem. „Poem al cunoaşterii prin ştiinţă, axat pe
întrebarea dramatică dacă trecutul, conştiinţa, iubirea pentru om a savantului
sînt sau nu integrabile, indispensabile operei sale, în plin cosmos, printre
aparate abstracte şi peisaje halucinante, Tarkovski recuperează tăria şi
slăbiciunea zbaterii umane” (Romulus Rusan). „Solaris nu e un film
ştiinţifico-fantastic oarecare. Are un nu-ştiu-ce de-a dreptul impresionant, pe
care sensibilitatea lui Tarkovski 1-a surprins foarte bine. In lumea care ne
înconjoară există încă multe lucruri pe care oamenii nu le ştiu. Profunzimea
fără fund a spaţiului întrezărit de om — Vizitatorii stranii pe staţia-satelit —
Timpul care se scurge invers, de la moarte la naştere — Obsesia eroului de pe
staţia-satelit care îl readuce la el acasă, unde apa curge picătură cu picătură —
Gîndurile eroului care se exprimă ca lacrimile sau ca stropii de sudoare storşi
dintr-un trup. în Solaris, geniul lui Tarkovski străluceşte continuu” (Akira
Kurosawa).
Cannes: Marele Premiu „Palme d'or” (ex-aequo) revine filmului american The
1973 The Scarecrow / Scarecrow / Sperietoarea (r. Jerry Schatzberg; a. Gene Hackman, Al Pacino).
Sperietoarea
Prietenia a doi vagabonzi — un fost marinar şi un fost puşcăriaş — care
colindă împreună America din dorinţa de a-şi găsi un rost. „Am vrut să exprim
inocenţa unor oameni şi felul în care devin victime. Am încercat să fac un film
mai optimist decît Panică în Needle Park sau Jurnalul unui copil decăzut,
arătînd cum unii oameni se află aruncaţi mereu spre marginea societăţii, cu
toate eforturile lor de a se integra” (J. Schatzberg). „Un film care apelează la
două dintre miturile americane: drumul şi prietenia masculină” (Stanley
Kauffmann). „Filmul cel mai lucid şi cel mai critic la adresa unei ţări şi a
societăţii ei represive, opera cea mai puternică şi cea mai riguroasă pe care ne-
a oferit-o un cineast american din tînăra generaţie” (Michel Grisolia). „Filmul
lui Schatzberg se plasează între tragic şi comic, între oroare şi grotesc, cu un
simţ al absurdului care îl apropie de o întreagă tradiţie iudeo-americană a
rîsului printre lacrimi, a hazului de necaz. Acest amestec de umor şi gravitate
prezent la Saul Below şi Nathanael West este dovada unei afinităţi între
această cultură evreiască şi tradiţia populară americană şi leagă povestirile lui
Shalom Alehem de cărţile lui Mark Twain” (Michel Ciment).
 (r. George Roy Hill; sc. David S. Ward; m. Marvin Hamlisch; a. Paul
1973 The Sting / Cacialmaua Newman, Robert Redford, Robert Shaw). Comedie retro, în care doi escroci,
plini de vitalitate, inventivitate şi umor, montează o ingenioasă răzbunare
împotriva unui mare gangster care le-a omorît prietenul. „Ambianţa anilor '30
e admirabil recreată. Chicagoul gangsterilor şi al escrocilor apare pe ecran
într-un subtil amestec de realism şi onirism, George Roy Hill încereînd să
evoce nu numai atmosfera epocii, ci şi stilul de cinema al vremii (ecran
caşetat, închideri în iris, inserturi care împart povestirea în capitole)” Gean A.
Gili). „Un joc de şah care se joacă cu pistoale, curaj şi gaguri” (A. Stuart).
Mare succes de public datorat în principal celor doi protagonişti. 7 premii
„Oscar”(film, regie, scenariu original, decoruri, costume, montaj, muzică).
Cel de al doilea film al regizorului Paul Verhoeven, Turks Fruit / Desfătări
1973 Turks Fruit / Desfătări turceşti (a. Monique van der Ven, Rutger Hauer), obţine un neaşteptat succes
turceşti
de public atît în ţara sa de origine, Olanda, cît şi în Franţa. Un tînăr sculptor
încearcă să uite în braţele cît mai multor femei pasiunea pentru cea pe care a
întîlnit-o, a luat-o de nevastă împotriva voinţei părinţilor ei, a pierdut-o în
favoarea unui alt bărbat şi, în sfîrşit, a regăsit-o pentru a o pierde definitiv prin
moarte. Ecranizare după best-sellerul scriitorului olandez Jan Wolkers. Lansat
sub sloganul „o poveste de dragoste din zilele noastre”, filmul şochează prin
erotismul exacerbat (considerat de unii chiar pornografie) pe fundalul unui
comentariu social. De la primele sale filme, Verhoeven s-a dovedit a fi un
regizor fără „sensibilităţi puritane”, a cărui operă (atît cea olandeză cît şi cea
americană), „extravertită din punct de vedere vizual, e centrată pe un personaj
principal cu un temperament vag romantic sub aparenţa sa cinică, care trece
prin ciur şi prin dîr-mon, trage învăţăturile necesare şi supravieţuieşte” (Derek
Elley). Flm: Soldatul din Orania (1977); Al patrulea bărbat (1983); Total
Recall (1990); Instinct primar (1992); Showgirls (1995); Infanteria stelară
(1997); Invizibil şi periculos (2000).
Stockholm: Viskningar och rop /Strigate şi şoapte (r. sc. Ingmar Bergman; i.
1973 Viskningar och rop Sven Nykvist; a. Harriet Andersson, Kari Sylwan, Liv Ullmann, Ingrid
/Strigăte şi şoapte
Thulin, Erland Josephson). Sfîrşitul secolului al XlX-lea: în conacul lor de la
ţară, două surori, împreună cu o servitoare devotată, veghează la că-pătîiul
celei de a treia, muribundă — prilej de rememorare a unei întregi existenţe, a
problemelor şi obsesiilor fiecăreia. Bergman dezvoltă cîteva concepte pe care
le-a introdus încă din Tăcerea şi Persona: izolarea indivizilor, delimitarea şi
re-strîngerea mediului lor ambiant, reexaminarea întregii lor existenţe.
„Bergman priveşte neclintit moartea în faţă în cel mai agonizant şi mai ca-
tharctic film al său, realizînd una dintre capodoperele cinematografului
mondial. Un film greu de privit, dar la al cărui final ai un sentiment de
uşurare, care te îndeamnă la o meditaţie asupra cuvintelor «odihnească-se în
pace»“ (Derek Winnert). „Strigăte şi şoapte începe ca «Trei surori», se
termină ca «Livada cu vişini», iar la mijloc trimite la Strindberg” (Francois
Truffaut). „Mai mult decît orice, Strigăte şi şoapte seamănă cu un film de
Ozu. Prin insistenţa sa asupra ine-luctabilităţii timpului, prin sentimentul
stazei absolute în timp ce personajele îşi întorc privirea asupra lor însele, prin
intensitatea durerii în timp ce-şi dezgolesc sufletele numai pentru a-şi repune
la loc măştile protectoare, filmul lui Bergman e ca un haiku despre strigătele
de ajutor pe care le lansează viaţa, şoaptele de resentiment care împiedică un
răspuns şi indisolubilul amestec de împăcare şi disperare în care memoria
păstrează cu sfinţenie trecutul” (Tom Milne). Remarcabilă folosire a culorii,
premiul „Oscar” pentru imagine. „Toate filmele mele pot fi gîndite în alb şi
negru, cu excepţia lui Şoapte şi strigăte. Întotdeauna pentru mine culoarea
roşu a însemnat interiorul sufletului” (I. Bergman).
New York: A Woman under the Influence / O femeie dominată (r. sc. John
1974 A Woman under the Cassavetes; a. Gena Rowlands, Peter Falk). O casnică, pe care condiţia de
Influence / O femeie
dominată femeie aflată la dispoziţia bărbatului şi a copiilor ajunge să o exaspereze, face
o seamă de lucruri şocante pentru cei din jur şi e internată într-un sanatoriu de
boli psihice. La întoarcerea acasă, revolta ei continuă, dar viaţa conjugală
trebuie reluată. Cassavetes abordează din nou temele sale preferate:
incomunicabilitatea dintre sexe şi solidaritatea masculină. „Unul dintre cele
mai admirabile portrete ale cuplului şi mai ales ale femeii pe care ni le-a oferit
vreodată cinematograful” (Guy Braucourt). Deşi povestea e relatată din
punctul de vedere al bărbatului, filmul este considerat o pledoarie feministă
sau, cel puţin, o pledoarie pentru dreptul fiecăruia de a fi el însuşi.
Remarcabilă interpretarea Genei Rowlands, soţia şi actriţa preferată a lui
Cassavetes: Chipuri (1968); Minnie şi Moskowitz (1971); Premieră (1978);
Gloria (1980).
 (r. Roman Polanski; sc. Robert Towne; i. John Alonso; a. Jack Nicholson,
1974 Chinatown / Cartierul Faye Dunaway, John Huston). Los Angeles, 1937: un detectiv particular
chinezesc
specializat în adultere este angajat de o femeie fatală, care vrea să dovedească
infidelitatea bărbatului ei. Acesta este însă omorît, iar mobilul crimei se
dovedeşte a fi o complicată afacere cu iz de corupţie şi incest, în care geniul
răului este chiar tatăl văduvei. Film noir în buna tradiţie a celor inspirate de
literatura lui Raymond Chandler şi Dashiell Hammett. Premiul „Oscar” pentru
scenariu original. Important succes de public şi de critică, datorat atît
capacităţii lui Polanski de a crea ambianţa retro şi suspansul (unii cronicari îl
compară chiar cu Hitchcock), cît şi interpretării lui Jack Nicholson, prezent tot
timpul în cadru deoarece întreaga poveste este văzută prin prisma personajului
său, detectivul J. J. Gittes. „Ideea de a-l desfigura pe la mijlocul filmului şi de
a-i pune un leucoplast pe nas, cînd un sadic interpretat de Polanski însuşi îi
taie nara cu un şiş, este foarte originală: întreaga violenţă fizică a filmului se
concentrează în acel petic alb” (Serge Toubiana). „Înzestrat cu enorm farmec
şi magnetism” (David Shipman), uneori chiar în ciuda laturii malefice a
personajelor sale, Nicholson „este un actor inteligent care-ţi stîrneşte
curiozitatea de a urmări ce va face în continuare. El face totul pentru fiecare
rol pe care îl interpretează, dar cu un instinct infailibil, care îi spune cît de
departe poate întinde coarda spectatorul să rămînă alături de el” (Pauline
Kael). Flm: Easy Rider (1969); Cinci piese uşoare (1970); Profesiunea:
reporter (1975); Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975); Poştaşul suna
întotdeauna de două ori (1981); Vorbe de alint (1983); Onoarea familiei
Prizzi (1986); Iarba dracului (1987); Lupul (1994); Mai bine nu se poate
(1997); Jurămîntul (2001).
Cenzura iraniană interzice filmul lui Dariush Mehrjui: Dayereh mina / Ciclul.
1974 Dayereh mina / Ciclul Un film incisiv şi sobru, plasat în lumea traficanţilor de sînge uman necesar
spitalelor din Teheran. „Virulent, dar poetic, fotografiind admirabil o realitate
atroce, acest film beneficiază de cîţiva actori demni de cele mai bune filme ale
lui Pasolini” (Marcel Martin). Interzicerea lui marchează „a doua moarte a
cinematografului iranian, sufocat de puterea mollahilor” (Claude-Michel
Cluny) şi începutul unei lungi perioade de inactivitate (pînă în 1987) pentru
Mehrjui, cel mai important şi cel mai cunoscut regizor iranian din anii '60-'70.
Primul film care beneficiază de procedeul sound-surround — Earthquake /
1974 Earthquake / Cutremurul Cutremurul (r. Marc Robson). Acest procedeu sonor constă în emiterea unui
zgomot grav, aproape inauzibil, dar atît de puternic, încît tot corpul
spectatorului îi percepe vibraţiile. El nu este înscris în coloana sonoră a
filmului, ci este produs de un generator aparte, care se declanşează prin
comezi înscrise în pista de sunet şi necesită difuzoare speciale implantate în
fotoliile din sală. Asociat cu imaginile filmului, acest zgomot produce un efect
copleşitor asupra spectatorilor, care la intrarea în sală sînt avertizaţi asupra
posibilelor efecte nocive în cazul bolnavilor de inimă.
(r. sc. Werner Herzog; a. Bruno S. Walter Ladengast, Brigite Mira). Film
1974 Jeder für sich und Gott inspirat dintr-un caz autentic, care de-a lungul vremii s-a transformat în
gegen alle / Fiecare pentru
sine şi Dumnezeu împotriva legendă: în secolul trecut, un copil este ţinut să crească într-o peşteră,
tuturor devenind un sălbatic care nu ştie nici măcar să vorbească. Dus la Nürnberg de
către enigmaticul său temnicer, este adoptat de o familie care reuşeşte să-1
civilizeze, dar e ucis de nişte necunoscuţi. „Toată societatea se comportă atît
de ciudat, încît omul Kaspar Hauser, neinfestat de societate, de normele şi
convenienţele ei şi fără să aibă idei preconcepute începe să pună întrebări de
bun-simţ, directe şi subtile. Şi dintr-odată se relevă cine sînt adevăraţii
neoameni. Kaspar este singura fiinţă care dă sens vieţii, care este om şi care
emoţionează” (W. Herzog). Marele Premiu special al juriului, Cannes.
La festivalul filmului de la Cartagina sînt premiate două filme libaneze ce
1974 Kafr Kasserfi, Noi... abordează proble-ma palestiniană: lungmetrajul Kafr Kasserfi de Borhan
palestinienii
Alaoiye — evocarea masacrării ţăranilor din satul Kafr Kassem de către
militarii israelieni, în anul 1956, şi scurtmetrajul documentar Noi...
palestinienii de Rafik Hajjar despre taberele de refugiaţi palestinieni din
Liban.
 În Africa de Sud, regizoarea Nana Mahomo realizează documentarul de
1974 Last Grave at Dimbaza / metraj mediu Last Grave at Dimbaza / Ultimul mormînt din Dimbaza: „După
Ultimul mormînt din
Dimbaza celebrul Întoarce-te, Africa de Lionel Rogosin, Ultimul mormînt din Dimbaza
este cel mai bun document asupra situaţiei monstruoase din Africa de Sud,
unde 4 milioane de albi oprimă 15 milioane de negri. Dacă unele imagini sînt
insuportabile, aceasta nu se datorează goanei după senzaţional, ci dorinţei de a
arăta rezultatul logic al unei politici, adică al unei concepţii despre om. Toate
măsurile luate de guvernul alb converg spre distrugerea structurilor familiale
ale negrilor şi sfîrşesc prin a-i omorî” (J. Grant).
(r. cosc. Bertrand Blier; a. Gerard Depardieu, Patrick Dewaere, Miou-Miou,
1974 Les Valseusses / Ouşoarele Jeanne Moreau). Doi derbedei puturoşi, amorali, în goană după sex şi trăind
din coţcării transformă viaţa lor fără ataşe, fără domiciliu fix şi fără obligaţii
într-o perpetuă distracţie, în care angrenează şi o coafeză, zglobie, dar frigidă.
Trioul face prozeliţi: o madamă purie abia ieşită din închisoare, fiul acesteia, o
adolescentă fugită de acasă. Această comedie nonconformistă, adaptare după
romanul lui Blier, este considerată un film manifest al unui anume tineret
francez aparţinînd generaţiei post-mai '68. Libertatea personajelor, nici o clipă
incriminate sau pedepsite, libertatea de limbaj (începînd cu titlul argotic),
etalarea nonşalantă a nudităţii şi, nu în ultimul rînd, figurile noi pe care le
impune, lansînd trei viitoare mari vedete (Depardieu / Dewaere / Miou-Miou)
marchează începutul unei noi etape în cinematograful francez.
(r. Abdellatif Ben Ammar). Un tînăr tunisian, al cărui tată este ucis de o
1974 Senjane / Tatăl organizaţie secretă colonialistă, este eliminat din liceu pentru participarea la o
manifestaţie a elevilor. Angajat muncitor într-o tipografie, „el devine treptat
conştient de opresiunea socială şi colonială din ţara sa, odată cu părăsirea
universului copilăriei şi cu prima iubire; iubire distrusă de o altă formă de
opresiune, aceea exercitată asupra femeii musulmane” (Ferid Boughedir).
Finalul, marcînd sîngeroasa represiune a unei greve şi moartea eroului,
punctează tragic această „analiză serioasă a factorilor care pot transforma un
bărbat oarecare într-un militant adevărat” (A. Ben Ammar).
Cannes: Marele premiu „Palme d'or” este decernat filmului american The
1974 The Conversation / Conversation / Conversaţia (r. sc. Francis Ford Coppola; a. Gene Hackman,
Conversaţia
John Cazale, Allen Garfield). Un expert în domeniul spionajului electronic,
deprins doar să înregistreze convorbiri, nu să le şi interpreteze, se lasă, pentru
prima oară în viaţă, antrenat în descoperirea semnificaţiilor unei înregistrări.
„Am vrut să arăt naşterea unei îndoieli, a unei treziri de conştiinţă. Filmul se
alcătuieşte ca o bucată muzicală. Foloseşte repetiţia sistematică a aceleiaşi
scene, aducînd de fiecare dată informaţii noi. Apare un al doilea nivel, apoi un
al treilea, şi dintr-o dată totul capătă o semnificaţie neprevăzută. Hackman e
ideal pentru acest rol, datorită fizicului lui banal. Este omul invizibil prin
excelenţă, care îşi petrece timpul spionîndu-i pe alţii şi îi este atît de teamă că
ar putea fi şi el spionat, încît, practic, încetează să mai trăiască, se reduce la
zero” (F. F. Coppola). „Ceea ce 1-a interesat pe Coppola la acest thriller
psihologic cu valenţe hitchcockiene a fost nu thrillerul, ci psihologia: el începe
prin a vorbi despre singurătate şi violarea intimităţii şi sfîrşeşte prin a face un
film despre responsabilitate. În acest sens, Conversaţia este un studiu complex
despre un om prins în capcana vinovăţiei. Prin comparaţie, Blow-Up al lui
Antonioni pare gol şi inert” (David Wilson). Memorabil finalul în care eroul
îşi distruge locuinţa în căutarea posibilelor microfoane şi rămîne singur
cîntînd la saxofon în mijlocul dezastrului. Excepţională creaţia lui Gene
Hackman, căruia filmul îi datorează mare parte din succesul său.
Part II / Naşul, partea a II-a (r. Francis Ford Coppola; a. Al Pacino, Robert de
1974 The Godfather Niro, Diane Keaton, Robert Duvall). După asasinarea lui Vito Corleone (în
partea I), fiul său, Mike, preia conducerea Familiei. Filmul urmăreşte în
paralel povestea a două ascensiuni: în prezent — cea a lui Mike, în trecut —
cea a tînă-rului Vito. Pentru rolul acestuia din urmă, Robert de Niro obţine
premiul „Oscar” (actor secundar), fiind considerat actorul „cu cel mai mare
potenţial de a combina statutul de supervedetă cu o extraordinară abilitate
creatoare” (David Shipman). înzestrat nu numai cu un deosebit talent nativ, ci
şi cu o remarcabilă voinţă de a-şi perfecţiona arta şi tehnica („Trupul actorului
este un instrument pe care trebuie să înveţi să cînţi, aşa cum se învaţă pianul.
Ar trebui să existe şcoli care să educe actorii din copilărie, ca pe muzicieni.
Tehnica este primordială şi după ce ai căpătat experienţă, o aplici la ceea ce
cunoşti” — R. De Niro), el este, în anii '70, moştenitorul posturii de Simbol
cultural american, deţinută înaintea sa de Marlon Brando şi James Dean. Fim:
Crimele din Mica Italie” (1973); Şoferul de taxi (1976); New York, New York
(1977); Vînătorul de cerbi (1977); Taurul furios (1979); Misiunea (1986);
Băieţi buni (1990); Promontoriul groazei (1991); Poveste din Bronx (1993);
Casino (1995); înscenarea (1997); Naşu' la psihiatru (1999).
 (r. Francis Ford Coppola; a. Al Pacino, Robert de Niro, Diane Keaton, Robert
1974 The Godfather Part II / Duvall). După asasinarea lui Vito Corleone (în partea I), fiul său, Mike, preia
Naşul, partea a II-a
conducerea Familiei. Filmul urmăreşte în paralel povestea a două ascensiuni:
în prezent — cea a lui Mike, în trecut — cea a tînărului Vito. Pentru rolul
acestuia din urmă, Robert de Niro obţine premiul „Oscar” (actor secundar),
fiind considerat actorul „cu cel mai mare potenţial de a combina statutul de
supervedetă cu o extraordinară abilitate creatoare” (David Shipman). înzestrat
nu numai cu un deosebit talent nativ, ci şi cu o remarcabilă voinţă de a-şi
perfecţiona arta şi tehnica („Trupul actorului este un instrument pe care
trebuie să înveţi să cînţi, aşa cum se învaţă pianul. Ar trebui să existe şcoli
care să educe actorii din copilărie, ca pe muzicieni. Tehnica este primordială
şi după ce ai căpătat experienţă, o aplici la ceea ce cunoşti” — R. De Niro), el
este, în anii '70, moştenitorul posturii de Simbol cultural american, deţinută
înaintea sa de Marlon Brando şi James Dean. Fim: Crimele din „Mica Italie”
(1973); Şoferul de taxi (1976); New York, New York (1977); Vînătorul de
cerbi (1977); Taurul furios (1979); Misiunea (1986); Băieţi buni (1990);
Promontoriul groazei (1991); Poveste din Bronx (1993); Casino (1995);
înscenarea (1997); Naşu' la psihiatru (1999).
(r. Jack Clayton; sc. Francis Ford Coppola; i. Douglas Slocombe; m. Nelson
1974 The Great Gatsby / Marele Riddle; a. Robert Redford, Mia Farow). Long Island, 1922: miliardarul
Gatsby
Gatsby, îmbogăţit brusc şi dubios după război, nu-şi poate înfrânge pasiunea
pentru femeia care 1-a părăsit, măritîndu-se cu altul şi pentru care moare
stupid. Ecranizare după romanul lui F. Scott Fitzgerald. Somptuos şi extrem
de elaborat din punct de vedere formal, filmul trăieşte în principal prin
evocarea nostalgică a ambianţei celebrilor „Annees folles”. „Lucrul cel mai
neaşteptat în această vizualizare a romanului este menţinerea echilibrului între
visul lui Gatsby şi realitatea care lucrează împotriva lui. Printre imaginile
frumuseţii, adesea ironice, se infiltrează mereu simbolurile urîţeniei vieţii,
constituindu-se metaforic drept vestitori ai crizei pe care Fitzgerald o
prevăzuse” (Gordon Gow). 2 premii „Oscar” (costume, muzică). Unul dintre
cele mai importante succese ale lui Robert Redford, care „în 1974 este actorul
cel mai admirat de spectatori: de publicul feminin pentru frumuseţea lui
bărbătească şi deschisă, de cel masculin pentru întruchiparea convingătoare a
unor eroi singuratici, cu maxilare puternice şi privire de gheaţă” (Ephraim
Katz). Flm: Butch Cassidy şi Sundance Kid (1969); Candidatul (1972); Cei
mai frumoşi ani (1974); Toţi oamenii preşedintelui (1976); Călăreţul electric
(1980); Dincolo de Africa (1985); Propunere indecentă (1993); îmblînzitorul
de cai (1998); Spioni de elită (2001).
Autorităţile sovietice interzic difuzarea filmului Agoniia / Agonia (r. Elem
1975 Agoniia / Agonia Klimov; a. Aleksei Petrenko, Anatoli Romaşin, Alissa Freindlih),
impresionanta dramă a slăbiciunii ultimului ţar din dinastia Romanov,
dominat de personalitatea malefică a celebrului călugăr Rasputin. Realizat în
tuşele groase ale unui baroc cu intenţii caricaturale, filmul îşi temperează
violenţa stilistică prin inserţia documentelor cinematografice de epocă,
mărturie a autenticităţii discursului. Agonia va fi proiectat pentru prima oară
în public la Festivalul de la Moscova din 1981 şi va intra în difuzare naţională
abia în 1984. Memorabilă rămîne interpretarea lui Rasputin de către Aleksei
Petrenko, actor de o deosebită forţă şi prestanţă.
Cannes: Marele Premiu, „Palme d'or”, revine filmului algerian Chronique des
1975 Chronique des années de années de braise /Cronica anilor de foc (r. cosc. Mohamed Lakhdar Hamina;
braise /Cronica anilor de
foc a. Jorge Voyagis, M. Lakhdar Hamina, Larbi Zekkal). Cronică a luptei
anticolonialiste din perioada 1939-1954, filmul este realizat cu prilejul
împlinirii a 20 de ani de la declanşarea insurecţiei. „Nu este un film despre
revoluţie, ci un film despre cum se ajunge la revoluţie. Un film despre
sistemul colonial şi împotriva oricărui sistem represiv. în loc să apeleze la
aroganţă şi demonstraţie, se bazează pe sensibilitate şi persuasiune. Nu am
vrut să demonstrez ceva anume. Majoritatea scenelor se bazează pe amintiri
din copilărie, pe care le povestesc simplu, filtrîndu-le prin propria-mi
sensibilitate. După părerea mea, filmul este mai mult decît politic” (M.
Lakhdar Hamina). „În cert progres faţă de creaţia sa anterioară, Hamina a
făcut o operă interesantă prin funcţia ideologică a diverselor personaje şi, mai
ales, prin lupta dintre linia legalistă şi cea insurecţională” (Guy Hennebelle).
 (a. Marie-Christine Barrault, Victor Lanoux), cel de al doilea film al
1975 Cousin, cousine / Văr, vară regizorului francez Jean-Charles Tacchella, înregistrează un neaşteptat succes
de public şi de critică. Povestea celor doi veri prin alianţă care se întîlnesc cu
prilejul unei petreceri de familie, se îndrăgostesc unul de celălalt şi se hotărăsc
să trăiască împreună, abandonîndu-şi fiecare soţul/soţia repune în discuţie pe
un ton romantic instituţia căsătoriei. Premiul „Louis Delluc”. Filmul va place
foarte mult în America, unde este găsit „Very Trench, parcă ar fi şampanie!”
şi unde deschide moda ecranizărilor hollywoodiene după filme franţuzeşti.
Varianta americană intitulată Cousins / Verii va fi realizată de Joel
Schumacher în 1989. Alte asemenea „preluări”: Lunganul blond cu un pantof
negru (1972) — Omul cu un pantof roşu (1985); Spionaj în familie (1991) —
Minciuni adevărate (1994); Trei bărbaţi şi un bebeluş (1985) — Trei bărbaţi
şi un bebeluş (1987).
Regizorul japonez Akira Kurosawa termină filmul Dersu Uzala / Vînătorul
1975 Dersu Uzala / Vînătorul din din taiga (a. Maksim Munzuk, Iuri Solomin), coproducţie sovieto-japoneză.
taiga
Epopee umană şi ecologică ce redă aventurile unui explorator rus în taiga, la
începutul secolului. Film bazat pe amintirile ghidului lui Uzala, Vladimir
Arseniev. Poem despre măreţia omului şi despre contopirea lui cu natura,
filmul este opera unui cineast familiarizat nu numai cu literatura rusă (Gorki,
Dostoievski), pe care a ecranizat-o anterior, ci şi cu sufletul poporului rus,
ceea ce i-a făcut pe mulţi critici să vadă în Dersu Uzala un film mai degrabă
rusesc decît japonez. Premiul „Oscar” pentru film străin. Medalia de aur,
Moscova.
(r. Steven Spielberg; a. Roy Scheider, Robert Shaw, Richard Dreyfuss). Film
1975 Jaws / Fălci de groază şi suspans, ecranizare după best-seller-ul lui Peter Benchley. „Fălci
este o poveste despre supravieţuire, despre trei personaje principale (un şef de
poliţie, un vînător de rechini profesionist şi un ecolog), despre viaţa lor timp
de zece zile, când un rechin uriaş apare în zona unei liniştite staţiuni de
vacanţă, ameninţînd vieţile oamenilor şi prosperitatea economică a orăşelului.
Întrebarea e: cine va supravieţui?” (S. Spielberg). „Un film de divertisment,
extraordinar de bine făcut, catalog al tehnicilor suspansului hithcockian”
(James Monaco), deoarece mai bine de jumătate din timp rechinul rămîne
nevăzut, în schimb imaginile subiective (din punctul de vedere al monstrului)
fac incursiunile sale foarte înfricoşătoare. Susţinut de o uriaşă campanie
publicitară, Fălci devine unul dintre cele mai mari succese americane de box-
office, punct culminant al modei filmelor-catastrofă.
(r. Souhel Ben Barka; m. Gheorghe Zamfir; a. Claude Giraud, Hassan
1975 La Guerre du petrole n'aura Ganonni, Claudiu Gora). într-o ţară arabă producătoare de petrol, un tînăr
pas lieu / Războiul
petrolului nu va avea loc ministru care denunţă dominaţia trusturilor străine şi corupţia politicienilor
este arestat şi acuzat de înaltă trădare. Abordarea directă a acestui subiect
sensibil stîrneşte reacţia negativă a autorităţilor marocane. „Filmul se bazează
pe două constatări: absenţa unei adevărate burghezii naţionale legate de
masele populare şi prezenţa în aparatul de stat a unor intelectuali reformişti
izolaţi de acestea. Scopul meu a fost să prezint situaţia aşa cum este ea, pt a-i
îndemna pe spectatori să mediteze” (S. Ben Barka).
Războiul civil din Liban inspiră regizorilor Jocelyn Saab şi Jorg Stocklin
1975 Le Liban dans le tourment / realizarea documentarului de lung metraj Le Liban dans le tourment / Libanul
Libanul în furtună
în furtună. In acelaşi an, un alt documentar, Beyrouth, ya Beyrouth, de
Maroun Bagdadi, se face ecoul aceloraşi evenimente.
Culver City: Love and Death / Dragoste şi moarte (r. sc. Woody Allen; a. W.
1975 Love and Death / Dragoste Allen, Diane Keaton). Rusia, 1812: Boris, un tînăr ochelarist, nevrotic şi
şi moarte
fricos, devine erou din dragoste pentru verişoara sa Sonia, care îl determină să
se înroleze şi să se implice într-un complot împotriva lui Napoleon Bonaparte.
Subiectul este un pretext de a parodia „Război şi pace” de Tolstoi şi
monumentala ecranizare a lui Serghei Bondarciuk, Allen presărîndu-şi,
totodată, filmul cu citate din Eisenstein, Bergman şi fraţii Marx. „Cu ochelari
ca în secolul XX şi cu nevroza marilor oraşe, eroul lui Allen trece cu greu şi
lipsit de eroism prin tradiţionalele războaie, dueluri şi necazuri conjugale,
oprindu-se adesea pentru a vedea Moartea sau pentru a purta discuţii absurde
cu iubita” (Geoff Brown). Această „primă comedie consacrată subiectului
grav al morţii şi sfîrşitului tuturor lucrurilor” (Robert Benayoun) face din
Allen „reversul comic al lui Ingmar Bergman” (Ermanno Comuzio).
 Los Angeles: Nashville (r. Robert Altman; a. Karen Black, Keith Carradine,
1975 Nashville Geraldine Chaplin). In Nashville, capitala muzicii country, se organizează un
mare concert cu prilejul unei campanii electorale. Numeroasele destine care se
intersectează formează un caleidoscop cultural în centrul căruia se află
personajul unei cîntăreţe de muzică country, cu a cărei sosire la Nashville
începe filmul şi a cărei stupidă asasinare îl încheie. „Realizat imediat după
afacerea Watergate şi cu puţin înainte de sărbătorirea bicentenarului Statelor
Unite, Nashville este o punere în discuţie a spectacolului ca politică şi a
politicii ca spectacol” (Michel Ciment). „Filmul îşi prezintă personajele într-
un mod discursiv, fără a se opri în mod special asupra nici uneia dintre
întîmplări. Rezultă un interesant caleidoscop de scurte întîlniri, frînturi de
viaţă ce coexistă întîmplător” (Philip Strick). Recunoscut pentru consecvenţa
cu care răstoarnă convenţiile şi clişeele cinematografului american tradiţional,
Altman foloseşte mereu acelaşi ton incisiv pentru „a demitiza imaginea
omului orgolios şi arogant, pentru a respinge istoria înţeleasă ca alibi, pentru a
ne distrage gîndul de la alienarea noastră reală” (A. Frezzato). „Nereuşind să
împace postura sa de artist care are ceva de spus cu dorinţa de a fi perceput
drept un înnăscut maestru de ceremonii, Altman a fost tot mai chinuit de
problema distanţării, de nevoia imperioasă de a se amesteca printre
personajele şi subiectele sale, la modul cel mai tolerant cu putinţă, înainte de a
face un pas înapoi şi a obţine astfel o perspectivă critică” (Richard Combs).
Flm: M.A.S.H. (1970); Imagini (1972); Trei femei (1977); O nuntă (1978);
Popeye (1980); Onoare secretă (1984); Nebunie, dincolo de orice terapie
(1986); Joc de culise (1992); Poveşti întretăiate (1993); Pret-à-porter (1996);
Avocat şi victimă (1997); Averea lui Cookie (1999); Doctorul T şi femeile
(2000).
Filmul senegalez N'Diangane (r. Mahama Traore; a. Fatim Diange, Mame
1975 N'Diangane N'Diaye) este drama unui copil trimis de tatăl său la şcoală, unde învaţă
versete din Coran, iar în timpul liber cerşeşte pentru profesorul său. „Am
abordat o problemă a colonizării culturale. La început, religia musulmană nu
era o religie africană, ci o formă de colonizare spirituală venită din ţările
arabe, aşa cum colonizarea politică şi economică ne-a venit din Franţa. Noua
formă de cultură bazată pe religia musulmană este o formă de alienare: cei
care o predau sunt primii care profită de bunăstarea socială” (M. Traore).
Premiu, Taormina.
(r. Milos Forman; sc. Lawrence Hauben, Bo Goldman; i. Haskell Wexler; a.
1975 One Flew Over the Jack Nicholson, Louise Fletcher, Will Sampson, Danny De Vito). Un deţinut
Cuckoo's Nest / Zbor
deasupra unui cuib de cuci care vrea să scape de regimul muncii forţate simulează nebunia şi e transferat
într-un azil de nebuni, unde îi instigă pe pacienţi să se revolte împotriva
tratamentului, a regulamentului spitalului şi a sorei şefe, o fiară cu aparenţă
calmă şi binevoitoare. Ecranizare după romanul lui Ken Kesey. Acest film de
un cutremurător dramatism poate fi citit în numeroase feluri. „Dacă clinica
psihiatrică este microcosmosul emblematic al oricărui gulag şi al regimurilor
totalitare, ea este totodată imaginea simbolică a unei civilizaţii americane care
a trădat principiile etice ale originilor sale pentru a nega genocidul pe care a
fost clădită” (Michel Sineux). „Un erou de proporţii supraomeneşti încearcă să
reintroducă respectul de sine şi simţul individualităţii într-un grup de
dezmoşteniţi înfrînţi şi lipsiţi de personalitate; un conflict simbolic între bine
şi rău, dorinţă şi abstinentă, individ şi autoritate; un coşmar kafkian al omului
normal închis printre nebuni; o alegorie politică a revoluţiei împotriva
autorităţii, caracteristică Americii anilor ’60. cinci premii „Oscar” (film, regie,
actor, actriţă, scenariu-ecranizare). Şase premii „Bafta” (film, regie, actor,
actriţă, actor secundar, montaj).
(r. cosc. Michelangelo Antonioni; i. Luciano Tovoli; a. Jack Nicholson, Maria
1975 Profesione: reporter / Schneider). Un reporter TV, care încearcă să stabilească un contact cu
Profesiunea: reporter
insurgenţii dintr-o ţară africană, descoperă că vecinul său de cameră e mort.
Se hotărăşte să preia identitatea acestuia şi devine furnizor de arme pentru o
grupare revoluţionară africană. „Protagonistul încearcă să trăiască un raport
iluzoriu cu realitatea, dar nu are mijloacele (culturale şi umane) pentru a o
putea descifra. De aici derivă decizia lui de a renunţa la propria identitate, de
a-şi anula trecutul şi viitorul şi de a trăi (sau de a încerca să trăiască) viaţa
altuia, adică un viitor diferit de cel ce-i fusese predestinat. Numai că cine vrea
să iasă din propria sa viaţă, falsă, moare pentru că a rîvnit la adevăr” (Lino
Micciche). „Un film despre moarte ca soluţie necesară pentru angoasa
imposibilităţii de a trăi o existenţă devenită fără semnificaţie, un film despre
alienarea ideologică (eliminarea voluntară a propriei persoane drept
consecinţă a pierderii finalităţilor ideologice ale propriei clase), un film
splendid, crud şi emoţionant despre un om care moare în dulcea indiferenţă a
lumii” (V. Giacci). 2 „Nastri d'argento” (regie, imagine).
 Los Angeles: The Day of the Locust / Ziua lăcustei (r. John Schlesinger; i.
1975 The Day of the Locust / Conrad Hali; a. Donald Sutherland, Karen Black, William Atherton). în
Ziua lăcustei
Hollywoodul anilor '30, un tînăr scenograf este martorul uimit al
excentricităţilor şi violenţei vieţii din metropola cineaştilor. Ecranizare după
romanul lui Nathanael West. „Un film despre păguboşii Hollywoodului, cei
care, asemenea unor fluturi, se prăjesc la flacăra celebrităţii, a bogăţiei, a
frumuseţii şi a poveştilor de dragoste” (J. Schlesinger). „Am vrut ca filmul să
arate cât mai frumos, cât mai strălucitor cu putinţă, deşi întâmplările nu sunt
deloc frumoase, nici personajele care fac lucruri solide. Stilul vizual reflectă
de fapt imaginea pe care şi-o fac ele despre o lume pe care o văd aşa cum ar
vrea ele să fie” (Conrad Hall). Deşi majoritatea criticii a considerat că filmul
rămâne mult subt valoarea romanului lui West, Ziua lăcustei constituie, prin
acurateţea reconstituirii epocii, prin dramatismul situaţiilor şi prin calitatea
interpretării, unul dintre cele mai izbutite exemple de film despre lumea
dilmului. În anii ’70, genul cunoaşte o deosebită vogă pe toate meridianele:
Începutul (r. Gleb Panfilov – 1970); Ultimul magnat (r. Elia Kazan – 1976);
Valentino (r. Ken Russell – 1977); Acei oameni minunaţi şi aparatele lor de
filmat (r. Jifi Menzel – 1979). „În Ziua lăcustei autocritica cinematografului s-
a transformat în harachiri. În 8 1/2 confesiunea lui devine coşmar. În Comedie
mută – pantalonadă. De la Tăcerea e de aur a lui René Clair, ba chiar de mai
înainte, până la Sclava iubirii de Nikita Mihailkov, şi mai încoace, filmul
simte nevoia să treacă la judecata judecătorului. Să-şi facă autoportretul”
(Ecaterina Oproiu).
O Thiasos / Comedianţii (r. sc Theo Angelopoulos; a. Eva Kotamanidou, Aliki
1975 Thiasos / Comedianţii Georgoulis, Stratos Pachis). Film politic. Inspirîndu-se din mitul Atrizilor, pe
care îl transpune în secolul XX, An-geloupoulos istoriseşte întîmplările tragice
din viaţa unei trupe de actori ambulanţi formată dintr-o singură familie, în
care adulterul soţiei determină moartea soţului şi răzbunarea copiilor, care îşi
ucid mama şi pe amantul ei. Trama este însă doar un pretext, iar personajele
au rolul de a oglindi istoria Greciei din perioada 1939-1952. „Am vrut să arăt
istoria acestei epoci ca actuală. Trecutul e prezent, trecutul condiţionează
prezentul” (T. Angelopoulos). „Ecoul ce se propagă de la drama Atrizilor la
membrii trupei de actori şi de la aceasta la viaţa politică din Grecia contribuie
la distanţa pe care cineastul o păstrează faţă de personajele sale. Aceeaşi
distanţă care desparte sala de scenă creează un sentiment straniu, apropiat
adesea de logica visului. O dimensiune fantastică în decalaj faţă de discursul
politic, o dimensiune fantastică şi fantasmatică” (Isabelle Jordan). „Ca şi în
cazul filmelor lui Jancso, Comedianţii este adînc înrădăcinat în tradiţia
politică şi culturală naţional-populară. Fascismul şi dominaţia dreptei sînt
strîns legate de alianţele străine” (Rosalind Delmar). Premiul FIPRESCI,
Cannes.
(r. Eduard Zahariev; sc. Gheorghi Micev; a. Katia Paskaleva, Iţhak Finţi,
1975 Vilna zona / Petrecere la Naum Sopov). Satiră acerbă la adresa celor pentru care achiziţionarea de
vilă
bunuri materiale (vilă, maşină, alimente, obiecte etc.) devine un imperativ
categoric şi un criteriu al reuşitei şi al prestigiului social. Praznicul oferit de
familia Ionkov în cinstea plecării feciorului la armată şi a proiectatei lui
căsătorii cu o „partidă” îi prilejuieşte regizorului bulgar creionarea unui
complex tablou psihologic şi social. „Ironia tratării la nivelul detaliului,
minuţiozitatea în observarea comportamentelor, remarcabila autenticitate a
jocului, uneori deliberat stilizată, permit comparaţia filmului lui Zahariev cu
câteva dintre cele mai bune filme intimiste care, la vremea lor, au prilejuit şi
ele descorirea unui mediu. Mă gândesc la Invitaţia lui Goretta, dar şi la Marea
crăpelniţă a lui Ferreri, cu care Petrecere la vilă are în comun evocarea a ceea
ce ar putea fi o altă concepţie despre viaţă, o altă «morală» (Albert Cervoni).
Premiul special al juriului, Karlovy Vary.
Tokyo: după ce a fost interzis de către cenzura niponă, filmul lui Nagisa
1976 Ai no corrida / Imperiul Oshima: Ai no corrida / Imperiul simţurilor capătă permisiunea de a fi difuzat.
simţurilor
Inspirat dintr-un caz real petrecut în Japonia anului 1936: o gheişă, Sada Abe,
care îşi iubeşte cu patimă amantul, îl ucide într-un moment de paroxism
amoros şi îi taie organele genitale, pe care i le ia în poşetă. Opinia publică din
epocă a fost deopotrivă îngrozită şi fascinată (presa numind-o pe Sada
„preoteasa iubirii”). Operă poetică menită să glorifice o iubire nebună, trăită
ca un ritual ce nu se poate sfîrşi decît în moarte, de unde şi titlul japonez al
filmului: Corida dragostei. „Rigoarea ascetică, aproape documentară, a
repetatelor scene de amor este însoţită de o extraordinară eleganţă figurativă a
interioarelor, concepute după stampe japoneze erotice din secolul al XVIII-
lea” (Morando Morandini). Scandalul stîrnit de acest film se continuă în 1977,
cînd Oshima va fi dat în judecată pentru că a publicat o carte cu fragmente
considerate licenţioase din decupajul filmului. „Cel mai insolent film despre
obsesia erotică realizat vreodată” (Serge Toubiana). Premiul special al
juriului, Chicago. Subiectul va fi reluat în 1997, în filmul Sada (r. Nobuhiko
Obayashi).
 New York: All the President's Men / Toţi oamenii preşedintelui (r. Alan J.
1976 All the President's Men / Pakula; sc. William Goldman; a. Robert Redford, Dustin Hoffman). Doi
Toţi oamenii preşedintelui
reporteri de la „Washington Post” — Bob Woodward şi Cari Bernstein —
descoperă implicarea Casei Albe în afacerea Watergate. Un film despre
istorie, inocenţă şi culpabilitate, în care tensiunea luptei dintre bine şi rău se
creează în ciuda faptului că pe ecran nu apar decît exponenţii binelui. „Un
film poliţist plasat în mediul clasei mijlocii. In locul barurilor de noapte cu
cîntăreţe decăzute, cartofori, excroci, pistolari, o faună care nu iese la lumina
zilei, noi arătăm o lume în care oamenii umblă prin soare, îşi tund iarba din
grădină, îşi plătesc la timp impozitele, duc o viaţă ordonată în case frumoase
şi curate. E lumea spectatorului obişnuit. Corupţia se află la nivelul sistemului,
fiind mult mai periculoasă şi mai ameninţătoare” (A. J. Pakula). „Turnat «la
cald», la nici doi ani după demisia lui Nixon, care a pus capăt afacerii
Watergate, filmul lui Pakula se prezintă ca un adevărat documentar de
suspans” (Gerard Lenne). „Maniac al detaliului autentic, cineastul a
reconstituit sediul redacţiei fără să schimbe nici măcar locul maşinilor de scris
sau forma coşurilor de gunoi. Această minuţiozitate extremă, legată de
elaborarea precisă şi aproape imperceptibilă a scriiturii, susţinută de nişte
interpreţi parcă făcuţi pentru aceste roluri, sfîrşeş-te prin a crea un spectacol
fascinant” (Freddy Buache). 4 premii „Oscar” (scenariu-ecranizare, actor rol
secundar — Jason Robards, scenografie, sunet).
(r. sc. Bruno Barreto; i. Maurilo Salles; a. Sonia Braga, Jose Wilker, Mauro
1976 Dona Fior e seus dois Mendoça). Văduva unui bărbat destrăbălat se căsătoreşte cu un farmacist
maridos / Dona Fior si cei
doi bărbaţi ai ei pudic şi cazanier; după un an de rutină conjugală, fatoma fostului soţ apare în
viaţa ei pentru a-i împlini dorinţele. Ecranizare după romanul lui Jorge
Amado. Expresie a reconcilierii cinematografului brazilian cu spectacolul de
public, această producţie ambiţioasă bate recordurile de box-office, depăşind
10 milioane de spectatori. Filmul se subsumează genului porno-chanchada,
care combină comedia carnavalescă tradiţională cu sugestiile erotice ale
fenomenului „malandro” (eroul marginal care trăieşte din expediente şi care
ridiculizează exigenţele sistemului). Din punct de vedere socio-cultural, filmul
se constituie în revelatorul acestui fenomen foarte important în societatea
braziliană a momentului, cînd „mica burghezie urbană, beneficiară a
miracolului economic, dar repede nemulţumită de îndată ce apare criza, face
din «malandro» idealul ei de comportament” (Maria Angela Pilla, Paulo
Antonio Paranagua). Citit astfel, filmul vorbeşte mai puţin despre
emanciparea sexuală a unei femei (Dona Fior), cît despre o formă de machism
(prin personajul defunctului Vadinho).
Roma: I1 deserto dei tartari / Deşertul tătarilor (r. Valerio Zurlini; a. Jacques
1976 Il deserto dei tartari / Perrin, Max von Sydow, Vittorio Gassman, Giuliano Gemma). Ecranizare
Deşertul tătarilor
după romanul lui Dino Buzzati. încartiruiţi într-o fortăreaţă, undeva la
marginea deşertului, un grup de militari aşteaptă sosirea tătarilor împotriva
cărora trebuie să lupte. Filmul, ca şi romanul, este „o alegorie a vieţii omeneşti
ca staţie-triaj, ca permanentă aşteptare a unei ocazii ce nu se va ivi niciodată
sau se va ivi odată cu moartea” (Florian Potra). „Stilul realist şi atenţia
elegiacă acordată lumii sentimentelor, proprii activităţii regizorale a lui
Zurlini, au condus la o lectură originală care, confruntată cu romanul, lasă să
transpară un fel de ambiguitate ambiţioasă, plină de semnificaţii şi trimiteri
culturale care îşi au originea în alegoria adaptării inutile, în absenţa timpului şi
în istorie, văzută ca dimensiune specific determinată” (Geo Bogza). în
contextul creaţiei lui Zurlini (Vară violentă — 1959, Cronică de familie —
1962, Prima noapte de linişte — 1972), filmul este considerat „opera sa de
bază, o solidă capodoperă” (Gian Luigi Rondi). 3 premii „David di Donatello”
(film, regie, actor — Giuliano Gemma).
Paris: Le Corps de mon ennemi / Trupul duşmanului meu (r. Henri Verneuil;
1976 Le Corps de mon ennemi / a. Jean-Paul Belmondo, Bernard Blier, Marie France Pissier). Ecranizare după
Trupul duşmanului meu
romanul lui Felicien Marceau. Un om eliberat din închisoare porneşte în
căutarea celor care au făcut ca el să fie condamnat pe nedrept. Sondaj în lumea
marilor familii burgheze dintr-un oraş din nordul Franţei. „Disecţia mediului e
feroce, iar descoperirea micii localităţi metamorfozate de progres constituie un
mare moment de cinema a l'italienne, dezvăluind angrenajele mecanismului
economico-politic, revelînd legăturile existente între fotbalul profesionist,
marele capital şi manipularea electoratului” (Guy Braucourt). Pentru Verneuil,
maestru al filmului comercial, autor al altor vîrfuri de box-office, acest film
este unul dintre cele mai bune din bogata sa carieră. Flm: Oameni fără
importanţă (1955); Preşedintele (1961); Week-end la Zuydcoote (1964);
Clanul sicilienilor (1968); Cu I de la Icar (1979); Căpcăunii (1984); Mayrig
(1991); Strada Paradis 588 (1992).
 (r. Joseph Losey; sc. Franco Solinas, Fernando Morandi; d. Pierre Duquesne;
1976 Mr. Klein a. Alain Delon, Jeanne Moreau, Juliet Berto). Paris, în timpul ocupaţiei
germane: Robert Klein, un negustor de artă ale cărui afaceri prosperă în
contextul tulbure al momentului, este luat drept un evreu cu acelaşi nume, care
profită de confuzie pentru a se ascunde şi a nu fi deportat. Iniţial dornic să-şi
dovedească nevinovăţia, Klein este fascinat de jocul căutării şi ajunge în
trenurile morţii. Apelînd la modalităţi de exprimare proprii unor genuri foarte
diferite (film documentar, film de suspans, film concentraţionar, film realist
poetic etc.), Losey vorbeşte despre indiferenţa şi inumanitatea omului faţă de
om. Construit după tiparul coşmarelor kafkiene - confruntarea individului cu o
nouă identitate apărută din senin; căutarea identităţii altuia, prilej de călătorie
iniţiatică pentru descoperirea propriului eu; punerea sub acuzaţie a individului
de către o ordine socială omniprezentă, care îl obligă să se dezvinovăţească
pentru culpe imaginare -, filmul oferă un rol major în cariera lui Alain Delon
(deopotrivă interpret şi producător). 3 premii „Cesar” (film, regie,
scenografie).
(r. Sidney Lumet; sc. Paddy Chayefsky; a. Peter Finch, Faye Dunaway,
1976 Network / Reţeaua William Holden). Un celebru prezentator TV a cărui emisiune a pierdut în
audienţă este ameninţat cu destituirea; el hotărăşte să se sinucidă în direct, dar
i se oferă şansa unei alte emisiuni, în care face dezvăluiri şocante asupra
esenţei mincinoase a televiziunii. Marionetă în mîna conducerii canalului
(printre care şi o tînără directoare executivă în plină ascensiune), personajul
devine un fel de propovăduitor al adevărului, ceea ce pentru o vreme face să-i
crească vertiginos audienţa; cînd aceasta scade din nou şi iremediabil,
conducerea hotărăşte eliminarea lui spectaculoasă: împuşcarea în direct. 4
premii „Oscar” (scenariu, actor, actriţă, actriţă în rol secundar). Denunţare a
mijloacelor tot mai necinstite folosite de televiziune pentru a-şi manipula
spectatorii, pentru a-i fixa în faţa micului ecran cu orice preţ. „Clenciul
filmului este că face din căţărarea spre celebritate a unei femei o întruchipare
a bolii ce macină societatea” (Pauline Kael). în acest rol, Faye Dunaway face
o creaţie memorabilă, punct culminant al carierei acestei actriţe „cu gesturi de
infantă care a ales să fie manechin, cu zîmbetul unei Gioconde rătăcite în
«Harper's Bazaar» şi cu aerul că trece mereu pe lîngă fericire” (Claude
Beylie). Flm: Bonnie şi Clyde (1967); Aranjamentul (1969); Cartierul
chinezesc (1974); Campionul (1979); Mămica mea iubită (1981); Supergirl
(1984); Căutătorul de vise (1992); Don Juan DeMarco (1995); Aventură în
doi (1999).
(r. Martin Scorsese; sc. Paul Schrader; a. Robert De Niro, Jodie Foster, Peter
1976 Taxi Driver /Şoferul de taxi Boyle). Un fost combatant în Vietnam, introvertit şi singuratic, devine şofer
de taxi în New York, unde, influenţat de violenta şi de mizeria din jurul său,
comite o crimă. „Am încercat să creez un erou existenţialist, inspirat din
Sartre şi Camus, şi să-l transplantez în contextul american. Un om care nu
înţelege ce i se întîmplă, dar pornirile lui distructive, în loc să se îndrepte
împotriva propriei persoane, aşa cum se întîmplă în Europa sau în Japonia, se
îndreaptă împotriva celorlalţi. E un fenomen tipic american” (P. Schrader). In-
tenţionînd să creeze o imagine pur documentară a realităţii, filmul prezintă
New York-ul ca pe „o hazna poluată, taxiul lui Travis Bickle fiind ca un
batiscaf, din care eroul vede tot gunoiul şi toată mizeria care îl obsedează:
prostituate, drogaţi, maniaci, străzi murdare, violenţă fără sens” (M.
Dempsey). „Travis Bickle este omul-oglindă al Oraşului, placa sensibilă pe
care se impresionează continuu imaginile danteşti ale acestuia. Acest
introvertit atît de nedefinit este judecat după aparenţe sau este luat drept ceea
ce nu e. De fapt, Travis e un nomad agresat, bruftuluit, gonit, care în final îşi
asumă rolul de înger exterminator” (Michael Henry). Filmul e influenţat
stilistic de expresionismul lui Fritz Lang, de realismul rece şi distant al lui
Robert Bresson, dar şi de violenţa din filmele de groază ale lui Roger Corman.
„Palme d'or”, Cannes.
Regizorul tunisian Brahim Babai evoca în filmul de montaj Victoire d'un
1976 Victoire d'un peuple / peuple / Victoria unui popor istoria ţării sale de la colonizare şi pînă la
 independenţă, folosind documente de arhivă.
Victoria unui popor
 (r. cosc. Woody Allen; a. W. Allen, Diane Keaton). Această „comedie
1977 Annie Hall romantică despre un orăşean nevrotic din zilele noastre” (W. Allen) urmăreşte
relaţia dintre un bărbat şi o femeie care îşi consumă întîlnirea, dragostea,
disensiunile şi despărţirea în lungi discuţii pline de un umor, pe alocuri,
absurd. Filmul realizează „portretul unui evreu intelectual din New York,
conştient de izolarea şi de inutilitatea sa în sînul societăţii nord-americane,
purtînd pe umerii săi tone de culpabilitate, obsedat de eşecul relaţiilor sale
amoroase, preocupat de problema sexului, a morţii şi de alte întrebări
metafizice, adept înrăit al psihanalizei” (A. Remond). „Din punct de vedere
uman, Annie Hall este mai coerent decît oricare alt film de Woody Allen”
(Morris Dickstein). „Annie Hall este aproape un «-ism» de la sfîrşitul anilor
'70, un mod de a te îmbrăca, de a reacţiona şi de a simţi. Cînd oamenii se
îndrăgostesc de o idee, nu se mai străduiesc să descopere cîtă substanţă are ea”
(David Thomson). 4 premii „Oscar” (film, regie, scenariu original,
interpretare feminină).
Cannes: Ceddo (r. sc. Ousmane Sembene; a. Tabara Ndiaye, Mamadou
1977 Ceddo Noiayey Diagne, Mustapha Yade). Lupta pentru puterea politică şi religioasă
într-un trib african, în secolul al XVII-lea, dublată de distrugerea spiritualităţii
africane de către misionarii creştini şi musulmani. „Regizorul găseşte în trecut
cauzele alienării prezentului, ale corupţiei burgheziei, ale complicităţilor
religioase şi ale contradicţiilor politice” (Barthelemy Amengual). El „conduce
acţiunea cu multă abilitate, de la pompozitatea primelor scene spre un final
sîngeros şi foarte plauzibil” (Nigel Andrews). Cotitură în creaţia regizorului
senegalez Ousmane Sembene, care trece de la un stil eminamente realist la o
stilizare marcată.
(r. Andrzej Wajda; sc. Aleksander Ścibor-Rylski; i. Edward Klosinski; a.
1977 Czlowick z marmuru / Omul Jerzy Radziwilowicz, Krystyna Janda, Tadeusz -omnicki). O tînără regizoare
de marmură
îşi alege drept subiect pentru lucrarea de diplomă cazul real al unui muncitor
stahanovist al anilor '50 — Birkut —, prezent adesea în actualităţile
cinematografice de epocă. Investigaţiile sale întîmpină multe obstacole din
partea celor care l-au cunoscut şi care i-au supravieţuit cu cinism: teamă,
reticenţă, complicitatea tăcerii, false pudori, interese politice. „Acţiunea
filmului se derulează pe mai multe niveluri şi diferitele elemente juxtapuse,
asemenea unui mozaic, sfîrşesc prin a forma un întreg: materialul documentar
al anilor '50, documentele imaginate (portretul lui Birkut), flashback-uri
(povestea lui Birkut), un film-cadru (căutările regizoarei). Scopul filmului nu
este reconstituirea unui personaj necunoscut; centrul său nu este Birkut, ci
întrebările despre trecut şi discutarea trecutului astăzi” (Klaus Eder). Ieşit pe
ecrane, filmul e întîmpinat cu o campanie de presă negativă, care-1 acuză de
mistificarea realităţii, ceea ce atrage şi mai mulţi spectatori în sălile de
cinema: 2,7 milioane în primele trei luni de la premieră. Premiu Gdansk.
Premiul FIPRESCI, Cannes, 1978. Premiul de interpretare masculină,
Bruxelles, 1979. Premiul special al juriului, Cartagena (Columbia), 1980.
Omul de marmura este primul voleu al unui diptic continuat cu Omul de fier
(1980).
(r. Joachim C. Fest, Christian Herrendoerfer). Film de montaj, transpunere în
1977 Hitler eine Karriere / Hitler, imagini-document a monografiei istoricului german J. C. Fest. în contextul
o carieră
dezbaterii publice, cu profunde rezonanţe politice, privind proiectul legii
referitoare la prescrierea crimelor de război, filmul stîrneşte în Germania o
puternică reacţie polemică. „Singurul lucru pe care vi-1 pot recomanda este să
nu vedeţi acest film. Sau dacă vreţi cu tot dinadinsul să o faceţi, atunci priviţi-
1 cu ochii dumneavoastră şi mai ales — cu urechile dumneavoastră — pentru
a verifica acea fascinaţie căruia acest film îi este mărturie” (Wim Wenders).
Concentrîndu-se pe portretul Fuhrer-ului şi pe cariera sa politică (remarcabilă
analiză filmică a discursului demagogic şi a regiei marilor serbări fasciste),
filmul le oferă acestora „un spaţiu excesiv în raport cu analiza cauzelor care l-
au adus pe Hitler la putere, a forţelor care i s-au opus şi a consecinţelor
politicii sale” Qean Roy).
 Atena: Iphigenia (r. Michael Cacoyannis; m. Mikis Theodorakis. a. Irene
1977 Iphigenia Papas, Costa Kazakos) încheie trilogia cinematografică inspirată cineastului
grec de marile tragedii antice. împreună cu Elektra (1962) şi Troienele (1971),
este o exemplară transpunere modernă, cinematografică a capodoperelor
antichităţii.
Coproducţia ivoriano-franceză La Victoire en chantant / Spre victorie cântând
1977 La Victoire en chantant / (r. Jean-Jacques Annaud; a. Jean Carmet, Jacques Dufilho, Catherine Rouvel)
Spre victorie cântând
primeşte premiul „Oscar” pentru film străin. Africa, 1915: luînd act de
izbucnirea războiului în Europa, trupele coloniale franceze şi germane încep
ostilităţile, dar cei care duc greul luptei sînt localnicii înrolaţi în ambele
tabere. „Filmul reconstituie explicit o microsocietate — armata, biserica,
burghezia, învăţămîntul, adică o adevărată structură instituţională. Personajele
sînt învestite cu o funcţie socială precisă. La urma urmei, ne putem întreba
dacă Spre victorie cîntind nu este o vastă metaforă, dacă mica lume de la Fort-
Coulais nu trimite la alte locuri de pe malurile Marnei” (T. L. Pouillade). „Un
pamflet usturător, ofensator şi marionetistic contra colonialismului rasist şi
imbecilităţii şovine” (Morando Morandini).
(r. Moshe Misrahi; a. Simone Signoret, Samy Ben Youb, Claude Dauphin). O
1977 La Vie devant soi / Madame bătrînă evreică, fostă prizonieră la Auschwitz, fostă patroană de bordel, adoptă
Rosa
un copil arab. „Drumul spre moarte al acestei bătrîne doamne, ce retrăieşte
momente ale tragediei sale trecute şi trezirea la viaţă a copilului într-o lume
bolnavă, coruptă, din care dragostea e absentă, nevoia ambilor de a-şi găsi o
raţiune de a fi, o identitate, o apartenenţă culturală” (Gerard Langlois).
Premiul „Oscar” pentru film străin. Rol important în cariera actriţei Simone
Signoret, a cărei subtilă compoziţie presupune asumarea urîtului, a diformului,
a sordidului pentru a releva prin contrast frumuseţea interioară a personajului.
Premiul „Cesar” pentru interpretare feminină.
Berlin: Premiul FIPRESCI revine filmului realizat în Filipine Mababangong
1977 Mababangong Bangungot / Bangungot / Coşmarul parfumat (r. Tidlat Tahimik). Eroul filmului, un
Coşmarul parfumat
taximetrist încrezător în iluzia paradisului american, descoperă nemijlocit
coşmarul oraşului modern în era societăţii de consum.
(r. Nikita Mihalkov; a. Aleksandr Kaliaghin, Elena Solovei, Evghenia
1977 Neokoncennaia piesa dlia Gluşenko). Ecranizare după piesa „Platonov” de A. P. Cehov, filmul
mehaniceskogo pianina /
Piesă neterminată pentru „compune textul ca pe o partitură pentru un concert de cameră. Un concert
pianină mecanică început senin, cu rîsete inocente ca un clinchet de clopoţei, şi sfîrşit grav într-
un hohot de plîns. Un concert dirijat magistral de la pia-nissimo la fortissimo,
care-1 consacră pe Nikita Mihalkov (în dubla postură de regizor şi actor) ca
un interpret, poet şi filozof al operei cehoviene” (Adina Darian). „O tensiune,
o electricitate se instalează în spaţiul larg deschis şi în profunzimea cîmpului.
Recunoşti astfel acea mizanscenă dinamică în statica sa, pe care Bazin o
celebra la Wyler şi Welles. Ca şi în Nunta lui Wajda, o lume uită că moare,
visînd că se apără. Frumuseţea imaginilor, ştiinţa condiţionărilor,
autenticitatea locurilor şi cea a personajelor invită la o comparaţie cu Visconti,
dacă acesta n-ar fi cel mai adesea sarcastic şi nu amar” (Bartelemy
Amengual). „Un film melancolic, elegiac şi premonitoriu deopotrivă şi, după
Doamna cu căţelul, în timp, prima veritabilă capodoperă de film cehovian”
(Florian Potra). „Scoica de aur”, San Sebastian.
(r. John Badham; a. John Travolta, Karen Lynn Gorney, Barry Miller). Un
1977 Saturday Night Fever / tînăr vînzător de magazin din Brooklyn evadează din monotonia vieţii sale
Febra de sâmbătă seara
cotidiene pe ringul de dans al unui local disco, pe care îl frecventează seară de
seară. „Problema lui Tony este cea a multor băieţi de la oraş. Ei simt că sînt
capabili de mai mult, dar sînt prinşi în capcana unei vieţi searbede, banale,
fără strălucire. Ar vrea să se elibereze, dar se tem, pentru că ăsta e mediul pe
care îl cunosc şi de el depinde supravieţuirea lor. La urma urmei, este chiar
cazul lui Travolta” (J. Badham). „Cele mai fascinant de frumoase secvenţe de
dans filmate vreodată” (Pauline Kael) fac din John Travolta (la primul său rol
principal) urmaşul lui Fred Astaire şi Gene Kelly şi îl propulsează printre
vedetele Hollywoodului cu box-office asigurat. Prima parte a carierei sale îl
va eticheta drept „băiatul a cărui inteligenţă se află în degetele de la picioare”.
Sequelul filmului — Staying Alive — va fi realizat de Sylvester Stallone, în
1983, tot pe muzică de Bee Gees.
 (r. Arifi Noer), ambiţios film-epopee indonezian, evocînd lupta pentru
1977 Serangan Fajat / Drumul independenţă din anii 1945-1950. „Triumf al regizorului Noer, interpretare
cinematică a istoriei, cu multe momente în care este exploatată aproape magic
forţa de atracţie a mediului de investigat.
Regizorul tunisian Ridha Behi debutează cu Le Soleil des Hyenes / Soarele
1977 Soleil des Hyenes / Soarele hienelor (a. Larbi Doglemi, Mahmoud Morsi, Ahmed Snoussi). Alterarea şi
hienelor
distrugerea vieţii unui sat mediteranean prin transformarea lui în localitate
turistică, cu capital german. Filmul urmăreşte trei personaje: bogătaşul satului,
care susţine proiectul, fierarul satului, care rezistă o vreme, ca pînă la urmă să
cedeze, pescarul, care continuă să lupte împotriva „progresului” modern.
Inspirat dintr-o situaţie reală şi filmat în decoruri reale.
Regizorul britanic Ridley Scott debutează cu The Duellists / Dueliştii (i. Frank
1977 The Duellists / Dueliştii Tidy; a. Keith Carradine, Harvey Keitel, Albert Finney). în timpul războaielor
napoleoniene, doi ofiţeri se urmăresc vreme îndelungată, cu obstinaţie,
provocîndu-se la duel în diverse colţuri ale Europei. Ecranizare după o nuvelă
de Joseph Conrad. Filmul e remarcabil pentru valorile picturale ale imaginii şi
pentru minuţiozitatea reconstiturii ambianţei şi atmosferei de epocă, dar
evidenţiază dificultatea transpunerii cinematografice a prozei lui Conrad:
„aproape întreaga ironie a nuvelei e azvîrlită peste bord, iar ţesătura de
observaţii psihologice care însoţesc şi explică acţiunile protagoniştilor este
simplificată într-o comedie a absurdului” (Tom Milne). Impactul vizual va
rămîne trăsătura definitorie a filmelor lui Scott, indiferent de genul lor. Flm:
Alieri (1979); Vînătorul de recompense (1982); Legenda (1985); Gloanţe şi
cenuşă la Osaka (1989); 3492 — Cucerirea paradisului (1992); Vijelia albă
(1996); Gladiatorul (2000); Hannibal (2001).
Berlinul de Vest: The Serpent's Egg / Oul de şarpe (r. sc. Ingmar Bergman; i.
1977 The Serpent's Egg / Oul de Sven Nykvist; a. Liv Ullmann, David Carradine, Gerd Frobe). În toamna
şarpe
anului 1923, într-un Berlin cuprins de xenofobie, inflaţie şi haos politic, un
trapezist şi o cîntăreaţă de cabaret cad victimele unui doctor care face
experienţe pe oameni, împingîndu-i la sinucidere; prefigurare a coşmarului
nazist. Titlul se datorează convingerii lui Bergman că „nazismul e ca un ou de
şarpe. Prin coaja lui subţire se poate discerne viitoarea reptilă.” Oul de şarpe
marchează o ruptură în opera lui Bergman, care „pentru prima dată pune pe
acelaşi plan, sau cel puţin în paralel, problemele sociale cu preocupările
existenţiale” (Yves Alion). „în ciuda familiarităţii temei tipic bergmaniene —
incapacitatea omului de a acţiona în faţa justiţiei —, forţa filmului constă,
printre altele, în modul în care descompune mecanismul suspiciunii: felul în
care eroul, ce nu pare a fi evreu şi nu are veleităţi politice, începe să se simtă
vinovat, să-şi piardă identitatea şi să nu mai creadă în inocenţa sa” (John
Pym).
Salonic: filmul lui Nikos Koundouros 1922 (sc. Nikos Koundouros, Stratis
1978 „1922” Karras; i. Nikos Kavoukidis; a. Vassilis Laggos, Eleonora Stathopoulou)
primeşte principalele distincţii ale festivalului (Marele premiu şi premiile
pentru regie, imagine, scenariu, interpretare masculină, interpretare feminină).
Reconstituire a genocidului făcut de armata turcă şi de fanaticii musulmani
împotriva grecilor din Asia Mică în anul 1922, cînd aproape un milion de
locuitori care nu au izbutit să fugă în Grecia continentală au fost obligaţi să
străbată podişul Anatoliei murind de foame, de sete sau de mîna inamicului.
Subiectul tratat într-o manieră violentă şi ironică poartă deopotrivă amprenta
unui estetism apăsător, tipic stilului lui Kondouros (Bordello — 1984). După
unica proiecţie din festival, filmul va fi interzis în Grecia pînă în februarie
1982.
(r. Franco Zeffirelli; a. Kobert Powell, Olivia Hussey, Anne Bancroft, James
1978 Gesu di Nazareth - Iisus din Mason, Rod Steiger, Anthony Quinn, Claudia Cardinale, Michael York).
Nazareth
Viaţa şi patimile lui Iisus îi oferă lui Zeffirelli substanţa unui supertelefilm de
mai mult de 6 ore, în care apar 220 de actori, mulţi dintre ei staruri ale
cinematografului internaţional. „Evanghelia după Zeffirelli este un compromis
între spectacolul de operă, film istoric hollywoodian şi paradă a vedetelor,
chiar şi în chip de figuranţi. Nu numai că ne face să regretăm sublima
austeritate a lui Pasolini, dar nu suferă comparaţie nici măcar cu discutatul
Messia al lui Rossellini” (Tullio Kezich). Cu toate acestea, filmul, în varianta
lui TV sau în cea cinematografică (contrasă la circa 4 ore), se bucură de
aprecierea publicului datorită valorilor sale plastice şi, mai ales, datorită
interpretului principal. Actorul britanic Robert Powell face, în rolul lui lisus,
creaţia vieţii sale.

1978 Pokój z widokiem na morze
/ Camera cu fereastră spre
mare
1978 Preparez vos mouchoirs! /
Pregătiţi-vă batistele!
1978 The Deer Hunter / Vînătorul
de cerbi
1979 Apocalypse, Now
/Apocalipsul acum
(r. cosc. Janusz Zaorski; a. Marek Bargietowski, Piotr Fronczewski, Gustaw
Holoubek). De-a lungul dramaticei lupte pentru salvarea unui tînăr care vrea
să se sinucidă aruneîndu-se de la ultimul etaj al unui imobil, se construieşte o
pasionantă dezbatere despre responsabilitatea omului faţă de propria-i viaţă,
despre libertatea alegerii conştiente şi despre dreptul de a interveni în destinul
celuilalt. „Zaorski se anunţă a fi un moralist pasionat, alături de celălalt «Z»
consacrat — Zanussi —, mai puţin sofisticat decît acesta, dar la fel de subtil şi
de intransigent în faţa a tot ceea ce ar putea să însemne abdicare de la
demnitatea umană” (Roxana Pană). „Leopardul de argint” şi premiul
FIPRESCI, Locarno.
Paris: Preparez vos mouchoirs! / Pregătiţi-vă batistele! (r. sc. Bertrand Blier;
m. Georges Delerue; a. Carole Laure, Gerard Depardieu, Patrick Dewaere,
Michel Serrault). Un tînăr burghez îşi oferă nevasta unui necunoscut pentru a
o face să-şi recapete bucuria de a trăi. „Fabulă misogină, a cărei morală pare a
fi «Nu încercaţi să faceţi fericite femeile pentru că o să vă frigeţi degetele»,
filmul lui Blier apare ca o reflecţie asupra sfîrşitului cuplului tradiţional, al
cărei scop este de a te face să rîzi sau să surîzi prin intermediul dulcelui său
delir. Cel mai reuşit film al lui Blier, cel mai subtil şi amuzant, cel mai finisat.
O comedie constituită dintr-o enumerare de situaţii pline de haz, cel mai
adesea tratate cu fineţe” (Yves Alion). „Am vrut să regăsesc stilul din
Ouşoarele, numai că aici dialogul e mai truculent, dar situaţiile sînt mai puţin
agresive şi înclinaţia spre comedie mai fermă. O comedie bazată pe situaţii
melodramatice, de unde şi titlul” (B. Blier). Premiul „Oscar” pentru film
străin. Premiul „Cesar” pentru muzică.
(r. Michael Cimino; i. Vilmos Zsigmond; a. Robert de Niro, Cristopher
Walken, John Sa vage, Meryl Streep). Trei prieteni, tineri oţelari dintr-un
orăşel din Pennsylvania, trăiesc groaznica experienţă a războiului din
Vietnam, care îi marchează profund, dar pe fiecare în alt fel. „întrebarea pe
care o pune filmul meu este: cum mai poate duce cineva o viaţă normală după
o asemenea experienţă? Alternativa este fie sinuciderea, fie întoarcerea la
viaţă cu un dram de speranţă” (M. Cimino). Urmărindu-i pe eroi înainte de
război, în timpul acestuia şi după, făcîndu-i să treacă prin marile ritualuri ale
vieţii — nunta, vînătoarea şi focul bătăliei — Vînătorul de cerbi este în primul
rînd un omagiu sobru şi emoţionant adus prieteniei masculine. Implicaţiile
sale politice stîrnesc însă reacţii violente şi contradictorii, criticii
considerîndu-l fie „cel mai mare film antirăzboinic de la Iluzia cea mare” (S.
Farber), fie „o periculoasă reafirmare a patriotismului şi a eroismului
american prin distorsionarea gravă a istoriei” (Marsha Kinder). Ca şi
Întoarcerea acasă şi Apocalipsul acum, celelalte două filme despre războiul
din Vietnam, create în aceeaşi perioadă, el nu pune problema responsabilităţii
Americii, ci numai a consecinţelor acestui război asupra cetăţeanului american
de rînd, oferind viziunea subiectivă a acestuia asupra evenimentelor. Filmul va
fi prezentat la Festivalul de la Berlin, 1979, unde va fi boicotat de delegaţiile
din ţările socialiste (cu excepţia României), care îşi retrag filmele din program
şi reprezentanţii din juriu. 5 premii „Oscar” (film, regie, actor secundar,
montaj, sunet).
(r. Francis Ford Coppola; i. Vittorio Storaro; a. Martin Sheen, Marlon Brando,
Robert Duvall). în timpul războiului din Vietnam, colonelul Willard, aflat „în
misiune specială”, navighează în susul unui rîu în căutarea unui alt colonel,
Kurtz, care a ales o altă viaţă, o altă lege. Fost element de elită al armatei
americane, Kurtz s-a transformat, după dispariţia sa în junglă, în „rege” al
unei populaţii primitive şi a impus în regiunea pe care o stăpî-neşte o teroare
sîngeroasă, rînduieli oribile, ce depăşesc prin cruzime şi violenţă chiar şi
războiul modern, spectaculos prezentat în prima parte a filmului. „Nu este un
film despre războiul din Vietnam, ci un film de război, o experienţă a
războiului, a aventurii, a scufundării în tenebre şi în iraţional” (Serge
Toubiana). „Oricine a studiat condiţia umană a fost fascinat de război, fie că a
trăit sau nu această experienţă; e de necrezut acest elan spre autodistrugere,
aproape ca o plăcere sexuală. Poate o simplă extraordinară eliberare de
energie şi, în acelaşi timp, total inutilă, total absurdă” (John Milius). „Pariu
gigantic, supraomenesc, Apocalipsul poate marca pentru Coppola o cotitură
decisivă; şi nu numai pentru el, ci şi pentru o bună parte dintre cineaştii
hollywoodieni care ar vrea să se angajeze în aventuri ambiţioasc. Cu acest
film, Coppola intră în rîndul copiilor teribili ai Hollywoodului: Griffith,
Stroheim, Welles” (Max Tessier). „Palme d'Or” şi premiul FIPRESCI,
Cannes.
 München: Die Blechtrommel / Toba de tinichea (r. Volker Schlondorff; a.
1979 Die Blechtrommel / Toba de David Bennet, Mărio Adorf, Angela Winkler, Daniel Olbrychski). Ecranizare
tinichea
după romanul lui Giinter Grass. „Fresca a 20 de ani de ascensiune şi cădere a
nazismului, într-o regiune limitrofă Germaniei. Tratarea istoriei (şi a Istoriei)
este însă deformată, văzută de jos în sus, din punctul de vedere al unui copil
— Oskar — care s-a hotărît să nu mai crească şi care datorită acestei
determinări, voit şi dublu minoritare (copil şi pitic), face din scena istorică o
monstruoasă paradă de uriaşi” (D. Dubroux). Oskar este „un produs al
secolului XX. Pentru mine, el are două particularităţi specifice epocii: refuzul
şi protestul. îşi refuză lumea cu atîta îndîrjire, încît nici măcar nu mai creşte.
Evoluţie zero. Protestează atît de tare, încît vocea lui sparge sticla” (V.
Schlondorff). „Deşi trimite la evenimente precise şi reale, Toba de tinichea
este un film oniric, eterogen şi profund baroc, ale cărui sensuri secundare sînt
pe cît de multiple, pe atît de difuze. O operă ancorată în sensibilitatea
contemporană. Reuşind sinteze estetice complexe şi multiforme, care
îmbogăţesc totodată gîndul şi privirea. Din acest punct de vedere, filmul lui
Schlondorff este una dintre operele marcante ale sfîrşitului anilor '70”
(Raphael Bassan). „Palme d'or”, Cannes. Premiul „Oscar” pentru film străin.
(r. Rainer Werner Fassbinder; a. Hana Schygulla, Klaus Lowitsch, Ivan
1979 Die Ehe der Maria Braun Desny). în Germania Occidentală, imediat după război, o presupusă văduvă,
/Căsătoria Mariei Braun
Măria Braun, trăieşte o idilă cu un ofiţer american, întreruptă brusc de apariţia
soţului, care îl ucide pe ofiţer şi este întemniţat. Reapariţia lui după ani şi ani
va curma o altă „idilă” a Măriei, de data aceasta cu un om de afaceri francez.
Prin intermediul vieţii amoroase şi sociale a eroinei, Fassbinder urmăreşte
istoria Germaniei de la în-frîngerea celui de-al treilea Reich la miracolul
economic postbelic şi la colaborarea cu foştii inamici. Unii critici au văzut
chiar în soţul Măriei Braun fantoma vechii Germanii care irumpe, din cînd în
cînd, în prezent. „Un film despre amîna-rea sentimentelor, despre expectativa
adevăratei vieţi, pe care timpul a blocat-o. Caracterul lui exemplar rezidă în
faptul de a fi arătat că la baza reconstrucţiei naţiunii a stat în primul rînd
tehnicizarea rece şi nu sentimentele, sufletele oamenilor. Iată de ce R.F.G. a
devenit, aşa cum e azi, un stat în care valorile materiale contează mult mai
mult decît cele omeneşti” (U. Jaeggi). Una dintre operele emblematice ale
Noului Film German. „Ursul de argint” pentru întreaga echipă şi „Ursul de
argint” pentru interpretare feminină, Berlin. Marele premiu, Figuera del Foz.
Paris: Don Giovanni (r. Joseph Losey; a. Ruggero Raimondi, John Macandry,
1979 Don Giovanni Eda Moser). Opera lui Mozart, interpretată de mari cîntăreţi, sub bagheta lui
Lorin Maazel, devine în regia lui Joseph Losey un spectacol cinematografic
rafinat, un reper important în efortul de reînnoire a genului, întreprins în
deceniul 9 şi de alţi cineaşti, ca: Zeffirelli (Traviata), Syberberg (Parsifal) şi
Roşi (Carmen). „Pentru mine, este vorba în primul rînd de a arăta că opera
este, înainte de toate, o artă populară şi că mii de oameni din întreaga lume
vor avea acces la această capodoperă care depăşeşte limitele istoriei, fiind
nespus de actuală. Să fie vorba de o nouă formulă de artă? Cred că da, pentru
că nu e vorba de o operă filmată. Sînt, înainte de orice, cineast, iar Don
Giovanni al meu este un film care povesteşte o istorie, care pune în scenă
bărbaţi şi femei confruntaţi cu slăbiciunile lor, cu teama lor de moarte, cu
ambiguităţile lor, confruntaţi de asemenea cu rivalităţile de clasă, cu o situaţie
socială încordată la extrem” (J. Losey). 2 premii „Cesar” (decoruri, montaj).
Moscova: Stalker / Călăuza (r. Andrei Tarkovski; a. Aleksandr Kaidanovski,
1979 Stalker / Călăuza Anatoli Soloniţîn, Nikolai Gringo, Alissa Freindlih). Aventura a trei bărbaţi
— Călăuza, Savantul şi Scriitorul — care pătrund într-o zonă ciudată şi
interzisă, unde se spune că dorinţele cele mai puternice pot deveni realitate.
Elementul fantastic serveşte aici unei incursiuni în conştiinţa umană. Critica a
relevat filiaţia dostoievskiană a operei, precum şi reflectarea problematicii
contemporane de tip ecologic. Dar mai presus de aceasta s-a remarcat
înscrierea acestui film straniu şi de o deosebită frumuseţe formală în
permanenţele universului etic şi filozofic al cineastului: „Indiferent dacă sînt
bune sau rele, filmele mele sînt, în ultimă analiză, despre un singur lucru:
manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. Mă
interesează un erou care merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic,
pentru că numai un asemenea om poate izbândi” (A. Tarkovski).
 (r. Roman Polanski; i. Ghislain Cloquet; a. Nastassja Kinski, Peter Firth).
1979 Tess Coproducţie franco-britanică. Ecranizare după romanul lui Thomas Hardy.
Povestea romanescă melodramatică şi, totodată, reală şi tragică a unei tinere
ţărănci de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, violată de stăpînul său, pe care se
răzbună ucigîndu-l. Intenţionînd să facă un film care „să contravină valului de
violenţă şi sex care caracterizează în prezent cinematograful”, Polanski redă
„istoria unei epoci întrupate într-un personaj. Tabloul mizeriei, al foamei, al
opresiunii de toate felurile, al beţiei, al ineficientei unui cler neputincios, chiar
dacă înţelegător, al persistenţei credinţelor semi-păgîne, al imposibilităţii în
care se află spiritele cele mai luminate de a aplica în viaţă teoriile pe care le
descoperă” (Mireille Amiel). 3 premii „Cesar” (film, regie, imagine).
(r. cosc. Bruce Beresford; a. Edward Woodward, Jack Thompson). 1901: doi
1980 Breaker Morant ofiţeri australieni sînt trimişi în faţa Curţii Marţiale şi condamnaţi la moarte
sub acuzaţia că au ucis militari capturaţi în timpul războiului cu burii. Ei nu
sînt decît nişte ţapi ispăşitori pentru insuccesele militare înregistrate de
britanici. Ecranizare după o piesă de Kenneth Ross. Comparat cu filmul
Cărările gloriei de Stanley Kubrick, Breaker Morant abordează o situaţie
recurentă în cinematograful lui Beresford: „jocul loialităţilor într-o structură
ierarhică şi efectele deplorabile ale autoritarismului” (Brian McFarlane).
„Regizorul stăpîneşte cu măiestrie mijloacele artistice. Aceasta se manifestă în
diferite moduri şi mai ales în utilizarea cîtorva tuşe de umor menite să
sublinieze situaţia kafkiană în care se află acuzaţii” (Keith Connolly). Premiul
pentru actor în rol secundar (Jack Thompson), Cannes.
(r. Glenn Silber, Tete Vasconcellos). Documentar militant pe tema pericolului
1980 El Salvador, another implicării Statelor Unite în războiul civil din Salvador. Sînt utilizate filmări
Vietnam / Salvador, un alt
Vietnam din ambele tabere şi interviuri ample cu lideri politici, religioşi şi militari, care
evocă la cald evenimentele în derulare. Marele premiu, Leipzig, 1981,
În satul salvadorian Chalatenango, 800 de locuitori sînt ucişi de trupele
1980 El Salvador: el pueblo guvernamentale. Pornind de la relatarea acestui episod sîngeros al războiului
vencera / Salvador: poporul
va învinge civil, un documentar de lung metraj, El Salvador: el pueblo vencera /
Salvador: poporul va învinge (r. Diego de la Texera), va fi realizat în
clandestinitate de către cineaştii Frontului de Eliberare „Farabundo Marti” şi
va evoca tradiţiile luptei din această ţară, prezentînd viaţa de zi cu zi a
luptătorilor din guerilla, ce va reuşi nu peste mult timp să răstoarne junta
aflată la putere în Salvador.
New York: Heaven's Gate / Tărâmul făgăduinţei (r. Michael Cimino; a. Kris
1980 Heaven's Gate / Tărâmul Kristofferson, Chris-topher Walken, Isabelle Huppert, Jeff Bridges, John
făgăduinţei
Hurt) - unul dintre cele mai răsunătoare eşecuri din istoria cinematografului
(buget 44 mii. dolari - încasări 1,5 mil. dolari). Cu acest film, care demitizează
westernul arătînd masacrarea emigranţilor din Europa Centrală de către
cartelul crescătorilor de animale, în Wyoming-ul secolului al XIX-lea, Cimino
îşi pierde creditul cucerit cu oscarizatul Vînător de cerbi şi dobîndeşte
reputaţia de regizor dificil, cu care e mai bine să nu lucrezi. „E limpede că
Michael Cimino a semnat un pact cu diavolul pentru Vînătorul de cerbi şi
acum diavolul a venit să-şi ia datoria” (Vincent Canby). Retras imediat după
premieră, filmul este scurtat cu 100 de minute şi va fi relansat abia în aprilie
1981. În schimb, în Europa, unde va rula în varianta sa lungă, el va stîrni mai
ales entuziasmul criticii: „Mai mult şi mai lucid decît Griffith şi Ford, pe care
de altfel îi citează, Cimino e «purtătorul de cuvînt» al unei naţiuni şi al tuturor
contradicţiilor acesteia, o naţiune care s-a născut nu numai eliminîndu-i pe
indieni, dar şi permiţîndu-i bogatului să-l ucidă pe cel sărac. Rău înţeles şi
detestat, acest film de un mare curaj structural, cu personaje voit ambigue şi
evazi-
Tokyo: Kagemusha (r. Akira Kurosawa; a. Tatsuya Nakadai). „Cînd am
1980 Kagemusha studiat istoria Japoniei, am descoperit că a existat o bătălie în care întreaga
armată a fost distrusă. Evenimentul m-a fascinat prin singularitatea lui: într-o
tabără n-a murit nimeni, în cealaltă au murit toţi generalii. Am încercat să
înţeleg cum de s-a întîmplat aşa ceva. Aşa am ajuns la personajul care s-a aflat
în spatele armatei distrusc. Am descoperit că el avea mai multe dubluri. Aşa
că m-am hotărît ca eroul filmului să fie una dintre ele, un fost hoţ care ar fi
trebuit executat, dar care este iertat cu condiţia să preia identitatea altcuiva.
Deci filmul este atitudinea unei singure fiinţe umane faţă de evenimentul
istoric” (A. Kurosawa). „La prima vedere, cu acei cavaleri în armuri
medievale, spectacolul are un aer de «Ivanhoe» transplantat în Japonia. Dar, în
străfunduri, un curent susură un omagiu melancolic adus măreţiei şi valorilor
trecute, un imn închinat unei vechi ordini apuse” (Thomas Quinn Curtiss).
Avînd, printre altele, „cele mai frumoase bătălii realizate în cinematograf de la
Aleksandr Nevski încoace” (Aldo Tassone), acest „film-bilanţ, film-sinteză —
atît elementele tematice, cît şi cele estetice ale universului lui Kurosawa îşi
află aici expresia perfectă — recapitulează totul, continuînd însă să
experimenteze şi să împingă mai departe meditaţia” (Fr. Ramasse). „Palme
d'or”, Cannes. Premiul „Cesar” pentru film străin.
 Los Angeles: melodrama familială Kramer vs Kramer / Kramer contra
1980 Kramer vs Kramer / Kramer Kramer (r. sc. Robert Benton; a. Dustin Hoffman, Meryl Streep, Justin Henry)
contra Kramer
cîştigă cinci dintre cele mai importante premii „Oscar” (film, regie, actor
principal, actriţă secundară, scenariu-adaptare). Ecranizare după romanul lui
Avery Corman. Important succes de public, moderat succes de critică. Aceasta
evidenţiază caracterul confecţionat al poveştii (un tată luptă să păstreze
custodia copilului, care i-a fost atribuită după divorţ şi care este apoi
revendicată de mamă): „este o ficţiune fabricată ca o combină frigorifică
ultramodernă, menită să seducă un mare număr de cumpărători şi
cumpărătoare prin calităţile sale practice şi prin eleganţa gabaritului. La
nivelul formei, nu i se poate reproşa nimic. Totul funcţionează cu atîta
precizie, încît mai că ne dă iluzia unei tragedii umane” (Freddy Buache).
(r. Francis Girod; a. Romy Schneider, Jean-Louis Trintignant, Jean-Claude
1980 La Banquière / Banchera Brialy, Claude Brasseur). In perioada dintre cele două războaie, o tînără şi
frumoasă femeie face o ascensiune spectaculoasă în lumea financiară
pariziană, urmată de o cădere pe măsură. Transpunere pe ecran a unui fapt
divers din anii '30: scandalul declanşat de falimentul bancherei Marthe Hanau,
poreclită Doamna 8%, campioana economiilor mici. Filmul se înscrie în moda
retro şi se remarcă printr-o spectaculoasă reconstituire de epocă, precum şi
prin strălucirea actriţei Romy Schneider, aflată la zenitul carierei sale. „Mare
succes comercial, Banchera este o operă destul de ambiguă, plasată undeva
între intriga sentimentală de tip foto-roman de lux şi denunţarea unui anume
afacerism de dreapta, care prevala în epoca interbelică” (Jacques Zimmer).
Londra: după îndelungi cercetări şi operaţii de restaurare, care au fost începute
1980 Napoleon în 1968, cineastul şi istoricul britanic de cinema Kevin Brownlow prezintă o
versiune de 5 ore a capodoperei lui Abel Gance, Napoleon, acompaniată de
muzica lui Cari Davis. Continuîndu-şi cercetarea, aceeaşi echipă realizează o
versiune de cinci ore şi jumătate ce va fi prezentată la Londra, în anul 2000.
(r. Hector Babenco; a. Fernando Ramos Da Sîlva). Existenţa promiscuă a unui
1980 Pixote grup de copii abandonaţi care supravieţuiesc pe străzile din Sao Paolo şi Rio
furînd, drogîndu-se, prostituîndu-se şi ucigînd. Eroul principal, Pixote, un
băiat de 10 ani, „capătă inteligenţa mizeriei sale şi capacitatea de a găsi
drumul către maturitate” (Jacques Chevalier). Intenţionînd iniţial să realizeze
un documentar despre un centru de reeducare al minorilor, Babenco realizează
această docu-dramă cu copii luaţi de pe stradă, cu care lucrează timp de cinci
luni „pentru a-i face să devină conştienţi de propriile lor capacităţi expresive”
(H. Babenco), şi care după terminarea filmărilor revin în lumea lor de
vagabonzi („actorul” principal va muri la 19 ani, împuşcat de poliţie).
„Originalitatea demersului lui Babenco constă în faptul că, în timp ce pare a
articula un rechizitoriu socio-politic, el ne obligă să ne afundăm în adîncimile
unui conflict psihologic” (Paulo Antonio Paranagua).
(r. Martin Scorsese; sc. Paul Schrader, Mardik Martin; i. Michael Chap-man;
1980 Raging Bull / Taurul furios a. Robert De Niro, Cathy Moriarty, Joe Pesci). Film inspirat din viaţa şi
cariera boxerului Jack La Motta. „Viaţa lui La Motta începînd din 1941,
trecînd prin perioada marilor succese şi sfîrşind cu umilinţele îndurate în anii
'50 şi cu activitatea sa de prezentator într-un local de noapte, este recreată cu
un minimum de recuzită, cu foarte puţine secvenţe în afara casei şi a ringului,
fără nici un fel de artificii. Conflictul acestei drame rămîne strict interior,
astfel încît violenţa — explozivă în certurile conjugale, mai brutală, dar
disciplinată, agresivă, stilizată în meciurile de box — este întotdeauna
generatoare de semnificaţie. La Motta se izbeşte de zidul sorţii sale” (Richard
Combs). Scorsese vede în existenţa lui La Motta povestea mîntuirii „unui tip
care a cucerit ceva, a pierdut totul şi apoi s-a salvat singur.” 2 premii „Oscar”
(actor principal, montaj).
După un deceniu de cinematograf militant, Jean-Luc Godard se întoarce la
1980 Sauve qui peut (la vie) / filmul de ficţiune cu Sauve qui peut (la vie) / Scapă cine poate (viaţa) (a.
Scapă cine poate (viaţa)
Jacques Dutronc, Isabelle Huppert, Nathalie Baye). Film-confesiune în patru
părţi (intitulate de către autor: imaginarul, teama, comerţul, muzica) şi trei
personaje (un bărbat şi două femei), ale căror destine se intersectează pentru a
se despărţi definitiv. „între furie şi sfîşiere sufletească, autorul face un bilanţ
despre sine şi despre raporturile sale cu epoca” (Philippe d'Huygues). Scapă
cine poate (viaţa) este primul dintr-o serie de filme foarte apreciate de critică
(Pasiune, Prenumele: Carmen, Maria Fecioara), care îl readuc pe Godard în
atenţia spectatorilor de cinema.
 New York: Stardust Memories / Amintiri de la Stardust Hotel (r. sc. Woody
1980 Stardust Memories / Allen; a. W. Allen, Char-lotte Rampling, Jessica Harper, Marie-Christine
Amintiri de la Stardust
Hotel Barrault). Un cineast de succes - un maestru al comediei, scenarist, regizor şi
interpret - participă plictisit la un festival în care este omagiat printr-o
retrospectivă; un prilej de a-şi reconsidera realizările profesionale, precum şi
fostele sale relaţii amoroase, de a se întîlni cu admiratorii care îl hărţuiesc şi îl
agasează. Filmul „seamănă cu un bilanţ fellinian. Autorul îşi pune
concomitent întrebări despre tot (creaţia, femeile, ceilalţi) şi ajunge la
concluzia că doar arta poate să rezolve contradicţiile vieţii, exprimîndu-le cu
justeţe. Iată un film care e în acelaşi timp foarte frumos, foarte tandru şi foarte
profund, dar şi plin de notaţii humoristice” (Gilbert Salachas). „O autoanaliză
cu referinţe explicite la Fellini şi Antonioni” (Martin Connors, Jin Craddock).
New York: The Shining (r. Stanley Kubrick; sc. S. Kubrick, Diane Johnson; i.
1980 The Shining John Alcott; a. Jack Nicholson, Shelley Duvall). Un scriitor sărac pleacă
împreună cu soţia şi fiul său în creierul munţilor, unde e angajat pe timpul
iernii să fie paznicul unui hotel; sub imperiul unor forţe oculte care bîntuie
locul, el este cuprins de o furie criminală îndreptată împotriva familiei sale.
Ecranizare după romanul lui Stephen King. „Filmul arată că îndărătul oricărei
familii normale există tensiuni refulate, care nu aşteaptă decît să explodeze.
Ne aflăm într-o schemă tipic kubric-kiană în măsura în care filmul vobeşte
despre căderea unui om care se credea stăpîn pe viaţa lui” (Diane Johnson).
„O grandioasă poveste de dragoste care se autodevorează asemenea unui şarpe
care îşi înghite coada, învîrtindu-se în spirale din ce în ce mai strînse”
(„Sunday Times”). „Un film de o extraordinară forţă cinematografică şi de o
frumuseţe paranoică” (Dusan Makavejev).
(r. Wolfgang Petersen; a. Jurgen Prochnow). în timpul celui de al doilea
1981 Das Boot / Submarinul război mondial, destinul echipajului unui submarin german aflat sub comanda
unui ofiţer an-tinazist. Cel mai costisitor film german făcut pînă la această
dată (25 milioane DM). Ecranizarea cărţii lui Lothar-Günther Buchheim.
Efortul de a reda cît mai spectaculos universul claustrofobic al acţiunii este
recompensat prin şase nominalizări la „Oscar”. „Un film de război ce se
situează la punctul de întîlnire a istoriei cu economia cinematografică
mondială. Un film ce se înscrie în demersul mai larg de rescriere
deculpabilizantă a istoriei Germaniei. Curioasă recitire a istoriei, care ne-a
învăţat totuşi că unii dintre cei mai mari apărători ai nazismului din sînul
armatei au fost militarii de pe submarine!” (Hubert Niogret).
(r. Jarrue Uys; a. N!xau). Boşimanii din Kalahari au primul contact cu
1981 Gods Must Be Crazy / Zeii civilizaţia în momentul cînd o sticlă de Coca Cola le cade din cer.
ăştia nu-s normali
Considerînd-o un dar al zeilor, ei îi dau diferite întrebuinţări şi ajung pînă la
urmă să şi-o dispute. Comedie bufă realizată în Botswana şi care va cunoaşte
un succes internaţional neaşteptat. „Uys încarcă acest film cu mesaje pline de
miez despre progresul tehnic, care nu contribuie cu nimic la a face oamenii
mai umani; despre stupiditatea războiului; despre afurisitele întortocheli ale
legii; despre efectele incompetenţei liderilor şi despre supunerea oarbă a celor
ce îi urmează” (Dunkor Imani).
Regizorul francez Kric Rohmer inaugurează un nou ciclu, intitulat „Comedii
1981 La Femme de l'aviateur / şi proverbe”, cu filmul La Femme de l'aviateur / Nevasta aviatorului.
Nevasta aviatorului
„Contrapunct necesar la ciclul precedent, «Povestiri morale», în explorarea
unui nou joc al dragostei şi al întîmplării care nu exclude nici o posibilitate,
«Comedii şi proverbe» se interoghează fără să problematizeze asupra
substituirii moralei printr-un sistem de norme sociale” (Jean-Pierre
Berthome). Ciclul se continuă cu Căsătorie dorită (1982); Pauline la plajă
(1983); Nopţile cu lună plină (1984); Raza verde (1986); Prietenul prietenei
mele (1987).
New York: Reds /Roşii (r. cosc. Warren Beatty; i. Vittorio Storaro; a. W.
1981 Reds / Roşii Beatty, Diane Keaton, Jack Nicholson). Superproducţie avîndu-1 ca personaj
central pe ziaristul american comunist John Reed, autorul cărţii „Zece zile
care au zguduit lumea”. „Roşii nu este un film despre Revoluţia rusă, e mai
degrabă un film despre un cuplu care trăieşte într-o epocă în care evenimentul
cel mai important e Revoluţia rusă” (W. Beatty). „În planul spectacolului,
filmul se impune printr-un lux al mijloacelor şi îl face pe apectator să nu ia în
seamă lungimile şi lîncezelile celor 3 ore şi 16 minute. Bineînţeles, caracterul
de foileton istoric poate irita prin naivităţi, inexactităţi, neverosimil,
paradoxuri şi concesii făcute schemelor holly-woodiene ale genului. Warren
Beatty a reuşit să respecte regulile jocului cu maximum de decenţă şi
demnitate” (Marcel Martin). Cel mai costitistor film al anului: 35 mii. dolari.
3 premii „Oscar” (regie, imagine, actriţă în rol secundar — Maureen
Stapleton). Perceput în URSS ca un film de propagandă antisovietică (vezi
comportamentul critic al comunistului american faţă de realităţile sovietice şi
îndoielile sale), Roşii determină studiourile de la Moscova să replice prin
coproducţia sovieto-mexicană Clopotele roşii (r. Serghei Bondarciuk, 1983),
inspirată din biografia aceluiaşi erou.
 Regizorul iugoslav Emir Kusturica primeşte la Festivalul de la Veneţia
1981 Sjecas li se Dolly Bell? / Vă premiul pentru debut cu filmul Sjecas li se Dolly Bell? / Vă mai amintiţi de
mai amintiţi de Dolly Bell?
Dolly Bell?. Sarajevo, începutul anilor '60: fiul unui bosniac musulman,
activist de partid, apreciază mai mult farmecele unei adolescente prostituate,
decît moştenirea ideologică a părintelui său. „Cinematograful lui Kusturica
fascinează sau enervează peste măsură. Amestecînd după bunul său plac vis şi
realitate, cotidian şi iraţional, magie şi cronică, el este un cineast deopotrivă
realist şi baroc, căruia îi place să scormone inconştientul indivizilor sau al
societăţii, să le analizeze visurile şi tradiţiile, cărora ajunge să le dea valoare
universală” (Yves Alion). „Kusturica e un artist adevărat, care are o viziune
naivă şi directă asupra lumii. El lucrează într-o manieră spontană, vie şi uşor
rigidă. îmi amiteşte de Fellini” (Faye Dunaway). Flm: Tata în călătorie de
afaceri (1984); Vremea ţiganilor (1988); Căutătorul de vise (1992);
Underground (1995); Pisica albă, pisica neagră (1998).
(r. Karel Reisz; sc. Harold Pinter; a. Meryl Streep, Jeremy Irons). Ecranizare
1981 The French Lieutenant's după romanul lui John Fowles. Un love story plasat în lumea filmului şi
Woman / Logodnica
locotenentului francez construit pe două acţiuni paralele: în epoca victoriană, o femeie trăieşte o
nefericită poveste de dragoste pentru un bărbat care a părăsit-o; în zilele
noastre, pe platoul de filmare, cei doi interpreţi ai eroilor trăiesc şi ei o idilă
sortită eşecului. Reisz, acest virtuoz al montajului şi al regiei de actori,
„demonstrează încă o dată combinaţia de inteligenţă critică şi de sensibilitate
fremătătoare care îl caracterizează” (Michel Ciment). Moment important în
cariera actriţei Meryl Streep, la primul său rol principal. (Globul de aur pentru
actriţă de dramă, premiul BAFTA).
(r., a. Turkan Soray). în comunitatea unui sat dominat de relaţii şi mentalităţi
1981 Yilani oldurseler / Ucide tradiţionale, frumuseţea unei fete, rîvnită de mai mulţi tineri, devine motiv de
şarpele!
ură, crimă şi răzbunare. Ecranizare după un roman de Yasar Kemal. Vedeta
incontestabilă a acestei melodrame este interpreta-regizoare Turkan Soray,
„figură legendară a cinematografului turc modern, comparabilă cu Sophia
Loren, Catherine Deneuve sau Melina Mercouri, şi care pentru noi reprezintă
însăşi ideea de vedetă” (Atilla Dorsay). Protagonistă a peste 200 de filme.
Flm: Viaţa amară (1962); Mama (1967); Sultan (1978); Mine (1982);
Shahmaran (1993).
Surpriza galei decernării „Oscarurilor”: victoria filmului britanic Chariots of
1982 Chariots of Fire / Carele de Fire / Carele de foc (r. Hugh Hudson; sc. Colin Welland; m. Vangelis; a. Ben
foc
Cross, Ian Charleson, Ian Holm, John Gielgud), care învinge cîţiva concurenţi
redutabili precum Indiana jones şi arca pierdută, Pe lacul auriu, Roşii. în
1924, doi tineri englezi — unul evreu, celălalt creştin — se pregătesc pentru
Jocurile Olimpice de la Paris, fiecare sperînd că va cîştiga medalia de aur la
proba de alergări la care concureză. Frescă epică inspirată din fapte reale şi
vizînd să reflecte polarizarea religioasă, socială şi politică din Anglia epocii.
Unii critici se întreabă cu maliţiozitate dacă nu cumva muzica lui Vangelis
este cea care a determinat succesul neaşteptat al filmului. 4 premii „Oscar”
(film, scenariu original, muzică originală, costume). 3 premii BAFTA (film,
actor secundar — Ian Holm, costume). Premiu de interpretare (Ian Holm),
Cannes.
Cu Conan (Conan barbarul — r. John Milius; a. Ar-nold Schwarzenegger) şi
1982 Conan barbarul Kambo (r. Ted Kotcheff; a. Sylvester Stallone), cinematograful american
lansează o nouă rasă de eroi cu un mare impact la public. Musculoşi, duri,
răzbunători, ei sînt un fel de Hercule ai timpurilor moderne. Considerate o
tentativă de „remasculinizare a Americii” (Susan Jeffords), aceste personaje
sînt protagonistele principalei formule cu mare priză la public în anii '80-'90:
filmul de acţiune şi aventuri. Această categorie de filme, care subsumează
diferite tipuri şi genuri mai mult sau mai puţin clasice — de la capă şi spadă la
ştiinţifico-fantastic, de la thriller la western şi film de război —, este rezultatul
propensiunii Hollywoodului pentru asemenea hibrizi.
(r. Richard Attenborough; i. Billy Williams, Ronnie Taylor; a. Ben Kingsley,
1982 Gandhi Edward Fox, John Gielgud, Trevor Howard). Superproducţie biografică ce
urmăreşte viaţa lui Gandhi din anii tinereţii, cînd era avocat în Africa de Sud,
şi pînă la bătrîneţe, în 1947, cînd India şi-a cucerit independenţa. Proiect
foarte ambiţios, pe care Attenborough 1-a gîndit timp de aproape 20 de ani, şi
totodată foarte delicat pentru poziţia Marii Britanii în problema Indiei. 8
premii „Oscar” (film, regie, actor principal, scenariu original, imagine,
scenografie, costume, montaj). Rolul ctitorului Indiei moderne îl revelează pe
actorul britanic Ben Kingsley, pînă acum cunoscut doar ca interpret de teatru
shakespearian şi de filme TV. El demonstrează că e „dotat cu simţul
compoziţiei şi daruri mimetice excepţionale, cu o aptitudine rară de a asimila
trăsăturile fizice ale unui personaj şi de a restitui lenta evoluţie a acestuia pe
parcursul unei întregi vieţi. Această virtuozitate a transformismului este
comparabilă cu cea a lui Alee Guinness” (Olivier Eyquem). Fim: Trădarea
(1983); Maurice (1987); Lenin: Trenul (1988); Mărturie (1988); Povestea lui
Simon Wiesen-thal (1989); Bugsy (1991); Lista lui Schindler (1993); Moartea
şi fata (1994); Biblia: Moise (1996); Confesiunea (1999); Sexy Beast (2000).
 Filmul lui Costa-Gavras, Missing / Dispărutul (a. Jack Lemmon, Sissy
1982 Missing / Dispărutul Spacek) stîmeşte un scandal diplomatic: fostul ambasador american în Chile,
Nathaniel Davis, afirmă că s-ar fi recunoscut printre personaje şi pretinde 150
mii. dolari despăgubire pentru defăimare. Subiectul filmului — ancheta făcută
de familie în urma dispariţiei misterioase a unui ziarist american în timpul
loviturii de stat din Chile împotriva lui Allende, în septembrie 1973 — şi mai
ales concluzia lui — amestecul CIA în acest eveniment politic — sînt de
natură să deranjeze multă lume, consolidîndu-i totodată lui Costa-Gavras
reputaţia de cineast angajat. „Palme d'or” şi premiul de interpretare masculină
(Jack Lemmon), Cannes.
Gramado (Brazilia): Pra Frente Brasil / Hai, Brazilia! (r. Roberto Farias)
1982 Pra Frente Brasil / Hai, obţine premiul pentru cel mai bun film, fiind primit cu ovaţii pentru adresa sa
Brazilia!
politică: în anii '70, un tînăr care îşi caută fratele dispărut descoperă atît
mişcarea de gherilă urbană cît şi forţele de represiune ale acesteia, ceea ce îl
determină să renunţe la atitudinea sa neangajată. După puţin timp, filmul va fi
oprit chiar înaintea premierei, fapt ce declanşează un mare scandal de presă pe
marginea falsurilor şi abuzurilor cenzurii braziliene. Interdicţia va fi ridicată
în decembrie acelaşi an.
New York: Tootsie (r. Sydney Pollack; sc. Larry Gelbart, Murray Shisgal; i.
1982 Tootsie Owen Roizman; m. Dave Grusin; a. Dustin Hoffman, Jessica Lange, Terri
Garr). Un actor şomer recurge la o soluţie disperată pentru a obţine un rol: se
travesteşte în femeie, înfruntînd toate avantajele şi pericolele ce decurg din
acest qui-pro-quo liber asumat. Tootsie este mai mult decît o comedie cu
travestiţi, este un film despre actori şi lumea lor. O lume în care orice
metamorfoză e posibilă, o lume a insecurităţii materiale, a instabilităţii unui
statut ce părea cucerit (celebra aserţiune: orice actor valorează cît ultimul său
rol), o lume a creaţiei dependente de o altă voinţă creatoare — regizorul
(supus la rîndul lui aceleiaşi reguli: orice regizor valorează cît ultimul său
film). Premiul „Oscar” pentru interpretare feminină rol secundar.
Cannes: „Palme d'or” (ex-aequo) revine „filmului-supriză” din festival, Yol (r.
1982 Yol Şerif Goren; sc. Yilmaz Güney). Secretul în jurul selecţionării acestui film
este menit să asigure securitatea lui Giiney, aflat în exil şi ameninţat cu o
cerere de extrădare din partea guvernului turc. Întîmplările prin care trec cinci
prizonieri eliberaţi condiţionat. „Fără înflorituri estetice, fără patos dramatic,
fără «mesaj» ideologic peremptoriu, ci doar simplă şi sobră constatare a unei
realităţi sociale şi a unei mizerii psihologice, pe linia neorealismului” (Marcel
Martin), filmul denunţă mizeria economică, perenitatea tradiţiilor feudale în
sudul Anatoliei, supunerea femeii în sînul unei societăţi patriarhale, violenţa
represiunilor împotriva rebeliunii kurde. „Cred că arta în general e un element
al luptei de clasă şi că cinematograful trebuie să contribuie şi el la această
luptă. In acest sens toţi artiştii sînt militanţi şi eu mă consider un cineast
militant” (Y. Güney). Filmul e interzis în Turcia, unde nu va rula decît în
1999.
Paris: Danton (r. Andrzej Wajda; sc. Jean-Claude Carriere; i. Igor Luther; a.
1983 Danton Gerard Depardieu, Wojciech Pszoniak). Ecranizare după piesa Sta-nislawei
Przybyszewska. Episod din Revoluţia franceză, centrat pe conflictul dintre
idealistul epicurean Danton şi pragmaticul ascetic Robespierre. Mulţi critici
văd în acest conflict o trimitere directă la realităţile politice poloneze şi la
conflictul Walesa-Jaruzelski. „Cineastul îşi face autoportretul în David.
Asemeni pictorului, el a fost obligat să reacţioneze la eveniment şi s-a pus în
slujba „Primăverii” poloneze, concepînd, de exemplu punerea în scenă a
ceremoniei de la Gdansk aşa cum David concepuse unele serbări
revoluţionare. Una dintre cele mai frumoase secvenţe prezintă atelierul
pictorului, în care zac fragmente de statui care anticipează ruina unui imaginar
şi anunţă depozitul simbolic din Omul de marmură. Din estetica lui David,
Wajda reţine aspectul clasic şi monu-metal, dar privirea lui rămîne rece,
exterioară” (Jean-Claude Bonnet). „Revoluţia franceză în varianta Wajda este
un spectacol modest, fără nici o legătură cu Griffith sau Gance. Forţa filmului
derivă însă din chipurile şi jocul actorilor, o distribuţie internaţională
dominată de fanatismul şerpesc al lui Wojciech Pszoniak în rolul lui
Robespierre” (Philip Strick). Premiul „Cesar” pentru regie. Premiul BAFTA
pentru film străin. Premiul pentru interpretare masculină (Gerard Depardieu,
Wojciech Pszoniak), Montreal.
 Roma: E la nave va / Şi corabia înaintează (r. cosc. Federico Fellini; i.
1983 E la nave va / Şi corabia Giuseppe Rotunno; a. Freddie Jones, Barbara Jefford, Victor Poletti). Iulie
înaintează
1914: transatlanticul Gloria N. pleacă din portul Napoli avînd la bord
numeroşi muzicieni, cîntăreţi, instrumentişti, care fac această călătorie pentru
a risipi în valurile oceanului cenuşa celebrei soprane Edmea Tetua. Presărat cu
întîmplări groteşti, periplul sfîrşeşte tragic: atacat de o navă austro-ungară,
transatlanticul se scufundă, singurii supravieţuitori fiind un ziarist şi un
rinocer. Secvenţă memorabilă: concertul dat de celebrităţile vocale în sala
maşinilor. „Am vrut să fac un film în stilul primelor pelicule, deci în alb-
negru, cu zgîrieturile şi petele de mucegai pe care le au uneori filmele de
cinematecă. Desigur, un fals, dar m-am lăsat sedus pentru că, după părerea
mea, ăsta e adevăratul cinema. Şi corabia înaintează poate fi citit ca un
testament al cinematografului, un film despre cinema, despre ceea ce a
reprezentat el cîndva: o realitate care voia să ateste o altă realitate, care se
îndepărta de ea din ce în ce pînă la dispariţie” (F. Fellini). „în această lume pe
cale dispariţie, în care oamenii sînt trataţi ca nişte marionete săltăreţe şi
pitoreşti, domneşte o atmosferă de apocalips, temperată însă de umor şi de
fascinaţia în faţa resurselor expresive ale artei cinematografice” (Vincent
Pinel).
Cannes: Marele premiu „Palme d'or” revine filmului japonez Narayama
1983 Narayama Bushiko / Baladă Bushiko / Baladă despre Narayama (r. sc. Shohei Imamura; a. Ken Ogata,
despre Narayama
Sumiko Sakamoto). Ecranizare după un roman de Shichiro Fukazawa,
transpus deja pe ecran, în 1958, de către Keisuke Kinoshita. în nordul Japoniei
se află muntele Narayama, unde, potrivit unei vechi cutume, sînt aduşi bătrînii
şi lăsaţi să moară. „Această fabulă violentă serveşte drept leac fantasmagoric
pentru inconştientul colectiv al unui popor obsedat de chipul rînjit al morţii şi
înfige un drapel ascetic pe dorinţele ascunse ale acestei Japonii moderne care
a preschimbat în bulimie fervoarea sa războinică de altădată” (Gilles
Gourdon). „Viziunea lui Imamura are o directeţe viscerală: se ajunge la o
imagine a lumii puternic panteistă, cu sexualitate, violenţă şi luptă pentru
supravieţuire” (Tony Rayns).
(r. sc. James L. Brooks; a. Debra Winger, Shirley MacLaine, Jack Nicholson).
1983 Terms of Endearment / Relaţia nu tocmai relaxată dintre o văduvă (încă plină de viaţă şi cochetînd cu
Vorbe de alint
vecinul ei, un fost astronaut cam mitocan) şi fiica ei (mamă de familie la
rîndul ei) glisează din comedie în melodramă cînd aceasta din urmă se
îmbolnăveşte de cancer şi moare. Ecranizare după un roman de Larry
McMurtry. Filmul de debut al regizorului James L. Brooks „a fost comparat
cu două alte prestigioase cîştigătoare de Oscar — Oameni obişnuiţi şi Kramer
contra Kramer — şi deşi Vorbe de alint e mai captivant şi mai plin de viaţă
decît ele, comparaţia este pertinentă pentru că toate trei sînt pioasc. Pioşenia
stă la baza întregii concepţii. Dacă ar fi rămas o comedie, filmul ar fi fost
banal, şi pentru că trebuia să i se dea greutate se introduce cancerul. Care dă
mesajul: «Nu-i luaţi pe oameni drept nemuritori, niciodată nu ştiţi cînd se
duc.» La sfîrşit, filmul spune: «Acum vă puteţi duce acasă — aţi rîs, aţi plîns.»
Ceea ce te scoate din fire este umanitatea lui calculată” (Pauline Kael). 5
premii „Oscar” (film, regie, actriţă principală, actor secundar, scenariu-
ecranizare). Sequel: 1996 — Steaua de seară (Robert Harling).
(r. Milos Forman; sc. Peter Shaffer; i. Miroslav Ondricek; d. Patrizia van
1984 Amadeus Brandenstein; a. Tom Hulce, F. Murray Abraham). Ecranizare după piesa lui
Peter Shaffer. „O semi-realistică biografie muzicală a lui Mozart, construită pe
confesiunea unui nebun bolnav de invidie, întreaga poveste se rezumă de fapt
la două foarte populare credinţe despre artiştii de geniu: că ei sînt nişte fiinţe
zurbagii şi chiar obscene, al căror talent e picat din ceruri şi — în a doua parte
a filmului, cînd Mozart e bolnav şi disperat şi compune frenetic în timpul
nopţii — că artistul care trăieşte numai pentru arta lui îşi dă sufletul din cauza
ei” (Pauline Kael). „Punctul forte al acestui film e ambivalenţa sa. El
acţionează precum mareele: refluxul de ură succede fluxului de dragoste.
Importanţa acordată lui Salieri ţine tocmai de faptul că el însuşi e
întruchiparea acestei ambivalenţe. Aceasta din urmă se regăseşte exemplar în
muzica lui Mozart: niciodată ura nu a fost cîntată cu atîta dragoste (Donna
Anna şi Donna Elvira în «Don Giovanni»), niciodată dragostea nu a fost
cîntată cu atîta amărăciune («Cosi fan tutte»)” (Alain Carbonnier). 8 premii
„Oscar” (film, regie, actor — F. Murray Abraham, scenariu-ecranizare,
scenografie, costume, sunet, machiaj). Premiul „Cesar” pentru film străin.
 Cineastul iranian Mohsen Makhmalbaf debutează în lungmetrajul de ficţiune
1984 Este’ aze / Între diavol şi cu Ste azeh / Între diavol şi Dumnezeu. Cinci personaje se refugiază pe o
Dumnezeu
insulă pentru a rezista tentaţiilor diavolului. Militant islamist care a cunoscut
detenţia în timpul Şahului, Makhmalbaf va deveni în anii '80-'90 una dintre
figurile de marcă ale cinematografului iranian.
(r. sc. Nelson Pereira dos Santos; a. Carlos Vereza, Gloria Pires, Jofre Soares).
1984 Memorias do cárcere/ în Brazilia anului 1935, un intelectual de stînga e arestat şi cunoaşte
Amintiri din închisoare
experienţa lagărelor de detenţie. Ecranizare după un roman autobiografic de
Graciliano Ramos. „Pereira dos Santos semnează un film superb, evitînd
deopotrivă clişeele apăsat anti-imperialiste cît şi exhibarea atrocităţilor şi a
torturilor. Farmecul filmului rezidă în maniera inspirată (în sensul moral,
estetic, ideologic) de a refuza să vorbească despre suferinţă decît dacă aceasta
are sens. Totodată, el compune un tablou stupefiant, aproape contradictoriu al
lagărelor în care oroarea devine uneori grotescă, iar represiunea cea mai dură
se învecinează cu o anume formă de toleranţă” (Alain Carbonnier).
Compozitorul american Giorgio Moroder reconstruieşte şi adaptează
1984 Metropolis capodopera lui Fritz Lang, Metropolis, pentru care realizează o îndrăzneaţă şi
mult discutată partitură rock. „Efectele optice dau un nou palpit — vineţiul
din fabrică, cenuşiul din catacombe, portocaliul care ţîşneşte cînd apare
Afrodita mecanică, femeia robot. Atmosfera sonoră, amplificarea decibelilor,
vacarmul acustic, dar mai ales muzica cadenţată, forte, la unison cu ritmurile
la modă fac să se vorbească despre această versiune Metropolis ca despre «un
film al publicului tînăr». Toate prelucrările lui Moroder duc evident la o nouă
lectură a unui film clasic” (Ecaterina Oproiu).
(r. cosc. Sergio Leone; i. Tonino delii Colii; m. Ennio Moricone; a. Robert De
1984 Once Upon a Time in Niro, James Woods, Elizabeth McGovern) este distribuit într-o versiune mult
America / A fost odată în
America trunchiată (de la 3 ore şi 47 de minute la 2 ore şi 30 de minute) şi din cauza
asta destul de incoerentă. („Cred că n-am văzut în viaţa mea o mutilare mai
oribilă” — Pauline Kael). Povestea prieteniei, iubirilor şi trădărilor din
existenţa de aproape jumătate de secol (1922-1968) a unor gangsteri evrei din
ghetoul newyorkez. Ecranizare după romanul lui Harry Grey. Frescă
monumentală, „simbol elocvent şi crud al acestei Americi suspendate magic
între cinematograf şi istorie, între politică şi literatură, care a condiţionat şi
mai condiţionează încă viaţa intelectuală, poate chiar şi comportamentul
cotidian al mai multor generaţii, ca un fel de mit grecesc modern şi
strălucitor” (Sergio Leone). „Un film despre moarte, nedreptate, violenţă,
gloanţe, sînge, frică, prietenie virilă, trădare. Şi despre sex. In această poveste
despre bărbaţi brutali, femeile sînt maltratate, impulsul sexual fiind legat de
sodomie, lăcomie, moarte, mai ales de violenţă” (Morando Morandini).
(r. Roland Joffe; i. Chris Menges; a. Sam Waterstone, Haing S. Ngor, John
1984 The Killing Fields / Cîmpiile Malkovich, Julian Sands). Cam-bodgia la începutul anilor '70: prietenia dintre
morţii
un ziarist american şi ghidul său cambodgian, pe care evenimentele politice
(teroarea „khmerilor roşii”) îi despart, iar cambodgianul duce o luptă
dramatică pentru supravieţuire. „Ca subiect, Cîmpiile morţii poate că
aminteşte de Vînătorul de cerbi, Apocalipsul acum, în focul luptei etc., dar din
punct de vedere ideologic şi cinematografic, este mai aproape de unele
lamentaţii epice de tip Podul de pe nul Kwai sau Doctor Jivago” (Lindsey
Boyd). „Am vrut să impresionez sufletul oamenilor şi, apoi, de la suflet să
ajung la creierul lor” (R. Joffe). Impactul filmului este cu atît mai mare cu cît
despre genocidul din Cambodgia opinia publică mondială era foarte puţin
informată. 3 premii „Oscar” (actor în rol secundar, imagine, montaj). 2 premii
BAFTA (film, actor).
(r. cosc. Terry Gilliam; a. Jonathan Price, Kim Greist, Robert De Niro). într-
1985 Brazil un oraş al viitorului, un banal funcţionar din Ministerul Informaţiilor intră
într-o periculoasă aventură de dragul femeii ideale, care-i trezeşte gustul
dragostei şi al libertăţii. „Cred că Brazii e mai aproape de Kafka decît de
Orwell. L-aş defini drept întîlnirea dintre Walter Mitty şi Kafka, confruntarea
dintre fantezia americană şi imaginea europeană a birocraţiei” (T. Gilliam).
„Un delir de imagini surprinzătoare, somptuoase, haotice, superbe, lirice,
vizionare. Scrîşnitoare şi răscolitoare într-o succesiune vertiginoasă. Un
cineast a deschis larg porţile imaginaţiei sale, lăsînd filmul să ia proporţii
năucitoare şi asumîndu-şi toate riscurile” (Dominique Rabourdin). „O operă
ignorînd orice regulă, total originală, care amestecă genurile pentru a crea
unul nou şi care dă certitudinea că s-a născut un foarte mare cineast” (Hubert
Prolongeau). Fim: Monty Python şi Sfin-tul Graal (1974); Aventurile
baronului Miinchausen (1989); Regele pescar (1991); Armata celor 12
maimuţe (1996); Teamă şi ură în Las Vegas (1998).
 Berlinul de Est: în cadrul colocviului de istoria cinematografului prilejuit de
1985 Das Jahr 1945 / Anul 1945 aniversarea a 50 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial, este
prezentat în premieră absolută documentarul de lung metraj Das Jahr
1945/Anul 1945 de Karl Gass. Folosind documente cinematografice inedite, el
reconstituie evenimentele petrecute în Germania în primele şase luni ale
anului 1945, ultimele zile ale războiului şi primele zile de pace, evenimente pe
care le priveşte cu un ochi analitic şi obiectiv. Extinderea acestei viziuni
asupra întregii istorii a Germaniei în secolul XX va face obiectul celui de-al
doilea lungmetraj al lui Gass, avînd drept pretext viaţa amiralului Doenitz: O
carieră germană — privire retrospectivă asupra secolului nostru (1987).
Paris: la Cinemateca Franceză are loc premiera mondială a filmului Ginger e
1985 Ginger e Fred / Ginger şi Fred / Ginger şi Fred (r. Federico Fellini; a. Marcello Mastroianni, Giulietta
Fred
Masina, Franco Fabrizi). Un spectacol TV reuneşte peste ani un cuplu de
dansatori de cabaret celebri în anii postbelici, cînd fuseseră comparaţi cu Fred
Astaire şi Ginger Rogers. între timp, el a devenit un fanfaron bătrîn şi beţiv,
iar ea, o bunicuţă oarecare, devotată vieţii de familie. Pamflet la adresa
comercialismului canalelor private de televiziune (cu adresă directă la cele ale
lui Silvio Berlusconi) şi, totodată, meditaţie dureroasă şi melancolică despre
bătrîneţe. „Fellini este fără îndoială unul dintre primii cineaşti care a încetat să
creadă nu numai în miracole, ci şi în «evenimente». într-o lume în care
televiziunea simulează evenimente pe bandă, înţelepciunea sa este de a trata
totul la modul condiţional. Ar fi inutil, naiv şi chiar lipsit de politeţe să facă
din lumea probabilă în care trăim o lume sută în sută reală. Cîştigul ar fi
derizoriu” (Serge Daney).
Paris: premiera filmului Je vous salue Marie / Maria fecioara (r. Jean-Luc
1985 Je vous salue Marie / Maria Godard) stîrneşte indignarea catolicilor integrişti, care consideră viziunea
fecioara
regizorului asupra misterului naşterii Domnului drept iconoclastă şi
scandaloasă. Măria, fiica unui benzinar şi logodnica taximetristu-lui Joseph,
află de la unchiul Gabriel, sosit cu avionul, că este însărcinată, deşi ea se ştie
fecioară. Joseph şi Măria se căsătoresc, iar copilul care se naşte este botezat
într-o piscină. „Personajul Sfintei Fecioare este pe de o parte actualizat,
banalizat, modernizat, desacralizat, şi pe de altă parte scăldat în muzică de
Bach şi astfel înnobilat, magnifiat, «culturalizat». Blasfemia este astfel
depăşită, nudul devine sacru, Dumnezeu se întîlneşte cu Freud pentru a
redefini noţiunile de încarnare (a Fiului Domnului) şi de concepţie
(imaculată)” (Rene Predai). Manifestări de boicot ale filmului se vor înregistra
şi în Italia (unde Papa însuşi condamnă opera lui Godard), în Spania şi Statele
Unite (cu prilejul prezentării lui la festivalul de la New York, în octombrie
1985).
Buenos Aires: La historia oficial / Istoria oficială (r. Luis Puenzo; a. Norma
1985 La historia oficial / Istoria Aleandro). Un film care oscilează între macro şi microistorie, pornind de la
oficială
întrebarea: ce se întîmplă dacă o femeie (aici profesoară de istorie), care a
adoptat un copil, bănuieşte la un moment dat că acesta aparţine unor oameni
care au „dispărut” din motive politice (aşa-numiţii los desaparecidos)? Film
politic. „Cînd am început să lucrez la scenariu, am încercat să găsesc o cale de
a spune că subiecte aparent diferite — ca războiul Malvinelor, corupţia
financiară sau oamenii dispăruţi — sînt de fapt fragmente ale aceluiaşi subiect
şi totodată doar vîrful aisbergului” (L. Puenzo) „Fără îndoială, ne aflăm în
prezenţa unui cineast adevărat, care, asemenea confraţilor săi chilieni Helvio
Soto sau Miguel Littin, alege să vorbescă despre ţara lui şi despre teme
politice nu prin intermediul frescei sau al metaforei, ci printr-un film intimist,
centrat în jurul unor personaje adevărate (actorii sînt minunaţi), a unor fiinţe
pline de viaţă, niciodată mani-cheiste” (Paulo Antonio Paranagua).
Nenumărate premii internaţionale: Oscar pentru film străin; premiul de
interpretare feminină la Cannes şi Cartegena (Columbia); Golden Hugo la
Chicago; premiul doi şi premiul pentru scenariu la Havana; New York Film
Critics Award pentru interpretare feminină; Golden Globe pentru film străin;
premiul OCIC la Berlin; Premiul Uniunii Cineaştilor sovietici la Taşkent.
 Belgrad: Otac na slubenom putu / Tata în călătorie de afaceri (r. Emir
1985 Otac na slubenom putu / Kusturica; a. Miki Manojlovic, Moreno de Bartolli, Mirjana Karanovic). în
Tata în călătorie de afaceri
anii '50, un tată de familie e arestat în urma unei delaţiuni, iar copiilor lui li se
spune că a plecat într-o deplasare de serviciu. Această comedie dramatică,
„doldora de scene emoţionante, dă impresia că joacă pe mai multe tablouri
deodată: umor, onirism, dramă de familie, istorie” (Michel Ciment). „Cu o
maturitate uluitoare pentru un cineast de 31 de ani, regizorul reuşeşte să
echilibreze într-o povestire variată, atrăgătoare şi spectaculoasă, emoţia şi
deriziunea, critica incisivă şi căldura umană, o tendinţă spre pesimism şi un fel
de perplexitate amuzată în faţa înţelepciunii naturale a vieţii, mai puternică
decît orice ideologie sau decît pornirile malefice ale omului” (Jacques
Lourcelles). Unii numesc acest amestec „postmo-dernism”, alţii — „bazar
baroc”. Cert este că el va deveni una dintre caracteristicile dominante ale
filmelor lui Kusturica. „Palme d'or”, Cannes.
Prima ediţie a festivalului internaţional de la Tokyo se deschide cu filmul Ran
1985 Ran (r. cosc. Akira Kurosawa; a. Tatsuya Nakadai), versiune japoneză şi foarte
personală a tragediei shakespeariene „Regele Lear”. Un bătrîn senior japonez
din secolul al XVI-lea îşi împarte domeniul între cei trei fii ai săi. Presimţind
conflictele ce vor decurge din acest gest, fiul cel mic se opune hotărîrii tatălui
său, care îl surghiuneşte. „Transmiterea puterii este semnalul unei mari
dezordini, al unui haos ireversibil de dimensiuni apocaliptice. Rareori un film
care să-şi ilustreze atît de bine titlul (în japoneză, ran egal haos)'' (Charles
Tesson). „Pentru Kurosawa, esenţa filmului rezidă în raporturile de forţă
dintre un tată şi fiii săi (care se substituie celor trei surori din piesa lui Shakea-
peare), eroii unei parabole despre moştenirea istoriei şi a culturii într-o
Japonie modernă pe care autorul o respinge cu un dispreţ suveran” (Max
Tessier). „Geniul lui Kurosawa constă în arta cu care el evidenţiază
similitudini şi deosebiri istori-ce, în capacitatea de a crea un sentiment
shakespearian al destinului funest într-un loc îndepărtat şi, în aparenţă, străin.
Shakespeare este transpus nu numai într-un alt sistem de referinţe culturale,
dar şi într-o altă convenţie teatrală — no şi kabuki” (Jan Kott).
Paris: se difuzează documentarul Shoah de Alfred Lanzmann. Rezultat a 10
1985 Shoah ani de cercetări de arhivă şi de căutări ale supravieţuitorilor lagărelor de
concentrare naziste, filmul, care durează 566 minute, evocă „soluţia finală” în
problema evreiască, dezvăluind mecanismele şi rutina instalată în această
„birocraţie a morţii”.
(r. Woody Allen; a. Mia Farrow, Jeff Daniel, Danny Aiello). Comedie dulce-
1985 The purple Rose of Cairo / amară despre viaţa cenuşie a unei tinere femei care, în anii '30, îşi află singura
Trandafirul roşu din Cairo
evadare în sala de cinema, unde lumea de pe ecran începe să se amestece cu
cea reală. Omagiu adus comediei americane din anii '30. Fabulă cu accente
suprarealiste în spiritul butadei cineastului: „Nu e nici o îndoială că există o
lume invizibilă. Dar nu ne putem împiedica să ne întrebăm la ce distanţă se
află ea de centrul oraşului şi pînă la ce oră e deschisă.” „Cel de al 13-lea film
al lui Woody Allen este, cred, cel mai fermecător din toate. Şi chiar dacă nu
are zburdălnicia sexuală din celelalte filme şi nici nu vorbeşte spectatorilor cu
directeţea jurnalistică din peliculele sale plasate în zilele noastre, Trandafirul
roşu din Cairo este expresia perfectă a stilului său de umor, în care parodia şi
fantezia sînt inseparabile, iar echilibrul lor instabil constituie subiectul comic”
(Pauline Kael). „Filmul îl confirmă pe Allen drept un original creator de
cinema, al cărui loc se află în mod paradoxal în afara cinematografului, el
dovedindu-se mai mult decît un umorist newyorkez, un echivalent
contemporan al umorului suprarealist de tip Gogol” (Richard Combs).
Helsinki: Tuutematon Sotilas / Soldatul necunoscut (r. cosc. Rauni Mollberg;
1985 Tuutematon Sotilas / a. Risto Tuorila, Pirkka-Pekka Petelius, Paavo Liski). Film de război inspirat
Soldatul necunoscut
din romanul lui Văino Linna. Superproducţie cu 5 000 de figuranţi, filmată pe
parcursul a 16 luni pentru a respecta cronologia anotimpurilor. Difuzată în
două variante: 2 ore 40 minute pentru sălile de cinema, 4 ore şi jumătate
pentru televiziune. „Filmul frapează prin realismul impresionant al trupurilor,
al personajelor, al locurilor (numai exterioare, decoruri naturale), al situaţiilor.
Realism foarte crud şi foarte sobru al filmărilor. Pe aici a trecut umanismul lui
Rossellini readaptat la optica TV... un aparat de filmat dus pe umăr,
tremurător, ezitant, panicat, mereu în mijlocul viitorii. Inutil să-1 cauţi pe
soldatul necunoscut, cel din titlu, el este pur şi simplu aparatul de filmat”
(Charles Tesson).
 (r. Adrian Lyne; a. Kim Basinger, Mickey Rourke). Ecranizare a unui roman
1986 9½ weeks / Nouă săptămâni de Elizabeth McNeill, filmul este povestea unei scurte, dar pasionale aventuri
şi jumătate
amoroase dintre un agent de bursă din Manhattan şi proprietara unei galerii de
artă. „Cartea era evident sado-masochistă şi foarte erotică. Eu am văzut
subiectul dintr-o perspectivă mult mai largă: este vorba despre o femeie care,
o dată în viaţă, spune da în loc de nu. în toate privinţele, nu numai în
dragoste” (Adrian Lyne). „Filmul face din cei doi protagonişti nişte modele
ale erotismului anilor '80 şi se impune ca un simbol al epocii. Cizelat,
superficial, foarte colorat şi elegant (mai ales în folosirea contraluminii), dar
complet lipsit de obsesie şi de eros, filmul anticipează teama de sex generată
de SIDA, insistînd asupra preludiului mai degrabă decît asupra juisării erotice
şi jucîndu-se abil cu unele mituri de masă, ca de pildă cel al masculului
«sălbatic», dar seducător” (Paolo Mereghetti). „Filmat în ritm frenetic, cu
imagini căutate şi studiate după canoanele publicităţii postmoderne, cu o
coloană sonoră captivantă, Nouă săptămîni şi jumătate pare un interminabil
spot publicitar, care încearcă să vîndă produsul sex” (Morando Morandini).
(r. Denys Arcand). într-o casă pe malul unui lac, patru bărbaţi şi patru femei,
1986 Le Declin de L’empire toţi intelectuali, îşi petrec o zi discutînd despre dorinţă şi despre sex. Treptat,
americain / Declinul
imperiului american ceea ce promitea să fie un marivaudaj se transformă într-o psihodramă, pentru
că de sub crusta inteligenţei şi a erudiţiei apar eşecurile, laşităţile, minciunile
din viaţa fiecăruia. „Un dans verbal în care personajele încearcă să se şocheze
şi să se surprindă unele pe altele. Ele nu vorbesc de fapt despre activitatea
sexuală, ci despre semnificaţia sexului, obiectul sexului, jena şi vinovăţia,
ambiţia şi neghiobia sexului. Astfel încît ai impresia că aceşti intelectuali şi-au
localizat viaţa sexuală mai degrabă în cortex şi în laringe” (Roger Ebert). „Un
film contrar tuturor legilor cinematografice” (D. Arcand), comparat adesea cu
Marea răceală de Lawrence Kasdan. Premiul FIPRESCI, Cannes. Premiul
pentru cel mai bun film canadian, Toronto. 8 premii „Genie” (film, regie,
scenariu original, actor secundar — Gabriel Arcand, actriţă secundară —
Louise Portal, montaj, sunet, montaj sunet). Succesul filmelor Declinul
imperiului american şi lisus din Montreal (1989) fac din Denys Arcand cel
mai interesant regizor-scenarist din Quebec, în anii '80.
(r. sc. Leos Carax; a. Michel Piccoli, Denis La vânt, Juliette Binoche). într-o
1986 Mauvais sang / Sânge societate în care boala mortală a sfîrşitului de secol este SIDA (maladia celor
stricat
care fac dragoste fără dragoste), două bande rivale se luptă pentru a-şi
adjudeca antidotul. Pe această canava se grefează povestea tragică a unui
triunghi amoros: doi gangsteri — unul tînăr, altul bătrîn — şi nevasta celui din
urmă. Trimiţînd direct la perioada „nouvelle vague” din creaţia lui Jean-Luc
Godard, Sînge stricat este, ca şi modelul său, opera unui cineast cinefil (citate
din Jean Cocteau, Orson Welles, Charles Chaplin) şi totodată un demers
original şi singular în peisajul cinematografului francez al momentului. „Eu
cred că fac cinematograf pentru că este singurul lucru care nu-mi creează
complexe” (L. Carax). „Tot ceea ce în acest film se referă la raportul pămînt-
cer este magnific. în cele mai bune momentele ale sale, Sînge stricat e obsedat
de visul că lucrurile pe pămînt pot fi trăite ca în cer. De unde şi faptul că
regizorul filmează de preferinţă chipurile şi nu trupurile. Cadrate în grosplan
şi cu multă dragoste, feţele devin vaste peisaje de parcurs şi de descoperit.
Sîntem într-un cinematograf al angelismului şi al înaltelor solitudini” (Alain
Philippon). Premiul „Louis Delluc”.
SUA: filmul britanic Mona Lisa (r. Neil Jordan; a. Bob Hoskins, Cathy Tyson,
1986 Mona Lisa Michael Caine) este unanim apreciat în primul rînd pentru creaţia lui Hoskins
în rolul lui George, fostul puşcăriaş devenit şoferul unei prostituate de lux, pe
care o conduce într-un Rolls-Royce la locul ei de muncă, adică în cele mai
elegante hoteluri londoneze. Relaţia lor, la început ostilă, se transformă într-o
dragoste neîmpărtăşită. Ca în mai toate rolurile sale importante, Hoskins se
dovedeşte „un actor care radiază o energie deosebită şi care are nevoie de
provocări pe măsura acestei energii” (David Thomson). Premiul de
interpretare, Cannes, premiul „Golden Globe” şi premiul BAFTA. Flm:
Cotton Club (1984); Brazii (1985); Pasiunea profesoarei de pian (1987); Cine
vrea pielea lui Roger Rabbit? (1988); Hook (1991); Super Mario Bros.
(1993); Nixon (1995); Călătoria Feliciei (1999).
 Paris: Offret / Sacrificiul (r. sc. Andrei Tarkovski: i. Sven Nykvist; a. Erland
1986 Offret / Sacrificiul Josephson, Susan Fleet-wood, Valerie Mairesse). Un scriitor acceptă să-şi
sacrifice fiinţa şi bunurile pentru a salva omenirea de un război devastator.
„Iată un om care se sacrifică pentru un altul, care înţelege că pentru a se salva
pe sine, chiar fizic, el trebuie să se uite pe sine, să găsească un spaţiu pentru
viaţa lui spirituală, să păşească într-o altă lume” (A. Tarkovski). „Un splendid
poem esoteric mustind de referinţe culturale (Shakespeare, Cehov, Leonardo
da Vinci), de metafore, de rafinament plastic, de , elevaţie spirituală şi de
emoţie brută. De la Andrei Rubliov, Tarkovski a parcurs un drum lung, făcut
din tatonări, introspecţii manieriste şi purificare interioară. Acum el atinge
culmea artei sale” (Claude Beylie). „Sacrificiul este una dintre cele mai
marcante opere din istoria cinematografului. Tarkovski inventează un fantastic
deasupra spaţiului, deasupra timpului, un univers între noapte şi zi, între
trecut, prezent şi viitor (se alunecă imperceptibil de la o atmosferă modernă la
una de secol XIX şi apoi, fără tranziţie, la o ambianţă apocaliptică stil scifi),
între vis şi stare de veghe, între negru, alb şi culoare” (Pascal Bonitzer).
Premiul special al juriului, premiul FIPRESCI, premiul pentru cea mai bună
contribuţie artistică (Sven Nykvist), Cannes. Marele premiu (ex-aequo),
Valladolid.
(r. sc. Oliver Stone; a. Tom Berenger, Willem Dafoe, Charlie Sheen, Forrest
1986 Platoon / Plutonul Whitaker). Dramă de război inspirată din experienţa personală a regizorului
scenarist, combatant în Vietnam. Un pluton de tineri voluntari, „nişte bieţi
copii, veniţi din nişte orăşele de care nimeni n-a auzit”, sînt trimişi pe frontul
din Vietnam, unde lupta violentă nu se dă numai cu inamicul, ci şi între
diferitele facţiuni ale propriei tabere. Ca un rappel la Apocalipsul acum,
Charlie Sheen interpretează un licean de 19 ani care se maturizează în lupta cu
moartea, un simbol al naţiunii sfîşiate, variantă mai tînără a personajului pe
care tatăl său l-a jucat în filmul lui Coppola. „Stone nu ţine o predică. El îşi
aminteşte. El face să explodeze mitul Rambo pentru a ne reaminti că războiul
e un infern. Stone combină un ritm dărîmător cu nişte personaje puternice,
replici aspre şi o imagine şfichiuitoare ca ploaia în obraz” (Rita Kempley). 4
premii „Oscar” (film, regie, sunet, montaj).
Cannes: actriţa germană Barbara Sukowa primeşte premiul de interpretare
1986 Rosa Luxemburg feminină pentru rolul titular din Rosa Luxemburg de Margarethe von Trotta.
Portretizînd-o convingător pe cea care a fost militanta socialistă germană
asasinată în 1919, Sukowa, amestec bine drămuit de forţă şi vulnerabilitate,
reuşeşte să domine acest film care se vrea a fi deopotrivă o dramă personală şi
o analiză politico-istorică. „Dacă interpretez atît de des personaje emblematice
asta se datorează faptului că eu nu accept roluri care să nu-şi tragă seva din
istorie, care să nu reprezinte spiritul unei epoci, o pasiune” (B. Sukowa). Flm:
Berlin Alexanderplatz (1979); Anii de plumb (1981); Întoarcerea (1990);
Europa (1991); M. Butterfly (1993); Johnny Mnemonic (1995); În numele
inocenţei (1997); Al treilea miracol (1999).
Regizorul-scenarist afro-american Spike Lee debutează cu She's Gotta Have It
1986 She's Gotta Have It / Fără ei / Fără ei nu se poate. O negresă sexi şi independentă este ţinta avansurilor
nu se poate
susţinute a trei bărbaţi negri şi la fel de dezirabili. Comedie ce îi aduce
eticheta de „Woody Allen în variantă neagră”. Pentru prima dată, el transpune
pe ecran problemele sentimentale ale negrilor, ceea ce şochează Hollywoodul,
dar îi şi asigură succesul de box-office. „Eu îmi propun să spun altfel
poveştile, cu totul diferit de maniera obosită şi învechită a Hollywoodului,
adică să scot personajul de culoare din stereotipul cîntăreţ-dansator-comic-
drogat-prostituată-poliţist” (S. Lee). Pe de altă parte, el dă o nouă accepţiune
noţiunii de „film independent”, considerat îndeobşte sinonim cu „inaccesibil şi
experimental”. Lee demonstrează cu această comedie că filmul independent
poate fi accesibil şi plăcut, ceea ce îi aduce la Cannes un „Prix de Jeunesse”.
Flm: Mo' Better .Blues (1990); Malcolm X (1992); Clockers (1995); Linia
erotică (1996); Cu baschetul în sînge (1998); Bamboozled (2000).
Paris: The Mission / Misiunea (r. Roland Joffe; sc. Robert Boit; i. Chris
1986 The Mission / Misiunea Menges; m. Ennio Morricone; a. Robert De Niro, Jeremy Irons, Aidan Quinn,
Liam Neeson). Secolul al XVIII-lea în America de Sud: doi preoţi iezuiţi
încearcă să apere un trib de indieni Guarani convertiţi la creştinism împotriva
colonizatorilor portughezi. Lupta e inegală şi tribul e distrus. Pentru această
poveste grefată pe o realitate istorică (în 1750, prin tratatul de la Madrid,
Spania cedează Portugaliei o parte din America de Sud, din care fac parte atît
şapte misiuni iezuite cît şi cîteva triburi de indieni; spaniolii îi consideră nişte
buni creştini, portughezii vor să facă din ei nişte buni sclavi), „producătorul
David Puttnam reface echipa regizor-operator de la filmul Cîmpiile morţii,
angajează un scenarist de excepţie, două staruri de primă mărime şi pe cel mai
bun compozitor în viaţă. Rezultatul: un film care are tot ceea ce-i trebuie —
producţie superbă, suflu epic pe ecran lat, temă gravă — fără să fie însă un
film bun” (Paul Attanasio). Dacă entuziasmul americanilor e moderat (două
premii „Golden Globe” pentru scenariu şi muzică şi un singur „Oscar” pentru
imaginea lui Menges, care filmează spectaculos peisajul sud-american şi mai
ales cascada Iguazu din Argentina), diapazonul laudelor europene este dat de
Marele premiu, „Palme d'or”, Cannes.
 (r. Alain Cavalier; sc. A. Cavalier, Camille de Casabianca; i. Philippe
1986 Thérèse Rousselot; a. Catherine Mouchet). O fată de 15 ani se călugăreşte în ciuda
împotrivirii părinţilor ei; la 24 de ani, moare de tuberculoză. Este cazul real,
petrecut în secolul al XlX-lea, al Theresei Martin, călugăriţă la mănăstirea
carmelitelor de la Licieux, sanctificată în 1925. „O capodoperă a
cinematografului manierist. Cavalier a vrut să facă un film despre o seamă de
interdicţii pe care forma filmului său o reflectă: retragerea din lume pe care o
presupune mănăstirea, regula tăcerii, în vigoare la carmeli-te, suprimarea
oricărui orizont deschis, pe care o implică izolarea. Filmul traduce toate
acestea prin magnifica găselniţă a circularului cenuşiu analog fundalului gri
din pînzele lui Manet, referinţă plastică deliberată” (Pascal Bonitzer).
„Bresson
(r. sc. Alan Parker; m. Trevor Jones; a. Mickey Rourke, Robert De Niro).
1987 Angel Heart Harlem, 1955: un detectiv particular este angajat de un individ misterios, ce se
dovedeşte a fi însuşi Lucifer, să investigheze dispariţia unei persoane.
Ecranizare după un roman de William Hjortsberg. Ceea ce debutează ca un
film poliţist în tradiţia hollywoodiană a anilor '40-'50 se transformă în tr-o
„povestire faustiană la persoana întîi” (Brian Case), amestec de real şi
fantastic, „cu o galerie de personaje cît se poate de bizare, decoruri
neliniştitoare şi o superbă muzică obsedantă, chiar derutantă” (Philippe Ross).
Personajul detectivului Harry Angel i se potriveşte mănuşă lui Mickey
Rourke, „actor instinctual, capabil să-şi strunească impulsurile geniale”
(Michel Sineux). „Se spune despre mine că sînt un rebel sau un anticonformist
doar pentru faptul că gîndesc şi mă port altfel decît ceilalţi. Esenţialul este să
fii sincer cu tine însuţi pentru că nu ai decît o singură viaţă şi nu merită să te
iei ca oile după berbecul cel mai mare din turmă. Eu unul nu pot” (M.
Rourke). Fim: Golanii (1983); Nouă săptămîni şi jumătate (1985); Stîlp de
cafenea (1987); Francesco (1988); Ore de disperare (1990); Dragoste de
cowboy (1994); Buffalo '66 (1998); Fabrica animalelor (2000).
(r. sc. Louis Malle; i. Renato Berta; d. Willy Hoit). Film de inspiraţie
1987 Au revoir Ies enfants / La autobiografică. în iarna 1943-1944, într-un colegiu religios din Franţa ocupată,
revedere, copii
prietenia a doi băieţi — unul creştin, celălalt evreu — este întreruptă brusc de
arestarea celui de al doilea de către poliţia politică germană. O bijuterie
cinematografică la care nu ştii ce să admiri mai întîi: abilitatea de a crea şi
transmite starea copilăriei cu puritatea şi cruzimea ei, cu inconştienţa şi
fragilitatea ei; capacitatea de a reconstitui impecabil şi cu sugestii aproape
tactile ambianţa internatului de provincie, enclavă de linişte în mijlocul
ferocităţii războiului; distribuţia perfectă atît în rolurile copiilor cît şi în cele
ale adulţilor (în majoritate, actori necunoscuţi); fluiditatea şi simplitatea
povestirii; măiestria cu care regizorul apasă pe claviatura stărilor noastre
emoţionale de la amuzamentul binevoitor la tristeţea sfîşie-toare. Marchează
reîntoarcerea lui Malle în studiourile franceze, după o lungă experienţă
hollywoodiană. „Leul de aur”, Veneţia. 7 premii „Cesar”
Avoriaz: Blue Velvet / Catifeaua albastră (r. David Lynch; a. Isabella
1987 Blue Velvet / Catifeaua Rossellini, Dennis Hopper, Kyle McLachlan) cîştigă Marele premiu la
albastră
Festivalul filmului fantastic. Un tînăr dintr-un liniştit orăşel american se
trezeşte implicat într-o complicată intrigă poliţistă, ai cărei eroi sînt o
masochistă cîntăreaţă de bar şi sadicul ei proxenet. Lynch populează filmul şi
cu alte personaje neliniştitoare, care mai de care mai detracate, ce par să
izvorască din coşmarele nevinovatului erou interpretat de actorul-fetiş al
regizorului — Kyle McLachlan (Dune, Twin Peaks). „A decripta Catifeaua
albastră nu este un lucru simplu, pentru că această operă singulară şi
derutantă prezintă diferite niveluri de lectură şi de analiză. Lăsînd la o parte
clasica intrigă poliţistă, care serveşte în mare de fir conducător al filmului,
asigurîndu-i impactul comercial, filmul lui Lynch poate fi citit mai ales ca o
vertiginoasă coborîre în infern” (Philippe Ross).
(r. Francesco Rosi; sc. F. Rosi, Tonino Guerra; i. Pasqualino De Santis; a.
1987 Cronaca di una morte Rupert Everett, Gian Măria Volonte, Ornella Muţi, Irene Papas). într-un sat
annunciata / Cronica unei
morţi anunţate sud-american, o tînără mireasă este repudiată de soţul ei în noaptea nunţii
pentru că nu mai e fecioară. Fraţii fetei răzbună ruşinea, ucigîndu-1 pe vinovat
sub ochii aprobatori ai întregii comunităţi. Ecranizare după Gabriel Garcia
Marquez. „Credincios ideii sale de cinematograf popular, Roşi face un film
menit să placă publicului larg. In primul rînd pentru că respiră aerul exotic al
locurilor (redate în toată splendoarea lor de imaginea lui Pasqualino De
Santis), apoi pentru că structura dramaturgică, cu elemente de thriller şi film-
anchetă, e de natură să aducă în contemporaneitate trecutul şi să transforme
ambianţa şi personajele în elementele unei parabole metafizice împotriva
violenţei individuale şi colective” (Giovanni Grazzini). „în cele mai bune
momente ale sale, filmul dezvăluie rece mecanismele opresiunii patriarhale,
religioase şi, mai ales, pe cele ale frustrării sexuale. Absurditatea aparentă a
întîmplărilor revelează un determinism implacabil” (Antoine Rakowski).
 (r. Adrian Lyne; a. Michael Douglas, Glenn Close). în absenţa soţiei de acasă,
1987 Fatal Attraction / Atracţie un bărbat are o aventură extraconjugală cu o femeie care vrea să-1 păstreze cu
fatală
orice preţ sau, dacă nu poate, măcar să-1 distrugă. Conceput ca o comercială
poveste cu sex şi suspans, filmul are un neaşteptat impact sociologic.
Publicul-test de la avanpremieră cere modificarea finalului şi pedepsirea
uzurpatoarei. Moraliştii văd în el un avertisment pentru cei care, prin legături
întîmplătoare, îşi pun în pericol familia şi traduc personajul interpretat de
Glenn Close drept o parabolă pentru SIDA. Feministele protestează împotriva
acestui „film profund antifeminist, care marginalizează femeia independentă,
liberă să-şi aleagă partenerul de viaţă, şi privilegiază condiţia subalternă a
casnicei, mamă de familie” (Debrah Raschke). Atracţie fatală impune o actriţă
foarte specială în peisajul hollywoodian, un fel de Bette Davis a anilor '80-'90.
Mai degrabă cerebrală, adesea malefică, ea, asemenea ilustrei sale
predecesoare, are „curajul să interpreteze personaje neatractive în speranţa că
spectatorii le vor înţelege pînă la urmă” (G. Close). Flm: Lumea lui Garp
(1982); Legături periculoase (1988), Casa spiritelor (1993); 101 dalmaţieni
(1996); Averea lui Cookie (1999).
(r. Barry Levinson; a. Robin Williams, Forest Whitaker). Saigon, 1965: un DJ
1987 Good Morning Vietnam / susţine moralul trupelor americane prin emisiunile sale de divertisment şi
Bună dimineaţa, Vietnam!
comentariile sale ireverenţioasc. „Filmul e imaginea eroului său: vivace,
provocator şi lipsit de iluzii. în acest rol, Williams se descurcă de minune.
Logoreea demnă de un Groucho Marx, nebunia şi tandreţea fac din el unul
dintre cei mai umani şi calzi actori pe care i-a produs Hollywoodul de mulţi
ani încoace” (Yves Alion). „Robin Williams e un actor luminos prin
excelenţă, un individ a cărui principală caracteristică pare să fie bucuria
ameţitoare şi nesfîrşită a jocului. Aşa e omul — un ludic — şi aşa sînt
personajele sale — nişte Eldorado-uri ale spiritului. Cine mai caută cu
lumânarea roluri de marţian, de Peter Pan, de magnat al unei fabrici de jucării
— el fiind cea mai mare dintre ele — de Popeye sau de bonă (în travesti)
mereu pusă pe şotii? Răspunsul nu poate fi decît unul: un trăsnit, un maniac al
jocului” (Igor Bergler). Flm: Popeye (1980); Cercul poeţilor dispăruţi (1989);
Regele pescar (1991); Hook (1991); Doamna Doubtfire, tăticul nostru trăznit
(1993); Cabaret în familie (1996); Iacob mincinosul (1998); Fotografii
urgente (2001).
Roma: L'ultimo imperatore / Ultimul împărat (r. Bernardo Bertolucci; sc.
1987 L'ultimo imperatore / Mark Peploe, Enzo Ungari; i. Vittorio Storaro; a. John Lone, Joan Chen).
Ultimul împărat
Destinul împăratului-grădinar Pu Yi de la 3 ani (1908 — anul încoronării) la
62 de ani (1967 — anul morţii). Principala sursă de inspiraţie a filmului:
memoriile lui Pu Yi, „De la împărat la cetăţean”, „împăratul este expresia
totală a unei colectivităţi. Incapabil de a constitui un exemplu, Pu Yi n-a fost
niciodată în stare să fie un împărat, în mod paradoxal, aceasta s-a produs către
sfîrşi-tul vieţii sale, cînd, după ani de reeducare, a devenit un cetăţean model
şi şi-a cîştigat imaginea de împărat — invenţia îi aparţine lui Mao, care a
intenţionat să multiplice de milioane de ori acest cetăţean model şi să creeze
astfel milioane de împăraţi” (B. Bertolucci). Filmul e guvernat de o dublă
subiectivitate: cea a autorului cărţii, care oferă posterităţii o variantă a
existenţei sale convenabilă atît din punctul său de vedere cît şi al celor care i-
au comandat-o — regimul maoist chinez; şi cea a regizorului italian ale cărui
convingeri comuniste (Bertolucci e membru PCI) nu mai sînt pentru nimeni
un secret. Discutabil din punct de vedere ideatic, filmul este splendid din
punct de vedere formal (imaginea: Vittorio Storaro). Pentru prima dată un
regizor străin are voie să filmeze în Curtea Interzisă de la Beijing. 9 premii
„Oscar” (film, regie, scenariu-ecranizare, imagine, scenografie, costume,
sunet, montaj, partitură originală). 9 premii „David di Donatello” (film, regie,
scenariu, imagine, actor — Peter O'Toole, montaj, scenografie, costume,
producţie). 3 premii BAFTA (film, costume, machiaj). Premiul „Cesar” pentru
film străin.
După prezentarea la Festivalul de la Veneţia, filmul Lunga vita alla signora! /
1987 Lunga vita alla signora! / La La mulţi ani doamnei (r. Ermanno Olmi; a. Marco Esposito, Simona
 Brandalise) stîrneşte o adevărată frenezie critică la extreme, deopotrivă
mulţi ani doamnei admirativă şi demolatoare, într-un izolat castel de munte, elevii unei şcoli de
hotelieri sînt chemaţi să servească la o masă numai pentru VIP-uri oferită de o
bogată şi bizară octogenară. Alegorie socială care pune în pagină două lumi
antagonice: înalta burghezie cu ritualurile ei zugrăvite grotesc şi cea a
oamenilor sărmani cu clasica lor solidaritate şi profunda lor moralitate. „Un
film în care stilul, poezia chipurilor, privirile, detaliile impresionează mai mult
decît metaforele pretenţioase şi apăsate” (M. Lastrucci). „Leul de argint” (ex-
aequo), Veneţia.
 Bucureşti: Moromeţii (r. Stere Gulea; i. Vivi Dragări Vasile; a. Victor
1987 Moromeţii Rebengiuc, Luminiţa Gheorghiu, Gina Patrichi, Dorel Vişan). Ecranizare după
romanul lui Marin Preda. „Datorită demersului lui Stere Gulea, acţiuni
paralele, conflicte mocnite intervin mereu din afara ecranului ca o a treia
dimensiune a filmului, ca un fel de «hologramă» vizual-auditivă. Avem în faţă
un scena-riu-bis punctat permanent cu un dialog anexă şi care ne face să
apreciem filmul nu numai ca o ecranizare solidă şi rezistentă, ci şi ca un
experiment” (Tudor Caranfil). în rolul lui Ilie Moromete, Rebengiuc
întruchipează „un ţăran care pe măsură ce se afundă în imensitatea povestirii
seamănă, tot mai mult, cu regele Lear cel din Ran. Ca şi eroul lui Kurosawa,
Moromete trăieşte drama neînţelegerii «haosului» ce a cuprins o lume în care
pînă mai ieri «timpul avea cu oamenii o nesfîrşită răbdare»“ (Magda
Mihăilescu). Rebengiuc se dovedeşte şi aici un „actor unic în diversitatea
ipostazelor sale, interpret ale cărui infinite disponibilităţi îl impun ca un model
iradiant, irepetabil şi unic la fiecare apariţie pe ecran” (Călin Stănculescu).
Flm: Darclee (1960); Pădurea spînzuraţilor (1964); Zestrea (1972); Tănase
Scatiu (1975); De ce trag clopotele, Mitică? (1982); Dreptate în lanţuri
(1983); Pădureanca (1986); Cortul (1998).
Paris: Sous le soleil de Satan / Sub soarele Satanei (r. Maurice Pialat; a.
1987 Sous le soleil de Satan / Gerard Depardieu, Sandrine Bonnaire, M. Pialat). In anii '20, viaţa unui preot
Sub soarele Satanei
vizionar, care îşi petrece viaţa în rugă şi penitenţă, este tulburată de apariţia
unei fete cu care stabileşte o relaţie stranie şi misterioasă. Adaptare după
opera lui Georges Bernanos. „Pînă acum se credea că Bernanos este un teren
rezervat lui Robert Bresson. Ei bine, Pialat ne procură o mare surpriză cu
acest film care respectă perfect textul literar atît de dificil în interpretarea de o
excepţională sobrietate a lui Gerard Depardieu în rolul preotului de ţară care
se luptă cu diavolul” (Philippe d'Huygues). Ecranizînd frămîntările unei fiinţe
obsedate de lupta dintre Bine şi Rău, Maurice Pialat „schimbă total registrul.
El — pictorul dezamăgit al tragediilor cotidiene, el — cronicarul amar al
debusolării cuplurilor contemporane se desprinde de toate acestea şi ne
vorbeşte, via Bernanos, despre metafizică. Sub soarele lui Satan este filmul în
care omul Pialat ne vorbeşte cel mai mult despre sine, despre morala lui,
despre exigenţele sale, despre deziluziile sale, despre aspiraţia sa spre puritate
şi inocenţă” („Studio Magazine”). „Palme d'or”, Cannes. Fim: Nu vom
îmbătrîni împreună (1972); Loulou (1980); Pentru iubirile noastre (1983);
Van Gogit (1990); Ţîncul (1995).
(r. cosc. Patrice Leconte; a. Jean Rochefort, Gerard Jugnot). Doi profesionişti
1987 Tandem ai radioului, un cunoscut animator de jocuri radiofonice împreună cu
tehnicianul său, străbat împreună Franţa, cunoscînd rînd pe rînd succesul,
decepţia, pînă la decăderea profesională. Iminenta suspendare a emisiunii
aruncă o nouă lumină asupra raportului dintre protagonişti: tehnicianul îi
ascunde adevărul animatorului, care de fapt îl cunoaşte, dar tace. „Veritabilă
supriză în filmografia lui Leconte, Tandem apare ca o tragicomedie despre
lumea aparenţelor şi a spectacolului. Falsitatea şi derizoriul comportamentului
aparent civilizat al burgheziei provinciale, himerele şi artificiile din viaţa
eroului, acest Matamore care nu există decît pentru publicul lui, dar pe care în
străfundul sufletului său îl dispreţuieşte. Privirea critică a cineastului este
dublată mai ales de o redare discretă a izolării şi solitudinii” (Gilles Colpart).
Critica franceză salută această cotitură în cariera regizorului, care cu acest
film trece de la comediile comerciale la opere personale, destinate unui public
de o sensibilitate specială.
După 28 de ani de carieră, Academia din Los Angeles îi decernează, în sfîrşit,
1987 The Color of Money / lui Paul Newman multrîvnita statuetă pentru rolul jucătorului de biliard, Fast
Culoarea banilor
Eddie Felson, din The Color of Money / Culoarea banilor (r. Martin
Scorsese). Newman reia personajul pe care l-a interpretat în filmul The
Hustler / Arta de a trişa (r. Robert Rossen, 1961) şi care nu i-a adus decît una
dintre cele şapte nominalizări la „Oscar”, dar a fost crucial pentru cariera lui.
„Cu premiile lucrurile nu sînt atât de simple. Cineva face un rol care îi vine
mănuşă, nu are decît să se plimbe prin cadru şi totul merge fluierînd.
Altcineva ia un rol la care munceşte din greu ca să-1 facă să funcţioneze.
Primul înşfacă premiul, cel de al doilea rămîne cu buze le umflate. D-aia îmi
plac mie cursele de maşini. Ai ajuns primul, ai cîştigat şi gata” (P. Newman).
Flm: Cineva acolo sus mă iubeşte (1956); Luke, mână rece (1967); Butch
Cassidy şi Sundance Kid (1969); Cacialmaua (1973); Verdictul (1982);
Domnul şi doamna Bridge (1990); Prostul nimănui (1994); Mesaj de departe
(1999).
 (r. Brian De Palma; sc. David Mamet; i. Stephen H. Burum; m. Ennio
1987 The Untouchables / Morricone; a. Sean Connery, Kevin Costner, Andy Garcia, Robert De Niro).
Incoruptibilii
Film inspirat din serialul TV cu acelaşi titlu, din anii '60, inspirat la rîndul lui
din existenţa unui personaj real, agentul Eliott Ness, care, în anii prohibiţiei, a
făcut curăţenie în rîndul mafioţilor din Chicago. In rolul principal: un actor
mai puţin cunoscut, Kevin Costner, care ţine piept celor doi monştri sacri —
De Niro în rolul lui Al Capone şi Connery (premiul „Oscar” actor secundar)
— şi astfel îşi face intrarea în eşalonul vedetelor. „Kevin era exact combinaţia
de inocenţă, entuziasm, cinste şi prezenţă agreabilă pe care o căutam. El e
unul dintre puţinii actori care se potriveau pentru rolul americanului de
condiţie medie de la mijlocul anilor '30” (Art Linson, producătorul filmului).
Secvenţă memorabilă: pastişa la secvenţa scărilor din Crucişătorul Potemkin.
(r. cosc. Oliver Stone; a. Michael Douglas, Charlie Sheen). Vrînd să cîştige cît
1987 Wall Street mai repede şi cît mai mulţi bani, un tînăr agent de bursă vinde informaţii unui
mare om de afaceri, în rolul afaceristului Gordon Gekko, actorul Michael
Douglas face una dintre cele mai importante creaţii ale carierei sale. (Premiul
„Oscar” pentru interpretare masculină) „Tenul bronzat, hainele, butonii de la
manşete, cămăşile, bretelele, toate aceste detalii m-au ajutat să intru în pielea
personajului: un parvenit sigur pe sine, cu instinct de luptător, hotărît să ucidă
sau să seducă” (M. Douglas). „Autoritatea şi potenţialul său actoricesc sînt
revelate odată cu primul său rol de «dur», cel din Wall Street. Aici şi în
filmele sale următoare, el începe să fie utilizat ca un anume tip de sex-simbol
ce sfîrşeşte prin a impune un paradoxal erou modern: masculul intimidat de
femei” (Olivier Eyquem). Flm: Sindromul (1979); Idilă pentru o piatră
preţioasă (1984); Atracţie fatală (1987); Instinct primar (1992); The Game
(1997); O crimă perfectă (1998); Trafic (2000).
(r. Aki Kaurismäki; a. Turo Pajala). Aventura picarescă a unui bărbat care
1988 Ariel străbate Finlanda într-o maşină decapotabilă, rămîne şomer, este jefuit,
doarme prin aziluri de noapte, ajunge la închisoare din greşeală, se
îndrăgosteşte de o văduvă cu un copil şi emigrează toţi trei în Mexic pe un
vapor numit „Ariei”. „Dacă există un cinematograf decalat, atunci Kaurismăki
e profetul lui. Eroul nu rîde niciodată, dar filmul zîmbeşte tot timpul bizar. Iar
în personajele sale, a căror luciditate se dublează de o viziune sardonică
asupra lumii, se naşte speranţa copilărească şi eternă în existenţa unei alte
lumi, aceea a exilului consimţit” (Denis Parent). „Un film care închide în el
toate filmele şi toate genurile. Pornit ca un road movie, Ariel e un documentar
prin critica sa socială (filmul e dedicat memoriei realităţii finlandeze), poliţist
prin aventurile eroului, mut prin tratare, muzical prin cîntece, comedie după
spusele lui Kaurismäki şi judecind după happy-end, film de dragoste prin
psihologia sa” („Cahiers du cinema”). Al doilea voleu al trilogiei începute cu
Umbre în paradis (1986) şi care se va încheia cu Fata de la fabrica de
chibrituri (1990), în care Kaurismăki „priveşte oraşul ca pe o închisoare rece
şi respingătoare, plină de înşelăciuni şi trădări” (Peter Cowie).
(r. Stephen Frears; a. John Malkovich, Glenn Close, Michelle Pfeiffer, Uma
1988 Dangerous Liaisons / Thurman). Ecranizare după cartea lui Choderlos de Laclos. în secolul al
Legături periculoase
XVIII-lea, vicontele de Valmont şi marchiza de Merteuil îşi consacră
existenţa lor de oameni bogaţi şi lipsiţi de ocupaţie cuceririlor amoroase,
simţind o plăcere diabolică în a distruge reputaţii, situaţii şi suflete. Cea mai
reuşită dintre transpunerile cinematografice ale textului literar (Legături
periculoase 1960 de Roger Vadim, Valmont de Milos Forman, Tentaţia
seducţiei de Roger Kumble). „Frears reuşeşte să te facă să te întrebi cînd avea
să vină Revoluţia franceză. Faptul că aceeaşi întrebare şi-o pune, excedat, şi
cititorul cărţii e cea mai bună dovadă că regizorul britanic a captat cu adevărat
esenţa romanului” (Aura Puran). „Cu ajutorul unor scenografi şi pictori de
costume remarcabili, Frears a vrut să facă un film care să semene cu un tablou
de Fragonard” (Marine Landrot). 2 premii BAFTA (scenariu-ecranizare,
actriţă secundară — Michelle Pfeiffer).
Serialul de televiziune Dekalog / Decalogul (r. cosc. Krzysztof Kieslowski).
1988 Dekalog / Decalogul Fără să ia la modul foarte strict Biblia drept bază, cele zece episoade ale
filmului corespund unor precepte (1. Să te închini doar Domnului; 2. Să nu iei
numele Domnului în deşert; 3. Să respecţi ziua Domnului; 4. Să-ţi respecţi
tatăl şi mama; 5. Să nu ucizi; 6. Să nu prea-curveşti; 7. Să nu furi; 8. Să nu juri
strîmb; 9. Să nu rîvneşti la femeia altuia; 10. Să nu rîvneşti la bunul altuia)
care nu decurg neapărat numai din cele zece porunci. „Am încercat să vorbesc
despre credinţă şi despre Dumnezeu. Am vrut să mă îndepărtez de textul celor
zece porunci aşa cum l-am învăţat în copilărie la şcoală, care reuşea să-mi
inducă sentimentul vinovăţiei şi convingerea că sînt un păcătos. Ideea a fost să
facem din ele o invitaţie ca oamenii să se străduie mai mult în viaţă. Dacă ar
face acest efort, atunci probabil şi viaţa lor şi cea a societăţii ar fi mai bună”
(K. Kieslowski). „Un film-far, care pune numeroase întrebări. Pe de o parte, el
prelungeşte acel celebru curent de «nelinişte morală» care a marcat
cinematograful polonez în anii '70 (avîndu-1 drept figură emblematică pe
Zanussi) şi, pe de altă parte, trasează premisele unei noi etici pentru anii '90.
Ideea Decalogului a germinat în spiritul lui Kieslowski în timpul perioadei
celei mai dure a legii marţiale din Polonia, iar realizarea operei a fost făcută ca
un act de rezistenţă faţă de regim” (Raphael Bassan). „Demersul lui
Kieslowski este plin de meandre şi copleşit. El caută confuz motive de a trăi
dacă nu fericit, cel puţin împăcat. E greu. Dragostea, prietenia, minciuna,
trădarea sînt temele recurente ale acestor eseuri. Ele sînt opera unui spirit
torturat, pornit în căutarea luminii” (Gilbert Salachas). Episoadele 5 şi 6
circulă şi sub forma extinsă a unor lungmetraje pentru marele ecran sub titlul
Krotki film o zabijaniu / Scurt film despre omor (Premiul juriului, Cannes) şi
respectiv Krotki film o milosci / Scurt film despre dragoste (Premiul special al
juriului, San Sebastian).

1988 Hong Gaoliang / Sorgul
roşu
1988 Last Temptation of Christ /
Ultima ispită a lui Iisus
1988 Mujeres al borde de un
ataque de nervios / Femei
în pragul unei crize de nervi
Berlin: „Ursul de aur” revine filmului Hong Gaoliang / Sorgul roşu (a. Gong
Li, Jiang Wen), debutul în regie al operatorului Zhang Yimou, transpunere pe
ecran a unei legende din nordul Chinei. O fată săracă este vîndută, de către
tatăl ei, proprietarului bătrîn şi lepros al unei fabrici de vin de sorg. Acesta
moare ucis de unul dintre servitorii săi, pe care tînăra nevastă îl iubeşte, îl ia
de bărbat, devenind împreună stăpînii prosperi ai fabricii. După 9 ani, invazia
japoneză pune capăt fericirii lor. Filmul stîrneşte în China puternice
controverse; se scriu sute de articole, unele laudative, altele profund critice.
Principala acuzaţie: lezarea tradiţiei. Privit în evoluţia cinematografului
chinez, Sorgul roşu surprinde prin „realismul acestui subiect care abordează
frontal violenţa amoroasă şi, mai apoi, pe cea războinică” (Hubert Niogret).
Remarcabil prin imagine, simbolistica culorilor (roşu fiind culoarea cheie) şi
prin prezenţa tinerei actriţe Gong Li. Primul film chinez onorat cu marele
premiu într-o competiţie de anvergură. început strălucit de carieră atît pentru
regizorul Zhang Yimou, reprezentant al celei de a cincea generaţii, cea care a
crescut odată cu Revoluţia Culturală, cît şi pentru Gong Li, care va deveni
interpreta sa preferată.
Festivalul de la Veneţia se deschide pe fondul scandalului stîrnit de filmul lui
Martin Scorsese The Last Temptation of Christ / Ultima ispită a lui Iisus, a
cărui prezentare în program fusese permisă numai prin dispoziţie
judecătorească. Ecranizarea cărţii lui Nikos Kazantzakis (pe care mulţi
proprietari de săli refuză să o distribuie) şi-a atras anatema Bisericii pentru că
lisus nu mai este inaccesibil şi aureolat de o lumină supranaturală, ci tangibil,
vulnerabil, uneori chiar antipatic, ispitit de posibilitatea unei vieţi normale
alături de Maria Magdalena şi cu o droaie de copii. „Acest film este produs de
clica culturală evreiască de la Los Angeles, care pîndeşte orice ocazie ca să
atace lumea creştină” (Franco Zeffirelli). „Din capul locului, Scorsese refuză
clişeele biblice familiare cinematografului de cînd tata De Mille şi pionierii
filmului de artă au preluat moştenirea de la pictorii Renaşterii şi decide să
lucreze în acord cu normele sulpiciene. Dar refuzul de a se conforma clişeelor
comportă riscuri: absenţa lor îi scandalizează pe cei mai obtuzi dintre fanatici”
(Michel Perez). „Eu nu pretind că viziunea din Ultima ispită a lui Iisus ar fi
adevărul, dar e o idee fascinantă să-1 vezi pe Iisus luptîndu-se cu aspectul lui
uman pe măsură ce îşi asumă esenţa sa divină. Şi din cauza acestei duble
naturi, umană şi divină, fiecare clipă din viaţa lui este totodată un conflict şi o
victorie” (M. Scorsese).
(r. Pedro Almodovar; a. Carmen Maura, Antonio Banderas, Rosy de Palma,
Măria Barranco). 5 premii „Goya” (film, scenariu original, actriţă principală,
actriţă secundară, montaj). O actriţă constată că a rămas însărcinată cu
amantul său, care tocmai a părăsit-o. încereînd zadarnic să intre în contact cu
el, femeia se pomeneşte implicată într-o serie de situaţii tot mai bizare şi
suprarealiste. Această farsă construită pe un umor de-a dreptul anarhic face
din Almodovar unul dintre favoriţii criticilor şi ai festivalurilor lumii (alături
de Kaurismăki şi Kieslowski). Suferind influenţe foarte diverse atît europene
cît şi americane (de la Tashlin la Bunuel şi de la Hitchcock la Ferreri), filmele
lui Almodovar sînt provocări aruncate spectatorului, mai ales prin faptul că
autorul lor nu cunoaşte tabuuri. „Cînd vorbeşte despre sex şi sexualitate (şi o
face încontinuu), el se dovedeşte nu atît campionul exprimării liberei expresii,
cît al dorinţei eliberate de orice constrîngeri” (John Hopewell). Fetişism
feminin şi masculin, voyeu-rism hetero şi homosexual, sadism, necrofilie, viol
masculin şi penetrare feminină — nimic nu e străin personajelor sale. într-o
lume dezorientată, Almodovar vrea să impună o nouă relaţie între sexe. El
poate fi considerat „singurul moştenitor al lui Fassbinder. Aceeaşi plăcere de a
dinamita certitudini sexuale şi de viaţă, aceeaşi folosire a unei trupe constante
de actori, organizată în jurul unei dive, aceeaşi plasare excentrică a stilului
hollywoodian în ambianţă europeană” (Andy Medhurst). Fim: Labirintul
pasiunilor (1982); Matador (1986); Tocuri înalte (1991); Kika (1993); Sînge
fierbinte (1997); Totul despre mama mea (1998).
 (r. Barry Levinson; sc. Ronald Bass, Barry Morrow; a. Tom Cruise, Dustin
1988 Rain Man Hoffman). Un tînăr preocupat de viaţa şi de afacerile lui află, cu prilejul morţii
tatălui său, că are un frate idiot genial, un autist superdotat pentru matematică.
„Filmul povesteşte relaţia dintre doi fraţi şi felul în care ajung să se ajute unul
pe celălalt. M-am concentrat pe această relaţie, care mi s-a părut resortul
esenţial pentru a face intriga pasionantă. Mulţi regizori preferă să lucreze
asupra intrigii, eu prefer să plec de la personaj. La dracu' filmele cu trenuri,
helicoptere, mafie, FBI, catastrofe şi alte asemenea ingrediente pe care le
folosim numai pentru că ne e frică să vorbim despre oameni!” (B. Levinson).
„Talentul lui Levinson este că acordă aceeaşi atenţie lui Raymond-Dustin
Hoffman şi lui Charlie-Tom Cruise, pentru că a înţeles că în această ucenicie
pe care unul o face cu celălalt constă motorul filmului. Rain Man funcţionează
pe bază de dualitate, de echilibru, de schimb chiar... unilateral” (Michel
Rebichon). 4 premii „Oscar” (film, regie, scenariu original, actor — Dustin
Hoffman). „Ursul de aur”, Berlin, 1989.
Karlovy Vary: premiul special al juriului este acordat filmului de debut
1988 Veiviseren / Călăuza norvegian Veiviseren / Călăuza (r. sc. Nils Gaup; a. Mikkel Gaup). Laponia,
sec. al XII-lea: un adolescent se întoarce acasă de la vînătoare şi îşi găseşte
familia masacrată de oamenii unui trib barbar. El se va deprinde să
supravieţuiască singur înfruntînd zăpada şi frigul, descifrînd simbolurile şi
semnele supranaturale ale culturii lapone şi, în cele din urmă, îşi va răzbuna
morţii ducîndu-i la pieire pe făptaşi. „Gaup foloseşte în principal imaginea şi
foarte puţin cuvintele pentru a comunica temele esenţiale ale filmului său:
natura paşnică a laponilor în comparaţie cu barbaria tribului vrăjmaş;
nevinovăţia femeilor şi a copiilor care se confruntă cu instinctul de luptători al
masculilor; agresiunea disperată a barbarilor ca o consecinţă a pierderii
legăturilor şi, prin extensie, a separării de comunitate în care toate lucrurile
sînt legate” (Peter Cowie). Călăuza se înscrie pe linia unor filme de marcă
despre peisajul sălbatic din nord şi despre locuitorii lui, cum ar fi Renul alb de
Erik Blomberg sau Pămîntul e un cîntec pervers de Rauni Mollberg.
Tom Cruise face o creaţie unanim aplaudată în Born on the Fourth July /
1989 Born on the Fourth July / Născut pe 4 iulie (r. cosc. Oliver Stone; 2 premii „Oscar”: regie, montaj), film
Născut pe 4 iulie
inspirat din cazul real al sergentului Ron Kovic (coautor al scenariului),
combatant în războiul din Vietnam, de unde se întoarce într-un scaun cu rotile,
infirm pentru totdeauna. „A urmări evoluţia personajului lui Cruise este
deopotrivă chinuitor şi înălţător. Cu o extraordinară forţă viscerală, Născut pe
4 iulie asociază războiul armelor purtat în afara graniţelor cu războiul de
conştiinţă purtat acasă” (Vincent Canby). „Filmul reprezintă o puternică
mărturie asupra tulburării unei ţări prea sigură de sine şi îi oferă lui Tom
Cruise o frumoasă ocazie de a face cunoscută o altă faţetă a talentului său de
wonder boy” (Gilles Colpart). „Nu este de mirare că Cruise este foarte bun în
primele scene, în care îi vine foarte lesne să-1 interpreteze pe băiatul de la ţară
devenit erou. A doua jumătate reprezintă însă o grea probă pentru el, pe care o
trece cu brio. El îşi schimbă pînă şi înfăţişarea, nemaifiind acelaşi băiat
sănătos şi îngrijit” (Derek Malcolm). Flm: Top Cun (1986); Rain Man (1988);
Oameni de onoare (1992); Firma (1993); Interviu cu un vampir (1994);
Misiune: imposibilă (1996); Cu ochii larg închişi (1999); Magnolia (1999);
Misiune imposibilă 2 (2000).
Actorul britanic Kenneth Branagh debutează în regie cu Henry V (m. Pat
1989 Henry V Doyle; a. K. Branagh, Derek Jacobi, Brian Blessed, Ian Holm, Judi Dench,
Paul Scofield, Emma Thompson). Ecranizarea piesei lui William Shakespeare.
„O cu totul altă lectură a textului shakespearian decît cea a lui Oii vier, dar nu
mai puţin impresionantă. Cînd Henry / Branagh îşi sfîrşeşte monologul în faţa
soldaţilor, înainte de bătălia de la Azincourt, mai că-ţi vine să te înrolezi!”
(Leonard Maltin). „Comparat prea des cu Laurence Olivier — aceeaşi carieră,
aceleaşi filme, aceleaşi ambiţii — Branagh nu are şi aceeaşi clasă. El e un
luptător” (Francois Forestier). „Eu sînt un fantezist căruia îi place drama” (K.
Branagh). Premiul BAFTA pentru regie. Flm: Mult zgomot pentru nimic
(1992); Frankenstein (1994); în miezul iernii mohorî-te (1995); Hamlet
(1996); Zadarnicele chinuri ale dragostei (2000).
 Cannes: Premiul special al juriului revine filmului canadian Jesus de Montreal
1989 Jesus de Montreal / Iisus / Iisus din Montreal (r. sc. Denys Arcand; i. Guy Dufaux; a. Lothaire Bluteau,
din Montreal
Remy Girard). Un tînăr actor realizează un spectacol cu „Patimile lui Iisus”
într-un parc din Montreal, în faţa unei biserici. Această lectură originală a
Evangheliei atrage mulţi spectatori, dar şi interdicţia spectacolului din partea
consiliului parohial. Interpretul lui Iisus nu poate supravieţui acestei ofense.
„Filmul meu vorbeşte despre toate subiectele inevitabile ale zilei: despre Big
Bang şi despre formula Coca Colei, despre monologul lui Hamlet şi despre
fascism” (D. Arcand). „O capodoperă de inteligenţă, umor şi emoţie, un film
pasionant prin reinterpretarea Evangheliei, dar şi prin privirea critică asupra
societăţii moderne” (Laurent Aknin). „O originală încercare de a vedea ce s-ar
întîmpla dacă spiritul lui Iisus ar fi printre noi în aceste vremuri atît de
materialiste” (Roger Erbert). Remarcabil jocul lui Lothaire Bluteau, un actor
pe linia Mickey Rourke-Eric Roberts-James Woods. 11 premii „Genie” (film,
regie, scenariu, imagine, actor principal, actor secundar, decoruri, costume,
muzică, bandă sunet, montaj sunet).
(r. Peter Greenaway; i. Sacha Vierny; m. Michael Nyman; a. Helen Mirren,
1989 The Cook, the Thief, His Michael Gambon, Tim Roth, Richard Bohringer). într-un restaurant francez
Wife and Her Lover /
Bucătarul, hoţul, nevasta din Londra, se consumă cu complicitatea bucătarului adulterul dintre nevasta
lui şi amantul ei unui mafiot şi un bibliotecar. Descoperind trădarea, bărbatul îl ucide pe amant,
iar nevasta se răzbună obligîndu-şi bărbatul să mănînce cadavrul. „Peter
Greenaway este suficient de îndrăzneţ ca să pună în pagină o metaforă atît de
mare, atît de vastă, încît se constituie într-o evaluare definitivă, finală a
civilizaţiei occidentale. Concluziile sale sînt cît se poate de fundamentale:
sîntem ceea ce mîncăm sau, mai mult, ceea ce eliminăm. Dacă anatomia este
destinul, atunci intestinul este cel care face istoria, el e cel ce conduce.
Greenaway, această ironică şi uluitoare gură care spune adevărul, pictează
portretul crud al unor vremuri crude” (Hal Hinson). Filmul „tratează cel mai
urît conţinut imaginabil în modul cel mai frumos posibil. Acest discurs
visceral provocator despre consumism, văzut ca un cerc complet şi
dezgustător, este fără îndoială filmul cel mai împlinit şi mai uluitor al anului.
Ceea ce în sine ar fi o pură obscenitate, în lumina alegorică a filmului devine
un lucru frumos — o frumuseţe aberantă, dar indiscutabilă” (Desson Howe).
„O materializare a avidităţii de a poseda, de a îngurgita, de a lua în stăpînire,
tipică societăţii de consum. Este filmul meu cel mai politic” (P. Greenaway).
Paris: Trop belle pour toi / Prea frumoasă pentru tine (r. sc. Bertrand Blier; a.
1989 Trop belle pour toi / Prea Gerard Depardieu, Josiane Balasko, Carole Bouquet). Un PDG însurat cu o
frumoasă pentru tine
femeie superbă şi tată a doi copii se îndrăgosteşte de secretara lui, care nu e
frumoasă şi nici măcar tînără. „Filmul lui Blier cel mai nonşalant disperat, cel
mai elegant şi cel mai tulburător, înzestrat cu acea graţie uşor eterată, uşor
fantomatică proprie marilor filme” (Thierry Jousse). „Prea frumoasă pentru
tine e totodată un film blînd şi crud: Blier navigează între tandreţe şi cinism”
(Gerard Pangon). „Un film ţinut perfect în mînă şi fără constrîngeri. Niciodată
Blier n-a fost atît de inspirat, atît de just, atît de tulburător vorbind despre
lucruri obişnuite, de fiecare zi” (Michel Braudeau). „Blier îşi permite toate
libertăţile, sparge regulile povestirii convenţionale, face să explodeze
realitatea trăită pentru a introduce în ea fantasmele personajelor, transformă în
dialog ceea ce, în orice alt film, ar fi monologuri interioare, amestecă pe
nepusă masă trecutul cu prezentul, anticipează viitorul, presară totul cu
aparteuri şi complicităţi cu spectatorul, pe scurt, îşi asumă toate riscurile”
(Jean-Claude Loiseau). Premiul special al juriului, Cannes. 5 premii „Cesar”
(film, regie, scenariu, actriţă — Carole Bouquet, montaj).
(r. Jean-Paul Rappeneau; sc. Jean-Claude Carriere, J.-P. Rappeneau; i. Pierre
1990 Cyrano de Bergerac Lhomme; d. Ezio Frigerio; m. Jean-Claude Petit; a. Gerard Depardieu, Anne
Brochet, Vincent Perez). Ecranizare după piesa lui Edmond Rostand. „Iată
exemplul tipic de cinematograf popular artistic. Toată lumea găseşte ceea ce-
şi doreşte. Versurile lui Rostand şi cele ale lui Carriere, care pastişează plin de
respect, adaptînd piesa cu inteligenţă şi subtilitate, sună ca o muzică. Este o
operă perfectă, căreia i se poate reproşa tocmai această perfecţiune (sau, altfel
zis, absenţa surprizei)” (Gilbert Salachas). Meritul lui Rappeneau este că a
ştiut să orchestreze cu discreţie textul lui Rostand (a cărui cadenţă alexandrină
se regăseşte în tot filmul), spectaculoasa reconstituire de epocă (ale cărei
virtuţi au fost recompensate prin numeroasele premii pentru decoruri şi
costume) şi, evident, jocul lui Depardieu, vioara întîi în acest film.
Considerînd că Cyrano este „o chintesenţă de furie şi durere”, Depardieu, cu
impresionanta lui carură completată cu un nas perfect calibrat, îşi confirmă
propensiunea pentru portretizarea unor personaje bigger than life, atît reale cât
şi imaginate, care-i vor jalona întreaga carieră: Danton, Rodin, Columb,
Monte-Cristo, Balzac, Jean Valjean. 10 premii „Cesar” (film, regie, actor
principal, actor secundar — Jacques Weber, muzică, imagine, sunet, decoruri,
costume, montaj). Premiul de interpretare masculină, Cannes. Premiul
„Oscar” pentru costume. 4 premii BAFTA (imagine, costume, machiaj,
muzică). Alte ecranizări ale aceleiaşi piese: 1910 (r. Jean Durând); 1923 (r.
Augusto Genina); 1945 (r. Fernand Rivers); 1950 (r. Michael Gordon).
 Actorul Kevin Costner debutează în regie cu Dances with the Wolves / Cel
1990 Dances with the Wolves / care dansează cu lupii (sc. Michael Blake; i. Dean Semler; m. John Barry; a.
Cel care dansează cu lupii
K. Costner, Mary McDonnell). în plin război de secesiune, locotenentul
Dunbar este trimis într-un avanpost la graniţa cu teritoriul indienilor Sioux;
acolo descoperă un popor care îl fascinează şi redescoperă sensul vieţii.
„Paradis pierdut, Vestul lui Kevin Costner nu e naiv, deşi afişează un puternic
maniheism în detrimentul colonilor. Prin aceasta el merge pe linia
westernurilor din anii '60. Dar filmul nu cade în capcana remake-urilor, ci
tratează o poveste originală în multe privinţe, nu idealizează obiceiurile
indienilor şi aduce pe ecran cîteva momente antologice, care vor rămîne
printre cele mai frumoase pagini ale genului” (Jacky Bornet). Printre aceste
momente de mare spectacol: vînătoarea de bizoni. 7 premii „Oscar” (film,
regie, scenariu-ecranizare, imagine, sunet, montaj, muzică). Costner va
recidiva ca regizor cu unul dintre cele mai proaste filme ale anului 1997 (5
premii „Razzie”): The Postman / Poştaşul. între timp, îşi va continua cariera
de actor „suficient de arătos, cu o virilitate discutabilă şi îngrozitor de
oarecare” (David Thomson), pe care alţi exegeţi nu s-au sfiit sâ-1 numească
„urmaşul lui Gary Cooper”. Fim: Incoruptibilii (1987); Cîmp de vise (1988);
Bodyguard (1992); Lumea apelor (1995); Mesaj de departe (1999).
New York: Dick Tracy (r. Warren Beatty; i. Vittorio Storaro; d. Richard
1990 Dick Tracy Sylbert, Rick Simpson; a. W. Beatty, Madonna, Al Pacino, Dustin Hoffman).
Detectivul Dick Tracy porneşte pe urmele super-criminalului Big Boy, dar
survine un ticălos fără chip care vrea să-i elimine pe amîndoi. Film inspirat
din aventurile unui celebru personaj de bandă desenată inventat de Chester
Gould, în 1931. „Warren Beatty a vrut să facă o adaptare cît mai fidelă a
originalului, dar extinsă la dimensiunile unui film spectaculos. Este un pariu
pe care 1-a cîştigat folosindu-se de o armă infailibilă: stilul” (Jean-Claude
Loiseau). „Am ştiut de la bun început că trebuie să creez un stil propriu
acestui film. In primul rînd, abandonînd toate regulile realismului pentru a
obţine un film aşa cum n-am mai făcut nici eu, nici altcineva pînă acum...
Personaje simple, directe, primare (cele bune avînd chip, cele rele avînd
mască), culori simple şi primare, cadre simple... Dick Tracy poartă o pălărie
galbenă şi un pardesiu galben, iar după ce se bate e la fel de impecabil ca la
început” (W. Beatty). 3 premii „Oscar” (decor, machiaj, cîntec — „Sooner or
Later”).
Vedeta „Oscarurilor” (film, actriţă, machiaj, sce-nariu-ecranizare, machiaj)
1990 Driving Miss Daisy / este Driving Miss Daisy / Conducînd-o pe Miss Daisy (r. Bruce Beresford; sc.
Conducînd-o pe Miss Daisy
Alfred Uhry; a. Jessica Tandy, Morgan Freeman). Adaptare după o piesă de
Alfred Uhry. Fiul unei văduve evreice, din Atlanta, angajează pentru mama sa
un şofer negru. Relaţia celor doi, la început ostilă, va dura 25 de ani şi se va
transforma într-o adevărată prietenie, depăşind diferenţele. „Un film de o
extraodinară subtilitate, în care dialogurile aproape că nu contează, totul se
transmite prin intonaţia vocilor, prin intensitatea privirilor şi limbajul
corporal. După atîtea filme în care personaje triviale şi violente îşi infirmă
calitatea umană, Conducînd-o pe Miss Daisy ne dă o lecţie care ne merge
drept la inimă” (Roger Ebert). Elogiile internaţionale revin însă cu precădere
celor doi interpreţi (premiile „Golden Globe” pentru interpretare feminină şi
masculină; ambele premii de interpretare la Berlin), cu o menţiune specială
pentru Jessica Tandy (premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă), care la 80
de ani revine pe ecran după o îndelungată absenţă.
(r. Martin Scorsese; a. Ro-bert De Niro, Ray Liotta, Joe Pesci, Paul Sorvino).
1990 Good Fellas / Băieţi buni Henry Hill s-a născut în Little Italy şi de copil a visat să devină gangster.
Dorinţa i se împlineşte, aducîndu-i toate avantajele şi dezavantajele unei
asemenea existenţe. Ecranizare după cartea lui Nicholas Pillegi. „Singurul
motiv care m-a determinat să fac încă un film despre crima organizată nu a
fost dorinţa de a arăta ascensiunea şi prăbuşirea unui individ, ci de a descrie
viaţa cotidiană a unei «familii» de criminali, dar din punctul de vedere al
căpeteniilor” (M. Scorsese). „în mod paradoxal, lumea violentă şi amorală pe
care o redă filmul este poate cea mai sumbră din opera lui Scorsese, şi totuşi
atmosfera de suprafaţă este mai destinsă decît în orice alt film al lui Scorsese
de la Alice nu mai locuieşte aici încoace. Regizorul ne propune o comedie
neagră despre acceptarea violenţei şi a trădării de către un erou fără minte, ale
cărui maniere cavalereşti şi apetituri primitive amintesc pe alocuri de
Portocala mecanică a lui Kubrick” (Jonathan Rosenbaum). Premiul „Oscar”
pentru actor în rol secundar îi revine lui Joe Pesci, interpretul lui Tommy
DeVito, gangsterul dur, isteric, mereu cu degetul pe trăgaci. Revelat tot de
Scorsese ca un excelent actor de plan doi în Taurul furios (1980), Pesci se
specializează în personaje extrem de agitate, răutăcioase, dar zeloase, chiar
dacă adesea par / sînt prostănace (vezi Leo Getz din seria Armă mortală sau
spărgătorul Harry din seria Singur acasă).

1990 Milou en mai / Milou în mai
1990 Sovetskaia eleghiia / Elegie
sovietică
1990 The Grifters / Escrocii
1990 Tulitikkutehtaan tyttö / Fata
de la fabrica de chibrituri
(r. Louis Malle; sc. L. Malle, Jean-Claude Carriere; a. Michel Piccoli, Miou-
Miou, Michel Duchaussoy, Dominique Blanc). Mai, 1968: în timp ce la Paris
muncitorii şi studenţii se află pe baricade pentru o mai bună justiţie socială
(evenimente prezente în banda sonoră a filmului), într-un conac din provincie
membrii unei familii burgheze se luptă pentru moştenirea rămasă în urma
morţii subite a mamei lui Milou. Acesta e un epicurean între două vîrste, care
a trîndăvit toată viaţa în mijlocul naturii, lipsit de griji, ocrotit de către mamă,
bucurîndu-se de aventuri ocazionale. Comedie de moravuri. „Dacă prin aer
bate un vînt de '68, tonul general e lejer. Totul e stăpînit precum
confecţionarea unei dantele fine. Un ochi de ironie, pe dos. Un ochi de
tandreţe, pe faţă. E croşetat strîns cu un desen impresionist ilustrînd un picnic
la ţară. Se mănîncă din belşug, se rostesc sforăitor opinii contradictorii în timp
ce proletariatul sapă o groapă în curte pentru a o înmormînta pe cea care a
ţinut frîiele domeniului. Pentru că, evident, pompele funebre sînt în grevă”
(Janick Beaulieu). Excelentă creaţie a lui Michel Piccoli în rolul titular.
Premiul „Cesar” pentru interpretare feminină rol secundar (Dominique Blanc).
Oberhausen: Marele premiu este acordat documentarului sovietic Sovetskaia
eleghiia / Elegie sovietică (r. Aleksandr Sokurov). Consacrat personalităţii lui
Boris Elţîn, acest film este una dintre cele 25 de Elegii ale regizorului, ciclu
început în 1985. Fiecare dintre ele se centrează în jurul unei personalităţi
artistice (Şaliapin, Şostakovici, Tarkovski) sau a unui eveniment istoric
(asediul Leningradului, Perestroika, războiul din Afganistan) care a marcat
destinul Rusiei. „Toate aceste documentare sînt o trasfigurare a realităţii care
oscilează între graţia extatică şi contemplaţia ironică” (Franţois Niney).
Indiferent dacă se circumscriu genului documentar sau ficţiunii, „ceea ce au în
comun filmele acestui surprinzător Sokurov, prezenţă singulară în organismul
cinematografului modern, sînt, în ordinea mesajului, o viziune filozofică
asupra istoriei, percepute cu fină sensibilitate, iar pe plan stilistic, sinteza cu
caracter metaforic, într-o penetraţie reciproc determinantă, a mijloacelor de
expresie artistică şi a citatelor cu caracter documentar” (Sergiu Selian). Flm
(ficţiune): Vocea solitară a unui om (1978); Indiferenţă copleşitoare (1983);
Ziua eclipsei (1988); Mamă şi fiu (1997); Moloch (1999).
(r. Stephen Frears; a. Anjelica Huston, John Cusack, Annette Bening). Tînărul
Roy, mama sa, Lilly şi iubita lui, Myra sînt escroci profesionişti, fiecare cu
stilul său şi cu domeniul său de acţiune. Este o îndeletnicire rentabilă, dar
uneori periculoasă, mai ales cînd interesele unuia dintre ei se ciocnesc de ale
celuilalt. Ecranizare după romanul lui Jim Thompson. „Tonul acestui film
alert şi neobişnuit de la un capăt la altul e răutăcios şi incitator. Cu o
sofisticată înclinaţie pentru umorul cinic, regizorul şi scenaristul merg pe
muchia de cuţit a parodiei, realizînd cel mai amuzant film negru. Personajele
sînt nişte canalii, care se poartă cu toată lumea cu o aroganţă de parveniţi; iar
fiorul îl încercăm privindu-i cum îşi fac mîna pentru lovitura finală” (Hal
Hinson). „Ca şi în alte filme ale sale, Frears este prins între două universuri. în
cea mai mare parte a filmului ne face să urmărim un joc artificial prin care
personajele încearcă să controleze lumea din jur (simulare, înşelătorie =
comedie). Apoi, dintr-odată, neagă acest joc, făcînd să irumpă neprevăzutul,
incontrolabilul (un ciob de sticlă în jugulara lui Roy = tragedie). Efectul
asupra spectatorului e cu atît mai puternic cu cît Frears a simulat un alt film”
(Luigi Paini). Flm: Frumoasa mea spălătorie (1985); Legături periculoase
(1988); Erou din întîmplare (1992); Mary Reilly (1995); Hi-Lo Country
(1998); High Fidelity (2000).
(r. sc. Aki Kaurismäki; i. Timo Salminen; a. Kati Outinen, Esko Mikkari,
Elina Salo). O biată muncitoare, a cărei viaţă socială şi personală e un
dezastru, se răzbună pe bărbatul care a lăsat-o însărcinată omorîndu-1. Şi nu
numai pe el. Premiul „Jussi” (echivalentul finlandez al „Oscarurilor”) pentru
cel mai bun regizor al anului. Un film de o simplitate ascetică, imposibil de
clasificat în genurile tradiţionale şi care prin toate trăsăturile sale (oameni
mărunţi şi însinguraţi, minaţi de o iremediabilă incomunicabilitate, umor
negru, amestec de cinism şi absurd, dialog esenţializat, decoruri minimale,
cadre strînse) pecetluieşte stilul Kaurismäki. „în ochii lui diferenţa dintre
comedie şi tragedie e o problemă plicticoasă de semantică. Urmînd o cale de
mijloc, el a inaugurat propriul său gen” (Desson Howe). „De îndată ce-1
înţelegi, întreg derizoriul poveştilor şi al universului său devine hilar. Hilar şi
tragic, iar în puritatea şi simplitatea sa, chiar sfînt” (Hal Hinson). Flm: Crimă
şi pedeapsă (1983); Umbre în paradis (1986); Ariei (1988); Leningrad
Cowboys pleacă în America (1989); Am angajat un ucigaş plătit (1990); Viaţă
boemă (1991); Nori călători (1996); Juha (1999).
 Cannes: juriul prezidat de Roman Polanski privilegiază — după unele opinii
1991 Barton Fink — filmul american Barton Fink, acordîndu-i „Palme d'or”, premiul pentru
regie (Joel Coen) şi premiul pentru interpretare masculină (John Turturro). Un
tînăr dramaturg newyorkez descinde la Hollywood, unde este angajat să scrie
un scenariu. În pană de inspiraţie, el descoperă o lume paralelă populată cu
personaje simbolice: marele boss al studioului specializat în filme de serie B,
un scenarist alcoolic, o secretară-amantă şi un ciudat vecin care îl va iniţia în
sumbrele secrete ale dragostei şi morţii. „Este o comedie neagră care se
desfăşoară în anii '40, un amestec, e drept, uneori deconcertant, de groază şi
umor” (Ethan şi Joel Coen). Această comedie atroce, trăsnită şi extrem de
originală a fost interpretată, printre altele, ca o răfuială a celor doi fraţi Coen,
cineaşti independenţi şi non-conformişti, cu marile studiouri. „Hollywoodul
fraţilor Coen provine direct din Beckett şi Kafka. Aflat undeva între
Eraserhead (prima capodoperă a angoasei semnată de David Lynch) şi Ziua
lăcustei (film-omagiu despre Hollywood, de John Schlesinger), Barton Fink
suferă de sindromul preaplinului” (Jean-Paul Chaillet).
(r. Oliver Stone; sc. O. Stone, Zachary Sklar; i. Robert Richardson; a. Kevin
1991 JFK Costner, Sissy Spacek, Kevin Bacon, Tommy Lee Jones, Gary Oldman).
Reluînd cazul asasinării preşedintelui Kennedy, Stone acreditează ideea unui
complot pus la cale de către Pentagon şi de către anticas-trişti. Eroul filmului
este un personaj real — procurorul districtului New Orleans, Jim Garrison —
obsedat de ideea descoperirii şi dezvăluirii adevărului asupra evenimentului
tragic petrecut la Dallas în noiembrie 1963. Rezultatul: un film cu aer de
documentar, care stîrneşte reacţii puternice în mediile americane. Purtătorul
de cu-vînt al Casei Albe pe vremea lui Kennedy — Peter Saliger — îl
consideră o ţesătură de minciuni. Stone cere să fie făcute publice arhivele
cazului, pe care Camera Reprezentanţilor le-a „îngheţat” pînă în anul 2029.
„Kennedy era naşul nostru. Cînd a fost împuşcat, e ca în «Hamlet»... S-a
crezut la început că a fost vorba de un accident. Apoi, după ani, iată că se
spune că nu e un accident şi fantoma începe să ne bîntuie. Poate că e un rege
fals pe tron. Poate că e ceva putred. De aceea am pus titlul «JFK». E un cod.
Ca şi «Z» al lui Costa-Gavras care, în greceşte, înseamnă «trăieşte». Tot la fel
JFK există mereu” (O. Stone). 2 premii „Oscar” (imagine, montaj).
Regizorul francez Claude Chabrol îşi reafirmă vocaţia flaubertiană cu
1991 Madame Bovary Madame Bovary. „Nu-mi amintesc să fi citit Madame Bovary, dar cînd am
citit-o am avut impresia că o ştiu din totdeauna. Toate personajele mele au fost
nişte nemulţumite, au visat o altă viaţă şi pînă la urmă nu sînt deloc pozitive.
Toate personajele mele duc la Emma Bovary” (C. Chabrol). Asemenea lui
Flaubert, regizorul are o privire de anatomist care analizează la rece, cu ironie,
luciditate şi distanţare situaţiile şi personajele. Pentru un asemenea tip de
cinematograf, el îşi află interpreta ideală în persoana Isabellei Huppert, cu
care colaborează în repetate rînduri: Violette Noziere (1978); Treburi femeieşti
(1988); Ceremonia (1995); Nimic nu mai merge (1996); Mulţumesc pentru
ciocolată (2000).
(r. Eldnr Riazanov; m. Andrei Petrov; a. Lila Ahedjakova). în Rusia anilor '90,
1991 Obetovannie nebesa / cei care formaseră înainte clasa de mijloc se trezesc aruncaţi la gunoi. Ei
Paradisul făgăduit
clădesc case, îi aleg pe guvernanţi, muncesc, cerşesc, mătură străzile. Unii
încearcă să lupte cu greutăţile şi să revină în societate, dar se pare că pentru ei
nu există decît o unică destinaţie. Comedie. 5 premii „NIKA” (film, regizor,
actriţă secundară, muzică, sunet).
(r. sc. Peter Greenaway; i. Sacha Vierny; d. Jan Roelfs, Ben van Os; a. John
1991 Prospero's Books / Cărţile Gielgud, Michael Clark, Michel Blanc, Erland Josephson, Isabelle Pasco). O
lui Prospero
interpretare personală şi originală a piesei shakespeariene „Furtuna”.
„Prospero, magician atotputernic, inventator şi manipulator de personaje poate
fi foarte bine citit drept un autoportret al lui Shakespeare. E ultima sa piesă şi
ne putem imagina că e vorba de un rămas bun de la teatru, de la jocul dramatic
şi de la fabrica de iluzii care se hrăneşte cu cuvinte” (P. Greenaway). „Barocul
vizual este de o extravaganţă de-a dreptul orgiacă. Cînd spiritele prezintă
tînărului cuplu darurile de nuntă, fiecare dar, deşi rămîne doar o clipă pe
ecran, este compus şi luminat cu meticulozitatea unei naturi moarte olandeze.
Greenaway copleşeşte cu erudiţia lui, iar aluziile la Renaşterea italiană, la
Epoca de aur olandeză, la pictura spaniolă şi franceză din secolul al XIX-lea
sînt supraabundente” (Jonathan Romney). „Ele permit cineastului să-şi arate
cultura lui vastă, dar ar trebui un ghid pentru a te putea plimba prin această
pădure de aluzii” (Ann Grieve). Alte ecranizări ale aceleiaşi piese: 1979 (r.
Derek Jarman); 1982 (r. Paul Mazursky).
 (r. Paul Mazursky; a. Woody Allen, Bette Midler). în ziua aniversării a 17 ani
1991 Scenes front a Mall / Scene de căsătorie, un cuplu de intelectuali — el avocat, ea psiholog — merg într-un
conjugale într-un mall
elegant centru comercial, unde îşi petrec toată ziua, răstimp în care, între două
cumpărături, o masă la restaurant şi un film la multiplex, îşi fac bilanţul
existenţei comune, se confesează reciproc, mărturisindu-şi infidelităţile, se
ceartă, hotărăsc să se despartă şi, în final, se împacă. Foarte woody-alleniană
comedie de moravuri, susţinută strălucit de către cei doi protagonişti „care fac
un frumos ping-pong conjugal” (Morando Morandini).
Madrid: Tacones lejanos / Tocuri înalte (r. sc. Pedro Almodovar; a. Marisa
1991 Tacones lejanos / Tocuri Paredes, Victoria Abril, Miguel Bose). O mamă îşi asumă o crimă comisă de
înalte
fiica ei, pe care a neglijat-o toată viaţa, creîndu-i un adevărat complex; aceasta
îşi găseşte pînă la urmă fericirea în braţele anchetatorului care instrumentează
cazul, un tînăr frumos şi seducător, în timpul liber transsexual într-un cabaret.
„Titlul semnifică sunetul tocurilor care se aud venind de departe. Sună ca un
titlu de western «Tobe în depărtare», de aceea îmi şi place să prezint acest
film ca pe un western, deşi nu e” (P. Almodovar). „Firul logic al acţiunii se
întoarce pe dos într-o poveste în care inversarea face parte din subiect.
Almodovar s-a maturizat şi orgoliul său se umanizează. Cîştigînd în
profunzime, el nu pierde ocazia să-şi valorifice la maximum culorile,
semnătura, acel Almodovar's touch, ca pe o banderolă înfiptă în fiecare plan”
(Jean-Jacques Bernard). Premiul „Cesar” pentru film străin. La a doua sa
colaborare cu Almodovar, după Leagă-mă strîns (1989), Victoria Abril „arde
ecranul şi asta nu pentru că ar fi (mai) tot timpul goală, ci pentru că goliciunea
ei este unul dintre cele mai inteligente incendii văzute vreodată!” (Alex Leo
Şerban). Fim: Schimbare de sex (1976); Tatăl nostru (1985); Amanţii (1991);
Kika (1993); Amanta nevestei mele (1995); Nimeni nu va mai vorbi despre noi
cînd vom fi morţi (1996); Între picioare (1998); Mările sudului (2001).
Toronto: regizorul David Cronenberg dă primul tur de manivelă la filmul The
1991 The Naked Lunch / Prînzul Naked Lunch / Prînzul gol-goluţ (i. Peter Suschitzky; d. Carol Spier; a. Peter
gol-goluţ
Weller, Judy Davis, Ian Holm, Julian Sands). Un scriitor îşi ucide accidental
nevasta, maşina lui de scris se transformă într-un gîndac, iar el personal se
trezeşte implicat într-o aventură cu trafic de droguri într-un port islamic numit
Interzone. Pentru a realiza această „fantezie paranoică”, Cronenberg se inspiră
din romanul lui William S. Burrough, pe care îl asezonează cu elemente din
biografia scriitorului. Rezultatul: pentru fanii genului fantastic şi de groază —
un film-cult, pentru alţi spectatori — un film complet incomprehensibil.
„Numai un regizor de excepţie putea să se încumete să ecranizeze această
carte imposibil de transpus în imagini. Cronenberg este probabil singurul care
putea să facă asta. Naked Lunch este unul dintre cele mai ambiţioase filme
făcute vreodată” (Andrew Hesketh). 7 premii „Genie” (film, regie, imagine,
actriţă rol secundar — Monique Mercure, decor, bandă sonoră, montaj sunet).
(r. Ridley Scott; sc. Callie Khouri; a. Susan Sarandon, Geena Davis, Harvey
1991 Thelma & Louise Keitel). Road movie feminist. „Este povestea a două femei, care de-a lungul
unei călătorii întîlnesc tot felul de bărbaţi. Din acest punct de vedere, filmul
analizează diferite ipostaze ale bărbatului contemporan (soţul, prietenul,
poliţistul simpatic, autostopistul, şoferul de camion, hoţul etc), ceea ce nu
înseamnă că e un film anti-bărbaţi. Pur şi simplu vrea să arate că femeile sînt
mai vulnerabile emoţional” (R. Scott). „Thelma şi Louise sînt mai tot filmul
pe drum, aşa cum se întîmplă adesea în cinematograful american. Iar punctul
culminant al călătoriei lor se produce chiar în centrul imaginarului
cinematografic, în locul sacru al mitului întemeietor al Statelor Unite:
Monument Valley (care la Hollywood se numeşte «teritoriul lui John Ford»).
Scott nu ne lasă nici un dubiu. Poliţişti, soţi, amanţi se adună într-un «cor», se
aliază împotriva unui pericol comun. Un asasinat, un viol, un sechestru de
persoană sînt lucruri fără importanţă. Lucrul grav e că Thelma şi Louise se fac
stăpîne pe un loc masculin: cel al călătoriei şi al traversării mitului
(cinematografic) masculin” (Luigi Pâini). „Trebuie să aplaudăm ritmul
îndrăcit pe care Scott îl dă acestui film, precum şi găselniţele scenariului. Dar,
mai presus de orice, trebuie să admirăm performanţa celor două interprete care
conferă personajelor lor un exces de vitalitate, un surplus de inventivitate în a
se descurca şi un dispreţ faţă de orice moralitate” (Leo Bonneville). Premiul
„Oscar” pentru scenariu. Marele premiu (ex-aequo), Valladolid.
 Veneţia: „Leul de aur” revine filmului Urga (r. cosc. Nikita Mihalkov). O
1991 Urga pană de camion, în mijlocul stepei mongole, face să se întîlnească un crescător
de cai din zonă cu un şofer rus de pe un şantier. Ei îşi descoperă reciproc
universul, cu valorile lui cotidiene şi ancestrale. „În Urga există multe lucruri
referitoare la URSS: eroul meu, Rusul, este un produs tipic al URSS-ului
actual. Este un fel de zombi care nu mai păstrează decît puţine lucruri vii în
minte şi care nu reuşeşte să înţeleagă ce i s-a întîmplat. El se trezeşte doar în
clipa în care nu-şi poate aminti numele străbunicului său” (N. Mihalkov).
„Filmul e foarte ambiguu în atitudinea sa faţă de eroism: o peren vitală tradiţie
eroică este privită ca zdravănă piatră de încercare a viabilităţii culturale. Din
multe puncte de vedere, inclusiv în ceea ce priveşte politica sexuală, viziunea
lui Mihalkov este una nostalgică” (Verina Glaesser). „Cu un lirism
asemănător lui Kevin Costner care dansează cu lupii, Mihalkov dansează cu
stepa” (Alain Bouzy). „Centrul filmului, inima sa bătîndă, este stepa, pămîntul
mongol, intact şi mai ales prezent, o prezenţă învăluitoare, incontestabilă:
spaţiu incomensurabil în care camionul, iurta, calul sau omul sînt reduşi la
aceeaşi scară” (Olivier Kohn).
(r. sc. Maurice Pialat; a. Jacques Dutronc). Film biografic urmărind ultimele
1991 Van Gogh 68 de zile din viaţa pictorului, petrecute la Auvers-sur-Oisc. „în ciuda tuturor
libertăţilor pe care mi le-am luat, consider că sînt mai aproape de adevăr, de
autentic, decît toate biografiile «autorizate»“ (M. Pialat). „Pialat se fereşte să
cadă în frescă. El nu ne povesteşte viaţa (şi nici moartea) lui Van Gogh. Cu
umilinţă şi respect, el ne oferă cheia pentru a învăţa să «vedem» mai bine
opera. Fără a apăsa pe parabola pictorului blestemat, Pialat arată cum omul cu
urechea tăiată a fost atît de puţin luat în seamă şi obligat să se facă auzit
claustrîndu-se într-o pretinsă nebunie sau făcînd să ţîşnească culoarea într-o
frenezie care ne mai fascinează şi azi” (Alain Bouzy). „Raportul lui Pialat cu
pictura este fundamental în acest film, deoarece Maurice e convins că dacă ar
fi reuşit în viaţă ar fi fost pictor. Pentru el a face cinema e o meserie în care se
creează opere, dar Arta este pictura. Aşa că filmul său este şi mărturia unei
neîmpliniri” (Daniel Toscan du Plantier). Premiul „César” pentru interpretare
masculină.
Lisabona: A divina comedia / Divina comedie (r. Manoel de Oliveira; a. Măria
1992 A divina comedia / Divina de Medeiros, Miguel Guilherme, Luis Miguel Cintra, Leonor Silveira). într-un
comedie
balamuc de lux, nebunii se cred personaje biblice sau literare (Adam, Eva,
Iisus, Lazăr, Raskolnikov, fraţii Karamazov etc.) şi discută despre sensul
vieţii. „Divina Comedie e un film declarat alegoric, mai mult, chiar parabolic:
altfel spus, o operă cu cheie ca şi cînd fiecare personaj ar putea să se deschidă,
să se desfăşoare şi să acopere o parte a lumii” (Antoine de Baecque). „Pla-
sîndu-se între un Mister sacru antic şi un Mister buf modern stil Dario Fo,
Divina Comedie e o moralitate, o parabolă metafizică în care gravitatea
temelor este dublată de uşurinţa tonului, romantismul anumitor situaţii face
loc unei ironii aproape bunueliene, sarcasmul de tip Voltaire e întrerupt de
accese tragice şi de scene de o dureroasă intensitate” (Morando Morandini).
Premiul special al juriului şi premiul FIPRESCI, Veneţia, 1991.
(r. Paul Verhoeven; sc. Joe Eszterhas; a. Sharon Stone, Michael Douglas). Un
1992 Basic Instinct /Instinct ex-rockstar din San Francisco este ucis sabatic în timpul unei partide de sex de
primar
către partenera sa. Un detectiv e desemnat să ancheteze principala suspectă: o
scriitoare de cărţi poliţiste, frumoasă, dezinhibată, agresiv sexy, puţin
lesbiană, de care detectivul se îndrăgosteşte nebuneşte cu riscul de a fi ucis la
rîndul lui. Cel mai mare succes de casă înregistrat pe glob în 1992 şi datorat
mai puţin misterului poliţist condus cu oarecare inabilitate, cît exhibării
sexualităţii în numeroase secvenţe, la limita unui softporno (dintre care cea
mai celebră rămîne secvenţa interogatoriului cînd Sharon Stone îşi joacă
picioarele astfel încît sa le arate anchetatorilor că nu poartă chiloţi). Pentru a
evita calificativul NC 17 (interzis copiilor sub 17 ani), care restrînge drastic
posibilităţile de difuzare, şi a obţine calificativul R (permis copiilor sub 17
însoţiţi de adulţi), Verhoeven taie unele scene prea violente şi prea „hot”.
Prezentat hors concours la Cannes în deschiderea festivalului, filmul stîrneşte
vii controverse privitoare la oportunitatea acestei opţiuni. Rolul Catherine
Trammell scoate din anonimat o actriţă trecută de prima tinereţe, după 12 ani
de carieră onorabilă, dar neobservată, şi face din ea imaginea femeii
irezistibile, combinaţie incitantă de curvă şi intelectuală, de patimă dezlănţuită
şi calcul rece. „Cînd am jucat Basic Instinct am explorat tot întunericul din
mine. Răutate. Aviditate. Sete de putere. Manipulare. Plăcere. Cînd totul s-a
terminat, m-am întrebat: «Asta-i tot?» Mă descoperisem pe mine însămi cu
mult mai bună decît aş fi fost tentată să mă consider” (S. Stone). Film: Sliver
(1993); Specialistul (1994); Casino (1995); Diabolique (1996); Gloria (1999);
Frumosul Joe (2000).
 (r. sc. Assi Dayan). „Această alegorie acerbă, pe linia modei lansate de
1992 Ha'hakyim al, pi Agfa / Viaţa Kubrick, transformă un bar din Tel Aviv într-un loc în care se întîlnesc
în viziunea lui Agfa
simboluri, fiecare personaj reprezentînd o felie tipică pentru societatea
israeliană, de la artişti la oameni de afaceri, de la fanfaroni macho la militari
maniaci, incluzînd o bogată galerie de personaje feminine, toate pierdute,
abandonate, victimizate şi tînjind după dragostea pe care sexul opus nu le-o
oferă” (Dan Făinaru). „Creaţia mea este un soi de revoltă. O încercare de a
scăpa din această situaţie precară care ne condamnă la o viaţă mizerabilă,
plină de trudă şi corvezi. în film atingem momentul critic al agresiunii
maxime, moment caracteristic pentru lumea noastră de azi, mai ales pentru
cea israeliană” (A. Dayan). Mare succes de public şi de critică. Premiile
pentru regie si scenariu acordate de Academia de Film Israeliană.
(r. Spike Lee; a. Denzel Washington, Angela Bassett). Film biografic
1992 Malcom X consacrat militantului de culoare care la începutul anilor '60 a proferat deschis
acuzaţii la adresa omului alb „cel mai mare ucigaş de pe Pămînt... cel mai
mare hoţ şi sclavagist”, proiectînd totodată unitatea negrilor de pe toate
continentele. „Malcolm a fost simbolul virilităţii noastre... prinţul nostru negru
şi strălucitor, care n-a ezitat să moară pentru noi” (Ossie Davis). „Malcolm
este una dintre comorile noastre cele mai de preţ. A fi lăsat un alb să facă un
film despre el ar fi fost o erezie” (S. Lee). „Albii” care de-a lungul celor
aproape 30 de ani de la moartea lui Malcolm (21 februarie 1965) au vrut să se
încumete la această „erezie” au fost Norman Jewison şi Sidney Lumet. Lee
împarte viaţa lui Malcolm în patru perioade, filmate fiecare în altă tonalitate,
„asemenea unei simfonii în patru părţi: prima reprezentînd adolescenţa eroului
în lumea interlopă — în stilul musicalurilor colorate ale lui Vincente Minnelli;
a doua — închisoarea şi convertirea la islamism — într-o tonalitate
monocromatică cenuşie; a treia — eliberarea din închisoare şi relaţia cu Elijah
Muhammad, al cărui acolit devine; a patra — pelerinajul la Mecca şi
descoperirea adevăratului tată, Allah — în stilul filmelor lui David Lean”
(Carrie Rickey). Filmul se remarcă prin jocul lui Denzel Washington în rolul
titular (Premiu de interpretare masculină, Berlin, 1993). El va deveni în
cinematograful american al anilor '90 ceea ce a fost Sidney Poitier în anii
'50-'60: actorul de culoare frumos şi carismatic. Spre deosebire de
predecesorul său, Washington, cu aerul său şcolit şi elegant, va juca cu
precădere roluri de intelectuali: Philadelphia (1993); Dosarul Pelican (1994);
Valul ucigaş (1995); Curaj în linia întîi (1996); Stare de asediu (1998);
Hurricane (1999); Titanii (2000).
Regizorul american Quentin Tarantino debutează cu Reservoir Dogs /
1992 Reservoir Dogs / Profesioniştii crimei (a. Harvey Keitel, Tim Roth, Michael Madsen, Chris
Profesioniştii crimei
Penn, Steve Buscemi). Supravieţuitorii unei ratate lovituri la un magazin de
bijuterii se întîlnesc şi rememorează crîmpeie din istoricul acţiunii, încercînd
să descopere care dintre ei a fost delatorul. „Flash-back-urile dibaci presărate
se constituie în scenele pregătirii loviturii (scene alese original şi ordonate în
afara oricărei logici). Timpul prezent al acţiunii se situează după ce lovitura e
eşuat filmul nearătînd nimic din lovitura însăşi. Aceasta este modalitatea
indirectă şi postmodernă a lui Tarantino de a povesti” (Donald Lyons).
„Filmele regizate de Tarantino nu ies în evidenţă prin temă, idee sau subiect,
ba chiar dimpotrivă. Universul explorat în ele descinde direct din perioada de
glorie a filmului negru, de unde preia motive şi locuri comune. Avem astfel de
a face cu lumea interlopă dură şi neiertătoare, cu gangsteri de cartier, ucigaşi
profesionişti şi poliţişti lucrînd sub acoperire, cu false istorioare romantice şi,
mai cu seamă, cu întîmplări senzaţionale care-ţi taie suflul” (Cristian
Lăzărescu). Flm: Pulp Fiction (1994); Jackie Brown (1997).
(r. Robert Altman; sc. Michael Tolkin; a. Tim Robbins, Greta Scacchi,
1992 The Player / Joc de culise Whoopi Goldberg). Un tînăr şi ambiţios producător hollywoodian este
ameninţat de un scenarist căruia i-a respins scenariul. Conflictul se curmă prin
uciderea accidentală a scenaristului de către producător, care îşi va găsi
fericirea alături de văduva acestuia. Această comedie neagră cu false accente
poliţiste este o satiră feroce la adresa unui Hollywood dominat de rapacitate,
aroganţă şi goană după putere. „Un player (jucător) este cel care îşi face un
punct de glorie din a-i înşela pe cei din jur şi a falimenta un rival. Asta
înseamnă pentru el a cîştiga. E un joc pe viaţă şi pe moarte. De aceea filmul
meu e amoral. De fiecare dată cînd Griffin cîştigă o bătălie el iese din ea şi
mai corupt decît era înainte. în acest joc al lui Tim Robbins, care e foarte
subtil, se simte undeva în străfundurile personajului o luminiţă de cinste şi de
adevăr. Dar, cu fiecare victorie, această luminiţă păleşte tot mai mult. Iar, la
sfîrşit, cînd iese învingător, ea dispare cu desăvîrşire” (Robert Altman). în
această „terapie de grup care, poate, va exorciza tot răul de care suferă Babi-
lonul celei de a 7-a arte, Altman, cu ferocitate, dar fără ostentaţie, plimbă pe
sub nasul protipendadei Hollywoodului o oglindă măritoare, în care staruri şi
producători sînt reduşi la stadiul de măşti malefice şi groteşti” (Alain Bouzy).
Premiul pentru regie şi premiul de interpretare masculină, Cannes. 2 premii
BAFTA (regie, scenariu-ecranizare).
 (r. Clint Eastwood; a. C. Eastwood, Gene Hackman, Morgan Freeman). Un
1992 Unforgiven / Necruţătorul pistolar bătrîn, devenit fermier, se angajează împreună cu un vechi prieten să
ucidă în schimbul unei sume considerabile. „Ceea ce la prima vedere poate
părea o poveste oarecare cu băieţi buni şi băieţi răi capătă profunzimi
nebănuite datorită felului în care scenariul şi regia subliniază complexitatea
caracterelor şi ambivalenţa situaţiilor în care sînt ele implicate. Răzbunarea
este sordidă, nu are nimic eroic, iar personajul lui Eastwood este la fel de
brutal, nesimţitor şi păcătos ca şi cei care l-au angajat să ucidă” (Derek
Winnert). „Eastwood reînvie eroii bătrînului Vest, dar nu sînt decît nişte
fantome obosite care evoluează într-un univers sumbru, apăsător, crepuscular.
Dacă filmul este nemilos, aceasta nu se datorează comportamentului
personajelor cît de-mistificării westernului. Violenţa îşi află urîţenia ei
concretă în afara oricărui paravan epic” (Vincent Pinel). Omagiu adus filmelor
de gen şi, mai ales, lui John Huston. 4 premii „Oscar” (film, regie, actor
secundar — Gene Hackman, montaj).
Marele premiu al Festivalului de la Tokyo este decernat filmului sud-corean
1992 White Badge / Insigna albă White Badge / Insigna albă (r. Jiyoung Chung). Inspirat din romanul
autobiografic al scriitorul Ah Jung-Hyo, filmul este prima dezvăluire
cinematografică a participării militare masive (300 000 de soldaţi) a sud-
coreenilor la războiul din Vietnam, din anii '70. Abordînd această temă-tabu,
regizorul „face de fapt rappel la o altă confruntare: cea dintre cele două
Coree” (Hubert Niogret).
(r. cosc. Abel Ferrara; a. Harvey Keitel). Un locotenent de poliţie newyorkez,
1992 The Bad Lieutenant corupt, narcoman, beţiv, pervers şi plin de datorii porneşte în căutarea unor
derbedei, care au violat o călugăriţă şi au furat odoarele unei biserici, în
speranţa că va pune mîna pe răscumpărarea oferită de clerici. După ce îi
prinde pe făptaşi, îi lasă să plece, un gest gratuit care îl costă viaţa. Prin
scenele sale violente şi de sex amestecate cu referinţe mistice, filmul lui
Ferrara şochează critica de specialitate, care fie îl respinge ca pe o operă
exhibiţionistă şi trivială, o insultă lansată artei, fie îl ridică la rangul de
experienţă estetică şi umană limită, „un joc cu focul tonic şi destabilizant”
(Frederic Strauss). Vocile critice sînt însă în unanimitate de acord că Harvey
Keitel face un rol de excepţie într-unul dintre momentele de vîrf ale carierei
sale. „Keitel e ca un Stradivarius. O infinită suferinţă, o infinită forţă. O
muzică indescriptibilă care urcă din infern pînă în paradis” (A. Ferrara).
„Forţa imensă a lui Keitel este puterea jocului, amestec de energie dezlăţuită,
de dubiu, de culpabilitate dublate de candoarea zîmbetului” (Bertrand
Tavernier). Flm: Crimele din „Mica Italie” (1973); Dueliştii (1977); Moartea
în direct (1979); Dezvăluiri ucigaşe (1983); Profesioniştii crimei (1992);
Pianul (1993); Privirea lui Ulisse (1995); Focul sacru (1999).
Toronto: în cadrul festivalului internaţional, are loc premiera absolută a
1993 A Bronx Tale / Poveste din filmului A Bronx Tale / Poveste din Bronx (sc. Chazz Palminteri; a. R. De
Bronx
Niro, C. Palminteri, Lillo Brancato, Joe Pesci), debutul regizoral al actorului
Robert De Niro. La începutul anilor '60, băieţelul unui şofer de autobuz din
Bronx cîştigă încrederea mafiotului din cartier, care va deveni pentru el un al
doilea tată. Vizibil influenţat de filmele lui Martin Scorsese (cu precădere
Crimele din „Mica Italie”), De Niro izbuteşte să facă o mică bijuterie plină de
căldură umană, evocînd epoca adolescenţei sale, văzută prin ochii lui de
atunci. Astfel, mafiotul capătă o aură de justiţiar, eleganţa, generozitatea şi
stă-pînirea de sine contrastînd cu timorarea şi principialitatea tatălui natural.
„Filmul lui De Niro este mai mult decît exerciţiul unui învăţăcel dotat care a
urmat o şcoală bună. Actorul-regizor îţi face impresia că a lucrat cu plăcere şi
că şi-a pus tot sufletul atît în scenele de ambianţă şi de dialog, cît şi în
momentele tensionate şi de acţiune. El mânuieşte trama cu grijă pentru a
îmbogăţi linia dramatică fără să se îndepărteze de ea. Totul e scăldat într-un
umor plin de căldură, plăcut şi totodată discret. Fără să bată toba, el vorbeşte
despre violenţă, rasism şi despre acele alegeri care-ţi modifică pentru
totdeauna viaţa. Reconstituirea epocii e impecabilă, susţinută sonor de o
selecţie perfectă de hituri ale perioadei” (Christian Jauberty).
 (r. Fernando Trueba; sc. Rafael Azcona, F. Trueba, Jose Luis Garcia Sanchez;
1993 Belle Epoque a. Penelope Cruz, Miriam Diaz-Aroca, Gabino Diego, Fernando Fernán
Gomez, Maribel Verdú). În vara lui 1931, un soldat dezertează din armată şi
se refugiază într-o casă de ţară, locuită de un bătrîn nonconfrormist, ale cărui
fiice încearcă, fiecare în felul ei, să-1 seducă. „Spre deosebire de majoritatea
poveştilor spaniole care redau atmosfera apăsătoare tipică pentru această
perioadă, filmul lui Trueba e o comedie zglobie, condimentată cu săgeţi
benigne la adresa tuturor, de la preotul local la Garda Civilă. Nici un personaj
nu e credibil, dar caricaturile sînt amuzante, fetele frumoase şi dialogul
sprinten” (Peter Besas). Succesul de public îl plasează pe locul trei în lista
filmelor spaniole cu cele mai mari încasări, din toate timpurile. 8 premii
„Goya” (film, regie, scenariu original, actriţă — Adriana Gil, actor secundar
— Fernando Fernán Gomez, actriţă secundară — Chus Lampreave,
scenografie, montaj). Premiul „Oscar” pentru film străin.
Leipzig: Marele premiu „Porumbelul de aur” revine lungmetrajului
1993 Les Vivants et les morts a documentar francez Les Vivants et les morts a Sarajevo / Viii şi morţii la
Sarajevo / Viii şi morţii la
Sarajevo Sarajevo al cineastului sîrb, exilat la Paris, Radovan Tadic.

Juriul festivalului de la Cannes dublu recompensează (regie + interpretare

1993 Naked / Gol masculină) filmul britanic Naked / Gol (r. sc. Mike Leigh; a. David Thewlis).
Johnny, un tînăr rece, amoral şi solitar, fugit din Manchester pentru că violase
o fată, ajunge în lumea declasaţilor londonezi unde întîlneşte alte personaje
asemănătoare lui. „De la început am vrut cu acest film să mă îndepărtez de
grupul familial şi să ies în stradă, să vorbesc despre absenţa căminului, despre
cei fără căpătîi, totul pornind de la un personaj principal, care, spre deosebire
de filmele mele anterioare, să fie un bărbat. Toate acestea explică geneza
filmului în care linearitatea ia locul circularităţii” (M. Leigh). „Gol este un
film despre bărbaţi care urăsc femei, despre bărbaţi care se urăsc pe ei înşişi şi
pe cei din jurul lor, un film care pe la toate cusăturile scapă fiere, otravă şi o
înfricoşătoare şi inepuizabilă amărăciune” (Andy Medhurst). „Toate
personajele sînt supuse unei forme de dezmembrare psihologică şi morală,
exemplificată cel mai bine prin Johnny, figură christică şi dostoievskiană....
Un film profund deranjant, complex şi contradictoriu, disperat şi disperant”
(Olivier De Bruyn).
(r. Steven Spielberg; sc. Steven Zaillian; i. Janusz Kaminski; m. John
1993 Schindler's List / Lista lui Williams; a. Liam Neeson, Ralph Fiennes, Ben Kingsley). Polonia, 1939:
Schindler
industriaşul Oscar Schindler, membru al Partidului Naţional Socialist,
salvează de la moarte 1000 de evrei sortiţi camerelor de gazare. Ecranizare
după romanul lui Thomas Keneally, inspirat din fapte reale. „Acest film este
complet diferit de tot ceea ce am făcut pînă acum. Lista lui Schindler este
pentru mine un fel de trezire. Mai mult decît o trezire, este o conştientizare”
(S. Spielberg). „Povestitor fără de pereche, Spielberg a ştiut să găsească toate
unghiurile, toate procedeele narative, toate artificiile de regie pentru a-şi aduce
contribuţia la lupta împotriva uitării şi pentru a impresiona publicul larg,
publicul său, demareîndu-se de documentarele făcute pe acest subiect de
regizori ca Alain Resnais sau Claude Lanzmann. Filmul evită, cu o abilitate
demnă uneori de un acrobat, descrierea clinică a atrocităţilor şi totodată rezistă
la tentaţia melodramei” (Christian Jauberty). „Un film profund şi dur,
pasionant şi cumplit, sumbru şi de neuitat. Şi totuşi, plin de speranţă. Unul
dintre cele mai bune, dacă nu chiar cel mai bun film despre Holocaust” (Jean-
Pierre Lavoignat). „Spielberg antrenează spectatorul în cele mai cumplite
momente ale Istoriei şi, cu toate acestea, spectatorul iese din sală înnobilat”
(Peter Bart). 7 premii „Oscar” (film, regie, scenariu-ecranizare, imagine,
scenografie, montaj, muzică).
În cadrul Festivalului de la New York se prezintă în premieră modială filmul
1993 Short Cuts / Poveşti Short Cuts / Poveşti întretăiate (r. cosc. Robert Altman; a. Andie MacDowell,
întretăiate
Jack Lemmon, Julianne Moore, Matthew Modine, Jennifer Jason Leigh, Tim
Robbins, Julia Roberts, Robert Downey jr.). în Los Angelesul contemporan,
destinele a 22 de personaje se intersectează întîmplător, constituind substanţa
celor nouă povestiri inspirate din nuvelele lui Raymond Carver. „Universul lui
Carver este cel al nerealizaţilor şi al alcoolicilor. Am încercat să mai atenuez
viziunea lui sumbră despre lume. Asta explică tonul filmului, care trece de la
tragic la comic. De altfel, structura tuturor filmelor mele se bazează pe ideea
că oamenii rîd atunci când sînt pe cale să moară” (R. Altman). „Personajele
din Poveşti întretăiate trăiesc într-un gigantic zapping existenţial. Trama,
semnificaţia, «montajul» vieţilor lor: totul e absorbit în rîşniţa telecomandei
(adică a montajului elegant şi magistral). Ce rămîne e o iluzie reală sau o
realitate iluzorie, a cărei precaritate e revelată de cutremurul final. Dar, zice
filmul, acesta nu e the Big One, zappingul continuă” (Luigi Paini). „Aflăm în
acest film: umor — adesea, răutate — uneori, ironie — continuu; o tranşă
implacabilă din prăjitura middle class americană. Pînă la urmă, e vorba despre
o capodoperă: neliniştitoare, imprevizibilă şi misterioasă ca un poem teluric”
(Jean-Jacques Bernard). „Altman nu are nevoie să ridice vocea pentru a fi
apocaliptic” (Morando Morandini). „Leul de aur” şi premiul special de
interpretare pentru întreaga distribuţie, Veneţia.
 Regizorul britanic Michael Winterbottom începe filmările la primul său film
1994 Butterfly Kiss / Sărutul pentru marele ecran: Butterfly Kiss / Sărutul fluturelui (a. Amanda Plummer,
fluturelui
Saskia Reeves). Două femei vagabondează prin nordul Angliei, una este o
psihopată care asasinează pe oricine îi iese în cale, cealaltă este o neadaptată
cu psihic labil, care acceptă, din dragoste, să-i devină complice. „În
comparaţie cu acest cuplu, atît de puternic portretizat, Thelma şi Louise par
două Shirley Temple. Winterbottom conduce această bizară poveste cu un real
fler cinematografic: spectatorii sînt antrenaţi într-o călătorie infernală din care
nu lipsesc referirile biblice. Cu toate acestea, este mai mult un exerciţiu
grotesc decît o explorare a întunecimilor naturii umane” (Geoff Brown). Din
acest moment, Winterbottom îşi afirmă hotărîrea de a renunţa la filmul de
televiziune care 1-a impus atenţiei in ternaţionale (Premiul „Europa” pentru
cel mai bun program TV pe anul 1994 pentru Family). „Winterbottom
urmăreşte vidul, tăcerea, absenţa sentimentelor. Din toate acestea extrage o
umanitate tulburătoare, aproape insuportabilă, dar ciudat de reală. El a ştiut să
creeze un peisaj şi nişte personaje lipsite de graţie pe care ne face să le simţim
aproape şi să ne deschidă ochii şi urechi le asupra propriului nostru deşert, a
propriei noastre tăceri” (Christian Viviani). Flm: Dă-i drumul! (1995); Jude
(1996); Welcome to Sarajevo (1997); Te doresc cu orice preţ (1998); Ţara
minunilor (1999); Proprietatea (2000).
În cadrul Festivalului internaţional al filmului de la Tokyo, cel mai interesant
1994 Chushingura / Cei 47 de film japonez este Chushingura / Cei 47 de ronini, al 70-lea film al regizorului
ronini
octogenar Kon Ichikawa (a. Ken Takakura). Această poveste tipică pentru
genul jidai-geki (filme de epocă, inspirate din perioada feudală, glorificînd
faptele de vitejie ale samurailor) a fost reluată de peste 15 ori de către
cinematograful japonez, începînd din 1913. Cele mai cunoscute variante
aparţin regizorilor Teinosuke Kinugasa (1932), Kenji Mizoguchi (1941-1942),
Hiroshi Inagaki (1962). Alături de Akira Kurosawa şi Keisuke Kinoshita,
Ichikawa este cel de al treilea regizor de film decorat cu Meritul Cultural al
Japoniei, distincţie ce i se va acorda la sfîrşitul acestui an.
Madrid: Dias Contados / Zile numărate (r. Imanol Uribe; a. Carmelo Gomez,
1994 Dias Contados / Zile Ruth Gabriel, Javier Bardem). Un membru al organizaţiei basce ETA,
numărate
implicat în pregătirea unor activităţi teroriste la Madrid, întîlneşte o fată
dependentă de droguri, de care se simte puternic atras şi împreună cu care
moare într-un atentat. Adaptare după romanul lui Juan Madrid. „Abordează
frontal climatul politic hispanic, amestecînd terorism, pasiune, sex şi umor
negru” (Jean Darrigol). „Scoica de aur” şi premiul de interpretare masculină,
San Sebastian. 8 premii „Goya” (film, regie, actor principal, actor secundar,
actriţă debutantă, scenariu-ecranizare, montaj, efecte speciale).
(r. Tim Burton; a. Johnny Depp, Martin Landau, Sarah Jessica Parker, Patricia
1994 Ed Wood Arquette). Film cvasi-biografic, inspirat din viaţa excentricului regizor
hollywoodian din anii '50, Ed Wood, care a realizat filme de categoria C,
remarcabile mostre de prost gust şi de antitalent cinematografic. „Dacă Ed
Wood n-ar fi existat, Tim Burton probabil că l-ar fi inventat” (Desson Howe).
„Ed Wood a fost un tip extrem de straniu, iar acoliţii lui erau foarte bizari,
chiar şi în realitate. De aceea am ţinut să-i redau în propriul lor context, într-o
manieră cît mai realist posibilă” (T. Burton). „Centrat pe relaţia de prietenie
aproape paternă dintre Ed Wood şi Bela Lugosi (unii au văzut în asta o
trimitere la relaţiile pe care Burton ar fi dorit să le aibă cu defunctul Vincent
Price), Tim Burton ne propune o operă deopotrivă nostimă şi tandră despre un
individ pasionant şi pasionat. Permiţîndu-şi luxul unui happy-end (în timp ce
adevăratul Wood a sfîrşit ruinat şi aproape alcoolic) şi al unei superbe imagini
alb-negru, re-creînd cu minuţiozitate ambinaţa delirantă a turnării filmelor lui
Wood, încojurîndu-se de nişte actori de marcă, Tim Burton ne propune un
film în afara oricăror norme” (Philippe Ross). 2 premii „Oscar” (actor
secundar — Martin Landau, machiaj).
(r. Robert Zemeckis; sc. Eric Roth; a. Tom Hanks, Robin Wright, Sally Field,
1994 Forrest Gump Gary Sinise). Înzestrat cu o inteligenţă la limita de jos a normalităţii şi cu un
fizic defectuos, Forrest Gump îşi biruie paraplegia, supravieţuieşte războiului
din Vietnam, face avere cu pescuitul de homari, îi inspiră pe Elvis şi pe John
Lennon, redă pofta de viaţă unui locotenent mutilat de război, se căsătoreşte
cu femeia iubită, care, după puţină vreme, moare de SIDA, lăsîndu-1 să-şi
crească singur băiatul. Ecranizare după romanul lui Winston Groom. „Forrest
Gump este pentru societatea meritocratică ceea ce «Cenuşăreasa» a fost pentru
cea monarhică: un basm care să-i facă pe săraci să viseze” (Jean-Claude
Lamy). „Filmul vrea să dea curs simultan la două proiecte divergente. Pe de o
parte, este vorba despre o satiră picarescă pe linia «Candide», descriind
triumful inocenţei într-o lume coruptă. Iar pe de altă parte ne relatează o
poveste de dragoste standard” (Leslie Felperin Sharman). „Mesajul lui Forrest
Gump este simplu: nu există nimic din ceea ce a frămîntat America în ultimii
40 de ani care să nu poată fi făcut tolerabil dacă ai inimă bună, un IQ de 75, o
scară de valori primare moştenite de la mamă şi capacitatea de a supravieţui
morţii celor dragi” (Martin Walker). Excelentele efecte speciale digitale
(asigurate de firma lui George Lucas, „Light and Magic”) „nu sînt folosite
pentru a face din film un superspectacol (în sensul filmelor de acţiune), ci
pentru ca emoţia şi sinceritatea acestei poveşti să devină copleşitoare” (Alfred
Holighaus). 6 premii „Oscar” (film, regie, actor principal, scenariu-ecranizare,
montaj, efecte vizuale).
 Londra: Four Weddings and a Funeral / Patru nunţi şi o inmormîntare (r.
1994 Four Weddings and a Mike Newell; a. Hugh Grant, Andie McDowell, Kristin Scott Thomas).
Funeral / Patru nunţi şi o
inmormîntare Comedie romantică în cinci tablouri, adunînd aceleaşi personaje cu prilejul
unor evenimente mondene în care cuplurile se fac şi se desfac. „Există filme
atît de spumoase, de uşoare, chiar uşuratice, încît, după ce îţi procură o seară
extrem de agreabilă, le uiţi pînă a doua zi. Aşa stau lucrurile cu Patru nunţi şi
o înmormîntare. Mike Newell porneşte de la un adevăr minor care
funcţionează în viaţă: dacă eşti un specimen tînăr şi sociabil îţi vei petrece
multe sîmbete şi îţi vei cheltui mulţi bani la nunţile prietenilor” (Richard
Corliss). Filmul înregistrează un imens succes (4 premii BAFTA: film, regie,
actor principal — Hugh Grant, actriţă rol secundar — Kristin Scott Thomas;
Premiul „Cesar” pentru film străin) şi impune definitiv numele lui Hugh
Grant, care, în ciuda provenienţei mai mult decît modeste, devine interpretul
ideal al tînărului sută la sută british, agreabil, politicos, cu maniere elegante,
chiar aristocratice. Flm: Maurice (1987); Luna amară (1992); Rămăşiţele zilei
(1993); Raţiune şi simţire (1995); Notting Hill (1999).

Paris / Cannes: La Reine Margot / Regina Margot (r. cosc. Patrice Chereau; i.
1994 La Reine Margot / Regina Philippe Rousselot; m. Goran Bregovic; a. Isabelle Adjani, Daniel Auteuil,
Margot
Vincent Perez, Jean-Hugues Anglade, Virna Lisi). În 1572, în ajunul
Masacrului din noaptea Sfîntului Bartolomeu, Marguerite de Valois se
căsătoreşte, împotriva voinţei sale, cu Henric de Navarra. Iubirea ei pentru
frumosul La Mole se va consuma pe fundalul sîngeroaselor lupte între catolici
şi hughenoţi. Ecranizare după romanul lui Alexandre Dumas. „Povestea
acestui film este povestea unei femei, Margot. Fiică de rege, soră de rege,
soţie de rege, ea va trece din tabăra învingătorilor în cea a învinşilor. Plecînd
din tabăra opresorilor, ea îi va ajuta pe cei oprimaţi. Prin intermediul celor doi
bărbaţi din viaţa ei, ea va învăţa ce înseamnă credinţa persecutată, nedreptatea
şi ura” (P. Chereau). „Văzînd acest film sumbru şi somptuos, ai impresia că,
sub risipa de decoruri, costume şi figuranţi pe care şi-a permis-o pentru a
epata spectatorul, Patrice Chereau se interesează de fapt mereu şi mereu de
Omul rănit, căruia îi vedem şi aici frisoanele, spaima, vinovăţiile, singurătatea
în mijlocul mulţimii” (Sophie Cherer). „Ceea ce surprinde din prima clipă în
acest film este amestecul bine gîndit de teatralitate şi efecte pur
cinematografice. Tensiunea estetică şi dramatică rezultată din acest amestec
conferă ansamblului marca incontestabilă a unui stilist care nu se mulţumeşte
să filmeze istoria ca o miniserie televizată” (Johann Larue). Prezentat la
Cannes ca unul dintre favoriţii pentru „Palme d'or”, filmului i se acordă un
premiu al juriului şi premiul pentru rol feminin secundar (Virna Lisi într-o
remarcabilă compoziţie în personajul Caterinei de Medicis). 5 premii „Cesar”
(actriţă principală, actriţă secundară, actor secundar — Jean-Hugues Anglade,
imagine, costume). Acelaşi roman a mai fost ecranizat în 1954 de Jean
Dreville, cu Jeanne Moreau în rolul titular.
(r. Luc Besson; a. Jean Reno, Gary Oldman, Natalie Portman). în ambianţa de
1994 Leon crime şi vendete care domneşte în cartierul newyorkez Little Italy, strania
prietenie dintre un ucigaş plătit şi o fetiţă de 12 ani, ai cărei părinţi au fost
ucişi într-o răfuială de către un poliţist aflat în cîrdăşie cu mafia. „Scopul meu
nu a fost să şochez oamenii, ci să arăt cum poate creşte o floricică pe asfalt
într-o lume atît de neagră. De ce un om de 40 de ani n-ar iubi o fetiţă de 12
ani? Şi el e tot un copil. Leon e pur. E ca un băiat de 14 ani, nu are viaţă
sexuală, e lipsit de afecţiune. M-a atras tocmai această diferenţă de vîrstă,
această confruntare între două inocenţe. Am avut chef să dau o nouă valoare
cuvîntului «a iubi»“ (L. Besson). în rolul titular Jean Reno, actorul-fetiş al lui
Luc Besson. „Prin delicateţea şi modestia lui, prin acea manieră brută de a-şi
revendica integritatea, Jean Reno ne face să ne gîndim la Lino Ventura, dacă
în privirea sa n-ar exista permanent o undă de maliţiozitate” (Christophe
d'Yvoire). „Meseria de actor e îngrozitoare. E ca şi cum ai avea în permanenţă
lîngă tine un fotoliu foarte comod pe care nu te poţi aşeza. În ziua cînd te-ai
aşezat, s-a sfîrşit cu tine” J. Reno). Flm: Ultima bătălie (1982); Metroul
(1984); Marele albastru (1987); Nikita (1990); Vizitatorii (1992); Jaguarul
(1996); Godzilh (1998); Rîuri de purpură (2000).
 Meerharaka / Bizonul reuneşte elogiile criticii şi aprecierea publicului (locul 3
1994 Meerharaka / Bizonul în top ten-ul anului). „Cînd am văzut Bizonul mi-am dat seama cît de
important este acest film în evoluţia cinematografului nostru. El explorează un
univers rar, dacă nu deloc întîlnit în filmul sinhalez. Remarcabilă forţa,
îndrăzneala şi lipsa de compromis cu care descrie experienţa acelui ţăran
analfabet care se lasă pervertit de comercianţii de literatură obscenă veniţi de
la oraş... Finalul (eroul cade într-o baltă plină de nămol, unde se comportă ca
un bizon) este memorabil prin combinaţia de milă şi silă pe care o induce
spectatorului” (Lester James Peries).
(r. cosc. Oliver Stone; a. Woody Harrelson, Juliette Lewis, Tommy Lee
1994 Natural Born Killers / Jones). Doi tineri destabilizaţi psihic traversează în maşină Statele Unite şi pe
Născuţi asasini
parcurs comit peste 50 de crime. După ce sînt arestaţi, ei devin prin
intermediul televiziunii nişte adevăraţi eroi ai zilei. „Un film despre relaţia
triunghiulară dintre crimă, mijloace de comunicare şi societate, care adoptă
forma satirei sociale contemporane şi apoi toarnă totul în două tipare de gen:
road movie şi thrillerul carceral” (Gavin Smith). „Stone e furios, dar şi
fascinat. Filmul lui e o predică politico-morală, chiar moralistică, dar şi o
mare călătorie printr-un infern de fantasme dragi. Dacă n-ar fi fost acele
fantasme create de cinismul electronicii, cum s-ar fi putut construi azi această
jucărie hiperbolică? Filmul său e un rap pentru ochi: legat prin limbaj şi prin
ritm de acel univers împotriva căruia se revoltă” (Roberto Escobar). „Născuţi
asasini nu e un film lesne de asimilat pentru că nu poţi avea un punct de
vedere şi atunci trebuie să te laşi în voia lui. Dacă îi contrapui o etică
convenţională nu-i vei da de capăt. Filmul se cere privit ca o meditaţie asupra
violenţei” (O. Stone). Filmul reanimă dezbaterea privind violenţa gratuită şi
spectaculoasă şi influenţa ei nocivă asupra tineretului. Copiile video difuzate
în SUA sînt serios amputate, iar aprobarea pentru difuzare în multe state
europene este întîrziată sau chiar refuzată (de ex., Irlanda). Premiul special al
juriului, Veneţia.
Veneţia: marele premiu „Leul de aur” (ex aequo) este decernat coproducţiei
1994 Pred doshdot / Înainte de franco-anglo-macedonene Pred doshdot / Înainte de ploaie, debutul
ploaie
regizorului-scenarist Milcho Manchevski. Film în trei părţi: „Cuvinte”,
„Chipuri”, „Imagini”. Un fotoreporter macedonean, care lucrează în
străinătate pentru marile agenţii internaţionale, se întoarce acasă hotărît să se
lase de meserie, dar se vede implicat, împotriva voinţei lui, în conflictele
interetnice pentru că ia apărarea unei fete albaneze. „O reflecţie complexă
despre război, despre izbucnirea şi evoluţia lui, despre tragica neputinţă a
oamenilor în faţa lui” (Karja Nicodemus). Succes de box-office în Macedonia
(de 5 ori mai mulţi spectatori decît Evadatul).
(r. Quentin Tarantino; sc. Q. Tarantino, Roger Avary; a. John Travolta,
1994 Pulp Fiction Samuel L. Jackson, Urna Thurman, Harvey Keitel, Bruce Willis). Tarantino
revine şi punctează cu un film ce incită, excită şi irită opinia critică mondială,
care vorbeşte deopotrivă despre genialitate şi teribilism, despre un suflu nou în
cinematograf şi un experiment fără viitor. „Am luat situaţii arhi-clasice din
genul poliţist şi le-am povestit ca şi cum s-ar petrece în viaţă” (Q. Tarantino).
„Acest film nu se priveşte, ci se rezolvă ca un puzzle compus din referinţe.
Titlul trimite la revistele ieftine din anii '30, trase pe hîrtie de ziar, în care au
strălucit Hammet şi Chandler. Scenariul organizat în triptic se hrăneşte
abundent din situaţiile clasice ale filmului negru” (Thomas Sotinel).
„Tarantino e un regizor uitat într-un magazin de jucării şi care vrea să se joace
toată noaptea. Ca şi Cetăţeanul Kane, Pulp Fiction este construit atît de
nonlinear, încît îl poţi vedea de zece ori şi nu eşti în stare să-ti aminteşti ce
urmează. Acţiunea se întoarce asupra unor lucruri deja povestite, urmărind cî-
teva fire narative împletite între ele despre nişte personaje din lumea intrigilor,
crimei, trădării, o lume în care nu există oameni normali şi nici zile obişnuite”
(Roger Ebert). Fenomen de box-office: film independent realizat cu un buget
de 8 mii. dolari care încasează peste 212 mii. dolari. „Palme d'or”, Cannes.
Premiul „Oscar” pentru scenariu original. Marele premiu, premiul pentru regie
şi pentru interpretare masculină (John Travolta), Stockholm.
 Regizorul britanic Danny Boyle debutează cu Shallow Grave (a. Kerry Fox,
1994 Shallow Grave Christopher Eccleston, Ewan McGregor). Trei prieteni împart un apartament
din Edinburgh. După nenumărate interviuri, mai primesc un chiriaş, pe care
după scurt timp îl găsesc mort din pricina unei supradoze, avînd alături o
servietă cu bani. Cei patru îl taie bucăţi, îl îngroapă şi păstrează banii.
Comedie care prin cinism şi umor negru aminteşte de o capodoperă a genului
din anii '50: Ucigaşii de femei de Alexander Mackendrick. „Remarcabil debut
prin felul în care ştie să echilibreze umorul cu groaza, hazul cu fiorii şi să
conducă un trio actoricesc şi el complementar” (Damian Cannon). (Premiul
BAFTA pentru cel mai bun film britanic al anului; premiul pentru regie, San
Sebastian; Marele premiu, Oporto, 1995). Danny Boyle devine cel mai de
seamă reprezentant al unui nou şi tînăr val în cinematograful britanic. „Un
regizor care mizează foarte mult pe scenariu. Atunci cînd acesta e de calitate,
stilul lui Boyle e îngrijit, energic şi eficient” (Philip Kemp). El va lucra în
echipă cu producătorul Andrew MacDonald, scenaristul John Hodge,
operatorul Brian Tufano, actorul Ewan McGregor. Fim: Trainspotting (1996);
O viaţă mai puţin obişnuită (1997); Plaja (1999).
Filmul The Mask / Masca (r. Charles Russell) îl propulsează pe Jim Carrey la
1994 The Mask / Masca statutul de star. Funcţionarul de bancă tembel şi timid pe care o mască antică
îl ajută să se transforme în opusul său, un super-erou isteric, intangibil şi
implacabil, desprins parcă dintr-o bandă desenată, deschide seria personajelor
cu chip de plastilină şi trup de gumilastic care funcţionează adesea pe o
asemenea dualitate. „Cred că oamenilor le place să vadă o persoană cu
probleme mai mari decît ale lor. Adică genul de individ care face pe grozavul
— «Totu-i OK, nici o problemă» — cînd de fapt lucrurile stau cu totul altfel.
Nu-i o atitudine sănătoasă, dar spectatorul se bucură” (J. Carrey).
„Extraordinara abilitate a lui Carrey de a reproduce energia frenetică a
personajelor de desen animat este fără îndoială esenţială în succesul său; mai
puţin se ştie că el controlează fiecare secundă pe care o petrece pe ecran.
Fiecare replică, oricît de neînsemnată, este rostită cu inflexiuni care-i pun
laringele la grea încercare; fiecare pas este zvîcnirea unui profesionist al
mişcării scenice. În consecinţă, personajele pe care le interpretează exprimă
un sublim grad de autoadmiraţie” (Andrew Pulver). Flm: Ace Ventura
detectivu' lu' peşte (1994); Batman Forever (1995); Tipu' de la cablu (1996);
Truman Show (1998); Omul din lună (1999).
Marele premiu la festivalul panafrican de la Ouagadougou revine filmului din
1995 Guimba Mali Guimba (r. Cheick Oumar Sissoko), o fabulă despre tiranie şi corupţie, o
denunţare a regimurilor dictatoriale africane. Influenţat de literatura orală şi de
teatrul tradiţional din Mali, „Guimba oferă un avertisment pertinent la adresa
propensiunii Africii către autodestabilizare şi este totodată un memento al
gloriei, dar şi al durităţii civilizaţiilor ei trecute” (Esi Eshun).
(r. Bertrand Tavernier; a. Marie Gillain, Olivier Sitruc, Bruno Putzulu). Film
1995 L' Appat / Momeala inspirat dintr-un caz real: doi tineri delincvenţi îşi momesc victimele pe care
vor să le prade şi, la rigoare, chiar să le omoare cu ajutorul unei fete de o
candoare plină de sex-appeal. Cu rigurozitatea şi temeinicia care îl
caracterizează, Tavernier face din acest film cu textură de thriller „o mărturie
sociologică realistă, filmată din punctul de vedere al criminalilor” (Jaqueline
Nacache). „Într-o postură mai degrabă de moralizator decît de moralist,
Tavernier acuză totul, la grămadă: pasiunea pentru jeans, fascinaţia banului,
viteza clipurilor, absenţa valorilor, America posterelor” (Jean-Jacques
Bernard). „Filmul se vrea a fi totodată diagnostic şi remediu. El dezvăluie un
mecanism psiho-social (raportul între violenţa individuală şi mass-media) şi
propune în acelaşi timp o soluţie pentru a-i rezista: cea a unei tradiţii de
cinema european ontologic realist, care are drept scop de a privi lumea în faţă
şi de a restabili legătura ruptă dintre realitate şi imagini” (Jean-Marc Lalanne).
Excepţional debut al foarte tinerei actriţe belgiene Marie Gillain în rolul
„momelii”. „Ursul de aur”, Berlin.
(r. Mathieu Kassovitz; a. Vincent Cassel, Hubert Kounde, Said Taghmaoui).
1995 La Haine / Ura Trei tineri dintr-o suburbie a Parisului, un francez-evreu, un negru şi un arab,
răzbună moartea unui prieten arestat de poliţie. „N-am vrut să fac un film
împotriva poliţiştilor, ci împotriva sistemului poliţienesc. S-a pierdut respectul
între tineri şi poliţie, între tineri şi societate. Dacă ei ar respecta suburbia
oraşului, şi suburbia oraşului i-ar respecta” (M. Kassovitz). „Se poate spune că
Ura descrie un cerc vicios: frica generează greşelile → greşelile generează
ura → ura generează frica. Şi totul se repetă la infinit. Filmul ne sperie pentru
că degajă un sentiment al ineluctabilului” (Claude-Marie Tremois). „Filmul
lui Kassovitz este mai mult decît transpunerea pe ecran a unui fapt divers
dintr-un ziar, este o privire aspră, brutală, tandră asupra prieteniei şi a
singurătăţii tinerilor şomeri de azi” (Michel Ciment). Premiul pentru regie la
Cannes salută apariţia unui tînăr cineast francez violent, coleric şi totodată
generos. Flm: Asasin(i) (1997); Rîuri de purpură (2000).
 Montpellier: Marele premiu al festivalului cinematografului mediteranean,
1995 Machaho / A fost odată „Antigona de aur”, revine primului filmul algerian în limba berberă: Machaho
/ A fost odată (r. sc. Belkacem Hadjadj). Privire critică asupra credinţelor şi
obiceiurilor tradiţionale, cu precădere asupra concepţiei bărbatului despre
onoare. Realizat în 1992, filmul nu primeşte aprobare de difuzare în Algeria,
deoarece limba berberă este oficial interzisă. „Filmat cu acurateţe în munţii
Kabyle şi acompaniat de o partitură muzicală agresivă, filmul urmăreşte o
traiectorie narativă simplă, care conduce inexorabil spre moarte” (Roy
Armes).
Cel mai bun film danez al anului (Premiul „Bodil”): Menneskedyret / Bestia
1995 Menneskedyret / Bestia dinăuntru al regizorului debutant Ruclolf Carsten. Un băieţel are capacitatea
dinăuntru
de a vedea în mintea adulţilor şi de a le descoperi ipocrizia. Semnul unui nou
tînăr val în cinematografia daneză.
(r. Vladimir Hotinenko; a. Evgheni Mironov, Nina Usatova). După ce a
1995 Musulmanin / Musulmanul combătut 10 ani în războiul din Afganistan, un soldat rus se întoarce în satul
său natal convertit la islamism; bucuria regăsirii cu consătenii săi se
transformă într-o ură ucigaşă. „Filmul devine o metaforă vie pentru o întreagă
gamă de preocupări la ordinea zilei, care depăşesc graniţele acestui sat absurd:
intoleranţa religioasă, fratricidă, goana după dolari, persistenţa tenace a vechii
societăţi rurale, foştii comunişti metamorfozaţi în noi oportunişti” (David
Robinson). „Deşi filmul cade în tradiţia artei angajate, satul rus cu tot glodul
şi mizeria lui este palpabil, uluitor de real, ceea ce dă operei o profunzime
emoţională, dacă nu intelectuală” (David Gurevich).
Paris: Poussieres de vie / Praf de viaţă (r. sc. Rachid Bouchareb). La căderea
1995 Poussieres de vie / Praf de Saigonului în 1975, un ofiţer de culoare american îşi abandonează familia, iar
viaţă
fiul lui, Son (unul dintre cei 40 000 de copii abandonaţi atunci) ajunge într-un
centru de reeducare, unde încearcă să supravieţuiască. Filmul reprezentînd
Algeria se numără printre nominalizările la „Oscar”, 1996, categoria film
străin.
(r. Bryan Singer; sc. Christopher McQuarrie; a. Stephen Baldwin, Gabriel
1995 Usual Suspects / Suspecţi Byrne, Chazz Palmintieri, Kevin Spacey). Cinci gangsteri dau o lovitură care
de serviciu
sfîrşeşte într-o baie de sînge. Unul dintre ei e interogat de un agent special.
împreună refac firul evenimentelor, în timp ce asupra întregii afaceri planează
umbra misterioasă a unui geniu al crimei, Keyser Sosc. „Am vrut să iau un
gen — filmul poliţist — şi să-1 răstorn. Toată lumea crede că are o bucată din
puzzle, toată lumea crede că ştie ceva, dar totul nu e decît o iluzie. îmi place
ideea că lucrurile nu sînt totdeauna aşa cum par a fi” (B. Singer). „De n-ar fi
decît această neliniştitoare mitologie numită Keyser Sose, lăsată să acţioneze
în zigzagul poveştii, şi tot ar fi de-ajuns pentru a face din această peliculă un
film memorabil: un thriller metafizic, oarecum în linia Angel Heart, la fel de
stilat, dar infinit mai deştept” (Alex Leo Şerban). 2 premii „Oscar” (actor
secundar, scenariu original). Filmul pune în valoare personalitatea unui actor
care se va specializa în roluri ambigue şi neliniştitoare, Kevin Spacey (L.A.
Confidenţial — 1997; Miezul nopţii în grădina binelui şi a răului — 1997;
American Beauty — 1999).
Canada: Crash (r. sc. David Cronenberg; a. James Spader, Holly Hunter, Elias
1996 Crash Koteas, Rosanna Arquette). Un cuplu redescoperă plăcerea sexului în urma
unui accident de maşină şi a întîlnirii cu alţi doi parteneri de jocuri erotice.
Adaptare după un roman de James Graham Ballard. „Iată ce se spune în
Crash: da, noi oamenii ne-am schimbat, nici sexul nu mai e ceea ce a fost.
Putem avea copii fără relaţii sexuale, e de ajuns o eprubetă... Sexul e deci total
independent de conservarea rasei umane: atunci ce a devenit el? Un fel de
potenţial imens, liber şi plutitor... Către ce obiectiv? El se poate transforma în
operă de artă, în spectacol, în religie...” (David Cronenberg). „Cronenberg
găseşte în romanul lui Ballard teren fertil pentru propriile lui obsesii: naşterea
unor noi forme de sexualitate, induse de tehnologie, raportul pervers şi
autodistructiv dintre eros şi civilizaţie” (Paolo Mereghetti). „In ciuda
subiectului, Crash nu este atît o nouă variaţiune pe tema corp uman-maşină —
despre trup ca fiind redesenat, completat, dar şi aneantizat de maşină — cît o
artă magistrală de a filma sexul ca celebrare şi profanare a trupului şi trupul ca
loc al unei plăceri traversate de durere, locul unei frumuseţi pierdute, pe care
cineastul încearcă să i-o redea” (Emmanuel Burdeau). La Cannes, în pofida
reacţiilor negative ale publicului de la festival, filmul obţine premiul special al
juriului.
 (r. Joel Coen; sc. Ethan şi Joel Coen; i. Roger Deakins; a. Francis
1996 Fargo McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi). Un individ angajează doi
răufăcători ca să-i răpească nevasta pentru a pune mîna pe recompensa plătită
de socru. Ceea ce urma să fie o escrocherie se transformă într-un lanţ de
crime, pe care le anchetează o poliţistă însărcinată. Film inspirat dintr-un caz
real petrecut în Minnesota, în 1987. „Evenimentele ne-au furnizat o bază de
plecare pe care noi am construit naraţiunea. Le-am folosit, dar le-am povestit
altfel. Personajele sînt exclusiv fructul imaginaţiei noastre şi al muncii
actorilor” (J. Coen). „Dacă filmele anterioare ale fraţilor Coen sînt antologii
ale propriilor lor surse dramaturgice, metafore ale unui peisaj personal şi
cultural, atunci ce este Fargo? O antropologie a ambianţei «casnice» şi a celei
«exotice», o descriere a unei lumi care seamănă cu Siberia, cu excepţia
magazinelor Ford şi a restaurantelor Hardee, iar în ceea ce priveşte descrierea
peisajului social şi uman, cu un roman de John Updike” (Richard Combs).
„Fargo este cel mai hitchcockian film al Coenilor, pentru că adoptă acelaşi
joc cu publicul, care, în ciuda frumuseţii sale, induce spectatorului un
sentiment de tristeţe” (Bill Krohn). „Situîndu-se, pentru prima oară în cariera
lor, în postura de entomologi ai societăţii, fraţii Coen denunţă trivialitatea
existenţei, repetitivitatea obligaţiilor îndeplinite mecanic, acel american way
of life ucigător prin plictisul pe care îl suscită. Succesiunea neiertătoare a
microevenimentelor ce presară viaţa cotidiană a marii majorităţi a
americanilor face din Fargo un film cvasidocumentar” (Franck Garbarz). 2
premii „Oscar” (scenariu, interpretare feminină). Premiul BAFTA pentru
regie. Premiul pentru regie, Cannes.
(r. cosc. Serghei Bodrov; a. Oleg Menşikov, Serghei . Bodrov jr.). Doi soldaţi
1996 Kavkazkii plennik / ruşi care luptă în Cecenia sînt luaţi prizonieri şi vînduţi starostelui unui sat
Prizonierul din Caucaz
care speră ca, în schimbul lor, să-şi obţină fiul aflat în mîna ruşilor. „Cel mai
frapant lucru în acest film este imaginea plină de înţelegere a vieţii cecene:
medievală şi idilică, aspră asemenea sabaticilor munţi Caucaz, care se bazează
pe onoarea familiei, pe legături de sînge şi pe răzbunări sîngeroasc. Aceste
valori pastorale sînt contrapuse colonialismului crud şi corupţiei militarilor
ruşi, care aici sînt adevăraţii răufăcători” (David Gurevich). 4 premii „NIKA”
(film, regie, scenariu, actor). „Globul de cristal”, Karlovy Vary. Premiul
„Felix” pentru scenariu.
Paris: Microcosmos (r. Claude Nuridsany, Mărie Perennou). O zi de vară din
1996 Microcosmos viaţa unor insecte. Documentar. „Microcosmos e rezultatul a 13 ani de
cercetări, 2 ani pentru conceperea echipamentului audio-video, 3 ani de
filmări, 6 luni de montaj şi... 80 km de peliculă (de 40 de ori mai mult decît
ceea ce a rămas în film)” (C. Nuridsany, M. Perennou). „Pentru autori, este un
film despre insecte; pentru mine, e un film despre zeii legendari” (Jean-Luc
Godard). „Pentru unii, Microcosmos poate fi un excitant filozofic, filmul
repunînd în discuţie — cu argumente forte — noţiuni ca timp, spaţiu,
relativitate... Pentru alţii, poate fi un straniu exerciţiu de stil, care frizează
opera sau poemul cinematografic sau, pur şi simplu, un (a)tipic film de acţiune
cu scene de violenţă şi sex, dar recomandat copiilor” (Mihai Chirilov). 5
premii Cesar (film, imagine, montaj, muzică, sunet).
Cannes: „Palme d'or” revine filmului britanic Secrets and Lies / Secrete şi
1996 Secrets and Lies / Secrete minciuni (r. sc. Mike Leigh; a. Brenda Blethyn, Marianne Jean-Baptiste). La
şi minciuni
moartea părinţilor adoptivi, o tînără negresă descoperă că mama ei adevărată
este o femeie albă, care duce o viaţă nefericită în mijlocul unei familii ce se
complace în minciună. Dramă psihologică. „Filmul priveşte slăbiciunile,
cusururile şi lacunele personajelor sale cu pesimism, dar fără amărăciune, cu
generozitate şi sensibilitate, dar fără complezenţă, umor şi ironie, asigurînd
permanent un delicat echilibru al ansamblului” (Frederic Strauss). „Om de
teatru şi caricaturist, Leigh se deosebeşte de colegii săi de realism (Kenneth
Loach şi Stephen Frears) printr-un adevărat simţ al stilizării, printr-un ton uşor
distanţat, care dă universului său un caracter unic şi permite cu adevărat să se
vorbească despre un «film Leigh», cu amestecul său de caricatură, umor
negru, satiră socială şi profundă tandreţe” (Michel Ciment). „Leigh este un
cineast autentic... el creează microcosmosuri sentimentale şi nebuneşti. El se
foloseşte de absurd pentru a moderniza realismul” (Pauline Kael). Flm: Clipe
de descurajare (1971); Mari speranţe (1988); Gol (1993); Fete de carierii
(1997); Topsy Turvy (1999).
 Coproducţia americano-franco-israeliană, semnată de cineastul palestinian
1996 Siyil ijtifaa / Cronica unei debutant Elia Suleiman: Siyil ijtifaa / Cronica unei dispariţii este o meditaţie
dispariţii
la persoana întîi asupra condiţiei individului şi a unui popor obligat să se
considere străin în propria lui ţară. „Cronică nonliniară, cu o logică adesea
inexplicabilă, cu o mînie înnăbuşită, filmul abordează cu multă ironie calvarul
exilatului între două patrii” (Lorenzo Codelli).
(r. Milos Forman; a. Woody Harrelson, Courtney Love). La începutul anilor
1996 The People vs Larry Flynt / '70, Larry Flynt, proprietarul unor cluburi de noapte din Ohio, devine
Scandulul Larry Flynt
magnatul presei pornografice cu revista „Hustler”, în care promovează o
sexualitate agresivă, sancţionată prin aducerea lui Flynt în faţa justiţiei şi
printr-un atentat care îl lasă infirm pe viaţă. „După ce Oliver Stone i-a
atenţionat pe americani că sînt «născuţi asasini», Forman, punînd în balanţa
justiţiei moralitatea şi imoralitatea, le atrage atenţia că libertatea nu este un joc
al corectitudinii politice” (Rola Mahler). „Flynt are energia celui care nu s-a
desprins niciodată de lumea copilăriei. Idealist şi infantil, fondatorul revistei
«Hustler» este singurul personaj care nu poate crede în mitul american al
cuceririi lumii şi al reuşitei. Banii pe care îi acumulează nu-i servesc decît ca
să se amuze şi pentru a «zgudui sistemul». Flynt modifică astfel natura
profundă a eroului american tradiţional” (Cedric Anger). „Ursul de aur”,
Berlin. Rolul titular confirmă vocaţia de rebel înnăscut a actorului Woody
Harrelson, care consideră că acest film i-a marcat fundamental existenţa: „M-a
ajutat să înţeleg rostul nesupunerii civice. E un lucru pe care l-au făcut mulţi,
de la Iisus la Gandhi şi, mai apoi, la Martin Luther King. Este vorba despre
nesupunerea împotriva unui sistem incorect” (W. Harrelson). Flm: Propunere
indecentă (1993); Născuţi asasini (1994); Dragoste de cowboy (1998); O
bătaie pe cinste (1999).
(r. Danny Boyle; sc. John Hodge; i. Brian Tufano; a. Ewan McGregor, Ewen
1996 Trainspotting Bremmer, Jonny Lee Miller, Robert Carlyle). într-un cartier nu tocmai salubru
din Edinburgh, un grup de prieteni dependenţi de heroină duc o existenţă pe
care drogul o face deopotrivă divină şi abjectă; orice încercare de a evada e
iluzorie. Comedie neagră cu accente suprarealiste, ecranizare după un roman
de Irvine Welsh. „Singurul motiv pentru care am vrut să facem acest film a
fost de a spune oamenilor «da, e adevărat, drogurile îţi procură senzaţii
nemaipomenite...», dar în final să le arătăm şi cît de tare îi distrug. Dar există
persoane, ca Irvine Welsh, care trec printr-o asemenea experienţă şi ies pe
partea cealaltă. Trebuie spus adevărul despre ea, chiar dacă rişti să fii acuzat
că încurajezi consumul de droguri” (D. Boyle). „Filmul se abţine să judece şi
atunci constată doar. Şi descrie. Ceea ce e mare lucru, pentru că pînă acum
nimeni nu a avut abilitatea şi talentul de a prezenta convingător şi cu adevărat
expresiv extraordinarele senzaţii dăruite de viciu, fascinaţia forţei care te face
să te scufunzi în scîrnă ca să ajungi la perle. Fie doar şi închipuite” (Şerban
Alexandrescu). Fenomen de box-office, cu încasări de 60 mii. dolari la o
investiţie de 3,5 mii. dolari. Filmul impune numele actorilor Ewan McGregor
şi Robert Carlyle, care în cel mai scurt timp vor deveni vedete internaţionale.
Torino: premiul special al juriului şi premiul FIPRESCI revin filmului rus
1997 Brat Brat / Fratele (r. sc. Aleksei Balabanov; a. Serghei Bodrov jr., Viktor
Suhorukov, Svetlana Pismicenko). După ce îşi efectuează stagiul militar fără
să fi tras un foc de armă, un tînăr se întoarce acasă, la Sankt-Petersburg, unde
se alătură fratelui său, devenind asasin plătit de către o bandă de mafioţi.
„Tablou dur al unei societăţi scăpate de sub control, în care xenofobia şi
haosul merg mînă în mînă cu decăderea vieţii urbane. În acest context, e greu
de condamnat eroul, care încearcă să apuce puţinul pe care i-l oferă viaţa. Cu
atît mai greu cu cît este interpretat excelent de un actor atît de carismatic ca
Serghei Bodrov” (David Parkinson). Film noir puternic influenţat de filmul cu
gangsteri hollywoodian. Record de încasări în Rusia, film-cult al generaţiei
tinere. Sequel: Fratele 2 (2000).
Filmul Lolita (r. Adrian Lyne; a. Jeremy Irons, Dominique Swain) este lansat
1997 Lolita în Italia sub sloganul publicitar: „Filmul pe care americanii l-au refuzat din
puritanism”. Pentru a doua oară, după varianta lui Stanley Kubrick din 1962,
ecranizarea romanului lui Vladimir Nabokov are probleme (de data aceasta,
agravate de campania contra pedofiliei, care e la ordinea zilei atît în Europa cît
şi în America). În SUA, cenzura îi dă calificativul R pentru „senzualitate
aberantă, nuditate, limbaj trivial”, drept pentru care nici un distribuitor nu se
încumetă să-l preia. În Franţa, difuzarea e amînată pentru 1998. Filmul
constituie un nou scandal în cariera lui Lyne, „unul dintre puţinii regizori care
şi-au demonstrat abilitatea de a transforma subiecte controversate şi
provocatoare în materie de sex — Nouă săptămîni şi jumătate, Atracţie fatală,
Propunere indecentă — în enorme succese de casă” (Alexander McGregor) şi
care şi-a propus să realizeze din romanul lui Nabokov „transpunerea onestă pe
care Kubrick n-a putut sau nu a vrut să o facă”.
 (r. James Cameron; i. Russell Carpenter; d. Peter Lamont; m. James Horner; a.
1997 Titanic Leonardo DiCaprio, Kate Winslet). La bordul transatlanticului „Titanic”
pornit în ceea ce avea să fie ultima lui cursă, o tînără aristocrată se
îndrăgosteşte de un emigrant proletar; punctul culminant al poveştii lor de
iubire coincide cu izbirea vaporului de aisberg. „Titanicul chiar asta a fost: o
copie la scară redusă a unei societăţi stratificate, sortite eşecului... Desigur nu
acest traveling social vertical face din Titanicul lui James Cameron un succes
planetar, un succes de public şi de critică deopotrivă. Cum se explică totuşi
magnetismul peliculei? Să fie intensitatea poveştii de dragoste care face din
Titanic un fel de «Gone with the Ocean»? Carisma interpreţilor principali?
Minuţia reconstituirii istorice şi a navei? Spectaculozitatea efectelor tehnice?
Coregrafia mulţimii panicate? Greu de spus ferm” (Mihai Chirilov). „Cel mai
complicat lucru a fost să armonizez elementul tehnic cu cel uman, să asigur
fluxul emoţional în timp ce regizam cel mai mare decor făcut vreodată, plus
un vapor şi mii de figuranţi şi cascadori. Succesul unui film depinde, în
general, de acest echilibru fragil. Asta a fost problema mea majoră în toate
filmele pe care le-am făcut” (James Cameron). „Cu Titanic, James Cameron
nu numai că şi-a oferit cel mai scump film făcut vreodată, dar şi-a însuşit
viziunea unui naufragiu despre care, începînd cu o noapte din aprilie 1912,
toată lumea şi-a creat un film personal pe ecranul viselor şi coşmarelor sale.
Cameron a preluat o bijuterie a imaginarului colectiv al secolului său pentru a
face din ea o afacere, o afacere titanescă şi personală” (Frederic Strauss). Un
uluitor succes de box-office (încasări de peste un miliard de dolari la o
investiţie de 200 milioane) situează filmul pe primul loc în lista filmelor cu
cele mai mari încasări din toate timpurile. 11 premii „Oscar” (film, regie,
imagine, scenografie, costume, sunet, montaj, efecte sonore, efecte vizuale,
muzică, cîntec — „My Heart Will Go On”).
Soci: premiul pentru cel mai bun film la Festivalul naţional al
1998 Blockpost / Avanpostul cinematografului rus revine filmului Blockpost / Avanpostul (r. sc. Aleksandr
Rogoşkin). Un detaşament de tineri soldaţi în termen este trimis disciplinar la
graniţa cu Cecenia, unde viaţa, în aparenţă liniştită, chiar plicticoasă, este
ritmată de apariţiile unei localnice mute, care se prostituează pe gloanţe şi de
rafalele unui franctiror nevăzut. Un film simplu, omenesc, plin de tensiune şi
de dramatism, care face din Rogoşkin regizorul anului, confirmîndu-i
reputaţia dobîndită cu comediile pe tema legendarei metehne ruseşti,
alcoolismul (Particularităţile vînătorii naţionale — 1994, Operaţiunea „La
mulţi ani de Anul Nou” — 1996, Particularităţile pescuitului naţional —
1998) şi cu serialul TV Poliţiştii.
(r. sc. Goran Paskaljevic; a. Lazar Ristovski, Miki Manojlovic, Mirjana
1998 Bure baruta / Butoiul cu Jokovic). în ajunul încheierii acordului de pace de la Dayton, destinele cîtorva
pulbere
belgrădeni se intersectează: un repatriat care-şi caută nevasta, o familie de
refugiaţi bosniaci care trăiesc în condiţii mizere într-un garaj, un boxer bătrîn
care-şi omoară cel mai bun prieten, un tî-năr furios care fură un autobuz, un
fost student care trafichează droguri şi alcool. Ecranizare după o piesă de
Dejan Dukovski. „Filmul meu vorbeşte despre disperare. Totul se petrece la
Belgrad, într-o singură noapte. Aceasta simbolizează noaptea în care se află de
multă vreme ţara noastră, fără să se întrevadă vreo ieşire. Există desigur şi o
speranţă în revolta finală şi ea înseamnă să învăţăm să reacţionăm împotriva
oricărui act nedemocratic” (G. Paskaljevic). „O puternică mărturie despre
cercul vicios al cruzimii care domneşte la ora aceasta în Balcani” (Goran
Gocic). Premiul FIPRESCI, Veneţia. „Portocala de aur”, Antalya. „Ancora de
aur”, Haifa. Flm: Paznicul plajei iarna (1976); Câinele căruia îi plăceau
trenurile (1977); Tratament special (1980); Îngerul păzitor (1987); Tango
argentino (1992); America altora (1994).
(r. cosc. Thomas Vinterberg; a. Ulrich Thomsen, Henning Moritzen, Thomas
1998 Festen / Petrecere de Bo Larsen, Paprika Steen). O familie daneză se întruneşte la o petrecere cu
familie
prilejul sărbătoririi tatălui, care împlineşte 60 de ani; brusca dezvăluire că
sărbătoritul şi-a violat fiul şi fiica pe cînd aceştia erau copii transformă
petrecerea într-o reglare de conturi. Comedie neagră şi provocatoare, realizată
după regulile de fier ale Dogmei 95. „în materie de religie, de catolicism, de
dogmă, de castitate etc. sînt un desăvîrşit ignorant. Dacă filmul are o religie,
atunci ea e Dogma 95 — tot restul a izvorît din intuiţia mea. Cred că intuiţia e
mai prolifică decît intelectul” (T. Vinterberg). „Există în film un umor feroce,
o artă a repetiţiei care ne trimite cu gîndul la Bunuel din îngerul exterminator.
Aceeaşi decadenţă emfatică a unei înalte societăţi roase pe dinăuntru de
refularea ei. Aceeaşi idee a unei situaţii blocate grotesc” (Pascal Richou).
„Filmul lui Vinterberg joacă jocul unei (false) neglijenţe estetice: decupat şi
montat în pofida bunului simţ, cadrat la întîm-plare, fără pic de ecleraj, dar
interpretat admirabil, ceea ce demonstrează că această neglijenţă nu urmăreşte
urîtul, ci o nouă frumuseţe, frumuseţe democratică, deoarece renunţă la tot
ceea ce înseamnă ordine a ştiinţei tehnice şi propovăduieş-te hazardul şi
amatorismul formal” (Stephane Bouquet). Premiul juriului (ex-aequo),
Cannes.
 Prezentarea în India (cu doi ani întîrziere) a filmului Fire / Foc produce un
1998 Fire / Foc adevărat scandal. Această poveste de dragoste între două lesbiene, realizată de
regizoarea indiană Deepa Merita în Canada, stîrneşte furia formaţiunii de
extremă dreaptă „Armata lui Shiva”, care devastează cinematografele din
Bombay, New Delhi şi din alte cîteva mari oraşe unde rulează filmul. Cazul
acestei pelicule „vulgare” şi „perverse” ajunge chiar şi în Parlament. La
dezbateri participă şi actriţa Shabana Azmi, dar nu în calitate de interpretă
principală a filmului, ci de membră a Camerei. Fiind direct implicată, actriţa
se abţine să ia cuvîntul, dar apare îmbrăcată în negru în semn de protest.
În cinstea aniversării centenarului independenţei Filipinelor, regizoarea
1998 Jose Rial Marilou Diaz-Abaya realizează cel mai ambiţios film făcut vreodată în această
ţară — Jose Rial. Cesar Montano) — dedicat eroului naţional care a contribuit
prin cărţile sale la mobilizarea populaţiei împotriva dominaţiei coloniale.
(r. sc. Tom Tykwer; a. Franca Potente, Moritz Bleibtreu). O fata are doat 20
1998 Lola rennt / Aleargă Lola, de minute la dispoziţie pentru a face rost de 100 000 DM şi a-şi salva iubitul
aleargă
ameninţat cu moartea. Originalitatea scenariului constă în faptul că, pornind
de la această premisă, oferă trei variante: fata moare în locul iubitului, iubitul
moare călcat de o ambulanţă, nimeni nu moare şi cei doi pleacă fericiţi
împreună. Tykwer izbuteşte o adevărată explozie vizuală folosind cele mai
diferite tehnici — mişcări accelerate de aparat, poliecran, animaţie, videoclip
— supunînd totodată spectatorul la un test de perspicacitate pentru a descoperi
diferenţele dintre cele trei filmuleţe a căror acţiune este şi nu este pînă la un
punct identică. Rezultatul: „un film amuzant fără să fie o comedie, cu mult
suspans fără să fie policier, un film de dragoste, dar total lipsit de
sentimentalism” (Dana Costea). „Acest film realizat cu buget redus (1,7 mii.
dolari), dar care a făcut 2,7 milioane spectatori, aminteşte de surescitarea
creată în 1960 de debutul lui Jean-Luc Godard: Cu sufletul la gură” (Jack
Kindred). Premiile cinematografului german: cel mai bun film, cel mai bun
regizor, cel mai bun actor în rol secundar (Frank Griebe).
Praga: Pasti, pasti, pasticky / Capcane mici, capcane mari (r. cosc. Vera
1998 Pasti, pasti, pasticky / Chytilova; a. Zuzana Stivinovâ, Miroslav Donutil, Tomâs Hanâk). O tînără de
Capcane mici, capcane
mari profesie medic veterinar rămîne în pană cu maşina pe şosea. Doi bărbaţi în
aparenţă respectabili (unul dintre ei politician) se oferă să o ajute, dar profită
de pustietatea din zonă şi o violează. Drept răzbunare, femeia îi invită la ea
acasă, le pune somnifer în băutură şi îi castrează. Comedie neagră, bazată pe o
întîmplare reală. „Asemenea tuturor filmelor mele, Capcane mici, capcane
mari abordează o problemă etică. Viaţa însăşi e o mare capcană: depinde cum
i se ţine piept” (V. Chytilová).
(r. Joel Coen; sc. Ethan Coen; a. Jeff Bridges, John Goodman, Juliane Moore,
1998 The Big Lebowski / Marele Steve Buscemi, John Turturo). Un pierde-vară, a cărui unică preocupare
Lebowski
„serioasă” ; e bowlingul, e confundat cu un milionar ce poartă acelaşi nume, e
şantajat, molestat şi intră fără să vrea într-o încurcată poveste ţesută în jurul
unei false răpiri şi a unei şi mai false răscumpărări. „Logica e aici mai degrabă
episodică: protagonistul face o incursiune pentru a elucida misterul şi pe drum
întîlneşte o seamă de personaje insolite, care răsar ca dracul din cutie” (J.
Coen). „Modelul nostru a fost Chandler, o poveste gen «Somnul de veci», dar
n-am vrut să facem un film poliţist cu un detectiv particular, ci doar să folosim
convenţiile genului, fără a fi prea literali” (E. Coen). Secvenţe memorabile:
visele / halucinaţiile lui Dude Lebowski, cu trimiteri directe atît la desenul
animat cît şi la coregrafia lui Busby Berkeley. „Este un film care ai vrea să nu
se termine niciodată. Pentru cei care se delectează cu imaginea superb
abstractă a fraţilor Coeni despre realitate, Marele Lebowski este pur şi simplu
nirvana (o încrucişare dintre Sînge pentru sînge şi Hoţul din Arizona, dacă se
poate aşa ceva). Dincolo de comedia neagră isterică, de violenţa difuză şi de
dialogul cu fraze stereotipe, răsună acelaşi cîntec închinat generozităţii umane
care îmbogăţea şi Fargo. Într-o lume perfectă, toate filmele ar trebui să fie
făcute de fraţii Coen” (Ian Nathan).
(r. sc. Terrence Malick; i. John Toii; m. Hans Zimmer; a. Nick Nolte, Sean
1998 The Thin Red Line / La Penn, Jim Caviezel, Ben Chaplin, Woody Harrelson, Elias Koteas, John
hotarul dintre viaţă şi
 Cusack). în 1942, o companie de infanterie americană debarcă pe insula
moarte Gudalcanal, pentru a da o bătălie decisivă împotriva japonezilor. Prin subiect
un film de război, în substanţă o meditaţie despre viaţă şi moarte, despre bine
şi rău. „Omul ar fi un animal care a trădat pentru a se deda răului. «Mesajul»
nu e nici foarte nou, nici foarte discret, dar filmul spune mai mult decît atît.
Pentru că dacă La hotarul dintre viată şi moarte este străbătut obsesiv de
motivul paradisului pierdut, importantă e mai puţin ideea de paradis cît
sentimentul pierderii” (Erwan Higuinen). „Marile reuşite vin mai degrabă
dintr-o subtilă ştiinţă a detaliului şi a creării atmosferei. Malick nu te zguduie
senzorial şi intelectual, ci umoral şi sentimental. Filmul e impecabil vizual,
graţie incredibilei imagini a lui John Toii; privind La hotarul dintre viaţă şi
moarte, în loc să vezi, simţi” (Şerban Alexandrescu). Cel de al treilea film
realizat de Terrence Malick (Baladă sălbatică — 1973; Zile în paradis —
1978), după o pauză de 20 de ani. „Filmele sale atît de rare au singularitatea
meteoriţilor căzuţi de pe o altă planetă. Ele sînt fructul unei meditaţii solitare,
au familiaritatea unui jurnal intim, muzicalitatea poemului în proză, evidenţa
viselor cu ochii deschişi şi uneori ciudăţenia neliniştitoare a halucinaţiei”
(Michel Henry). „Rareori un cineast contemporan ne-a oferit, dincolo de
aspectul frămîntat al inspiraţiei sale, un asemenea sentiment al plenitudinii
artei sale” (Christian Viviani).
 (r. Peter Weir; a. Jim Carrey, Ed Harris, Laura Linney, Natascha McElhone).
1998 The Truman Show De la primele sale clipe de viaţă intrauterină, Truman Burbank este fără ştirea
sa protagonistul unui reality show nonstop, realizat de zelosul creator Christof
şi pe care telespectatorii din toată lumea îl urmăresc 24 de ore din 24, cu
sufletul la gură. Unul dintre cele mai interesante filme ale anului prin portanţa
scenariului lui Andrew Niccol, care avertizează asupra pericolelor
reprezentate de mass media, şi prin interpretarea lui Jim Carrey, care renunţă
pentru prima oară la rolul său de clovn grotesc, devenind un personaj de-a
dreptul patetic în ignoranţa sa. „Pînă unde ne poate invada mass-media
vieţile? De unde această maladivă atracţie pentru emoţiile prefabricate oferite
de televiziune? Iată întrebări care, grefate pe clasicele teme ale manipulării,
moralităţii jocului de-a Dumnezeu sau falsificării realităţii, învecinează The
Truman Show celor mai bune romane ale regretatului Philip K. Dick”
(Cristian Lăzărescu).
(r. Rob Bowman; a. David Duchovny, Gillian Anderson). Agenţii Fox Mulder
1998 The X Files / Dosarele X şi Dana Scully, binecunoscuţi din popularul serial TV cu acelaşi nume, sînt
angrenaţi într-o anchetă care-i poartă din Texas şi pînă în Antarctica şi care dă
la iveală conspiraţii tenebroase implicînd extraterestri, OZN-uri etc. Aşteptat
cu multă nerăbdare de către fanii serialului, filmul, lansat cu sloganul „în
curînd veţi afla adevărul, dar numai în sălile de cinema!”, nu se deosebeşte
prea mult de un episod TV dilatat la dimensiunea unui lungmetraj cu riscul
diluării.
(r. Takashi Koizumi; sc. Akira Kurosawa; i. Masaharu Ueda; a. Akira Terao,
1999 Ame agaru / După ploaie Yoshiko Miyazaki, Shiro Mifune). Povestea unui samurai pribeag care îşi
învinge adversarii cu ştiinţa armelor, dar şi prin calităţile sale morale. Distins
la Sao Paolo cu un premiu special pentru omagiul adus lui Kurosawa, realizat
de asistentul maestrului, după scenariul acestuia şi cu interpreţii lui preferaţi,
După ploaie este chiar filmul la care lucra Kurosawa în momentul morţii sale.
„Koizumi are un respect şi o îndemînare care rivalizează cu Bille August
atunci cînd lucrează un film după un scenariu de Ingmar Bergman” (Yann
Tobin).
(r. Sam Mendes; sc. Alan Ball; i. Conrad L. Hali; a. Kevin Spacey, Annette
1999 American Beauty Bening, Thora Birch, Mena Suvari). In momentul morţii sale, un american de
condiţie şi de vîrstă mijlocie îşi rememorează ultima perioadă din viaţă, cînd a
fost asaltat de o triplă criză: conjugală (nevasta îl dispreţuieşte şi îl înşeală),
erotică (sindromul andropauzei şi pasiunea subită pentru o colegă a fiicei
sale), profesională (ameninţat cu concedierea, el renunţă la slujbă şi se
angajează chelner într-un fast-food). „Sam Mendes descoperă o altă Americă.
America acelor ordinary people, a căror viată se tîrăste în coada miturilor
societăţii contemporane: eficienţa, ascensiunea, tinereţea... El drămuieşte în
proporţii ideale: ironia, blînda melancolie, demolarea clişeelor
cinematografului american, insolitul vizualizării ca reacţie la distorsiunile
induse de estetica acaparatoare a publicităţii. De mult nu am mai admirat o
asemenea proiectare a individului în spaţiul căruia îi aparţine, aseptizat,
strălucitor ca o copertă de magazin ilustrat ce ţipă prin toţi porii: «ce frumoasă
singurătate!»“ (Magda Mihăilescu). „O comedie sumbră şi plină de
ingeniozitate care vorbeşte deopotrivă despre veşnicele teme ale autoamăgirii,
vanităţii şi nebuniei cît şi despre efemerele idioţii ale zilelor noastre” (Kevin
Jackson). 5 premii „Oscar” (film, regie, scenariu, actor principal, imagine).
(r. cosc. Stanley Kubrick; a. Tom Cruise, Nicole Kidman). Un cuplu, a cărui
1999 Eyes Wide Shut / Cu ochii viaţă sentimentală şi sexuală pare perfectă, descoperă existenţa unor profunde
larg închişi
nemulţumiri acumulate în timp şi generatoare de fantasme. Adaptare după
„Traumnovelle” de Arthur Schnitzler. „Această investigare psihologică a
căsătoriei, dorinţei, geloziei şi paranoiei sexuale este un film aproape perfect,
în sensul că e inconfundabil kubrickian. Unii vor înţelege pe bună dreptate
prin asta un film cu bătaie intelectuală, minuţios lucrat, bine ţinut în mînă din
punct de vedere regizoral şi perpetuu incitant. La fel de corect, alţii vor
traduce acest «kubrickian» prin exasperant de aparte, elaborat şi distant”
(Angie Errigo). „O operă făcută cu o mînă de maestru şi în acelaşi timp cu o
căldură umană pe care detractorii i-au contestat-o întotdeauna lui Kubrick”
(Alexander Walker). „Ceea ce distinge acest film de celelalte opere ale
autorului este tonul său dulce şi melancolic. Pentru prima oară gravitatea lui
Kubrick ne atinge o coardă intimă. Cu ochii larg închişi ne confruntă cu
această catastrofă interioară de care ne temem cu toţii, dar pe care o aşteptăm
ca pe o eliberare” (Nicolas Saada).
 Buenos Aires: Garage Olimpo (r. cosc. Mario Bechis; a. Antonella Costa,
1999 Garage Olimpo Carlos Echeverria). In Argentina, în timpul dictaturii militare (1976-1983), o
tînără militantă de 19 ani este încarcerată la „Garage Olimpo” şi torturată de
chiriaşul mamei sale; relaţia lor ambiguă pare a fi singura speranţă pentru
supravieţuirea ostatecei. „Călăii îşi torturează victima pe ritmuri de muzică
uşoară ca şi cum ar practica un hobby sau joacă ping pong şi conversează cu
prizonierii ca şi cum ar fi între vecini. Acest firesc care combină trăsături
stranii cu trăsături familiare deosebeşte filmul de majoritatea producţiilor
argentiniene care au utilizat dictatura ca pretext sau ca fundal pentru
construcţii mai mult sau mai puţin dramatice, dar aproape întotdeauna
demagogice” (Guillermo Ravaschino). „Deşi Bechis se inspiră din propria sa
experienţă, Garage Olimpo nu este un film autobiografic sau istoric. Este un
film epidermic în care realizatorul caută să traducă senzaţiile sale din trecut.
Lumina naturală, aparatul pe umăr, subtila prelucrare a sunetului contribuie la
eficacitatea acestei evocări” (Michel Rebichon). Premiul pentru cel mai bun
film şi cea mai bună regie, Huelva. Premiul special al juriului, Salonic.
Tokyo: după o pauză de 14 ani, regizorul japonez Nagisa Oshima revine la
1999 Gohatto / Tabu lungmetrajul de ficţiune cu filmul Gohatto / Tabu (a. Takeshi Kitano, Ryuhei
Matsuda, Yoichi Sai), adaptare după un roman istoric de Ryotaro Shiba. în
secolul al XIX-lea, într-un corp de pază format din samurai, soseşte un tînăr
soldat a cărui frumuseţe androgină, dublată de o cruzime rece, stîrneşte
pasiuni în rîndul camarazilor săi mai vîrstnici, pe care, de la caz la caz, doar îi
aţîţă sau îi satisface. „La Oshima frumuseţea este capcană şi mormînt.
Frumuseţea ireală, inumană a tînărului erou nu este altceva decît o forţă
ucigaşă care-i duce pe samurai la propria lor pierzanie” (Thierry Jousse). „Una
dintre marile surprize pe care le oferă filmul Tabu este aceea că se poate
decela un omagiu cu multiple faţete adus lui Mizoguchi — prin planurile sale
lungi; prin mişcările lirice şi continue ale aparatului de filmat (acele tipice
traiectorii circulare foarte lente în jurul a doi bărbaţi care stau de vorbă); prin
intrarea voluptuos teatrală în stil kabuki îmbrăcată în roşu aprins; prin
expresionismul atmosferei de studio, care face ca graniţa dintre fantezie şi
realitate să fie tot mai incertă; şi chiar printr-o aluzie directă în dialog la sursa
literară a filmului Povestirile lunii palide după ploaie... Tabu emană o poezie
tulbure, care se întreabă dacă frumuseţea este dependentă de rău şi dacă
dorinţa este legată de moarte” (Jonathan Rosenbaum). „Totodată splendid şi
impenetrabil, Oshima îşi menţine statutul de exeget al eresului pe ecran”
(Wesley Morris).
Karlovy Vary: premiul „Globul de cristal” şi premiul pentru interpretare
1999 Ha-Chaverim Shel Yana / feminină (Evlyn Kaplun) revin filmului israelian Ha-Chaverim Shel Yana /
Prietenii Yanei
Prietenii Yanei (r. Arik Kaplun). „Un tablou dulce-amar, bine jucat şi în
ultimă instanţă cu succes la public al emigranţilor ruşi în Israel în timpul
Războiului din Golf” (Dan Făinaru). Premiul „Jack Wolgin” pentru cel mai
bun film israelian al anului.
(r. cosc. Bernardo Bertolucci; a. Thandie Newton, David Thewlis). într-un
1999 L'assedio / Asediul palazzo din Roma, locuiesc alături un pianist englez, care trăieşte doar pentru
muzică şi o negresă, studentă la medicină, care trăieşte numai cu gîndul de a-
şi elibera bărbatul din închisoare; iubirea lor îi învaţă ce înseamnă pasiune şi
sacrificiu. Ecranizare după o nuvelă de James Lasdun. „Prototip al unei alte
percepţii vizuale, Asediul e un film care vampirizează şi face să renască
Ultimul tango la Paris (într-o «versiune postmodernă», consideră regizorul)”
(Maruccia Ciotta). „Un bărbat, o femeie, un apartament. Aceleaşi elemente ca
în Ultimul tango la Paris. Dar în Ultimul tango agresivitatea sexuală era
singurul limbaj prin care comunicau protagoniştii. Aici, azi, sexualitatea e
difuză, învăluitoare. Mai mult, bărbatul înţelege că dacă vrea să fie fericit
trebuie să sacrifice totul de dragul ei” (Maricia Taglinferri). „Asediul nu e
numai unul dintre cele mai frumoase filme ale lui Bernardo Bertolucci. E una
dintre acele opere care cu puţine elemente iluminează prin intermediul poeziei
o întreagă epocă, o sensibilitate, acel nod de contradicţii pe care noi îl numim
prezent” (Fabio Ferzetti). „Am vrut să fac un musical anormal, în care coloana
sonoră să fie scheletul: de la Beethoven şi Mozart la Papa Wemba şi Coro
Bondeko. Sunetele Europei şi ale Africii dialoghează între ele pentru a crea o
nouă sonoritate” (B. Bertolucci).
 (r. sc. Andy şi Larry Wachowski; a. Keanu Reeves, Laurence Fishburne,
1999 Matrix Carrie-Ann Moss). Un hacker e racolat de o misterioasă mişcare de rezistenţă,
care îl convinge că lumea în care trăieşte e de fapt un simulacru virtual al
realităţii. „Un soi de Vînător de recompense al anilor '90, care încorporează
cele mai distopice tendinţe ale SF-ului, lăsîndu-se virusat de tot ceea ce a dat
mai bun cinematograful de gen al ultimelor două decenii. O combinaţie,
aproape suprarealistă, între western, comic book, Kafka, Mortal Kombat,
«Frumoasa din pădurea adormită», John Woo, desenele animate manga şi, de
ce nu, «Alice în ţara minunilor»“ (Mihai Chirilov). Fraţii Wachowski vor să
dinamiteze cinematograful hollywoodian, insuflându-i o dimensiune totodată
filozofică şi metatextuală… Matrix este primul film în care o mizanscenă, pe
alocuri moştenitoare a cinematografului honkonghez, fagocitează codurile
stabilite de blockbuster-ul hollywoodian.” (Yannick Dahan).
Cannes: Marele premiu „Palme d'or” şi premiul de interpretare feminină
1999 Rosetta revine filmului belgian Rosetta (r. sc. Luc Dardenne, Jean-Pierre Dardenne; a.
Emilie Dequenne). Fiica unei mame alcoolice, cu care locuieşte împreună într-
o rulotă la periferia oraşului, luptă cu disperare pentru a-şi găsi un serviciu.
„Este povestea unei fete care vrea să aibă o viaţă normală. Dar societatea e o
fortăreaţă imposibil de cucerit. Rosetta luptă să intre în ea, e respinsă, porneşte
din nou la asalt. Am vrut să creăm tensiunea folosind un singur personaj
căruia i se întîmplă tot felul de lucruri neobişnuite, dar cîtuşi de puţin
romaneşti” (Dardenne). „Un film dur, fără concesii. Dur ca viaţa de zi cu zi,
făcută din speranţele înşelate ale eroinei. Dur ca alegerea pe care trebuie să o
facă: să-şi trădeze singurul prieten sau să se afunde într-o mizerie insondabilă.
Dur ca această opţiune regizorală foarte judicioasă: filmarea eroinei de
aproape, cu aparatul în mînă, cu riscul de a sufoca spectatorul pentru a-1 face
să-i împărtăşească fizic suferinţa” (Thierry Cheze).
(r. sc. Pedro Almodovar; a. Cecilia Roth, Marisa Paredes, Penelope Cruz,
1999 Todo sobre mi madre / Antonia San Juan). După ce îşi pierde fiul într-un accident rutier, Manuela se
Totul despre mama mea
întoarce la Barcelona în căutarea fostului ei partener de viaţă — tatăl copilului
—, reintrînd în societatea travestirilor şi a homosexualilor căreia acesta îi
aparţine. „Totul despre mama mea vorbeşte despre creaţia artistică, despre
femei, despre bărbaţi, despre viaţă, despre moarte şi este fără îndoială unul
dintre filmele mele cele mai intensc. Am vrut să merg la esenţa fiecărei
secvenţe folosind elipse, ceea ce dă o senzaţie de intensitate, uneori poate uşor
asfixiantă. Literatura, teatrul, dragostea a două femei, mama rănită care luptă,
lumea travestiţilor şi a prostituţiei sînt subiecte pe care le-am mai tratat, dar pe
care de data asta le abordez într-o manieră foarte diferită” (P. Almodovar). „O
sublimă melodramă şi un mare film romanesc, dar în care romanescul se
inventează după imperative total contemporane. Almodovar reînvie un cinema
fantast despre care credeam că a murit odată cu Fellini: un cinema capabil să
inventeze din bucăţele o lume şi în care raportul cu realitatea se stabileşte
altfel decît pe principiul asemănării” (Jean-Marie Lalanne). 7 premii „Goya”
(film, regie, producţie, actriţă, muzică, montaj, sunet). Premiul pentru regie,
Cannes. Premiile filmului european (film, actriţă). Premiul „Cesar” şi premiul
„Oscar” pentru , film străin.
(r. Stephen Daldry; sc. Lee Hali; a. Jamie Bell, Julie Walters, Gary Lewis).
2000 Billy Elliott într-un oraş din nordul Marii Britanii, în anul 1984, băieţelul unui miner vrea
să devină balerin în ciuda ideilor preconcepute pe care tatăl lui, prins în
vîrtejul grevelor şi al conflictelor de muncă, le are despre această meserie şi
despre adevărata bărbăţie. „Filmul lui Steven Daldry are repeziciunea unei ape
ce primeşte ploile binefăcătoare ale primăverii. Nici o urmă de demagogie în
naveta autorului de la o lume la alta. Nu avem de a face cu retorica opoziţiei
dintotdeauna: întunericul, bezna din adîncuri şi lumina atotcuprinzătoare a
artei. Nici vorbă. Proaspătul cineast coborît de pe scenă pentru a spori
paradoxurile diferenţelor dintre teatru şi cinema suceşte gîtul tuturor clişeelor”
(Magda Mihăilescu). Billy Elliott — alături de Col puşcă, Trainspotting,
Jocuri, poturi şi focuri de armă — este expresia fericitului reviriment ce se
produce în cinematograful britanic în cursul anilor '90. Caracteristici: o nouă
imagine a omului obişnuit şi chiar a marginalilor unei societăţi departe de a fi
prosperă, relaţii umane aspre punctate de un anume umor, amestec insolit de
grotesc şi poezie.
 Copenhaga: Dancer in the Dark / Dansînd cu noaptea (r. sc. Lars von Trier; a.
2000 Dancer in the Dark / Bjork, Catherine Deneuve). O muncitoare emigrantă în SUA munceşte din
Dansînd cu noaptea
greu pentru a strînge banii necesari unei intervenţii chirurgicale a fiului ei.
Atunci cînd un vecin încearcă să o fure, ea îl ucide. „Tragedie muzicală
folosind toate resursele melodramei, filmul duce la ultimele consecinţe gustul
pentru extravaganţă al lui von Trier, care face din personajul interpretat de
Bjork o Ioana d'Arc a lumpe-nului emigrant, care luptă pentru a-şi salva fiul şi
moare atîrnată în ştreang. E o viziune în care naivităţile inerente se topesc în
geniu vizual” (Alex Leo Şerban). „Un exemplu de nou cinematograf european
iconoclast. Dezmembrînd musicalul hollywoodian fără prea multă preocupare
pentru un realism plauzibil, Dansînd cu noaptea abandonează multe dintre
regulile meşteşugului cinematografic în entuziasmul său pentru camerele
digitale şi pentru bombardamentul multi-imaginii” („Sight and Sound”).
„Palme d'or” şi premiul de interpretare feminină, Cannes.
(r. Ridley Scott; a. Russell Crowe, Joaquim Phoenix, Oliver Reed, Richard
2000 Gladiator / Gladiatorul Harris). Imperiul Roman, anul 180: după moartea împăratului Marc Aureliu,
fiul acestuia, Commodus, ordonă uciderea singurului său adversar, generalul
Maximus, aflat în culmea gloriei militare. Vîndut ca sclav şi devenit apoi un
gladiator invincibil, Maximus ajunge la Roma, unde Commodus îl înfruntă în
arenă, iar lupta se soldează cu moartea amîndurora. încercare de a reînvia un
gen de succes, la modă prin anii '50-'60 („filmul-peplum”) şi de a-l recalibra la
noile posibilităţi tehnice. „S-ar putea vorbi despre un comentariu interesant,
chiar dacă minuscul, la adresa folosirii spectacolului violent pentru a supune
masele, dar, în general, acurateţea istorică este rezervată mai ales elementelor
tehnice decît adevărului politic, religios sau dialectic. Ridley Scott era omul
potrivit pentru această treabă. Panaşul său vizual tipic — care face ca totul să
pară extrem de strălucitor indiferent cît de brutal sau de oribil ar fi — prezintă
evenimentele pe o canava autentic epică pe fundalul peisajelor antice” (Ian
Nathan). De notat reconstituirea pe computer a Colosseumului, cu miile de
spectatori la luptele de gladiatori. 5 premii „Oscar” (film, actor principal,
efecte speciale, sunet, costume).
(r. cosc. Amos Gitai; a. Liron Levo, Tomer Russo, Uri Ran). în octombrie
2000 Kippur 1973, doi rezervişti israelieni se rătăcesc de plutonul lor şi se alătură unei
unităţi care recuperează cu helicopterul răniţi de pe front. Subiectul se bazează
pe experienţa regizorului din timpul războiului de şase zile. „M-am întrebat
cum să facem un film de război fără să neglijăm chipul uman şi fără să ne
lăsăm copleşiţi de dimensiunea spectaculară a genului. Asta era hotărîrea
centrală” (A; Gitai). „Niciodată războiul n-a arătat atît de sălbatic, de oribil şi
de lipsit de eroism... Practic nu există o poveste, nici personaje, nici discuţii
despre bine şi rău. Supravieţuirea este o problemă atît de complicată încît
nimic altceva nu mai contează” (Dan Fainaru). Operă majoră a acestui regizor
israelian, recunoscut pe plan internaţional pentru tenacitatea cu care realizează
an de an, film după film, atît documentare cît şi ficţiune, dovedindu-şi
preocuparea pentru formă şi limbaj şi pentru soluţii adesea experimentale.
Fim: Jurnal de război (1982); Berlin-Jerusalem (1989); Cuvinte (1996);
Kadosh (1999).
(r. sc. Paul Thomas Anderson; a. Tom Cruise, Jeremy Blackman, Melinda
2000 Magnolia Dillon, Julianne Moore, Jason Robards). „Ursul de aur”, Berlin.
„Împrumutîndu-şi titlul de la strada pe care trăiesc majoritatea personajelor,
Magnolia redă o serie de poveşti care se intersectează şi care au în comun
nevoia de a găsi valorile umane din spatele iluziilor şi ambiţiilor frenetice ale
vieţii din San Fernando Valley, acea fostă plantaţie de portocale devenită o
suburbie plină de smog” (Nick Roddick). „Ca un microcosm al lui San
Fernando Valley, Magnolia conţine nu mai puţin de 12 personaje principale şi
nenumărate intrigi şi subintrigi prinse într-o structură ca un vîrtej, care din
cînd în cînd, cu o amuzantă nepăsare, îşi afirmă propriul antirealism” (Leslie
Dick). „Magnolia este o fabulă morală, spirituală, o replică la cinismul din
jurul nostru... Am vrut să arăt ca fiecare poartă în el rănile trecutului şi-şi face
viaţa un infern. La sfîrşit, fiecare înţelege că trebuie să ierte...” (P. T.
 Anderson). După succesul cu Jurnalul unei vedete de film porno, „acest film
impune definitiv marca Anderson. O marcă singulară, în care regăsim reunite
virtuozitatea lui Scorsese, freamătul lui Altman şi, mai puţin obişnuit în
ambianţa pudibondă americană, îndrăzneala lui Bertolucci şi curiozitatea
acestuia pentru sex cu mistere lui” (Juliette Michaud).
Academia de film japoneză acordă 13 dintre premiile sale anuale filmului
2000 Popoya / Feroviarul Popoya / Feroviarul (r. Yasuo Furuhata) — locul 7 în box-office anului 1999.
Succesul său se datorează în mare parte actorului Ken Takakura în rolul unui
şef de gară pe o linie dezafectată din motive economice, care aşteaptă zadarnic
trenurile ce nu mai vin. Acest actor „robust, cu chipul dăltuit în piatră” (Frank
Segers) este una dintre cele mai populare vedete ale cinematografului japonez
din ultimii 30 de ani. Flm: Steguleţele galbene ale fericirii (1977); Tunelul
(1982); Cei 47 de ronini (1994).
Helsinki: 7 premii „Jussi” (film, regie, imagine, montaj, muzică, decor, sunet)
2000 Rukajärven tie / revin filmului Rukajärven tie / Ambuscada (r. Olli Saarela; i. Kjell Lagerroos;
Ambuscada
a. Peter Franzen, Irina Bjorklund). în timpul războiului ruso-finlandez, un
tînăr ofiţer află că iubita lui a fost ucisă de partizanii sovietici şi îşi
abandonează idealurile pacifiste, devenind un nemilos răzbunător. Ecranizare
după un roman de Antti Turri. „Eu nu vorbesc despre eroism. Eu vorbesc
despre îndrăgostiţi care dispreţuiesc legea şi regulile pentru a fi împreună” (O.
Saarela). „Cel mai mare succes de public al anilor '90 (426 000 spectatori),
filmul vizează două categorii de spectatori: cei vîrstnici, care pentru prima
oară au avut prilejul să vadă pe ecran infernul luptelor prin care au trecut, şi
cei tineri, fascinaţi să-şi vadă părinţii şi bunicii luptînd într-un război pe care-1
cunosc doar din povestiri” (Antti Selkokari).
(r. Steven Soderbergh; sc. Stephen Gaghan; a. Michael Douglas, Benicio del
2000 Traffic Toro, Dennis Quaid, Catherine Zeta-Jones). O dramă a cărei acţiune se
desfăşoară pe trei planuri ce se intersectează: lumea consumatorilor de
droguri, poliţia de frontieră menită să stăvilească traficul de stupefiante,
justiţia americană chemată să sancţioneze pe responsabilii flagelului. Adaptare
după serialul TV cu acelaşi titlu. „O mostră contemporană de cameră-stilou:
Soderbergh foloseşte aparatul ca pe un creion pentru a-şi exprima punctul său
de vedere auctorial. De altfel el este şi operatorul filmului sub pseudonimul
Peter Andrews (prenumele tatălui său). Agilitatea nervoasă a mişcărilor de
aparat şi expresivitatea folosirii culorii constituie marca de netăgăduit a unui
autor care n-a făcut niciodată rabat de la idealurile sale artistice sub presiunea
cerinţelor Hollywoodului” (Gerhard Midding). 4 premii „Oscar” (regie, actor
secundar, scenariu adaptare, montaj). Premiul pentru interpretare masculină
(Benicio del Toro), Berlin.